Jurnalista Irina Nastasiu aminteşte pe portalul de media al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Doxologia, că Eminescu scria cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).
În alt articol, scris dupa două săptămâni, Eminescu aprecia: „Ni se pare că mijlocul cel mai eficace pentru a emancipa aceasta populaţie latină de influentă bizantină ar fi despărţirea ei bisericească de greci, ceea ce au facut bulgarii, ceea ce au facut românii din Banat şi graniţă militară. Biserica răsăriteană e naţională; ea nu numai admite, comandă chiar ca serviciul în biserică să se facă în limba grăită de popor.” (M. Eminescu, Macedoromânii, 27 august 1882)
Halloween-ul este așadar un antrenament la iad, cu întuneric, magie, demonism, shamanism, clarobscur, vampiri, vârcolaci. Niciun duh însă nu suflă o vorbă despre durerea infinită și veșnică, despre focul cel nestins, despre scrâșnirea dinților, despre viermele neadormit, despre singurătatea fără de sfârșit.
Episcopii romano-catolici din Polonia au luat atitudine împotriva sărbătorii de Halloween, spunând că este o sărbătoare păgână, periculoasă pentru copii, datorită caracterului ei diabolic, și au cerut credincioșilor să o respingă.
Astfel, Arhiepiscopul Andrej Dziega de Szczecin a trimis o scrisoare pastorală creștinilor din dioceza sa. În ea se spune că în spatele distracției de Halloween, există intențiii de distrugere a vieții creștine. Halloween este o sumă de trucuri care imprimă în copii atitudini diabolice care distrug viața morală și religioasă a oamenilor.
Într-adevăr, la o primă vedere, costumarea haioasă în vampiri, vârcolaci, vrăjitoare, demoni etc., nu ar fi decât o farsă demnă de homo ludens prin care omul ia în râs aberațiile ontologice și manifestările oculte. De fapt, ceea ce se imprimă în mințile curate ale copiilor este obișnuința cu magia, cu o lume ocultă care poate deschide orizonturi demonice, cu puteri supranaturale uriașe, care devin leit motiv al vieților copiilor. Ridiculizarea demonilor nu este decât învățarea cu prezența lor, ruperea lor de regnul iadului veșnic și transformarea lor într-o gașcă de personaje simpatice, care pot fi oricând chemate la cină. Dracul ucigător de oameni de la începutul istoriei devine astfel un băiat de gașcă, un tip frecventabil, aproape vrednic de compătimit pentru ghinionul teribil pe care l-a avut. De aici până la obsesii, posedare, magie neagră, ritualuri satanice, ucidere ritualică, sinucidere, boli psihice, crimă în serie e o cale bine bătătorită.
Adulții pot discerne – și nu chiar toți – dintre ficțiune și realitate, între film și viață, între iluzie și adevăr. Copiii însă trăiesc într-o lume a imaginației, în care reperele vizuale primesc viață în mintea lor și se transformă în modele de urmat. Nu ne mai mirăm că unii copii vor să devină vrăjitori, magi, vampiri sau chiar diavoli. Unii chiar reușesc. Violența ucigașă este așadar chemată în societate pe ușa din față, sub pretextul distracției. În loc ca demonii să fie exorcizați adică scoși afară din om și din lumea locuită și trimiși pe pustii locuri, așa cum se întâmplă la Botez și la Molitfele Sfântului Vasile, demonii sunt chemați, puși la masă, incarnați prin vestimentație și gestică macabră, imitați în atitudine, prezenți desigur pe termen lung.
