Posts Tagged ‘Editura Cartea Romaneasca’

Atac unguresc in Camera Deputatilor. UDMR vrea sa fure, azi, aurul Romaniei: Arhivele Nationale. Autorul tentativei: Mártón Árpád Francisc. Ziaristi Online: In apararea lui Antonescu

Atac unguresc in Camera Deputatilor. UDMR vrea sa fure, azi, aurul Romaniei: Arhivele Nationale. Autorul tentativei: Mártón Árpád Francisc

Arpad Marton Legea Arhivelor Nationale

Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”

EXCLUSIV ONLINE. Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”. DOCUMENT

Romania Mare - Testamentul Maresalului Ion Antonescu - 23 august 1944 - Ziaristi Online

EXCLUSIV Ziaristi Online: Documentul integral intitulat Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

Ion Antonescu, Delirul si Cominternul. Profesorul Mihai Ungheanu despre executia lui Marin Preda

Marin Preda, Cezar Ivanescu, Mihai Ungheanu la Mogosoia in vara lui 1975

Profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.

Apărarea lui Antonescu – de Cristian Negrea. Scrisoarea Maresalului catre Dinu Bratianu

Maresalul Ion Antonescu - Carte Postala

“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.“

Marturisire impresionanta a IPS Hierotheos despre credinta la romani. Pe Calea Sfintilor cu moastele Sf Mucenic Policarp si ale Sf Cuvioase Parascheva. FOTO/VIDEO

IPS Hierotheos Mitropolit de Nafpaktos si Aghios Vlasios si IPS Teofan la Sf Parascheva - Iasi 2011 - Foto  Ziaristi Online Ro

IPS Hierotheos despre Romani: M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.

Ion Antonescu, Delirul si Cominternul. Profesorul Mihai Ungheanu despre executia lui Marin Preda. Profesorul Gheorghe Buzatu despre Antonescu si Ceausescu via Ziaristi Online. Moartea lui Preda vazuta de artistul Eugene Al Pann

In continuarea documentelor publicate de istoricul Gheorghe Buzatu in lucrarile sale de specialitate si prezentate de Ziaristi Online sub titlurile EXCLUSIV ONLINE. Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”, INEDIT: Cum a intrat Ceausescu in posesia testamentului lui Antonescu din 23 august 1944 si Nicolae Ceausescu si Maresalul Ion Antonescu, publicam azi, spre aducere aminte, din volumul profesorului Gheorghe Buzatu Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011, o marturie literara: profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.

M. Ungheanu, din Gh. Buzatu, N. Ceausescu

– III –

DELIRUL  ŞI  COMINTERNUL

MIHAI UNGHEANU

 

Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal.

Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.

Integral la Ziaristi Online

Ilustratie: lucrare de Eugene Al Pann

RECUPERARI: CATARII DE LA PALTINIS – Parintele Nicolae Steinhardt despre Plesu si Liiceanu vs Noica si credinta cea adevarata


Marti 28 august 1984 – “Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis)” – Monica Lovinescu, Jurnal

Catarii de la Păltiniş

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983) (aparut cu avizul Securitatii – Nota VR), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.
N. STEINHARDT
Revista Familia, nr.12/1983
1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

PS VR: Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, intamplator, cu dl Plesu, dupa o destul de lunga perioada de timp. Nu pot sa nu recunosc ca, spre deosebire de Liiceanu, al carui orgoliu personal ii depaseste cu mult inteligenta, dl Plesu ramane un catar mult mai simpatic. Dar un catar.

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova