Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii, Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; Un singur glas ingana cuvintele de miere, Inchise in tratajul stravechii evanghelii.
C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada, Din carti cu file unse norodul il invata, Ca moartea e in lupta cu vecinica viata, Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.
O muzica adanca si plina de blandete Patrunde tânguioasă puternicile bolti: “Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt, Inveninand pre insusi izvorul de viete,
Nimica inainte-ti e omul ca un fulg, S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa, In pâlcuri sunatoare de plansete duioase A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.
Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala Si negrul intuneric se sperie de soapte… Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte… Deodata-n negre ziduri lumina da navala.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uita si preoti si popor, Cum din mormant rasare Christos invingator, Iar inimile toate s-unesc in armonie:
“Cantari si laude-naltam Noi, Tie unuia, Primindu-l cu psalme si ramuri, Plecati-va neamuri, Cantand Aleluia!
Christos au inviat din morti, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte calcand-o, Lumina ducand-o Celor din morminte!”
* * *
Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii, Nu plînge pe cenuşa geniilor străbuni, E timp să nalţi stindardul în numele Dreptăţii, E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.
Mihai Eminescu, Deşteaptă-te, Române, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII
* * *
Invierea
“Si iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi inca Hristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri. Trista, si mangaietoare legenda! Iata doua mii de ani aproape de cand ea au ridicat popoare din intuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Budha, viata lui Socrat si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, de se asemanatoare cu invatatmintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului Nazarinean, a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru El, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrat a baut paharul cu venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima Mielului simtitor si in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la Tatal-Sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane, acel sambure de adevar care dizolva adanca dizarmonie si asprimea luptei pentru existenta ce bantuie natura intreaga. (…) Omul trebue sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa El incearca crestinul a-si modela viata sa proprie, incearca combatand instinctele si pornirile pamantesti din sine…”
De la Nistru pân la Tisa Tot Românul plânsu-mi-sa Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornei Au umplut omida cornii Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte; Sus la munte, jos pe vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul, Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui. De la Turnu n Dorohoi Curg duşmanii în puhoiu Şi şaşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cânturile pier, Sboară paserile toate De neagra străinătate, Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi dezbracă ţara sinul, Codrul frate cu Românul De săcure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las Arhimandrutului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Zioa ntreagă, noaptea ntreagă, Doar sandura Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te nalţă din mormânt Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori Îţi vin codri n ajutor; De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
“Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale”
Prof. dr. Viorel Roman, Universitatea din Bremen
Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu a murit, joi, 12 martie 2009, cu doar cinci zile inainte de a implini 70 de ani. Mihai Ungheanu s-a nascut la 17 martie 1939. In anii ’70-’80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei “Luceafarul”, scrie ZIUA. Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua “intelighentie”, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii ’50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim “Holocaustul culturii romanesti, 1944-1989” si “Enciclopedia valorilor reprimate” (in colaborare cu Ilie Badescu), potrivit wikipedia. Ungheanu a fost senator PRM de Arges in doua legislaturi, din 2000 pana in 2008.
Apropiatii si familia anunta ca profesorul Mihai Ungheanu s-a imbolnavit subit de cancer, galopant, si s-a stins joi, la ora 14.10, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. “Ucenicii celui care a fost una dintre cele mai sclipitoare minti romanesti si unul dintre cei mai mari aparatori ai lui Eminescu si romanitatii din ultima jumatate de secol anunta cu pioasa reculegere ca vineri, la ora 11.00, trupul profesorului de romanism va fi depus la Biserica Amzei. Slujba in memoria sa se va desfasura sambata, la ora 13.00, in aceeasi Biserica cu Hramul Bunei Vestiri si a Sfantului Ierarh Nicolae, inainte de inmormantarea care va avea loc la ora 14.00, la Cimirul Bellu Ortodox. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace alaturi de toti martirii neamului romanesc asteptand invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina!”.