Halloween-ul nu e o sărbătoare păgână, ea conține multe referințe creștine, ci o sărbătoare diabolică. Unii vor spune că vine repede și pleacă mult mai repede, ca un miros de dovleac și de usturoi. Însă ceea ce rămâne în subconștientul copiilor este accesibilitatea uriașă a diavolului care vine totdeauna când este chemat în viața oamenilor. Deriva morală, falimentul credinței, transformarea omului în animal și apoi în demon prin civilizație tehnologică, crimele, depresia generalizată, mentalitatea de turmă, toate acestea sunt mlădițe ale duhului necurat, alungat de 2000 de ani din viața lumii prin Sfintele Taine, și invocat acum de dragul sărbătorii, în inimile celor care îi urmează fără să o știe.
Halloween-ul este așadar un antrenament la iad, cu întuneric, magie, demonism, shamanism, cclarobscur, vampiri, vârcolaci. Niciun duh însă nu suflă o vorbă despre durerea infinită și veșnică, despre focul cel nestins, despre scrâșnirea dinților, despre viermele neadormit, despre singurătatea fără de sfârșit. Tot astfel, Liturghia este un antrenament la rai, ca jertfă fără de prihană, rugăciune intensă, anamneză a iubirii, participare prin har, istorie și veșnicie unite strâns, de netăiat, în Trupul lui Hristos cel răstignit și înviat pentru oameni, pentru totdeauna. Are cineva impresia că te costumezi în diavol și vei merge la Liturghia veșnică?
Preotul Ioan Valentin Istrati este doctor în Teologie Liturgică “Magna cum laudae” la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu (Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna”) A scris cărţile: “Odele lui Solomon – o mistagogie a îndumnezeirii”, Anastasia, Bucureşti, 2003, “Sfântul Ierarh Nicolae – mirul iubirii lui Hristos”, Pars pro toto, Iaşi, 2007, “Taina Veacurilor – unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii”, Doxologia, Iaşi, 2010, “Minunile Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu”, Ed. Măn. Hadâmbu, Iaşi 2011
Vineri, 5 iunie 2015, de la ora 11.00, la Palatul Copiilor din Iaşi, Editura Doxologia vă invită în „Lumea copiilor”, unde vor fi prezenți și Spiridon Vangheli, Raisa Vieru și Valentin Talpalaru.
Editura Doxologia, în parteneriat cu Palatul Copiilor din Iași și Restaurantul La Plăcinte, a pregătit pentru copii un eveniment cu aromă de poveste. În cadrul evenimentului, vor fi prezentate și trei noi apariții editoriale: „Cântecul Soarelui” de Grigore Vieru, „Împărăția lui Ciuboțel” de Spiridon Vangheli și „Vine Guguță!” de Valentin Talpalaru. Astfel, pe 5 iunie, de la ora 11.00, la Palatul Copiilor din Iași publicul se va întâlni cu scriitorii Spiridon Vangheli, Valentin Talpalaru, dar și cu Raisa Vieru, soția regretatului poet Grigore Vieru.
Copiii prezenți se vor putea bucura de prezentări video, de lecturi din volumele prezentate și de momente artistice susținute de copii din Trupa de Teatru „Thalienii” de la Ateneul Tătărași, dar și de copii de la Grădinița cu program prelungit Nr. 21 din Iași. De asemenea, nu vor lipsi dulciurile, baloanele și alte surprize pregătite pentru cei care vor veni în „Lumea copiilor”, ne informează Editura Doxologia.
De asemenea, Asociația Familia Tradițională, în colaborare cu Pro Vita Iași, organizează în acest sfârșit de săptămână mai multe evenimente speciale dedicate familiei și educării copiilor, printre care o dezbatere, după cum vedeţi aici, urmată de tradiţionalul Marş pentru Familie, de sâmbătă, 5 iunie.
Miercuri, 18 februarie 2015, la ora 9:00, are loc comemorarea anuală a Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu și a tuturor deținuților politici care s-au stins în penitenciarul Târgu Ocna.
Anul acesta comemorarea este organizată de Arhiepiscopia Romanului şi a Bacăului şi va consta într-un parastas săvârşit în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgu Ocna – locul unde se afla Troiţa ridicată în memoria foştilor deţinuti politici şi fostele gropi comune ale penitenciarului, informează TgOcna.Ro.
