Victor Roncea Blog

Gustul ficţiunii în capitalismul românesc
Încep prin a mărturisi preocuparea de aproape două decenii de a înţelege ca observator al evoluţiei societăţii româneşti decalajul între imaginea propagată oficial, cvasi-oficial ca şi de o parte a mass-media şi cea reflectând realitatea nemijlocită.

de Dr. Liviu Turcu

E-mailCând acest decalaj se manifestă îndeobşte la nivelul unui singur individ în societăţile civilizate, colectivitatea îi pune acestuia un diagnostic medical şi îl supune tratamentului vizând readucerea la starea de normalitate. Atunci când însă fenomenul se manifestă la scară socială, lucrurile se complică impunând aşa cum istoria a demonstrat corecţii de ordin special şi nu de puţine ori intervenţii ale comunităţii internaţionale. Al doilea război mondial poate fi un asemenea exemplu. Cu erorile, costurile şi pierderile colaterale cunoscute. De aici faimoasa referinţă adresată liderilor politici conform căreia cine nu învaţă din erorile trecutului le va repeta cu siguranţă. Sarcina de “gardian” cu rol preventiv revine de regulă elitei intelectuale şi politice responsabile de altfel pentru însăşi navigaţia istorică a societăţii respective. Este un truism că mai toate societăţile supuse unor schimbări istorice traumatice în plan politic, economic şi social trec în faza tranziţiei printr-o stare de confuzie psiho-socială care în afara costurilor ridicate la nivelul unora dintre categoriile şi grupurile sociale are şi menirea de a facilita accelerarea generală a procesului de adaptare şi de revenire la normalitate. Folosesc în acest comentariu conceptul de normalitate în sensul semantic cel mai larg cu putinţă.

Problema României de azi şi a românilor în general este că la aproape 20 de ani după decembrie 1989 – moment presupus a fi fost crucial pentru trecerea societăţii într-o fază superioară a evoluţiei sale istorice – se află în continuare într-o pseudo-perpetuă tranziţie către capitalismul de tipul practicat în societăţile democratice dezvoltate occidentale. Pseudo pentru că trecerea la noul model politic s-a realizat de către fosta clasă politică reciclată ideologic peste noapte fără intrarea pe scena istoriei a unei noi categorii de actori politici. Este situaţia clasică a definiţiei conceptuale a evoluţiei şi nu a revoluţiei. Perpetuă pentru că sarcini de ordin istoric specifice perioadei de tranziţie au rămas încă neîndeplinite sau parţial nerezolvate. Acceptarea ţării ca membră a Uniunii Europene şi a NATO constituie pentru mulţi argumentul suprem pentru încheierea tranziţiei şi confirmarea progreselor decisive ale acestui proces. Este o ficţiune ca să nu utilizăm termenul de iluzie şi care pune ţara într-o poziţie de inferioritate în mecanismul funcţional al organizaţiilor menţionate. O analiză atentă şi obiectivă a acestui proces relevă însă în deplină conformitate cu teza enunţată mai sus faptul că România se află de facto, folosind criteriul evaluative istoric al momentelor de tranziţie de la un model politico-social la altul, într-o continuă şi dăunătoare stare de confuzie psiho-socială în raport cu proiectul politic oficial declarat. Cu efectele de rigoare extinse la mai toate aspectele vieţii politice, economice, sociale şi nu în cele din urmă a celor de ordin etic. Un deficit ce se încearcă a fi compensat de clasa politică prin crearea unor aparenţe aflate în profund conflict cu realitatea nemijlocită. Punctele de sprijin utilizate sunt diverse. În condiţiile unui spaţiu limitat şi fără pretenţia unei enumerări exhaustive pot fi amintite o serie de procese de ordin manipulativ facilitate de absenţa unui nivel minim satisfăcător al culturii politice şi civice la nivelul cetăţeanului, ofensiva sufocantă a ideologiei consumeriste, preeminenţa scopului comercial ce determină însăşi existenţa mijloacelor mass-media, degradarea abisală a scării valorilor ce stau la baza modelului cultural-etic şi nu în cele din urmă superficialitatea incredibilă cu efecte incalculabile în planul deontologiei profesionale a celor ce-şi desfăşoară activitatea în spaţiul public. Subiect de abordare de sine stătător pentru un studiu academic distinct şi deci care depăşeşte prezentul spaţiu tipografic. Pentru a nu rămâne totuşi la nivelul afirmaţiilor general teoretice voi da câteva exemple care în pofida caracterului anecdotic ilustrează exact diversitatea situaţiilor descrise mai sus. Unele ţin de simpla judecată a bunului simţ, altele reflectă caracterul diversionist şi vizează în intenţia iniţiatorilor efecte mult mai profunde. Astfel, nu cu mult timp în urmă, la unul dintre marile posturi de televiziune am urmărit o emisiune în care s-a abordat chipurile geneza procesului apariţiei noilor capitalişti ai perioadei post-decembrie 1989. Invitaţii emisiunii ilustrau ca intenţie oameni de succes proveniţi din rândul antreprenorilor dar şi ai noii clase/categorii tehnocrate din domeniul financiar. Aceştia urmau a reprezenta pentru marele public modele comportamentale ale noii economii de piaţă. În faţa unei audienţe neîndoielnic remarcabile ca număr, unul dintre noii capitalişti de mare succes a explicat cum a plecat el şi fratele lui imediat după decembrie 1989 în Franţa unde, lucrând ca simpli zugravi şi instalatori în construcţii, au câştigat într-un an peste 200.000 de euro pe care apoi reîntorcându-se în judeţul de provenienţă i-au multiplicat în doi-trei ani la nivel de zeci de milioane de euro etc…

A se reţine: doi fraţi plecaţi să lucreze illegal în Occident, adică muncind la negru cum se spune au dat lovitura muncind cinstit făcându-i de ruşine pe toţi muncitorii autohtoni şi alţi confraţi în ale emigraţiei. Asta în condiţiile în care plata muncitorilor ilegali este bine ştiut minimală adică sub nivelul oficial al lucrătorilor legali. Să nu se uite însă că şi în condiţiile unui contract legal semnat în ţară plata nu ar fi fost spectaculos diferită. Interesant pentru cazul discutat este că o altă invitată a emisiunii, de această dată provenind din categoria tehnocraţilor lucrând pentru o companie financiară occidentală în România a ţinut să completeze relatarea fraţilor milionari în valută cu afirmaţia că nici nu este de mirare, întrucât la Nisa pe Coasta de Azur, ea personal poate confirma că pentru simpla înlocuire a unui bec ars la un apartament se plătesc circa 35-40 de euro. Ce mai, să viseze tot românul la specialitatea profesională a schimbătorului de becuri arse! Exemplele de acest tip au continuat fără ca practic nici moderatorul şi nici grupul jurnaliştilor invitaţi să pună lucrurile la punct. Sigur că românii de rând, chiar şi cei neplimbaţi prin străinătate vor fi râs cu lacrimi sau vor fi zâmbit ironic la ascultatea acestor ficţiuni transmise la ora de vârf de un post de televiziune ce se vrea nu numai onorabil dar şi creator de opinie. Nu mai vorbesc de faptul că afirmaţiile făcute ar fi riscat în mod inevitabil reacţia dură a celor aproape două milioane de români plecaţi în pribegie pentru a câştiga o pâine inexistentă acasă şi care evident prin raportarea la realitate erau implicit insultaţi de incapacitatea de a câştiga 200.000 de euro pe an şi refuzul obstinat de a deveni milionari odată reîntorşi în România. Că majoritatea românilor nu au înghiţit nici o clipă ficţiunea naşterii milionarilor români după modelul prezentat opiniei publice de postul de televiziune este de la sine înţeles. Daunele diseminării unor asemenea informaţii sunt însă mult mai mari şi mai profunde atunci când astfel de ficţiuni se repetă perpetuu chiar dacă îmbracă forme ilustrative diferite. Este mitul altfel propagat timp îndelungat de fundamentaliştii economiei de piaţă conform căruia oricine poate deveni milionar sau miliardar totul depinzând de capacitatea şi calităţile personale individuale. Ultima transpunere ideologică a acestui mit în plan politic servit ţărilor foste comuniste dar şi ţărilor în curs de dezvoltare este sintagma dogmatică potrivit căreia economia de piaţă generează în mod automat democraţie ceea ce este desigur o altă ficţiune. Mai grav stau lucrurile în cazul României când ficţiuni absolut similare celor menţionate mai sus sunt servite pe diverse căi (discursuri publice, programe guvernamentale, privatizări clar discutabile sau dubioase, analize pretins obiective dar de susţinere a unor politici exprimând interese de grup etc.) opinei publice pe teme şi domenii în care în mod obiectiv majoritatea oamenilor nu posedă fie cultura fie informaţiile minimale necesare unei filtrări critice a ceea ce li se livrează. În societăţile democratice autentice, altfel nici ele complet imune la propagarea ficţiunilor interesate, rolul de guardian public în slujba adevărului şi de protejare pe cât posibil a opiniei publice neavizate în faţa dezinformării sau pur şi simplu a informării aiuristice revine alături de diverse ONG-ri autentice, celor ce asigură controlul etic al canalelor de comunicaţie de la emiţător la receptor. În cazul României, din nefericire pentru toată lumea, o parte a “gardienilor adevărului” a devenit într-o îngrijorătoare proporţie de-a lungul celor două decenii complici conştienţi sau involuntari la procesul propagării ficţiunilor de tip politic, economic, social, ş.a.m.d. Categoria complicilor conştienţi de participarea la actul dezinformării se autodefineşte prin însăşi calificarea dată. Vorbim de abandonarea intereselor generale în favoarea celor personale fie din motive de ordin pecuniar sau politico-ideologic. Cei în cauză sunt cu alte cuvinte mercenari sau condotieri ce-şi pun abilităţile de comunicare şi transmitere a mesajelor măsluite la dispoziţia grupurilor de interese care le elaborarează şi doresc diseminarea acestora către anumite segmente ale opiniei publice. Preţul este dictat la modul individual de capacitatea de convingere a “ţintei” vizate, adică publicul. Aici referinţa nu este exclusivă la adresa mass-media dar acestea ocupă o pondere deosebit de importantă în lumea de azi. Alături de această categorie există însă complicii involuntari adică cei care participă la procesul dezinformării fiind convinşi că ceea ce fac este corect nu numai în plan etic dar şi o contribuţie reală la reflectarea adevărului şi deci a realităţii. Ei sunt deci convinşi că sunt reali gardieni ai percepţiei corecte a realităţii. Din analiza numeroaselor cazuri monitorizate mai ales în cadrul mass-media rezultă concluzia că principala cauză a situaţiei descrise este incompetenţa profesională şi încălcarea normelor deontologice. Căci, cum altfel poate fi descrisă superficialitatea endemică ce domneşte la nivelul primului pas elementar al abordării adică al documentării pe subiect. Ca şi în cazul exemplului cu geneza noilor capitalişti români de după decembrie 1989 şi la această ultimă categorie exemplele de tip Gâgă sau Ilf şi Petrov abundă. Ceea ce este realmente îngrijorător şi de nexplicat este că foarte multe dintre informaţiile incorecte diseminate ar fi putut fi înlăturate cu uşurinţă încă din faza documentării preliminare prin faptul că aceste informaţii şi date sunt de natură publică, deci la îndemâna tuturor. Un exemplu recent este deosebit de edificator cu atât mai mult cu cât prin natura subiectului abordat audienţa publică a fost mare. Este vorba de o emisiune televizată pe tema aşa-ziselor conturi ale lui Nicolae Ceauşescu. Subiect dificil avându-se în vedere numărul extrem de mic al persoanelor competente ce l-ar putea discuta. De aici şi interesul public pentru a afla despre ce este vorba. Precizând de la bun început că înţeleg dificultatea realizatorilor de a găsi oameni din categoria menţionată ceea ce a frapat în mod deosebit a fost debitarea nestingherită de către unii invitaţi a unor enormităţi cu aerul unor experţi de probitate profesională intangibilă. De fapt, ce le lipsea celor în cauză nu era numai competenţa profesională dar şi logica elementară de tip aristotelic. Dacă pe fondul problemei cei în cauză îşi puteau ascunde cu relativă uşurinţă incompetenţa dată fiind ignoranţa mai mult sau mai puţin firească a publicului pe subiect, situaţia a devenit absolut grotescă când cu acelaşi aer de atotştiutori invitaţii în cauză au diseminat incorect informaţii de ordin public, mai ales pentru perioada de după decembrie 1989. Astfel s-a afirmat indubitativ că cel care a iniţiat comisia de investigare a conturilor fostului regim iar ulterior a negociat cu compania de investigaţie canadiană pe tema conturilor a fost primul ministru Nicolae Văcăroiu. Pentru cel în cauză nu conta faptul că acţiunea, altfel oficială şi larg prezentată în mass-media timpului a fost declanşată în 1990, timp în care prim ministru era Petre Roman, iar discuţiile după plecarea acestuia de la Palatul Victoria au fost continuate cu pe atunci noul prim-ministru Teodor Stolojan. Deci totul cu ani buni înainte de desemnarea lui V. Văcăroiu în postul de prim-ministru şi fără legătură cu motivul invocat. S-a spus de asemenea cu o siguranţă factuală demnă de o cauză mai bună că este vorba de doar două conturi, unul la BRCE, iar altul la Carpaţi, când, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel atât ca număr dar şi ca utilizare. S-au folosit deavalma acronime de instituţii, nume de persoane şi poziţii oficiale în conflict total cu realitatea istorică. S-a afirmat că Nicolae Cauşescu a fost prin politica dusă filo-arab ceea ce nu numai că este total inexact, dar un fapt ştiut până şi de omul de pe stradă că a dus o politica duală în raport cu statele arabe şi statul israelian. Şi lista poate continua într-un ad-hoc almanah Guiness al enormităţilor româneşti. Dezinformare calculată sau crasă ignoranţă?