Mihai Ungheanu se alatura astfel colegilor sai din Grupul Eminescu si nu numai, decedati in morti mai mult sau mai putin suspecte: Marin Preda, Nichita Stanescu, Paul Anghel, Alexandru Oprea, Pompiliu Marcea, Gheorghe Pitut, Ion Lancranjan, Cezar Ivanescu…
«Cominternul după Comintern»
“Sunt preocupat să pun în ordine nişte manuscrise pentru o viitoare carte. O carte intitulată «Cominternul după Comintern», o suită de articole apărute în presă prin care vreau să demonstrez că de fapt mentalitatea şi metodele cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporţii. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenţei.
M-a interesat literatura de idei, în primul rând. Multe din cărţile care nu ţin de eseu sunt şi ele literatură de idei. Îmi plac în egală măsură toate genurile, speciile literare, dar mărturisesc că am înclinat mult către proză. Am scris cronică literară ani de zile. I-am închinat lui Marin Preda cartea «Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie». A apărut în 1973, iar în anul 2002, pentru că trebuia dusă până la capăt, a apărut şi a doua ediţie. Din anul 1973, anul în care a apărut prima versiune, scriitorul a tipărit până în 1980 mai multe cărţi şi trebuia să dau o viziune finită asupra întregii opere. A doua ediţie s-a numit la fel, dar, evident, cu capitole în plus, pentru cărţile care nu apăruseră încă în 1973.
Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supravieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.
Pasiunea pentru scris este inevitabilă, până la urmă, pentru un intelectual care vrea să comunice cu cei din jur şi cu publicul. Am făcut facultatea de litere, care m-a dus direct la presă, la gazetărie şi, evident, la scris, aşa că era prescrisă traiectoria mea. În ceea ce priveşte viaţa politică, m-am ţinut departe de ea până în 2000, cu convingerea că nu este un loc ideal de existenţă, dar am ajuns la concluzia că, dacă nu intri în politică, nu poţi rezolva anumite chestiuni de ordin profesional, nu poţi să duci până la capăt, pentru tine şi pentru alţii, o sumă de acţiuni începute, aşa că am intrat în politică, dar concluziile sunt, ca pentru oricare intelectual, decepţionante, dezamăgitoare.
Cred că politica mi-a adus numai decepţii. Mi-aduc aminte cum s-a făcut revizuirea Constituţiei din 2003, şi acţiunea asta făcută în grabă şi neserios m-a făcut să părăsesc prin demisie Parlamentul.
În adolescenţă visam să joc rugby. Acum nu mai am visuri. Însă eu eram, din păcate, în provincie, unde nu se făcea acest sport, şi situaţia spune foarte multe despre vise şi posibilităţi. Nu îmi place să visez… îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”
Mihai Ungheanu 17 martie 2008
Jurnalul National
15 Ianuarie 2007 – M. UNGHEANU: “HOLOCAUSTUL CULTURII ROMANESTI; 1949-1989″
Hitler spera în buncăr, în ultimele sale zile, ca la întâlnirea dintre rasa superioară anglo-saxonă, capitalistă, apuseană cu cea inferioară, asiatică, slavo-bolşevică, lupta nu va înceta. Şi spre surprinderea mai ales a anglo-americanilor chiar aşa s-a şi întâmplat, dar nu chiar aşa cum vroia Hitler.
Stalinismul, idealurile solidarităţii, fraternităţii, egalităţii erau populare în Europa devastată. Iniţiativa în lupta culturală dintre est şi vest era la început de partea marxiştilor. Aşa că Stalin, ajuns la Berlin, a început imediat propaganda, munca de lămurire a germanilor, italienilor, francezilor, grecilor etc. şi din sfera de ocupaţie anglo-americană.
La scurt timp însă Truman s-a dezmeticit, începe refacerea ţărilor la vest de Cortina de Fier cu Planul Marshall şi ripostează slavilor cu aceeaşi monedă. Adică demască sclavia şi duplicitatea din Lagărul bolşevic. Banii pentru acest mare proiect cultural secret al CIA au fost luaţi din Planul Marshall.
Şi dacă slavii nu aveau nici un scrupul faţă de duşmanul de clasă, sub patronajul CIA, Radio Europa Liberă, Libertatea, sute de publicaţii, simpozioane şi congrese pledau pentru economia de piaţă, libertatea şi democraţia de tip nord-americană.