Fundaţia George Manu şi Asociaţia PREZENT! anunţă că vor participa la aceasta slujbă de pomenire organizată de Arhiepiscopie şi nu vor organiza o altă comemorare separată. Toţi cei care doresc sa îl cinstească pe Valeriu Gafencu sunt aşteptaţi în număr mare la Târgu Ocna în data de 18 februarie 2015, ora 9.00.
Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991 fiind organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuti Politici din România. Prin stradaniile lor şi ale familiei Gafencu a fost ridicată Troiţa din cimitir şi s-a oficiat slujba de înmormantare pentru toţi deţinuţii din gropile comune (oficiată de Preoţii Constantin Voicescu şi Iustin Paven). Între 1990 si 1997 bătrânii s-au întrunit anual la Târgu Ocna, informează siteul In Memoriam Valeriu Gafencu. Alături de cei aflaţi în viaţă şi de surorile Valentina (trecută la Domnul în 2014) şi Eleonora Gafencu am reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 şi cu ajutorul Lui Dumnezeu numărul celor care aduc cinstire lui Valeriu Gafencu şi tuturor sfinţilor şi martirilor închisorilor creşte neîncetat, scrie Cezarina Condurache. Dăm slava Lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui!
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași.
Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la închisoarea Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă, încât supraviețuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup care supurau permanent, Gafencu și-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt.
Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregăteasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu fața transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toti deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața, conchide DOXOLOGIA evocarea Sfântului Închisorilor.
Mănăstirea Petru Vodă, închinată de Părintele Justin Părvu martirilor închisorilor celor trei dictaturi ale secolului trecut, prezintă următoarea conferinţă din anul 2009, a doctorului Aristide Lefa (+ 12.07.2009), prieten apropiat al Mărturisitorului Valeriu Gafencu. Imaginea este uşor desincronizată de sunet. Dacă cineva are o filmare integrală, de mai bună calitate, a întregii conferinţe, am dori să o publicăm, transmite Mănăstirea cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Vă mulţumim.
“De bine de rău, pe vremea aceasta dificilă a perioadei comuniste, nu a lipsit totuşi patriarhul şi clerul şi manifestările sărbătoreşti. I-a ţinut acolo, cum i-a ţinut, dar i-a înghiţit cât s-a putut. Ileana i-a batjocorit, Nicolae i-a ocrotit.”
Marţi, 21 Octombrie 2014, Părintele Paulin Clapon, veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Parașutiști «Smaranda Brăescu» de la Bacău, pentru meritele sale militare, transmite Manastirea Petru Voda.Ro.
Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost combatant activ pe frontul de Răsărit în al doilea război mondial, luînd parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tînără armă de elită înfiinţată în 1941, cu cîteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste vreme de aproape 20 de ani, pînă la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dîrzenie. După săvîrşirea întru Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost tuns în monahism de Părintele Justin Pârvu. Reamintim că şi Părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vînători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
Evenimentul de ieri este unic în istoria post-decembristă a României şi face o mare cinste Armatei Române, pentru care Sfînta Biserică Ortodoxă se roagă la toate slujbele sale.
Oficiali ai Armatei Române au participat marţi la o slujbă de mulţumire oficiată de către soborul mănăstirii nemţene Petru Vodă. Cu acest prilej, au oferit părintelui Paulin Clapon, veteran de război, însemnele onorifice ale paraşutiştilor militari – bereta, insigna şi ecusonul, precum şi o diplomă de excelenţă, publică şi ziarul Lumina al Patriarhiei Române, Doxologia, portalul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei prezentând şi o filmare, pe care o vedeţi reprodusă mai jos.
Veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, monahul Paulin a făcut parte din prima companie de parașutiști militari, înființată în 1941, şi-a servit şi iubit Patria, a luptat cu mândrie, onoare şi credinţă, a cunoscut închisorile și prigoana comunistă, dar amintirea războiului îi este încă vie.