Întrebarea care se pune firesc este de ce nu a intervenit nimeni atât în studiou cât şi din afara acestuia cu corecţiile necesare? Incompetenţă, superficialitate sau indiferenţă profesională faţă de adevăr, realitatea istorică sau dispreţ pentru opinia publică? Cum se poate evita în plan istoric repetarea erorilor trecutului cu plata de rigoare în condiţiile în care se continuă fără jenă mistificarea realităţii? La această categorie a superficialităţii profesionale ar mai trebui adăugată o sub-speţă la fel de dăunătoare. Este metoda utilizată conştient de anumite grupuri de interese de a repeta ad-nauseam prin toate mijloacele de comunicare informaţii incorecte pentru a le impune treptat în conştiinţa publică drept adevăruri imbatabile. Şi nu în cele din urmă ca surse de referinţă demne de încredere în procesul unei documentări profesionale legitime. În faţa acestui bombardament zilnic în plan politic, ideologic şi mediatic românilor nu le rămâne sub aspectul filtrului informaţional critic decât tradiţionalul instinct al neîncrederii cronice faţă de stat şi instituţiile acestuia, faţă de clasa politică, formaţiunile politice şi exponenţii acestora. Această neîncredere s-a extins în ultimele două decenii tot mai vizibil la nivelul elitei “gardienilor adevărului” adică a celei altfel menite să protejeze opinia publică cât mai mult posibil de acţiunile manipulative ale grupurilor de interese egoiste în raport cu interesele generale, ale întregii societăţi româneşti. După aproape 20 de ani România bate serios pasul pe loc la acest capitol, ba chiar a înregistrat la nivel etic un regres vizibil, dovadă fiind apatia politică la nivelul participării de masa la presupusele procese ale reconstrucţiei politice cât şi un cinism cu efecte distructive la nivelul ethosului naţional. Totul, întâmplându-se într-un moment istoric în care reversul era şi continuă să fie o condiţie sine-qua non pentru trecerea cu success într-o fază superioară a evoluţiei istorice. În acest context, fără a cădea pe panta pesimismului ireversibil, se poate afirma căa România şi românii rămân încă prizonierii unui proiect oficial potemkian al democratizării de tip occidental cu un capitalism în care gustul ficţiunii a devenit un surogat pentru ascunderea unei realităţi triste, dezolante şi nemeritate.

Criza actuală, comparabilă cu seismul din martie 1977.
Mitul Nr 1.
Motto: “A-i apăra pe cei mulţi şi năpăstuiţi nu este un hobby, ci o datorie morală sacră”

În ultimul comentariu găzduit de Jurnalul Naţional intitulat “Gustul ficţiunii în capitalismul românesc”, am încercat să trezesc interesul cititorilor pentru a reflecta pe tema consecinţelor nefaste induse de diseminarea manipulativă prin diferite mijloace a unor importante categorii de date şi informaţii menite să creeze o anume percepţie publică. Totul, servind desigur scopurilor unui numar restrâns de oameni şi grupuri de interese politice, economico-financiare, ideologice şi aşa mai departe. Sub umbrela aparenţei unui sistem politic democratic, marea masă a populaţiei devine astfel o simplă masă de manevră lăsând celor menţionaţi un spaţiu decizional discreţionar.

LA NOI ÎN OGRADA. România de azi, în virtutea evoluţiei sale istorice, odată intrată (atenţie, nu am spus integrată, ceea ce este cu totul altceva) în structurile instituţionale europene, se confruntă, deocamdată periferic, cu dificultăţile imense ale unei crize economice mondiale considerate a fi fără precedent. O criză care prin proporţiile globale este “democratic” distribuită geografic, dar nu şi la nivelul costurilor şi al responsabilităţii celor ce au provocat-o. Sunt convins că mulţi dintre cititori au avut până acum nenumărate ocazii să citească, să audă sau să comenteze această temă fie doar şi pentru că această criză ne afectează viaţa de zi cu zi în mod nefavorabil. Datorită magnitudinii crizei actuale, complexităţii acesteia ca şi potenţialelor efecte negative ce ar zdruncina serios stabilitatea socio-politică a modelului economiei de piaţă, opinia publică internaţională a făcut şi continuă să facă obiectul unui bombardament informaţional manipulativ sau cvasi-manipulativ menit să-i altereze percepţia corectă a realităţii. Faptul că majoritatea oamenilor nu au expertiza necesară interpretării corecte a situaţiei reale facilitează acest proces manipulativ punând-o astfel în postura de a vedea copacii dar nu şi pădurea. De aici decizia de a oferi cititorilor acestui cotidian într-o formă cât mai accesibilă ceea ce am numit “Cinci mituri referitoare la criza economică mondială”. O ocazie de a reflecta nu numai la contextul actual, dar şi asupra opţiunilor de viitor pe care fiecare dintre noi le are în raport cu programele guvernamentale oferite de diferite partide politice. MITUL NR.1 “Actuala criză economică, în pofida proporţiilor masive, este expresia naturală a procesului ciclic specific economiei de piaţă. Recesiunile ca expresie mai blândă sub aspectul consecinţelor negative sunt aşadar fenomene <> ce ţin de balanţa inexactă a comandamentelor legii cererii şi ofertei. Ca atare, unele crize sunt mai mari, altele mai mici, dar, ca şi gripele, vin şi pleacă fără a pune în discuţie sau pericol ca organism sistemul economiei de piaţă”.

DEMOLAREA MITULUI. Nimic mai fals pentru situaţia de faţă. După al doilea război mondial economia de piaţă a trecut prin 10 crize de tipul recesiunii, dar nici una dintre ele nu se compară cu criza actuală care este o criză structurală de sistem. Deci una care nu poate fi rezolvată precum cele menţionate mai sus, adică prin corecţii sectoriale sau în limbaj comun prin simple “cârpeli”. Pentru a înţelege exact diferenţa, îi invit pe cititori să facă următoarea analogie. Recesiunile sunt precum cutremurele “obişnuite” în zonele seismice din Vrancea sau California. Ele au o anumită frecvenţă deja recunoscută, dar pagubele sunt relativ minimale. Se crapă pereţii la unele clădiri, altele mai vechi chiar trebuie să-şi refacă acoperişul, dar rareori sunt pierderi de vieţi omeneşti. Criza economică actuală este însă de tipul curemurului din România din martie 1977, San Francisco în 1906 şi tunami în Indonezia în anul 2004. Adică o situaţie de criză gravă în care, avându-se în vedere proporţiile dezastrului general, nu se pune doar problema reconstruirii clădirilor dărâmate, ci şi revizuirea însăşi a metodologiei arhitectonice a reconstrucţiei care va trebui să reziste în viitor unui dezastru similar. Pentru a restructura însă mecanismul economiei de piaţă altfel intrată în ultimii 30 de ani în noua fază a globalizării, factorii de decizie politică şi economico-financiari trebuie să cadă de acord mai întâi asupra cauzelor reale ce au declanşat criza actuală. Iar la acest capitol nu există în momentul de faţă – socotit de unii ca fiind prematur – o unanimitate de opinii, cu excepţia unui singur punct de nivel generic: necesitatea unui nou tip de control al pieţii financiare internaţionale. Un început bun însă prea puţin pentru a rezolva problemele structurale de fond ale actualei economii de piaţă.