Strategia înfruntării secrete cultural-ideologice a anglo-saxonilor cu slavii, este analizată de Frances Stonor Saunders în Who paid the piper (Cine plăteşte). The CIA and the cultural Cold War, Londra 1999, 540 p.
Demascarea comuniştilor în apus a devenit facilă mai ales după înăbuşirea revoltei muncitorilor din Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, iar activitatea ofiţerilor CIA şi a colaboratorilor a devenit tot mai uşoară. În final, războiul rece, sau al treilea război mondial, după diplomatul sovietic Valentin Falin, s-a încheiat cu victoria vestului. Federaţia Rusă are azi numai 5% din puterea economică a vestului, iar la mesajul eliberator marxist-leninist a renunţat de bună voie, chiar Moscova.
Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România. KGB-ul a venit cu ofiţeri şi un grup de cominternişti pregătiţi să preia puterea şi cu sprijinul Armatei Roşii, care a rămas în ţară 1944-58, a exterminat fără drept de apel cultura română neconformă cu stalinismul. Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale, descrie degradarea în Holocaustul culturii româneşti, 1944-1989, ed. D.B.H. 470 p. Mai mult decât atât, continuarea procesului şi după 1989.
Dacă CIA se folosea de bani, organizaţii şi actori sub acoperire, KGB-ul la Bucureşti nu avea nici un motiv de a nu acţiona pe faţă şi cu toată brutalitatea, cu Morţi civile şi moartea de la Sighet, cu Echipele de epurare etc. Titlurile capitolelor sunt edificatoare: Execuţii rituale; Triumfători sub protecţia katiuşelor; Extinderea etichetelor prohibitive; Reprimarea exilului; Interzicerea lui Eminescu; Condamnari post-mortem – Titu Maioreacu; Metoda ţapilor ispăşitori; Inocenţa vinovaţilor; Eliminarea indezirabililor; Ocuparea instituţiilor; Inocenţa comisarilor; Lichidarea lui Mihail Manoilescu; Relansarea modelului execuţiilor rituale; Scenariul maniheic şi sacrificiile rituale…
Titlul cărţii Holocaustul…, e o preluare de la Stephan Fischer-Galaţi şi este o slăbiciune editorială. Meritorie este reproducerea textelor celor care s-au pus în slujba ruşilor şi au devenit nolens volens exterminatorii şi după ’89: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihai Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.
La români o deosebire de trecutul celui de al treilea război mondial este greu sesizabilă. Totuşi după lectura cărţiilor lui Saunders şi Ungheanu aveam conştiinţa depăşirii unei epoci istorice. Din păcate mai mult în vest. În est Armata 14 a Rusiei pe Nistru şi una mai puţin vizibilă la Bucureşti reconstruiesc cu aceleaşi metode şi agenţi cultura orientală, care deja în forma ei marxist-leninistă sau laică, liber cugetătoare este analizată exhausiv şi competent.
Globalizarea face ca lupta dintre est şi vest să nu mai fie sinucigaşă ca sub Hitler, nici secretă ca în tipul Războiului Rece şi a Cortinei de Fier, ci constructivistă. Adică acum se construieşte o situaţie haotică sau complexă, care duce cu necesitate la rezultatul dorit ca în Un război civil regizat? (Redefinirea revoluţiei) de Mihai Ungheanu în ed. Romcartex 1997, 471p.
Politicieni moldo-valahi sunt orientaţi spre modelul slav, pravoslavnic. În schimb. în Transilvania şi Banat cu ajutorul Legitimaţiilor de maghiari orientarea începe a fi pe faţă provestică. Astfel aici experienţa culturală a Războiului Rece, cu tot arsenalul secret şi actorii binecunoscuţi, redevine actuală.