Sublocotenentul în retragere Gheorghe Clapon, acum monahul Paulin, s-a retras în viața monahală la sfatul vestitului preot arhimandrit Iustinian Pârvu, iar la cei aproape 94 de ani nu poate vorbi, ca urmare a celor trei atacuri cerebrale, dar este foarte lucid, aude și vede foarte bine.
“La vederea militarilor, bătrânul parașutist s-a ridicat din strană. Frații călugări, în frunte cu starețul mănăstirii, protosinghelul Hariton Negrea au efectuat o mică slujbă de mulțumire și la sfârșit i-au cântat monahului Paulin Întru Mulți Ani! Comandantul Batalionul 630 Parașutiști, colonel Doru Tocilă împreună cu plutonierul-adjutant principal Cezar Iosub și plutonierul-adjutant Costel Stanciu, militar rănit în Afganistan, au oferit în numele camarazilor de armă veteranului de război o beretă bordo, o insignă de specialist de clasă în arma parașutism, emblema unității, o diplomă de excelență și o sticlă de vin spumos pe care era tipărită poza Smarandei Brăescu. Prin semne bătrânul a dat de înțeles că a cunoscut-o personal pe temerara parașutistă.
Privindu-i pe parașutiști, chiar dacă nu putea vorbi, din ochii călugărului izvora acel simplu: Mulțumesc că nu m-ați uitat! Pentru câteva clipe, bereta de parașutist a revenit pe capul bătrânului parașutist, după foarte mulți ani de uitare. Toată suflarea din biserică, călugări și militari au simțit că fratele sau camaradul mai în vârstă a redevenit peste ani acea punte de legătură sufletească între armată și biserică.” – ne-a transmis cu emoţie camaradul nostru Lucian Irimia, despre această acţiune de suflet a paraşutiştilor băcăuani.
Pentru că sacrificiu impune respect! Pentru că putem!”
Prezentarea evenimentului pe larg, fotografii precum şi alte informaţii despre martiriul Părintelui Paulin în teminiţele Aiudului, unde a stat închis, 19 ani şi şapte luni, alături de marile personalităţi anticomuniste ale României, la MĂRTURISITORII:
“Trăitori într-un timp al egoismului atroce şi egolatriei nemăsurate care amăgesc cu aşa-zisa încredere în forţele proprii e aproape imposibil să înţelegi cum smerenia poate fi putere. De ce să te smereşti, să fii umilit, batjocorit şi alţii să ţi-o ia înainte pe nedrept? Da, s-o faci pentru că Hristos, Biruitorul lumii a fost Cel dintâi care s-a smerit pe Sine, făcându-se om ca omul să se poată îndumnezei.”
“Lumea nu este doar informaţie. Ea este în primul rând şi în toate sensurile, taină. Matematica însăşi este un drum către Taină. Toate ştiinţele, artele şi credinţele, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, al cărei apex de abstracţiune nu este numărul, ci tăcerea uimită, dumirită, transfigurată, stare în care sufletul priveşte creaţia şi pe Creator de pe culmea cuvântului.
Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta, iar dacă duhul prin darul dumnezeiesc din el poate sintetiza orice lucru creat, o va face dându-i NUME.
Maşina însă, lucru fără viaţă, făcut de mâini şi de minţi omeneşti, traduce forme de viaţă în numere. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se obligă să-şi certifice existenţa numai prin număr şi numai prin maşină, nu înseamnă în cel mai interzis de Scripturi mod că se închină la număr şi la maşină, că maşina a fost creată special ca „să ţină un jurnal al fiarei”[3]? Sclavul cu puterea distrugerii, omul liber cu puterea adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere.”