TEORIA. Două sunt în prezent “şcolile de gândire” în abordarea analitică a crizei: una doreşte soluţii fără modificarea dramatică a structurilor esenţiale de funcţionare ale economiei de piaţă, adică opţiunea pentru soluţii relativ similare celor folosite până acum în soluţionarea recesiunilor de duzină apărute după al doilea război mondial; alta, înţelegând mai bine evoluţia complet inedită a contextului internaţional dictată de globalizare, doreşte o reformare a mecanismului şi a sistemului instituţiilor financiare create imediat după încheierea ultimei conflagraţii mondiale. Ambele abordări au un punct comun în înţelegerea situaţiei: luarea în discuţie fie şi implicit a actualului statu-quo al ordinii politice şi economico-financiare pe plan internaţional. Un adevărat călcâi al lui Achile pentru cei ce doresc menţinerea monopolului actual şi cei care văd în această criză un moment favorabil pentru spargerea acestuia.

PE TABLA DE ŞAH, LA G20. Apropiata întâlnire la nivel înalt G-20 de la Londra în luna aprilie va marca deschiderea ca într-o partidă de şah a meciului între cele doua părţi. Până atunci, bulgărele de zăpadă continuă să se rostogolească transformându-se într-o avalanşă tot mai greu de controlat îndeosebi prin efectele dramatice la baza piramidei socio-economice. Rata şomajului în epicentrul crizei este de peste 8.1%, cu un ritm lunar de pierdere a locurilor de muncă de peste 650.000. În mai puţin de patru luni, 2,4 milioane de oameni au fost disponibilizaţi aducând cifra totală a şomerilor la peste 4,5 milioane. Mecanismul liniilor de credit continuă să fie paralizat cu efecte devastatoare pentru asigurarea ciclului economic normal îndeosebi la nivelul producţiei. Scăderea dramatică a ratei generale a consumului şi spaima zilei de mâine a pus pe butuci cum se spune comerţul intern şi internaţional cu efectele deja cunoscute la nivelul economiilor emergente ca principale furnizoare de mărfuri pentru pieţele de consum occidentale. Pieţele de acţiuni au pierdut deja mai bine de 8 trilioane de dolari adică peste 50% din valoarea avută la începutul crizei, spulberând o parte însemnată a fondurilor de pensii precum şi a economiilor individuale menite să asigure resursele financiare pentru o bătrâneţe decentă. Cele mai mari bănci şi instituţii financiare ale lumii occidentale sunt practic în cvasi-faliment fiind deja calificate drept instituţii “zombi”, doar cordonul ombilical financiar guvernamental ţinându-le în viaţă într-o sui-generis cameră de urgenţă. Şi lista poate continua încă mult. Problema este că incendiul a cuprins nu doar cea mai arătoasă casă şi implicit cartierul bunăstării, dar se extinde încet, încet asupra întregii cetăţi mondiale. Un motiv în plus ca după dezastru reconstrucţia să fie acompaniată de măsuri adecvate pentru a se preveni repetarea în mod stupid a acestuia.

ANALIZA. Mitul nr. 2

“Economia de piaţă, aşa cum s-a dezvoltat în democraţiile occidentale, este singurul model economic ce a produs prosperitate economico-financiară pentru toţi membrii societăţii în condiţii de eficienţă neegalată de alte modele. Acest model stimulează permanent prin competiţie inovaţia şi deci progresul ce stă la temelia modelului politic de tipul democraţiei occidentale şi deci al avansării civilizaţiei contemporane. De aici impunerea modelului ca singură opţiune raţională pentru ţările în curs de dezvoltare şi fostele ţări comuniste.”

Winston Churchill a rămas celebru prin afirmaţia că democraţia este probabil cea mai rea formă de guvernământ exceptând desigur pe toate celelalte încercate de omenire pâna acum. O subtilă formulă de justificare a sistemului politic specific democraţiilor occidentale în raport cu potenţialii critici ai acestuia.

Parafrazându-l pe fostul prim-ministru englez putem afirma la rândul nostru că economia de piaţă este o formulă verificată istoric pentru asigurarea unui volum însemnat de bunuri şi servicii, dar asta nu înseamnă că este neperfectibilă sau chiar posibil a fi înlocuită de o alta mai bună. Negarea acestei ipostaze contrazice una dintre tezele fundamentale ale însăşi evoluţiei istorice a societăţii omeneşti. O idee de altfel susţinută acum mai bine de două secole între alţii şi de unul dintre “părinţii fondatori” ai republicii americane, Thomas Jefferson. Economia de piaţă a produs şi produce, aşa cum deja am menţionat, desigur cu excepţia sincopelor de tipul crizelor economice, o mare abundenţă de bunuri şi servicii.

La acest capitol, Statele Unite au fost şi continuă să fie bastionul model pentru restul lumii. Stea polară în navigaţia economico-financiară mondială. În patria fundamentalismului economiei de piaţă, capitaliştii văd libera competiţie ca fiind condiţia esenţială pentru prosperitatea economică, fiind adepţii crezului că eliminarea sărăciei se poate face la modul implicit prin intermediul libertăţii economice şi nu printr-un proces politic conştient, dirijat, de sine stătător, de redistribuire a bogăţiei.

DOCTRINA LIBERALA
În plan ideologic, această concepţie se regăseşte cu precădere în doctrina liberală care proclamă preeminenţa interesului individual în raport cu interesul colectiv. Informaţiile de ordin factual de mai jos vor ajuta la clarificarea raportului între afirmaţiile de ordin teoretico-ideologic menţionate mai sus şi realitatea nemijlocită. Cifrele sunt oficiale şi deci autentice, marea majoritate provenind din recensăminte şi cercetări de ordin statistic. Ele vor ajuta opinia publică să se raporteze mai bine la contextual actual al crizei mondiale.

CUM SE DISTRIBUIE BOGAŢIA ÎN SUA
Nimeni nu contestă faptul că Statele Unite sunt naţiunea cea mai bogată a lumii contemporane. Modul de distribuire a bogăţiei accumulate de societate în ultima sută de ani şi cu precădere în ultimii 60 de ani pune însă serios în discuţie teza de mai sus privind rezolvarea automată a sărăciei prin asigurarea preeminenţei libertăţii absolute a legilor economiei de piaţă.

Unu la sută din populaţia americană deţine mai multă bogăţie decât 95% din restul acesteia. Disparitatea între vârful şi baza piramidei nu ar fi foarte dramatică dacă baza acesteia ar beneficia de resurse financiare suficiente asigurării unui nivel de trai decent.

La urma urmei e de la sine înţeles că a poseda case super-luxoase, yachturi şi avioane personale nu intră la capitolul satisfacerii necesităţilor obligatorii asigurării unui mod de viaţă confortabil. Situaţia reală pentru marea majoritate a populaţiei relevă însă nu numai o stare de fapt a momentului, ci şi efectele unui proces negativ îndelungat la capitolul distribuirii bogăţiei obţinute prin actualul mecanism de funcţionare al sistemului economic.

PLATA PE ORA
În prezent, plata minimă pe oră în Statele Unite a fost ridicată la 6,25 dolari. În termenii puterii de cumpărare, prin aplicarea factorului inflaţie, această plată a scăzut în comparaţie cu anul 1979 cu 21%. Dacă ar fi rămas egală sau îngheţată, cum se spune, la nivelul anului 1979, ea ar fi trebuit să fie azi de 10 dolari pe oră. În aceeaşi perioadă salariile şi câştigurile executivilor corporaţiilor au crescut exponenţial.

În 1980 un CEO (şef de corporaţie) câştiga în medie de 45 de ori mai mult decât propriii salariaţi. În anul 2005, raportul era de 541 la unu. În medie, astăzi un astfel de şef câştigă într-o jumatăte de zi de lucru cât un salariat într-un an întreg.

Să mai adaugăm faptul că această categorie nu-i include pe “căpitanii” economiei de piaţă care la începutul perioadei crizei mondiale încasau sume astronomice de sute de milioane de dolari pe an, iar managerii unor fonduri de investiţii care între timp au clacat lamentabil au încasat sume individuale de peste un miliard de dolari.

Faptul că unii dintre aceştia au continuat să încaseze sume similare şi în plină criză, când banii contribuabililor au fost masiv folosiţi pentru “proptirea” sistemului financiar falimentar a provocat reacţia violentă a opiniei publice. Fără efecte prea dramatice la nivelul “stilului” de lucru şi viaţă al celor menţionaţi. Dar asupra acestui aspect reveni mai târziu. Pentru adepţii ortodoxismului economiei de piaţă care ar fi tentaţi să replice că disparităţile în venituri sunt rezultatul firesc al diferenţei de competenţă profesională sau al productivităţii, mai am câteva cifre statistice.

PRODUCTIVITATEA
Între 1979 şi 2004 (acestea sunt ultimele date oficiale, dar sigur între timp cifrele au evoluat pozitiv) productivitatea salariaţilor americani a crescut cu 64% în timp ce compensaţia medie primită a fost de 12%.

Că uneori în pofida declaraţiilor privind neamestecul sacrosanct al guvernului în procesul “natural” al distribuţiei materiale unele administraţii au făcut-o aparent în favoarea tuturor o demonstrează următorul exemplu. Administraţia Bush a trecut prin Congresul controlat la momentul respectiv de partidul republican măsura reducerii taxelor pe venit ca expresie a preocupării de a mări veniturile cetăţenilor şi deci a îmbunătăţi nivelul de trai.

O MASURA INUTILA
Drept efect, în anul 2006, 20% din totalul de 100 de milioane de gospodării au primit suma de 23, da repet, 23 de dolari. Cei 20% din mijlocul piramidei sociale au primit 448 de dolari. Familiile din topul de 1% au primit 39.020 de dolari, iar vârful piramidei reprezentind 0.1% au primit 200.523 dolari.

Ca sumă totală, cei 1% din vârful piramidei sociale au primit cadou din partea administraţiei republicane (2001-2008) suma de 491 de miliarde de dolari. Iar 2008 este deja primul an al intrării din plin în criza economică mondială.

Cum s-au adaptat americanii de rând la acest proces economico-financiar degenerativ în ultimele decenii ne-o spune un reputat profesor universitar american, Huck Gutman: “Probabil că situaţia reală cu care se confruntă americanii de rând este greu de perceput de cei din străinătate care urmăresc curent producţiile de televiziune sau cinematografie.

Ei văd americani ce conduc curent maşini SUV şi trăiesc în case arătoase. Realitatea este însă că progresele făcute cât de cât în creşterea nivelului de trai în ultimele decenii se bazează pe intrarea masivă a femeilor în câmpul muncii, transformând imaginea clasică a familiei americane cu un singur salariat în una dependentă de doi salariaţi.”