Prof. dr. VIOREL ROMAN, Universitatea din Bremen, Germania
Pe 15 ianuarie s-au împlinit 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Peste 6 luni, vom comemora 120 de ani de la asasinarea sa şi câţi dintre noi ştim că a fost asasinat? Astfel, în 28 iunie 1883 au avut loc mai multe evenimente foarte importante, dar dintre toate acelea, unul singur a atras atenţia: Eminescu a înnebunit. În timp ce România se pregătea să semneze un tratat secret cu Tripla Alianţă (formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia), riscand, printre altele, amânarea pe termen nelimitat a revendicării Ardealului, în ziarul Românul apare ştirea despre boala lui Eminescu: “Aflăm că Domnul Mihai Eminescu…”. Peste 3 zile, informaţia este confirmată în ziarul Timpul, al cărui redactor-şef fusese până în 1882: “Unul dintre redactorii acestei foi a încetat a mai lua parte la redacţiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală”. Cercetătorii eminescologi, istoricii, au demonstrat că Eminescu nu a fost bolnav, ci a fost DECLARAT nebun. Cercetătorul Nicolae Georgescu spune, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional, că Eminescu a fost, în primul rând, o victimă politică. “Eminescu a avut şase ani la rând de luptă pentru a reveni în atenţie, nu a avut nici pe departe paralizie generală cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost după aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Poliţia Română de opt ori! În diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe stradă, din berării. După ce se îndrăgosteşte şi vine de la Viena în Bucureşti, este trimis la Iaşi. Pe urmele lui la Iaşi a fost trimis şeful Poliţiei Române, Radu Mihail. Eminescu era urmărit în primul rând de agenţii austro-ungari, sunt rapoartele lor găsite în arhivă, apoi de agenţi români” Acum să revenim în vremea noastră. Ce credeţi că ar fi făcut Eminescu astăzi? Ar fi stat cu frica în sân? S-ar fi gândit el oare că oricum e totul pierdut, pentru ce să ne mai chinuim să protestăm, pentru că oricum codul de bare este pe majoritatea produselor (in magazinele mari este pe TOATE produsele), deci nimic nu se va mai putea vinde sau cumpăra fără acesta? S-ar fi gândit el că şi în ipoteza în care s-ar izola cineva, tot l-ar ajunge nevoia să plătească ceva, deci tot va fi prins? Încă n-am ajuns acolo, încă n-am ajuns în faza aceea, dar lucrurile au început să prindă viteză, au luat-o la vale… După câte am citit, deja avem permise auto cu cip biometric, de anul trecut, deja se fac paşapoarte electronice, sau biometrice (de la începutul acestui an – despre care am scris câte ceva), iar din 2011 vor fi obligatorii buletinele electronice, pentru accesul liber în spaţiul Schengen. Problema mea şi a celorlalţi nu este că sunt împotriva unei securităţi a cetăţenilor, Doamne fereşte! Pentru că ne dorim adevărul şi pacea mai mult decât orice. Deci este bine din punct de vedere al securităţii, bla, bla, bla… Însă prin obligativitatea actelor de identitate cu cip biometric ni se încalcă un drept fundamental. În loc de prezumţia de nevinovăţie, de acum înainte vom fi suspecţi! Vom păşi în spaţiul Schengen în calitate de potenţiali infractori – aşa ne văd ei pe noi, aşa ne vedem şi noi înşine, aceia care susţinem cauza lor. Toţi specialiştii din domeniul securităţii ştiu faptul că toţi marii infractori, criminali etc. au deja datele înregistrate, deci nu pentru ei se face această evidenţă, ci pentru noi, ceilalţi, pentru un control cât mai eficient. Chiar pe site-ul Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor (CNABDEP) din cadrul M.A.I. putem citi următoarele: “Pe fondul amplului proces de reconstructie institutionala derulat la nivelul admnistratiei publice în vederea adaptarii la cerintele U.E., CNABDEP deruleaza actiuni importante pe linia reproiectarii sistemului informatic si elaborarii unei strategii coerente, moderne si eficace de informatizare a activitatii de evidenta a persoanei“. Până aici, nimic deosebit. “Elementul central al noului sistem, definitoriu pentru întreaga strategie, consta în interconectarea principalelor componente informatice prin care sunt gestionate date cu caracter personal: evidenta persoanelor, pasapoarte, permise auto si certificate de înmatriculare a vehiculelor“. Hmm, nici aici n-ar fi mare lucru, nu? Mai departe, se marşează pe ideea creşterii eficienţei administraţiei publice, accelerarea reformei, înfiinţarea unui “ghişeu unic” etc. Şi aflăm că… “Astfel, proiectele aflate în derulare