“Mântuitorul “a strigat: cine are urechi de auzit, să audă” (Luca 8, 15). A strigat – ca nimeni să nu poată să spună că nu a auzit, că nu a fost suficient de puternic mesajul. A strigat – ca să nu poată să spună cineva că Domnul nu a fost suficient de determinat. A strigat – ca noi să nu avem nici o scuză, să nu putem afirma nici unul că mesajul nu a fost chiar pentru noi, personal.
Cei ce folosesc urechile spre auzit, mintea spre învăţat, inima spre iubit, primesc pe Dumnezeu în această viaţă. Cine foloseşte urechile drept simplu suport pentru cercei, mintea pentru exerciţii de onanie intelectuală, iar inima pentru contorizat ura, acela refuză să creadă că mai este ceva dincolo de lungul nasului. Oricum ar fi, un lucru vom avea întotdeauna în comun şi unii, şi alţii: libertatea de a alege. Dar suntem noi, oare, conştienţi pe deplin de consecinţele alegerilor noastre?”
Sicriul de argint în care se afla un alt sicriu de lemn de chiparos au ars amândouă iar sfânta a căzut la pământ şi nu numai că nu a ars dar nici nu s-au topit măcar peceţile care pecetluiesc moaştele încă de la Vasile Lupu şi cari sunt de ceară.
“31 decemvrie 1888
În ziua de Sf. Ştefan [27 decembrie – n.n.] a ars sicriul şi estrada pe care se afla Sfânta Paraschiva în paraclisul din faţa bisericii Trei Ierarhi, care acum se restaurează. Iată forma sciriului şi a estradei de scânduri pe care şedea:
Sicriul de argint în care se afla un alt sicriu de lemn de chiparos au ars amândouă iar sfânta a căzut la pământ şi nu numai că nu a ars dar nici nu s-au topit măcar peceţile care pecetluiesc moaştele încă de la Vasile Lupu şi cari sunt de ceară. Când a prins de veste dascălul bisericii sfânta era înconjurată de jăratec, un policandru care era la oarecare depărtare se năruise, astfel că braţele lui atârnau pe jos, iar sfânta era întreagă, numai un colţ al saltelei de bumbac pe care este pusă se aprinsese. Cauza incendiului nu se cunoaşte, dar spun unii necrezători că focul a fost pus şi că mobilul era furtul.”
A. C. Cuza (“Însemnări din viaţă şi documente omeneşti”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2011, p.39-40)
Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre.
Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre, înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor, când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate. Vă rog foarte mult, grijiţi-vă de suflet.
Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi.
Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi însufleţite de dragoste nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa oricât de grea ne-ar fi ea, nu-şi are alt sens decât purificarea interioară a sufletului dornic de mântuire şi pregătirea aceluia ce, cu toată inima, doreşte să realizeze fericirea.”
Valeriu Gafencu, Calea spre fericire – scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura Agaton, Făgăraș 2006, pp. 8-10
Acestea sunt chipurile Maicii Domnului si al Pruncului Iisus Hristos, exact asa cum au fost. Ele “au fost pictate de ingeri” – asa cum a concluzionat rapid un copil pelerin la Sfantul Munte la aflarea minunii -, prin Harul Sfantului Duh, in Romania, la Manastirea Bucium din Iasi, in urma cu 151 de ani, pentru Manastirea romaneasca Prodromu (Inaintemergatorul) de la Sfantul Munte Athos.
Am avut privilegiul sa ma rog in fata acestei sfintei si unice icoane facatoare de minuni si sa privesc indelung minunatele chipuri ale Maicii si Mantuitorului nostru, observand si detaliul extraordinar care consta in lipsa urmelor penelului (aspect verificat stiintific si prin analiza microscopica).