FICŢIUNE VERSUS REALITATE
În aceeaşi categorie a raportului ficţiune versus realitate se înscrie şi faptul că în prezent 45 de milioane de oameni nu au nici un fel de asigurare de sănătate pentru simplul fapt că nu şi-o pot permite. Spirala ameţitoare a costurilor a fost şi continuă să fie artificialaă fiind alimentată de un cerc vicios în care se confruntă companiile de asigurări, industria farmaceutică, corpul profesional medical şi “industria” proceselor judiciare la adresa celor dintâi. Costurile medii, precizez medii pentru frecventarea învăţământului superior (4 ani) ating în prezent în medie sume de circa 70-80.000 de dolari. Obţinerea masteratului ridică costul la peste 100.000 de dolari ceea ce reprezintă deja pentru cei ce au împrumutat aceşti bani povara similară unei ipoteci imobiliare greu de imaginat în urma cu 30-40 de ani. Pentru profesiile tehnice şi cele din domeniul medical costurile de învăţământ sunt şi mai mari, iar odată acceptaţi în universitatile de mare prestigiu, fericiţii candidaţii sunt confruntaţi cu costuri multiplicate. Pentru cei care ar fi tentaţi să invoce la acest capitol tradiţionala preluare a unei părţi a poverii financiare de către universităţile în cauză şi de instituţiile federale realitatea devine pe zi ce trece tot mai dezamăgitoare prin secarea surselor de finanţare. Noua realitate a declanşat un proces de reevaluare la scară naţională a tradiţionalei aspiraţii a tinerei generaţii de a urma cursuri universitare în condiţiile în care după absolvire în contextul noii configuraţii structurale a economiei majoritatea acestora au drept salarii de pornire de ordinul a 10-15 dolari pe oră. De aici tendinţa actuală de a reorienta tineretul spre şcoli vocaţionale (ca aspiraţie este modelul german) cu durată de 1-2 ani ca opţiune care nu numai că reduce povara financiară, dar şi asigură în mod paradoxal salarii de pornire egale sau chiar mai mari decât cele menţionate mai sus.

MITUL NR.3
“Actuala criză mondială a fost provocată de prăbuşirea pieţei imobiliare. Oameni nechibzuiţi au contractat împrumuturi ipotecare pe care de la bun început au fost în imposibilitatea practică de a le returna în ritm susţinut pe termen lung. Când numărul falimentelor (foreclosures) s-a intensificat, piaţa imobiliară a căzut prin devalorizarea accelerată a valorii generale a acestui fond şi de acolo pe principiul dominoului s-a produs prăbuşirea sistemului financiar şi îndeosebi a liniilor de credit”

În realitate, prăbuşirea pieţei imobiliare în sine nu este cauza de fond a crizei mondiale actuale, ci doar picătura care a umplut paharul unei anomalii născute şi împinse până la paroxism prin tranzacţii şi manipulaţii tehnice ale instituţiilor financiare naţionale şi internaţionale. Goana iraţională dupa profit şi absenţa condamnabilă a factorilor regulatori guvernamentali eficienţi au permis “unui grup de băieţi deştepţi”, ca să folosesc o sintagmă dragă românilor, utilizarea unor tehnici manipulative complexe ce au transformat piaţa financiară într-un cazinou hibrid împerecheat cu o schemă de tip Ponzi (la români, mai cunoscută sub trista amintire a experienţei FNI). Iată câteva argumente de ordin factual în sprijinul afirmaţiilor de mai sus.

În perioada 1974-2004 mediană (deci nu media) preţului caselor în Statele Unite a crescut de la 108.000 la 197.000 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 82%. Mare parte din această apreciere valorică s-a produs după prăbuşirea temporară a pieţii acţiunilor la bursă (stock exchange) în anul 2000. Este momentul când marii investitori şi aici am în vedere în primul rând marii investitori instituţionali şi-au mutat banii masiv într-un câmp mai fertil al profitului, mai exact în domeniul imobiliar. Acest transfer a provocat aşa cum era de aşteptat conform legilor economiei de piaţă inflaţia preţurilor caselor şi a celorlalte tipuri de proprietăţi imobiliare.

De reţinut că pentru aceeaşi perioadă mediană venitul pe familie a crescut doar de la 44.678 la 55.869 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de 25%. În aceste condiţii, întrebarea care se pune este cum putea familia plasată tipic la mijlocul piramidei socio-economice să-şi cumpere o casă când preţurile în acel moment datorită procesului menţionat au crescut la o rată de trei ori mai mare decât rata veniturilor?

Răspunsul e foarte simplu: asumându-şi datorii mari, cu mult mai mari decât până atunci. În anul 1974 rata de economisire a americanului a fost în medie de circa 11%. În anul 2004, rata era deja negativă în medie de circa minus 2%, adică se trăia deja la nivelul bugetului de familie permanent pe datorie. Creşterea accelerată în simultan a costurilor privind locuinţa, educaţia şi sănătatea – aşa cum deja am menţionat anterior – asociată cu o masivă descreştere a investiţiilor guvernamentale în direcţia reciclării profesionale a forţei de muncă disponibilizată de “fuga” locurilor de muncă tradiţionale spre ţările în curs de dezvoltare, a programelor de sprijin pentru păturile sarace inclusiv în domeniul imobiliar ca şi creşterea tacită a taxelor pe statele de plată ale salariaţilor au lăsat majoritatea clasei mijlocii în poziţia de cash poor adică cu o absenţă acută a lichidităţilor de tip bani peşin.
Singurul refugiu pentru a supravieţuit, dar şi a-şi menţine cât de cât stilul de viaţă impus de ofensivă ideologiei consumeriste a fost utilizarea intensă a cărţilor de credit, refinanţarea ipotecilor imobiliare pentru extragerea de bani (cash) din valoarea nou umflată a caselor şi accesarea pentru cei ce nu au avut case dar au vrut să le cumpere de împrumuturi nerealiste la dobânzi temporare atunci extrem de mici. Aşadar clasa muncitoare şi clasa mijlocie americană a fost împinsă cu bună ştiinţă într-un stil de viaţă cu o fundaţie la fel de sigură precum o casă construită pe nisipuri mişcătoare. A fost doar o chestiune de timp pentru ca întreaga morişcă să se prăbuşească.

Nu trebuie să fii mare expert financiar ca să înţelegi că oricât de nesăbuit ar fi un om atunci când contractează un împrumut nerealist nu se poate face abstracţie de rolul capital jucat de cel care dă banii. În mod normal cel ce dă banii cu împrumut ia în primul rând în calcul minimalizarea riscului de a-i pierde în cazul în care dintr-un motiv sau altul cel ce împrumută nu-i mai poate returna. Nu este nevoie să reamintesc cât de dură este lumea în care au loc astfel de tranzacţii dacă nu pentru altceva, măcar pentru că recuperarea împrumuturilor stă la baza însăşi sursei unor profituri substanţiale pentru cei ce practică acest tip de tranzacţii.

Şi atunci se pune întrebarea voit naivă: cum a fost posibilă încălcarea regulilor de fier în relaţiile lumii financiare cu marea masă a datornicilor de azi? Şi-au pierdut minţile “căpitanii” pieţei finaciare? Nicidecum. Şi aici se intră în marea schemă Ponzi a noului cazinou mondial. Odată penetrând în forţă piaţa imobiliară şi crearea unei aprecieri valorice artificale, deci nejustificate sub aspectul valorii reale a fondului imobiliar, marile capitaluri s-au lansat într-un proces speculativ fără precedent. Mai întâi a fost spartă complet tradiţionala relaţie directă între finanţatorul ipotecii imobiliare şi proprietar. Ipotecile au fost “topite” într-un creuzet şi transformate prin ceea ce s-a numit securitizare în acţiuni ce au fost apoi vândute şi tranzacţionate pe piaţa financiară după modelul general al bursei.

Atractivitatea operaţiunii a venit din faptul că o dată cu fuga capitalurilor după 2000 pe piaţa imobiliară, prin umflarea artificială a valorii fondului imobiliar s-au obţinut profituri uriaşe în comparaţie cu celelalte sectoare tradiţionale ale lumii tranzacţiilor financiare. Când s-a produs ceea ce azi se numeşte “securitizarea” ipotecilor adică topirea lor în acţiuni, toţi investitorii au contat atunci când şi-au plasat investiţiile în acest domeniu pe rata extraordinară de profit deja produsă între 2000 şi 2007. Intrarea în acest joc a marilor instituţii financiare a adus simultan cu sine aparatul tehnic al Wall Street-lui specializat deja în utilizarea de scheme şi instrumente altfel având menirea de a stoarce maximum de profit teoretic paralel cu minimalizarea riscurilor.

O piaţă de zeci de trilioane de dolari cu participare nu numai autohtonă, dar şi internaţională. În acest context simplificând un proces altfel mult mai complicat din necesităţi de înţelegere la nivelul ne-experţilor să menţionăm faptul că mai fiecare investitor important îşi protejează de regulă investiţia pe cât posibil prin contractarea simultană de poliţe de asigurare. Aşa cum la nivel individual se asigură bunurile de valoare. Se întâmplă ceva cu bunurile asigurate, se recuperează valoarea pagubei parţial sau total în funcţie de premiumul/rată plătită asiguratorului. În legislaţia oficială americană este interzis celui ce vinde acţiunile să zicem de tipul A să vândă şi poliţa de asigurare a acestora. Numai că “băieţii deştepti” ai Wall Street-lui au găsit o formulă de eludare a acestui obstacol prin crearea unor tehnici asociate unei noi categorii de instrumente financiare cunoscute azi sub denumirea de “derivate financiare sintetice”.

Instrumente extrem de complicate ce au depăşit capacitatea de înţelegere chiar şi a veteranilor pieţii financiare precum Warren Buffet şi George Soros multimiliardari altfel nu tocmai inocenţi în cunoaşterea tehnicilor manipulative ale pieţei financiare. Ei aveau să declare după declanşarea crizei mondiale că imposibilitatea de a înţelege structura reală a derivatelor financiare sintetice este motivul principal pentru care nu s-au băgat în acest tip de operaţiuni. Ca şi cum topirea ipotecilor imobiliare în acţiuni pe baza unor valori de piaţă pur speculative temporare nu a fost de ajuns, noua generaţie a “băieţilor deştepţi” de pe Wall Street a asistat tehnic tranzacţionarea acestora pe piaţa financiară internaţională într-o spirală iraţională ce a condus de facto la multiplicarea de 7-8 ori a valorii iniţiale.

Deci să recapitulez: s-a pornit de la o valoare umflată artificial, deci nereală care a fost iniţial tranzacţionată în condiţiile speculative cunoscute la bursă iar apoi au fost retranzacţionate succesiv prin tehnici manipulative până la multiplicarea de circa 7-8 ori a valorii iniţiale. Adică, conform aprecierilor estimative preliminare, la o valoare ce oscilează între 20 şi 30 de trilioane de dolari. Cu poliţe de asigurare directe sau indirecte. Când balonul de săpun a început să se dezumfle ca în orice tip de acţiuni speculative s-a produs panica de rigoare atât la nivelul bursei, dar mai ales al instituţiilor bancare ce au participat în calitate de investitori la “marea morişcă” a cazinoului Ponzi.