corespund integral obiectivelor impuse de U.E. în cadrul initiativei ‚‚e-Europe”, iar adoptarea Ordonantei Guvernului nr.69/2002 privind regimul juridic al cartii electronice de identitate, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 285/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, a avut drept scop atât alinierea legislatiei la acquis-ul comunitar, cât si realizarea accesului nestingherit al cetatenilor la serviciile electronice ale administratiei publice, prin crearea unor portaluri dedicate”. Iată deci, motivele: creşterea eficienţei reformei, a proceselor administrative, pentru binele cetăţeanului – nu asta auzim de mulţi ani încoace? Dar asta e o altă problemă… “Acesta este un obiectiv important al noului Sistem National Informatic de Evidenta a Persoanelor, CNABDEP participând la realizarea proiectului cartii electronice de identitate, document în care, alaturi de datele de stare civila ale titularului, se vor regasi date pentru exercitarea dreptului la vot, fotografia, date referitoare la asigurarea medicala si cea sociala, date de identificare biometrica, potrivit reglementarilor internationale la care Romania este parte, coduri sau chei criptografice pentru generarea semnaturii digitale si de acces in alte sisteme informatice“. Buletinul electronic ne este prezentat ca un lucru deosebit de util şi dacă nu aş crede în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui, transmis nouă prin Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Apocalipsă, aş spune, totuşi, că în afara acestei posturi de “suspect” când păşesc în spaţiul Schengen, dar şi în ţara mea, ar fi numai avantaje. Deci, privind numai pe orizontală, nu mi s-ar părea chiar aşa de rău şi aş fi foarte tentat să accept. Dar mai este şi verticala! Nu ne lasă Cuvântul, profeţiile din Sfânta Scriptură! Pentru că este clar că în ciuda securităţii care ni se vântură pe sub nas, în ciuda ştirilor cum că aceste cipuri, informaţiile de pe ele nu vor putea fi decodificate fără cine ştie ce aparat/sistem special de citire, că nu vor putea fi “sparte” de hackeri, acestea vor fi, totuşi, furate, sparte, decodificate… Viaţa ne-a învăţat asta şi o ştim – au spart ei, adolescenţi inocenţi serverele NASA, dar nu vor pătrunde în aceste cipuri? Să fim serioşi… Şi atunci, mai marii acestei lumi vor avea toate motivele să spună că acestea nu mai sunt bune, că se fură prea uşor, că sunt prea multe fraude şi vor institui obligativitatea implantării cipului sub piele – pe mână sau pe frunte. Materiale despre această intenţie de a implanta bio-cipuri sunt foarte multe pe internet – atenţie însă la sursele de informare… Există site-uri care în numele unei ortodoxii declarate (am văzut cum e cu “declararea” la Eminescu) postează articole care sunt contrare duhului ortodox. Nu voi da exemple aici, din motive lesne de înţeles. “Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap. 13, 16-18) Iată verticala! De asemenea, să ne amintim că şi pe vremea Mântuitorului, acum 2000 de ani, marii preoţi, Ana şi Caiafa, dar nu numai aceştia, ci toţi cunoscătorii legii, ştiau profeţiile conform cărora Mesia va fi vândut pe 30 de arginţi, de ţarina ce se va cumpăra cu acei bani, dar cu ce i-a împiedicat asta să Îl răstignească? Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: “Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel. Şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul” (Sfânta Evanghelie după Matei, Cap. 27, 9-10) Aceasta este verticala care nu-mi dă voie să accept! Pentru că este Cuvântul Domnului, pe care Îl vedem toţi împlinindu-se în aceste vremuri. Ştiu, sunt oameni care spun că în fiecare epocă s-a crezut că aceea este ultima, dar nu este chiar aşa… În afara unor rătăciri ale unora, diverse “culte” sau confesiuni, biserica ortodoxă nu a spus decât că se apropie vremea. Dar acum vedem că deja o trăim. Cuvintele acestea poate sunt grave, dar nu vreau decât să conştientizăm ce se întâmplă cu noi astăzi, spre ce ne îndreptăm cu paşi repezi. Acest protest care se naşte pe internet, care va avea şi o formă reală, palpabilă, nu vrea decât să ne ajute să mai îmbunăm pe Dumnezeu, să ne mai uşureze, să ne mai lase puţin… Pentru că dacă nu facem nimic, toate acestea arată că lucrurile se vor îndrepta în direcţia firească, din Apocalipsă, pentru că aceea este direcţia firească. Dar tocmai de aceea, trebuie să luăm atitudine. Dacă nu luăm atitudine, nu suntem noi potrivnici Domnului, “ajutând” prin pasivitate la grăbirea sfârşitului?