Prezint cateva date din istoria icoanei, mai jos. Cred ca daca fiecare roman de parte barbateasca ar face macar o data in viata un pelerinaj la Athos pentru a se ruga la Icoana Prodromitei, Romania ar scapa mult mai repede de toate buruienile care ameninta sa sufoce Gradina Maicii Domnului din Carpati. La Bucuresti, o copie a acesteia se afla la paraclisul de pe santierul Catedralei Mantuirii Neamului. Realizata la sfarsitul lunii iunie a anului 1863, cinstirea Sfintei Icoane Prodromita (Inaintemergatoare) de la Muntele Athos se praznuieste la 12 iulie.
Preiau din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane:
“La mai puţin de jumătate de deceniu după zidirea Schitului Prodromu, aşezământul monahal al românilor de la Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Nifon, primul stareţ, a căutat să aşeze în biserică o icoană a Maicii Domnului care să fie ocrotitoare obştii. În anul 1863, ajungând la Iaşi cu treburi mănăstireşti, stareţul Nifon însoţit de ieroschimonahul Nectarie au început să caute un iconar care să zugrăvească icoana dorită. În oraşul moldav a aflat că vieţuia un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, care ar fi putut realiza o icoană a Maicii Domnului de 1 metru şi 10 centimetri, pe scândură de tei, urmând condiţiile date de călugării atoniţi. Aceste condiţii erau: rugăciune continuă către Născătoarea de Dumnezeu cât timp va lucra, cu Acatist şi Paraclis în toate zilele, să lucreze în fiecare zi doar înainte de a mânca sau bea, să păstreze curăţenie trupească până la finalizarea lucrării, să fie spovedit şi să nu aibă ceartă cu nimeni. Deşi la început se gândea că vârsta înaintată îl va împiedica să lucreze, Iordache zugravul a primit, la insistenţele părinţilor, să picteze icoana Maicii Domnului.”
“Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”
Arhim. Chiril Lovin, în broşura “Icoana Maicii Domnului Prodromiţa. Istoria, minunile şi acatistul”, reproduce textul relatării minunatei zugrăviri a icoanei, dintr-un document ce se păstrează în arhiva Schitului Prodromu din Sfântul Munte: “Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăşi mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos; după ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, privind eu la chipuri, cu totul au ieşit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul; şi aşa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, şi când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârşit precum se vede; şi eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi cu greşeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.
Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iaşi”
Reproducerea Icoanei Maicii Domnului Prodromita de la Sfantul Munte Athos realizata de Manastirea (Schitul) Prodromu
“Pentru că minunea s-a produs la pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a ales ca sărbătoarea icoanei minunate a Maicii Domnului să fie prăznuită la 12 iulie, chiar înainte de Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, îngerul binevestitor al Născătoarei de Dumnezeu. Iar pentru această nouă sărbătoare s-a ales să se facă priveghere de toată noaptea, devenind al doilea hram al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte Athos.”, se scrie in articolul citat. Alte marturii consemneaza ca Sfintele Feţe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se (ceea ce mi s-a parut si mie, in timpul celor trei zile cat am stat in binecuvantatul pelerinaj la Prodromu, pentru care multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, prietenilor mei si monahilor romani atat de primitori de la Sfantul Munte! – nota V.R.). Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei şi Pruncului Iisus aşa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani.
Există o descriere rămasă de la Sfinţii Epifanie si Nichifor, consemnata de Ierod. Cleopa Paraschiv in lucrarea sa “Icoana nefăcută de mâna omenească Prodromiţa”:
“Încă de când vieţuia pe pământ era faţa ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate şi ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, faţa nu rotunda, nici scurta, ci puţin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multa cuviinţă legat“.
“Auzindu-se că la Iaşi s-a pictat în chip minunat o icoană a Maicii Domnului, mulţime de popor a venit să o vadă şi să se închine. Iar părinţii atoniţi, după ce s-au închinat credincioşii şi preoţii din Moldova, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu, s-au întors în Sfântul Munte şi au aşezat icoana în biserica mare a Schitului Prodromu. Mulţime de minuni s-au petrecut cu cei ce au cerut ajutor de la Născătoarea de Dumnezeu închinându-se icoanei Prodromiţa, atât în Muntele Athos, cât şi în pelerinajele din ţara noastră. S-a alcătuit slujbă acestei sărbători ce se cinsteşte cu evlavie în fiecare an, la 12 iulie. Troparul icoanei Prodromiţa mijloceşte cererile oamenilor către Maica Domnului, astfel:
“Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii tale icoane cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm mulţumind; căci prin ea celor credincioşi dăruieşti cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale! Slavă milostivirii tale! Slavă purtării tale de grijă, ceea ce este una binecuvântată!”
Anul trecut, la 150 de ani de la minunea dumnezeiasca a pictarii icoanei, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, impreuna cu echipajul bricului Mircea si grupul „Nectarie Protopsaltul” (fost vietuitor al Sfintei Manastiri Prodromu), au reprodus drumul icoanei de la Iasi la Sfantul Munte Athos, cu o copie fidela a ei, fara ferecatura. (Foto si info la Pemptousia.ro si o mare parte din filmarea evenimentului memorabil, mai jos). Mitropolia, prin portalul Doxologia, a publicat si Acatistul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa.
Alaturi de Icoana Maicii Domnului se afla in Biserica Manastirii Prodromu si Icoana facatoare de minuni a Sfantului Ioan Botezatorul, a carei istorie o gasiti mai jos.
“Icoana Sfantului Ioan este ferecata in argint, lucrare savarsita in anul 1853, pe cheltuiala domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei. Nu se stie cu exactitate anul in care a fost zugravita sfanta icoana, insa este posibil ca aceasta sa dateze din anul 1660, cand paraclisul sfantului a fost rezidit, sub duhovnicul Filoftei.
Cea mai renumita minune savarsita de Sfantul Ioan Botezatorul, prin sfanta lui icoana, este cea petrecuta in anul 1821, odata cu izbucnirea Revolutiei in Grecia. In acest an, neintelegerile cu turcii au provocat mari suparari in Sfantul Munte Athos. Ajungand turcii si in Chilia Sfantul Ioan Botezatorul, ei nu au gasit aici mai nimic de mare valoare, precum aur sau obiecte scumpe. Parintii de la chilie, fie fugisera in munti, cu odoarele cele de pret (Sfinte Moaste, Vase), fie mersesera la Marea Lavra.
Turcii cei necredinciosi, intrand in paraclis si negasind nimic de valoare, de manie, au tras cu arma in icoana Sfantului Ioan Botezatorul. Gloantele nu au atins insa icoana, ci s-au intors spre ei, speriindu-i groaznic. Cu aceasta ocazie, chipul Sfantului Ioan a ramas foarte incruntat, pana in ziua de astazi, dupa cum se poate vedea.
Unii spun ca turcii au tras inspre Sfantul Altar, spre a nu fi cineva ascuns acolo, altii spun ca turcii au tras de spaima inspre Sfantul Ioan, care s-a incruntat in momentul in care au pasit in paraclis, iar altii spun ca au tras din greseala, speriindu-se de un zgomot. Motivul pentru care acestia au tras spre icoana nu este important, ci important este faptul ca Sfantul Ioan nu a fost pictat astfel, ci abia dupa acest moment, el s-a incruntat puternic, cum a si ramas, pana astazi.” (Teodor Danalache/ CrestinOrtodox.ro)
Mai multe informatii despre Icoana Maicii Domnului Prodromita, la OrthodoxWiki
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin cu dulce miros!” (12 iulie 1990)
A trecut şi anul acesta slujba Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi rostesc o scurtă rugăciuneînaintea Sfintei Icoane a Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de la sfânta icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu aveam deloc pentru tămâiere.
May 23rd, 2016 
VR 
Jurnalista Irina Nastasiu aminteşte pe portalul de media al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Doxologia, că Eminescu scria cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).
Posted in 
Tags: 