Amploarea dezastrului financiar altfel bine mascat public prin mutarea atenţiei spre dominoul falimentelor imobiliare (foreclosures) individuale a forţat guvernele occidentale să intervină drastic pentru acoperirea pierderilor uriaşe din sistemul financiar internaţional. O parte a opiniei publice fidelă crezului fundamentalist al economiei de piaţă avea să fie curând şocată de abandonarea de către guvern a crezului ideologic tradiţional de a nu propti pe bani publici instituţii financiare care altfel ar fi trebuit să fie lăsate în faliment ca rezultat al deciziilor proaste luate.

Factorii de decizie politică, culmea ironiei istorice, sub o administraţie republicană au fost obligaţi să recunoască în cele din urmă că folosirea ca prim pas a mai bine de un trilion de dolari din banii publici este singura soluţie, orice altă alternativă fiind nu numai mult mai costisitoare, dar aducând cu sine riscul distrugerii întregului sistem financiar internaţional. Mulţi dintre cititori vor fi remarcat prezenţa repetată în ştirile mass-media a a companiei American International Group (AIG) probabil cea mai mare companie de asigurări din lume. Ea a primit în tranşe successive până acum peste 180 de miliarde de dolari pentru a nu fi lăsată să falimenteze.

Ceea ce nu înţelege contribuabilul de rând este de ce AIG este atât de importantă, încât să justifice ajutorul financiar guvernamental masiv primit. Răspunsul, deşi evitat public este relativ simplu: AIG a trebuit şi trebuie să achite în continuare poliţele de asigurare (aici termenul este generic) pentru a acoperi obligaţiile asumate în tranzacţiile speculative în care au fost folosite “derivatele financiare sintetice” menţionate mai sus. Ceea ce s-a încercat din motive lesne de înţeles să se acopere până acum pentru opinia publică americană este că o mare parte a acestor bani publici au fost folosiţi pentru plăţi către instituţii bancare şi financiare importante din afara SUA, mai exact Europa occidentală şi restul lumii.

Un medicament greu de înghiţit de americanul de rând profund afectat economic şi financiar în momentul de faţă. AIG ca actor acţionând global a plasat ani de-a rândul aceste “derivate sintetice otrăvite” pe piaţa internaţională. Şi nu a fost singura companie ce a procedat astfel. De aici diseminarea unui virus care dacă înaintea globalizării s-ar fi manifestat drept o gripă locală s-a transformat azi într-o criză pandemică. O analiză obiectivă a falimentelor imobiliare relevă în pofida propagării interesate a unei percepţii false despre originea şi cauzele reale ale actualei crize faptul că rata crescută a acestora în ultimul an se datorează nu atât asumării de împrumuturi iraţionale sub aspectul capacităţii reale de plată, cât creşterii extraodinare a ratei şomajului.

Pierderea locurilor de muncă i-a pus pe cei ce au falimentat în imposbilitatea practică de a-şi plăti ratele şi nu asumarea creditelor. De aici decizia dramatică guvernamentală lansa un mare program de stimulare economică în valoare de 787 de miliarde dolari în speranţa creării de 3-4 milioane de noi locuri de muncă. Un fel de soluţie de avarie în speranţa revenirii cât de curând la o oarecare normalitate. O “normalitate” care oricum aşa cum am văzut anterior s-a bazat pe un consumerism nesustenabil pe termen lung întrucât s-a bazat pe o schemă financiară speculativă lansată de marile capitaluri de pe Wall Street cu sprijinul unor centre financiare internaţionale.

Publicul american este aşadar de facto o victimă şi nu responsabilul direct al crizei mondiale actuale. Prin folosirea banilor publici şi creşterea fără precedent a datoriei naţionale publicul plăteşte pe nedrept oalele sparte ale unui proces în care a jucat doar un rol periferic. O situaţie în care se află de altfel mai mult sau mai puţin şi restul opiniei publice mondiale.

Ca-n bancurile cu radio Erevan

Mitul nr.4
“Bursa şi piaţa acţiunilor reprezintă barometrul obiectiv al stării de fapt a economiei locale, regionale şi internaţionale. Preţul acţiunilor creşte atunci când companiile care le-au emis şi economia în general reflectă semne de creştere pozitivă şi stabilitate. De aceea mişcarea preţurilor acţiunilor şi în general indexul acestora este un indicator al tendinţei generale din economie. Când preţul acestora coboară foarte mult şi într-o perioadă scurtă de timp bursa şi piaţa acţiunilor indică intrarea în recesiune, depresiune sau criza financiară masivă.”

În pofida atractivităţii definiţiei şi caracterizării de mai sus, realitatea este pe fond cu totul diferită şi aminteşte de celebrele bancuri cu postul de radio Erevan. Celebre pentru că ilustrau în mod execepţional cum se poate manipula adevărul folosindu-se abil în sens manipulativ judecăţi aparent impecabile. Unul dintre aceste bancuri rămâne pentru mine chintesenţa acestui mecanism şi se aplică şi cazului de faţă: “un ascultător întreabă: este adevărat că A.G. a câştigat recent la loterie o limuzină Ceaika?’ Răspunsul postului de radio: “da, este adevărat şi confirmăm fără dubiu că este vorba de A.G., dar infirmăm faptul că a câştigat o limuzină Ceaika; de fapt, în cazul de faţă, el avea o bicicletă şi nu a câştigat-o, ci i-a fost furată.” O logică ce poate fi perfect aplicată şi bursei şi pieţei acţiunilor.

BANCUL, APLICAT ÎN REALITATE
Da, este adevărat, că “bursa” (denumirea europeană) sau “stock exchange” cum este botezată în restul lumii este o corporaţie sau organizatie de interes mutual care asigură cadrul organizat pentru plasarea, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni şi alte tipuri de instrumente financiare în numele investitorilor. Este însă la fel de adevărat ca fiind supusă legii fundamentale a economiei de piaţă, adică a raportului între cerere şi ofertă, bursa reflectă înainte de toate PERCEPŢIA de moment a realităţii economice la nivelul companiei X sau Y sau a economiei în general. Diferenţa însă dintre PERCEPŢIE şi REALITATE este tot atât de puternică ca între imaginea produsă artistic de iluzionişti şi realitatea obiectivă, nemistificată. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin negarea existenţei unei legături PROBABILISTICE între nivelul cursurilor acţiunilor la un moment dat şi performanţele economico-financiare ale unei companii, grup de companii sau starea generală a economiei. Cu condiţia nealterării acestui proces de către unii actori majori ai pieţei care exact ca într-un uriaş joc de poker la cazinoul mondial folosesc periodic operaţiuni manipulative speculative menite să sporească profiturile obţinute în detrimentul altora. Iar la acest capitol al arsenalului manipulativ o incursiune de ordin istoric ar releva o evoluţie cel puţin la fel de spectaculoasă ca între performanţele iluzionistului de acum 200 de ani şi cele ale lui celebrului iluzionist de azi David Copperfield. În consecinţă, în ultimii 30 de ani, o dată cu apariţia computerelor de mare performanţă au fost create modele probabilistice matematice care încearcă sau pretind că măresc substanţial controlul actorilor de bursă asupra pieţei.

VISUL ALCHIMISTULUI
Minţi strălucite în ale matematicii şi econometriei au fost înrolate într-un proces care de facto nu diferă prea mult de visul alchimistului de a fabrica aur şi a celui ce descoperea formula asigurării certe a numerelor câştigătoare la loterie. Până acolo însă modelele amintite cuplate la era electronică a plasării comenzilor de cumpărare/vânzare permit marilor investitori particulari şi mai ales instituţionali să altereze inechitabil regulile jocului general.

Noua configuraţie este similară prin asociere cu o masă de poker la care, deşi dreptul de a juca este deschis tuturor – de aici formal conceptul asigurării egalităţii oportunităţilor – jucătorii dispun de resurse financiare foarte diferite. Este exact situaţia în care un individ se aşează la masa de joc cu suma de 100 de dolari iar alţi câţiva se aşează cu 1 miliard de dolari. Primul nu numai că este limitat de marja obiectivă a pariului propriu maxim (100 de dolari), dar probabilitatea obiectivă de a rezista la masa de joc este extrem de limitată raportul de forţe la nivelul şanselor probabilistice între cele tipuri de jucători fiind de 1 la 10 milioane. Şi mai ilustrativ pentru înţelegerea gradului de sofisticare al arsenalului folosit de cei mai puternici jucători în materie de manipulare temporară a cursului pieţii este exploatarea la maximum a unora dintre regulile de funcţionare create cândva fără a se anticipa schimbările actuale facilitate de evoluţia tehnologică a executării tranzacţiilor. Personal am avut prilejul de a fi martorul direct al câtorva dintre aceste categorii de acţiuni. Exemplul pe care îl voi da nu este nici pe departe singular şi serveste foarte bine înţelegerii acestui tip de manipulare. În ziua de azi, majoritatea tranzacţiilor se fac electronic. Asta înseamnă că pentru marii jucători (îndeosebi instituţionali) ce folosesc sisteme informatice extrem de sofisticate de urmărire a evoluţiei pieţei deciziile se iau şi se execută în fracţiuni de secunde.

JOCURI PE PIAŢA
Pentru jucătorul obişnuit chiar dacă este conectat electronic tranzacţia durează mult mai mult. Pentru cei mai puţin cunoscători ai mecanismului operaţiilor de bursă precizez că jucătorii care fac bani din tranzacţii multiple în fiecare zi – adică vând acţiunile deţinute scump şi cumpără ieftin în mod repetat – există şi posibilitatea de a lua împrumut acţiuni la un anume preţ apoi pariind din diverse motive că preţul acestora va scădea le returnează când acest lucru se produce şi reţin diferenţa ca profit. Tipul de tranzacţie se cheamă short-sell. Dacă nu se confirmă pariul făcut în ziua respectivă, cel în cauză fie aşteaptă confirmarea în timp sau le returnează înregistrând pierderea de rigoare. Aici este locul şi momentul ideal în care manipulările de tip zvonistic sau vânzările şi cumpărările masive de acţiuni de un tip sau altul de către marii investitori creează situaţii artificiale de panică sau euforie pentru restul jucătorilor. În cazul menţionat de mine, minimum doi mari jucători instituţionali (e posibil a fi fost mai mulţi) au decis să facă bani frumoşi printr-o lovitură fulgerătoare atât la nivelul duratei de execuţie, cât şi al sumelor folosite la masa pokerului bursei. Ei au ales acţiunile companiei Google, companie foarte cunoscută pentru profiturile aduse investitorilor iniţiali şi chiar şi a celor care au cumpărat ceva mai târziu. Cum Google a continuat să confirme performanţele economico-financiare la modul general preţul acţiunilor a continuat să crească continuu.