Însă, aş dori să revin la Eminescu… Ce i s-a întâmplat lui, cum şi-a găsit sfârşitul?
S-a lansat zvonul nebuniei inexplicabile, s-a insistat pe activitatea sa poetico-romantică, s-a inventat povestea unei boli venerice. A fost apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, a fost bătut în cap cu frânghia udă, i s-au făcut băi reci în plină iarnă, a fost umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai avea unde să scrie, s-a resemnat cu situaţia sa de condamnat politic şi şi-a asuma t destinul – nu fără însa a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle îl aducă pe Eminescu la Bucuresti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Însă, s-a aflat repede că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. (extras din articolul Adevărul despre Eminescu). Atunci când oamenii vor avea implantat bio-cipul, lumea va fi asemănătoare celei din filmul Minority Report (cu Tom Cruise) – oriunde va intra un individ, va exista un scanner care îi va scana cipul şi informaţia respectivă va fi stocată astfel încât, oricând, “cineva autorizat” să poată citi, să poată analiza, să facă un summary al preferinţelor sale, al numărului de întâlniri cu X, cu Y, al sumelor de bani extrase din bancă. Ba mai mult, există specialişti care susţin faptul că cei ce vor purta aceste cipuri vor putea fi uşor controlaţi, localizaţi şi supravegheaţi în toate mişcările, chiar şi influenţaţi, datorită legăturilor pe care aceste bio-cipuri le vor avea cu nervii (celulele nervoase) posesorului. Deci controlul va fi total. Şi imaginaţi-vă – ar fi greu de modificat anumite informaţii ale cuiva, care să-l compromită în caz că devine “incomod” precum Eminescu? Pe Eminescu l-au declarat nebun, bolnav de sifilis şi multe altele prin intermediul maşinăriei de (dez)informare numită presă. Prin intermediul presei s-a indus, s-a impus faptul că Eminescu nu era vrednic de ascultat, de băgat în seamă, iar la vremea aceea, ăsta era un lucru foarte grav. Mai mult, l-au şi internat şi “tratat” tot în baza acestei invenţii. Dar peste câţiva ani mai încolo de acum, când microcipul va fi implantat pe mână sau pe frunte, legat la terminaţiile nervoase, conectat permanent la o bază de date, cât va fi de uşor să se facă asta? Ce să mai spun… Atât pe orizontală, cât şi pe verticală, cred că ne-am lămurit că trebuie să luptăm, să nu ne lăsăm înmuiaţi de “laisez-faire”-ul nostru caracteristic românesc, în care ne-am complăcut până acum. Să urmăm îndemnul şi exemplul părintelui Iustin.
Fragment din lucrarea memorialistica “Strigat-am catre Tine, Doamne…”
Eliberarea
“…un plâns zguduitor se dezlănţui pe întinderi mari de suflet. Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit – a câta oară? – şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă: “Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate.” Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi “ad majorem Dei gloriam“. În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite “de verificare”. Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al “tov. colonel” pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine. Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: “temniţă grea”. Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti. Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani “pe degeaba” (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o). Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. “Eşti liberă”, mi-a spus; “Ştii să te duci la gară?” “- Nu cunosc deloc oraşul.”, i-am răspuns. Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus: “- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara.” Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era! Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea “ieşită din temniţă”? Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine? În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă! M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant: Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi! Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat: “- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!” La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire. Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură! Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:
… “Puteri, ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milă şi blândeţe vă primim. Nu tremurăm la gândul nimicirii, Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM.”
O scrisoare lămuritoare a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu
Noul/vechi detractor al lui Eminescu a emis ipoteza că distinşii noştri colaboratori au fost „atraşi în această afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştinţă de cauză”. Pentru a spulbera acuzele nefondate, la îndemnul doamnei Aspazia Oţel Petrescu, public această scrisoare integral.
Şi încă ceva, tot spre ştiinţa detractorului respectiv: nu există niciun colaborator al revistei Veghea cu numele Traian Mija. Poate se referă la distinsul doctor octogenar Teofil Mija, care a suportat 15 ani de temniţă grea în regimul comunist. (Crina Palas, redactor al revistei Veghea )
Roman, 30 ianuarie 2008
Dragă Crina,
Te rog frumos, dă-mi voie să te numesc aşa, în felul acesta mă simt mai aproape, mai înrudită în spirit eminescian, cu voi, superbii tineri, care nu vă lăsaţi “îndoiţi” de “nefârtate”.
Vă mulţumesc din toată inima şi vă rog să mă credeţi, cu lacrimi în ochi, pentru frumoasa revistă, omagiu superb şi în acelaşi timp o elocventă rectificare a unei mari nedreptăţi (a câta oare o fi?) aduse “românului absolut”.
Sunt atât de copleşită de faptul că am fost primită şi eu în rândul celor aleşi să rostească un cuvânt răspicat în afirmarea unui mare adevăr: Eminescu este duhul acestui popor şi al acestui pământ, este suflul esenţial al “spaţiului mioritic” ce se exprimă româneşte chiar şi în rătăcitoarele sale cântări. Şi dacă este român, este şi creştin, pentru că aceasta este fiinţa neamului; români şi creştini altfel nu poate fi; ce o fi aşa de greu de înţeles?
Am citit textul lui R. Codrescu nu cu revoltă ci cu o mare tristeţe. De puţine ori mi-am simţit inima atât de îngheţată pentru că în general mă feresc să citesc pe detractori oricât ar fi de “geniali”. Acest fel de lecturi îmi îngheaţă “sângele”, atât de îndepărtată mă simt de “concepţiile lor”. Îi simt atât de străini în sensul duhovnicesc al cuvântului, încât mi se face frică. Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare. Acelea ne râvneau pământul, aceştia ne omoară spiritul. Vor să stingă în noi ICOANA, care este creştină şi română sau nu este deloc.
Aş dori mult să vă trimit prin mandat costul revistelor. Pot? Nu vă supăr? Cred că v-a costat mult tipărirea lor în condiţii atât de frumoase. M-am bucurat enorm că pot să le dăruiesc unor preoţi pe care-i preţuiesc mult.
Vă îmbrăţişez cu drag,
Domnul să vă apere şi să vă întărească.
Aspazia Oţel Petrescu
Vedeți și:
“Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin.”
Lansarea la Bucuresti a volumului “Eminescu-Viata” de Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicat va avea loc miercuri, 21 ianuarie, la ora 11:30, in amfiteatrul “I.H.Radulescu” al Bibliotecii Academiei Romane (Calea Victoriei, nr. 125). Cu ginduri bune, Fundatia Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta Persoana de contact: Teodora Stanciu, tel. 0726-563.965
„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte” Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca » Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii https://www.mihai-eminescu.ro.
Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si ganditorului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.
“Am fost 10 frati”
“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme (in realitate, 11, o fetita, Ruxandra, supravietuind doar cateva zile). Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de asemenea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olimpiada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA
În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi (“practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. “Eminescu şi creştinismul”, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.” Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.” Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.” De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu”, din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p. 34-35) Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”). Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Si locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică. Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.
“Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici…”
Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii). Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.” Urmează afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…” Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de concluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ” Mama” – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor – n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar. Prof. univ. dr. Nae Georgescu (va urma)
Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.
Din valul ce ne bantuie
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?
Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu
Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.
Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc
Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda! Aspazia OTEL PETRESCU
April 19th, 2009 
VR 
Posted in 
Tags: 