O investiţie rentabilă, potrivit principiului dictat de condiţiile finite ale numărului de acţiuni puse pe piaţă şi numărul mult mai mare al celor ce doreau să le cumpere. Revenind la situaţia concretă, menţionez că operaţiunea manipulativă s-a desfăşurat pe parcursul unui singur minut, dar exact ultimul minut înainte de închiderea oficială a tranzacţiilor bursiere pentru ziua respectivă. În acel minut s-a produs mai întâi o vânzare artificială masivă (de tipul sell short menţionat mai sus) a acţiunilor Google ce a avut drept efect temporar scăderea preţului per acţiune cu 90 de dolari (circa 30% din valoarea de start în minutul 59). Când s-a ajuns la acel preţ, o cantitate similară de acţiuni a fost cumpărată, fapt ce a provocat revenirea rapidă la preţul iniţial după care le-au revândut.

Elementul surpriză a jucat un rol esenţial pentru a se împiedica amestecul major al altor investitori şi deci pericolul de a altera atingerea scopului propus. Cei implicaţi au câştigat astfel într-un minut sume imense (multiplicaţi 90 de dolari per acţiune cu milioane de acţiuni) atât din devalorizarea temporară, dar şi revalorizarea acestor acţiuni, ambele fiind pur artificiale şi fără nici o legătură cu mult clamata expresie a performanţei economice a companiei Google.

Când s-a intrat în marea criză economică, un număr mare de investitori instituţionali, numiţi prin forţa lor financiară investitori strategici, au încercat să-şi minimalizeze pierderile din implicarea anterioară în morişca cazinoului imobiliar de tip schema Ponzi utilizând masiv metoda short-sell descrisă mai sus. Cu o întârziere condamnabilă, factorii politici au impus în cele din urmă suspendarea acestui tip de tranzacţii pentru acţiunile de sorginte financiară, dar bulgărele de zăpadă se rostogolea deja cu viteza unei avalanşe apoape imposibil de oprit. Cu ce efect pentru restul pieţii? Foarte simplu: crearea prin folosirea aceleaşi metode (deşi nu în exclusivitate, dar tonul face muzica) a unui decalaj aberant între situaţia economico-financiară de facto a companiilor emitente de acţiuni şi a valorii acţiunilor tranzacţionate pe o piaţă aflată în panică generală. Reamintesc că la începutul acestui capitol (mitul nr.4) am citat clar afirmaţia că bursa este definită formal ca un REAL BAROMETRU pentru starea economică a companiilor şi economiei în general. După intrarea în criză mondială şi acest lucru rămâne valabil şi azi exemplele ce contrazic flagrant afirmaţia abundă. FENOMENE. Companii care după intrarea în criza mondială au continuat să aibă performanţe economico-financiare superbe la toţi indicatorii, altfel consideraţi sacrosancţi în orientarea investitorilor pentru operaţiunile de cumpărare/vânzare, au cunoscut o scădere artificială a preţurilor de până la 90% din valoarea iniţială(!). De la 160 de dolari la 4-5 dolari e o distanţă imensă şi reflectă nu numai pierderile celor care în panică au vândut pe parcurs aceste acţiuni, dar şi câştiguri imense pentru investitorii ce au manipulat speculativ prin short-sell aceste tranzacţii dar şi alte metode tehnice pentru care nu am spaţiul necesar a le descrie.

De unde se vede că “băieţii deştepţi” ai lumii financiare ştiu să scoată bani din piatră seacă adică nu doar din situaţii de prosperitate dar şi din dezastre generale. În sfârşit voi cita în sprijinul aserţiunilor făcute dintr-un memorandum intern adresat investitorilor de şeful uneia dintre cele mai prestigioase companii americane. În acest memo el confirmă fie şi cu jumătate de gură cele de mai sus: “Ziua de azi marchează sfârşitul unei săptămâni tumultoase pentru pieţele financiare într-un an care deja punctează un record negativ absolut nemaiîntâlnit până acum. Valoarea de piaţă a acţiunilor companiei noastre consfinţeşte pierderea a peste 75% din valoarea avută înaintea declanşării crizei. De aceea doresc să vă prezint cum vad eu situaţia prezentă şi în perspectivă. Înainte de toate, permiteţi-mi să constat ceea ce este deja de domeniul evidenţei: logica nu este întotdeauna forţa ce prevalează în mecanismul economiei de piaţă. În aceste zile este aproape imposibil să asociezi schimbările în preţul acţiunilor cu o explicaţie logică satisfăcătoare…” (s.n.) Situaţia aminteşte de povestea împăratului ce pretindea ca toată lumea să recunoască că are cele mai frumoase haine din lume dar în realitate era gol goluţ. Cam aşa şi cu pretenţiile formale ale stăpânilor burselor care ar fi transformat prin tehnologizare vechiul cazinou mondial într-o mănăstire pioasă a democraţiei şi egalelor oportunităţi pentru plebei. În acest context, în ziua de azi nimeni în lumea politică americană nu îndrăzneşte să amintească campania furibundă dusă în timpul celor 8 ani ai Admnistraţiei republicane pentru a se convinge Congresul şi opinia publică de a se accepta privatizarea sistemului de pensii federale (social security) şi plasarea fondurilor pe piaţa acţiunilor bursiere. Argumentul atractiv al momentului a fost că sub aspect istoric performanţele financiare ale fondurilor plasate pe piaţa bursieră sunt clar superioare modestelor dar sigurelor dobânzi din afara acesteia. Dacă s-ar fi dat curs propunerii astăzi, Social Security ar fi fost într-o situaţie catastrofală afectând direct exact categoria demografică majoritară care nu poate supravieţui zilnic fără aceste pensii. De altfel, prin propagare internaţională această idee a devenit aproape o directiva politică pentru ţările în curs de dezvoltare şi mai ales fostele ţări comuniste. O lecţie de ordin istoric pentru toată lumea.

Mitul nr. 5
” Rezolvarea crizei mondiale actuale este ca şi în cazul crizelor anterioare atributul puterii discreţionare a statului suveran. Intervenţia promptă a factorilor politici decizionali naţionali prin implementarea unor programe de măsuri adecvate va soluţiona dificultăţile actuale şi va repune economia de piaţă pe făgaşul obişnuit.”

Este un truism să afirmi că istoria societăţii omeneşti este un proces dinamic continuu marcat de succesiunea a ceea ce numim modele sociale, politice, economice, culturale etc, deci, într-un cuvânt, a civilizaţiilor. Ca atare, nici economia de piaţă şi mai ales nici raportul acesteia cu centrul politic decizional, adică în termeni simplificaţi, statul, nu au rămas în afara acestui proces. Pentru discuţia de faţă este relevant un aspect ce şi-a găsit pentru prima dată locul pe agenda dezbaterilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu mai bine de 40 de ani în urmă: statutul companiilor transnaţionale. Că avea să rămână o dezbatere cvasi-sterilă pentru multă vreme nu trebuie să mire pe nimeni, întrucât dezbaterea a îmbrăcat forme politico-ideologice mulate pe structura conflictului războiului rece. În fapt, momentul respectiv defineşte istoric germenii intrării în linie dreaptă a ceea ce azi este cunoscut ca procesul ireversibil al globalizării. Raţiunea intrării accelerate în această fază a economiei de piaţă este relativ simplă: obţinerea de profituri superioare într-un model internaţional al ciclului economic considerat ca fiind mai eficient şi devansa modelul “clasic” naţional. Noutatea venea nu atât din caracterul unic al acestui model, ci prin proporţiile şi viteza cu care se disemina în mai toate sectoarele economico-financiare. Pentru cititorii mai puţin avizaţi voi folosi un exemplu care principial este cât se poate de similar. În agricultură poţi obţine recolte superioare în două feluri. Dacă măreşti suprafaţa cultivată de două ori, obţii în condiţii climatice egale o recoltă dublă, dacă o măreşti de 10 ori, obţii o recoltă de zece ori mai mare. Asta se cheamă metoda dezvoltării extensive. Dacă însă nu ai această posibilitate, adică nu ai terenuri suplimentare pentru a fi cultivate, rămâne o a doua posibilitate: creşterea productivităţii, adică dispunând de aceeaşi suprafaţă de teren introduci noi metode de cultivare, noi soiuri de seminţe etc şi obţii astfel recolte duble sau chiar mai mari. Această metodă se numeşte exploatare intensivă. Revenind la transnaţionale şi globalizare ultimii 40 de ani au marcat via capitalurile internaţionale tranziţia către metoda obţinerii de profituri superioare prin metoda exploatării extensive.

FENOMEN
Uriaşul spaţiu geografic oferit de restul lumii sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare în special prin bazinul forţei de muncă super-ieftine, condiţii fiscale de excepţie şi o potenţială piaţă de desfacere fără limite asigură trei dintre ingredientele financiare esenţiale ale globalizării. Adică exact aceeaşi metodă prin care Amazonul defrişat a devenit azi una dintre marile furnizoare cerealiere pentru piaţa mondială. Transferul industriilor manufacturiere din ţările industriale dezvoltate către lumea în curs de dezvoltare în numele eficienţei economice superioare (a se citi a profiturilor mai mari) a pus un important segment al clasei mijlocii a lumii occidentale într-o postură extrem de dificilă sub aspect economico-financiar. De la câştiguri pe oră în medie de 30-50 de dolari, la 10-15 dolari prin reciclarea profesională forţată în noile poziţii oferite de sectorul serviciilor.

Culmea este că această fugă a locurilor de muncă de pe piaţa occidentală a continuat în mod accelerat în anii ’90 şi în acest domeniu al serviciilor, inclusiv al poziţiilor high-tech din sectorul informatic către ţări precum China şi India unde costurile forţei de muncă reprezintă o fracţiune. Rezultatul acestui proces în plină criză economică mondială: 12,4 milioane de şomeri în SUA şi cifra creşte vertiginos într-un ritm de jumătate de milion pe lună. Dacă plata de 6,25 dolari pe oră nu asigură minima subzistenţă pentru salariatul occidental, plata de 2 dolari pe oră pentru salariatul chinez sau indian îi conferă paşaportul pentru a ieşi din categoria mizeriei lumpenare.

PARERILE CRITICILOR
Criticii ideologici ai fundamentalismului economiei de piaţă au afirmat de mult timp subordonarea discreţionară a statului şi îndeosebi a pârghiilor decizionale politice la nivelul ramurii executive (Guvern) şi legislative (parlamentare). Vorbind de fenomenalul decalaj al bogăţiei între vârful şi baza piramidei sociale americane unul dintre aceştia afirmă că “ceea ce ar trebui să îngrijoreze este nu atât faptul că posesorii marilor capitaluri achiziţionează yachturi şi avioane particulare, ci că achiziţionează politicieni, deputaţi şi senatori. În acest fel, ei utilizează puterea financiară pentru a distorsiona în favoarea propriilor interese politicile publice şi ordinea priorităţilor economice naţionale”. Nimic nou sub soare, cum se spune, numai că în procesul globalizării capitalurile internaţionale au folosit puterea politico-militară a statelor industriale dezvoltate drept mijloc de persuasiune pentru eliminarea barierelor naţionale fiscale, comerciale, etc ale ţărilor subdezvoltate şi în curs de dezvoltare transformându-le în câmp discreţionar de acţiune. Criza financiară urmată de dezastrul economic din Asia în anul 1998 a ilustrat perfect efectele acestui proces ce se constituie într-un excelent studiu de caz. Criza s-a declanşat prin fuga peste noapte cum se spune a capitalurilor internaţionale în momentul în care “balonul de săpun” financiar iraţional creat tot de ele în conivenţa cu politicieni autohtoni corupţi s-a spart. Singurele ţări care au reuşit să limiteze dezastrul au fost cele precum Malaezia şi China care, printr-o politică fiscală mult mai prudentă, au impus încă de la începutul sosirii acestora bariere în calea ieşirii intempestive de pe piaţa locală. Altfel ţări puternic afectate de criză precum Indonezia şi Filipine au arătat după criză exact ca zonele devastate de uriaşe stoluri de lăcuste care migrează necriscriminatoriu în căutarea de noi resurse alimentare.

CONFLICT
În configuraţia crizei mondiale actuale, care reia într-un fel la proporţii marite simptomele maladiei asiatice, capitalurile în poziţia de actori globali se află în pofida aparentelor defensive într-un conflict acut cu factorii decizionali politici naţionali ce încearcă să schimbe statu-quo-ul actual al modului de operare pe piaţa internaţională. Epicentrul conflictului se află evident în Statele Unite drept centru istoric tradiţional şi bastion al fundamentalismului economiei de piaţă. “Băieţii deştepţi” ai lumii financiare refuză să-şi asume integral pierderile create de jocul iraţional al consumerismului neacoperit de resursele financiare reale ale consumatorilor. Sub ameninţarea prăbuşirii întregului sistem ca urmare a potenţialei falimentări a marilor bănci şi instituţii financiare, cei în cauză şantajează implicit administraţia politică actuală pentru a finanţa la o scară nemaiîntâlnită din bani publici pierderile provocate la cazinoul mondial de tipul schemei Ponzi. Dacă Administraţia republicană părea a fi în ton cu solicitările Wall Street-lui, noua Administraţie democrată a adoptat o linie complet diferită şi nu doar pentru că îi serveşte unei capitalizări politice pe termen lung. Şi această situaţie conflictuală nu este prea diferită de cea a celorlalte membre ale clubului democratiilor occidentale.

EXPLICAŢII
Raportul de forţe actual între statul suveran (fie el şi îmblânzit în timp de influenţa capitalurilor financiare) şi capitalurile internaţionale limitează mai vizibil ca niciodată marja de acţiune a celui dintâi. Desigur, îndeosebi pentru situaţia în care statul nu se mai aliniază cuminte şi disciplinat la strategia mogulilor lumii financiare internaţionale. Un asemenea tip de aliniere ar produce însă în momentul de faţă o instabilitate socială fără precedent, riscând să arunce în aer întregul model socio-economic sau cum se afirmă plastic oficial să ducă la scufundarea întregii corăbii. Un apel care desigur face apel la instinctul de supravieţuire al pasagerilor aflaţi la clasa a IV a Titanicului. Frustrarea opiniei publice naţionale şi internaţionale creşte ireversibil pe măsură ce informaţii altfel confidenţiale transpiră tot mai mult cu privire la destinaţia banilor publici alocaţi repunerii vasului pe linia de plutire. Ele relevă în mod simbolic atât fondul problemei, dar şi conduita morală a factorilor responsabili ce au provocat criza. Am menţionat în cadrul analizei cazul marii companii de asigurări AIG în care au fost investiţi din banii publici în ultimele luni peste 180 de miliarde de dolari pentru a se evita efectul distructiv al dominoului la scară mondială. La întrebarea tot mai insistentă a publicului şi unor politicieni oneşti ce s-a făcut practic cu aceşti bani răspunsul a venit greu şi trunchiat pentru că este greu de digerat de americanul de rând. Păi, 50 de miliarde de dolari au plecat la banca de invesţii Goldman Sachs ca plată pentru acoperirea pierderilor la ruleta derivatelor financiare sintetice şi a altor speculaţii similare. Şi lista continuă cu plăţi masive către Deutsche Bank AG, Societe Generale, Barclays PLC, Danske, Royal Bank of Scotland, Banco Santander, HSBC, Morgan Stanley, Wachovia, Lloyds Banking Group şi altele. Plata către bănci străine fie ele şi aparţinând lumii occidentale a exacerbat şi mai mult furia contribuabilului american care suferă deja din plin efectele crizei şi constată ca banii publici aşteptaţi să-i creeze locuri de muncă acasă zboară vesel în afara ţării. Că AIG este principalul responsabil pentru vânzarea către europeni a instrumentelor financiare toxice ca parte a “moriştii” generale, nu prea aminteşte nimeni. Oficial se spune “AIG este prea interconectat cu sistemul global financiar pentru a fi lăsat să falimenteze. Regulatorii au sesizat prea târziu amestecul AIG în combinaţiile financiare deosebit de riscante, iar acum nu mai este nimic de făcut”. În caz contrar – mesajul este cât se poate de clar – se duce totul de râpă.

BANCILE ŞI BANII….
A doua categorie de informaţii iritante include continuarea practic nestingherită a acordării de salarii şi compensaţii uriaşe executivilor acestor instituţii financiare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Idem la capitolul cheltuielilor corporaţiilor “ca stil de viţă”. Merill Lynch pentru a evita falimentul a fost achiziţionată cu sprijin guvernamental de Bank of America care la rândul ei a primit până acum zeci de miliarde de dolari din banii publici. Înainte de a fi achiziţionată deşi “falimentară” şefii lui Merill Lynch au găsit câteva miliarde de dolari, repet miliarde de dolari pentru a plăti compensaţii şi bonusuri de performanţă (!) managerilor acesteia. Vorba lui nenea Iancu “curat falimentară”. Şi cazul nu este singular nici pe departe. Când scriu aceste rânduri pe ştirile de presă fac prim plan declaraţiile lui Larry Summers, preşedintele Consiliului Economic Naţional, sub titluri precum “AIG – permisiunea lăcomiei nesfârşite?” Citez: “O mulţime de lucruri teribile s-au petrecut sub aspectul crizei în ultimele 18 luni dar ceea ce s-a întâmplat la AIG este dincolo de orice limite.” L. Summers făcea referire la dialogul purtat între secretarul de finanţe Timothy Geithner şi Edward Liddy seful AIG, în care cel dintâi i-a reproşat deschis că este absolut innaceptabil pentru o companie care a primit 180 de miliarde de dolari din banii publici să plătească integral bonusuri seniorilor executivi în valoare de peste 121 de milioane de dolari. Geithner sugera la nivel de compromis că bonusurile către primii 50 de executivi să fie reduse la 50% iar restul să fie acordate pe CRITERII DE PERFORMANŢA. În răspunsul dat, şeful AIG a explicat secretarului de Finanţe că nu poate face nimic întrucât este legat juridic de mâini de contractele şi aranjamentele semnate anterior, încălcarea acestora riscând nu numai procese interminabile dar atenţie şi compromiterea capacităţii companiei de “a reţine profesionişti de valoare cu poziţii cheie în administrarea portofoliului de peste un trillion de dolari. În plus tăierea bonusurilor ar avea drept efect pierderea capacităţii de a reţine în poziţiile respective operatorii talentaţi ai companiei care (sic) operează în prezent prin sprijinul financiar masiv primit în numele contribuabililor americani, deci a interesului public. Ca atare continua intervenţie a departamentului de finanţe pe tema ajustării arbitrare a compensaţiilor şi a bonusurilor trebuie să înceteze ” Dacă situaţia nu ar fi tragică, ar fi de un umor nebun, mai ales când se invocă criteriile de performanţă şi grija pentru apărarea interesului public. Din nefericire, sabotajul programelor guvernamentale de deblocare a creditului către marea masă a consumatorilor continuă nestingherit. La 4 martie a intrat pe hârtie în acţiune un important program menit să deblocheze procesul de refinanţare simplificată a ipotecilor imobiliare în condiţii de dobândă scăzută pentru circa 5 milioane de proprietari buni plătitori, dar care fac greu faţă noilor condiţii economice generate de scăderea fără precedent a valorii proprietăţilor deţinute.

Un program care pentru a atrage cooperarea instituţiilor bancare oferă stimulente financiare guvernamentale clare pentru fiecare dintre aceste operaţiuni. La mai bine de două săptămâni de la presupusa intrare în vigoare lucrătorii băncilor şi instituţiilor financiare vizate invocă clienţilor interesaţi absenţa unor instrucţiuni concrete din partea conducerii propriilor instituţii. O temporizare calculată întrucât fiind buni plătitori noile refinanţări micşorează profiturile obţinute din dobânzile mai mari angajate anterior. Aceiaşi funcţionari oferă în schimb în modul cel mai senin refinanţări în nota obişnuită a condiţiilor neguvernamentale la un cost evident mult mai mare şi deci mai profitabil pentru instituţiile financiare în cauză. Exemplele de mai sus vorbesc de la sine despre raportul de forţe actual între stat şi lumea capitalului financiar internaţional. Noutatea de excepţie o constituie intrarea statului în condiţiile globalizării într-o fază în care înseşi marile puteri economice ale lumii se văd confruntate direct cu o forţă ce-i dispută tradiţionalul ascendent al atribuţiilor de suveranitate.

CRIZA ACTUALA, LA MICROSCOP
O situaţie ce implică riscuri serioase la nivelul stabilitaţii geopolitice şi decurge dintr-un proces mai indelungat decât geneza actualei crize economice mondiale. O criză greu de prevenit şi controlat în condiţiile în care două treimi din operaţiunile financiare ale capitalurilor internaţionale se desfaşoară în afara oricărui tip de regularizare. Precum o bombă cu efect întârziat ce ticăie ameninţător la adresa întregii lumi civilizate problema creării noului mecanism de regularizare a fost pusă în sfârşit pe agendă într-o poziţie prioritară la apropiata reuniune G-20 la nivel înalt din 2 aprilie. O reuniune ce reprezintă principalele economii ale lumii şi două treimi din populaţia planetei. Reuniunea tehnică pregătitoare la nivelul miniştrilor de Finanţe a încercat deja să alinieze ca prim pas toţi actorii economiei mondiale într-o strategie unitară a programelor de stimul economic menită să stopeze agravarea crizei generale actuale. Lucru nu tocmai uşor de realizat nu numai datorită faptului că majoritatea arată cu degetul spre minoritatea responsabililor crizei dar şi anticiparea unei distribuţii inegale a costurilor pentru a se ieşi din criză. Discrepanţele menţionate în prima parte a analizei la nivelul distribuţiei bogăţiei în interiorul societăţilor naţionale se reproduce structural în mod similar la nivelul comunităţii internaţionale. Şi acest lucru nu trece neobservat la nivelul piramidei sociale mondiale.

LUMEA ŞI BOGAŢII SAU SARACII EI
Un studiu al ONU confirmă că vârful de 10% a păturii bogate deţine 85% din avuţia lumii. Jumătate din întreaga populatie a lumii deţine mai puţin de 1% din aceeaşi avuţie. 10% din topul populaţiei americane are un venit egal cu venitul a 43% din populaţia lumii, iar 25 de milioane de americani din partea superioară a piramidei sociale au un venit egal cu venitul a 2 miliarde de oameni din restul lumii. Imaginea distribuţiei inegale a resurselor pe plan internaţional e completată de constatarea că în anul 2005 avuţia reunită a primilor trei cei mai bogaţi oameni ai lumii depăşesc produsul intern brut a 47 de ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Şi lista disparităţilor şocante poate continua încă mult. Criticii actualei situaţii vorbesc de consecinţele istorice al raportului între puterile coloniale şi cei colonizaţi şi care continuă să alimenteze încă abundent conflictele de ordin ideologic, cultural sau religios. Arma ideologică a promotorilor globalizării rămâne pe de altă parte inculcarea ideii parţial corecte că acest proces este o soluţie pozitivă reciproc avantajoasă ce permite promovarea dezvoltării economico-sociale în lumea a doua şi a treia lăsându-se intenţionat în subsidiar modul inegal de distribuire a noii prosperităţi create. De aici competiţia acerbă între ţări aparţinând acestei categorii de a atrage printr-o varietate de concesii economico-financiare şi fiscale capitalurile internaţionale pe care le-am calificat deja ca nomade şi migrând acolo unde pot maximiza profitul indiferent de ce lasă plecând în urma lor. Iar când pentru a obţine concesiile maxime capitalurile internaţionale fac alianţă ad-hoc cu elementele corupte ale clasei politice autohtone efectele negative ce se revarsă asupra majorităţii populaţiei se multiplică la scară exponenţială. Pentru cititorii noştri, cazul României poate servi drept un excelent studiu de caz pentru perioada postdecembrie 1989. Evident însă, România nu este un caz unic, ea doar înscriindu-se în partitura mondială elaborată în cu totul altă parte a lumii.

EFECTELE CRIZEI
Cât despre efectele şi implicaţiile geopolitice ale crizei economice mondiale (şi care ar trebui să facă obiectul unei analize de sine stătătoare) acestea deja încep să se vadă cu ochiul liber în forumul public ieşind tot mai mult din culisele diplomaţiei secrete. Cea mai mare parte a datoriei publice occidentale şi îndeosebi cea americană este finanţată de un grup relativ restrâns de economii dinamice aparţinând ţărilor în curs de dezvoltare. Caracterul global al crizei actuale oferă acestora din urmă prilejul de a cere la masa negocierilor restructurarea actualului sistem financiar internaţional controlat discreţionar de câteva mari puteri occidentale. Ele cer modificarea drastică a structurilor şi modului de functionare a unor instituţii precum Banca Mondială şi FMI dar şi a altora. Ani de zile negocierea cunoscută sub denumirea de Nord-Sud adică între ţările bogate şi cele sărace au eşuat tocmai datorită refuzului celor dintâi de a renunţa la acest monopol. Instaurarea dolarului după cel de al doilea război mondial şi mai ales după anul 1973 când a fost abandonată acoperirea în aur a acesteia drept monedă forte pentru rezervele valutare naţionale au creat un cerc vicios ce a descurajat idea devalorizării acestuia pe măsura creşterii datoriei publice americane la niveluri astronomice. Ideea a fost şi a rămas din punctul de vedere al emitenţilor foarte simplă: încetarea susţinerii internaţionale a dolarului şi devalorizarea sau căderea drastică a cursului acestuia are ca efect înainte de toate reducerea proporţională a a valorii rezervelor valutare naţionale. Adică exact ceea ce majoritatea ţărilor sărace şi în curs de dezvoltare nu şi-au putut permite vreodată tocmai datorită situaţiei economice critice pe plan naţional. Astăzi însă, fapt fără precedent în analele diplomatice internaţionale, China a dat în aceste zile un avertisment politicos dar clar lumii occidentale, prin vocea primului ministru, faţă de eventualitatea unei posibile soluţii tehnice de ieşire din criza ce ar avea drept efect devalorizarea dolarului. O soluţie considerată ca total inncaceptabilă pentru Beijing dar şi alte ţări posesoare de mari rezerve valutare in dolari. China detine in prezent o rezerva valutara de peste 1.5 trilioane de dolari şi cumpără cu regularitate bonduri ale trezoreriei americane. Deci practic ea finanţează o parte însemnată a deficitului bugetar postbelic american alături de grupul tigrilor economici asiatici.

TACTICA
Asimilând eficient lecţia crizei asiatice din 1998, Beijingul nu doreşte să fie luat prin surprindere la apropiata reuniune de la Londra şi atunci a respins public anticipat strategia unei distribuiri globale “uniform-democratice” a pagubelor financiare create de cazinoul clubului financiar exclusiv occidental. În spiritul diplomaţiei de nuanţe, prim-ministrul Wan a amintit ca din întâmplare că China aflată în ultimele decenii în plin proces de prosperitate spre deosebire de marile puteri economice occidentale a şters complet datoria ţărilor lumii a treia şi asta fiind o sumă nu de ici colo, ci de 46 de miliarde de dolari. Punct ochit, punct marcat, cum se spune în planul imaginii şi vizibilităţii politice internaţţionale. Sudul căruia i se cere cooperarea la soluţionarea crizei economice mondiale se pregăteşte mai mult ca oricând să-şi renegocieze agenda politico-economică blocată de decenii de Nord. Dacă va reuşi sau nu este o altă poveste urmând ca doar viitorul să aducă răspunsul. Cam cum merg însă lucrurile în lumea capitalurilor financiare internaţionale în raport cu ţările lumii a doua şi a treia este ilustrat şi de un alt exemplu foarte edificator. În plină criză economică mondială posesorii marilor capitaluri internaţionale fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la “bang-ul sonic” adică efectele implicite ce urmează natural îngheţării liniilor de credit pentru sfera productivă au acţionat în două direcţii: prima, retragerea acolo unde a fost posibil după modelul crizei asiatice cât mai rapidă “în centrală” a capitalurilor investite în aceste ţări; a doua, minimalizarea pierderile suferite din tranzacţiile cu derivatele sintetice financiare dar şi a altora prin lansarea unor operaşiuni speculative de proporşii împotriva monedelor naşionale mai slabe sau aparşinând economiilor mici şi mijlocii. România poate fi un exemplu în acest sens. La prima categorie de măsuri, filialele băncilor occidentale au înghetat sau înăsprit condiţiile de asigurare a liniilor de credit către companiile productive dar şi catre consumatorii individuali. La acestea s-au adăugat demersurile oficiale din partea guvernelor ţărilor mamă a băncilor respective ca guvernul român să contribuie financiar la susţinerea liniilor de credit în noile condiţii prin alinierea la politica financiară occidentală. Este cazul Austriei, dar nu numai.

La a doua categorie de măsuri se înscrie suita de operaţiuni speculative împotriva leului căreia Banca Naţionala a României a trebuit să-i facă faţă la 17 octombrie 2008 şi din nou nu numai acesteia. Conduita “n-am mamă, n-am tată” mai ales în relaţiile capitalurilor internaţionale cu ţările mici şi mijlocii nu e câtuşi de puţin nouă. Spre lauda ei, conducerea Băncii Naţionale s-a achitat foarte bine până acum în postura de ultimă barieră a interesului financiar naţional. Războiul este însă abia la început, iar sfârşitul acestuia încă dincolo de orizont. Manipulările mass media internaţionale aflate sub controlul său influenţa capitalurilor internaţionale completează arsenalul complex utilizat de acestea pentru a-şi minimaliza pierderile prin mărirea la scară mondială a listei plătitorilor. În această categorie se înscriu şi acţiunile de stimulare a panicii în rândul populaţiei ţărilor menţionate ca mijloc de presiune asupra factorilor de decizie politică care nu se aliniază convingător la strategia nucleului occidental.

Cum marea majoritate a băncilor şi instituţiilor financiare din ţările în curs de dezvoltare, inclusiv cele foste comuniste nu au avut resursele de a deveni parteneri integrali în tranzacţiile speculative ce au produs actuala criză mondială, efectele acesteia nu ar trebui să vizeze structurile sistemului ci funcţionalitatea acestora în condiţii de stres. Numai că într-o lume practic lipsită de un arbitraj regulatoriu fie el şi minimal se constată că până acum fiecare dintre actori caută soluţii după modelul “vestului sălbatec” în care fiecare îşi vede de propriile interese şi le promovează fără să ţină prea mult seama de daunele provocate celorlalţi. De aici strigătul de alarmă pentru mobilizarea generală, ignorarea intereselor sectoriale şi regionale în caz contrar toţi pasagerii trasatlanticului urmând să împărtăşească aceeaşi soartă finală. Un moment istoric ce impune conducătorilor compartimentului românesc responsabilităţi de excepţie. Promovarea necritică uneori bâlbâită în ultimii 19 ani a modelului fundamentalist al economiei de piaţă ca alternativă la fostul model al economiei centralizate a fost şi este aşa cum se poatea vedea cu uşurinţă de prost augur pentru nivelul de trai al majorităţii românilor. Această opţiune este egalată ca intensitate doar de aspiraţia “noilor capitalişti români” de a intra cu orice prţ în clubul select al posesorilor capitalurilor internaţionale, indiferent de preţul plătit pe spezele intereselor marii majorităţi. Rămâne de văzut dacă aceştia plus clasa politică înţelegând bine cam ce se întâmplă la modul real în actuala criză vor trage învăţămintele de rigoare şi vor şti să aleagă măcar în ceasul al 12-lea soluţiile cele mai potrivite pentru minimalizarea pagubelor nu numai sub aspectul interesului naţional dar şi la nivelul suferinţelor şi privaţiunilor românilor de rând.

NOTA REDACŢIEI JURNALUL NATIONAL: Expertiza domnului Liviu Turcu este susţinută de activitatea îndelungată în domeniul cercetării economice şi a experienţei directe în domeniul competitive business intelligence (informaţiilor competitive în domeniul afacerilor)