Victor Roncea Blog

Generaţia obosită

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Generaţiile se deosebesc între ele după gradul oboselii sufleteşti. Fenomenul acesta ni se dezvăluie în atitudinile generaţiilor, în orientările lor, în alegerea exponenţilor, a liderilor etc. Înclinaţia spre valori materialiste, diminuarea idealităţii, absenţa idealurilor, atracţia zeflemelii, respingerea identificărilor cu eroii unei colectivităţi ori cu martirii şi sfinţii ei, cu marile sale personalităţi exemplare, diminuarea credinţei, uitarea tradiţiilor, dispreţuirea obiceiurilor etc. sunt, toate, expresia oboselii sufleteşti a unei generaţii. Nevoindu-se într-o gesticulaţie grandilocventă, subtilizând pe sofalele trândăviei, mahmură în dimineaţa vieţii ei, o asemenea generaţie îşi va strâmtora până la desfigurare sufletul şi eul social deopotrivă. Câtă nepreţuită învăţătură se tezaurizează, iată, în lecţia succesiunii generaţiilor.

Generaţia anilor ‘60, de pildă, s-a afirmat în plină ocupaţie comunistă. Menită de către ocupant unor acte ticăloase, prin care ar fi urmat a se dezice de valorile şi personalităţile istoriei şi culturii naţionale, această generaţie s-a împotrivit ocupantului, reuşind una dintre cele mai neaşteptate şi extraordinare biruinţe, aceea a creaţiei. Această generaţie miraculoasă a refăcut legăturile rupte de către ocupant cu epoca interbelică şi cu marile ei valori, cu momentele şi reperele axiologice esenţiale ale memoriei şi ale spiritualităţii româneşti reprimate şi, astfel, a reuşit să deblocheze forţele creatoare colective sub ochii consternaţi ai forţelor de ocupaţie, ai celui mai cumplit aparat de reprimare spirituală dintre cele pe care le-au cunoscut popoarele europene vreodată. Acea generaţie s-a mai numit, cu sintagma regretatului Edgar Papu, generaţia Labiş, după numele poetului miraculos, care-a ţâşnit din clocotul geniului românesc supus, el însuşi, unei ticăloase represiuni menite a rupe orice legătură cu fondul sufletesc şi cu patrimoniul de valori şi de opere indexate şi interzise prin efectele convenţiei puterilor aliate care ieşiseră biruitoare în războiul al II-lea mondial. Firicelul acela s-a preschimbat într-o izbucnire de energii creatoare, care-au alcătuit miraculoasa generaţie Labiş. Din avântul ei, s-au născut marile opere ale literaturii române postbelice, cu mari prozatori şi poeţi pe care ne sfiim să-i punem în serie, atât este de extraordinară individualitatea fiecăruia. Căci, cum să-i aşezi într-o simplă listă pe Dinu Săraru, creator comparabil doar cu rusul Rasputin, pe Marin Preda, pe Paul Anghel, pe Ioan Lăncrănjan ori pe marii poeţi creştini, Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, ori pe unicul Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu, pe Marin Sorescu, pe Cezar Ivănescu şi mă cutremur că trebuie să închei lista printr-un etc. Generaţie care a provocat o renaştere spirituală în plin deşert comunist, readucând la viaţă diurnă mari modele, tipare, idealuri, opere şi personalităţi, refăcând continuităţi pe care ocupantul le voise complet, definitiv întrerupte! În ultimii douăzeci de ani eşti uluit să constaţi că au fost relansate mai toate manifestările culturii de ocupaţie: agresarea bisericii, a marilor personalităţi istorice, a unor momente cruciale din istoria românilor şi deopotrivă a unor opere şi personalităţi ale culturii adevărate, de la Eminescu la Nae Ionescu, a miturilor şi simbolurilor axiale ale unei spiritualităţi, a martirilor, eroilor şi sfinţilor poporului român etc. Demitizarea, dezeroizarea istoriei în numele respingerii unei ipotetice contrafaceri a istoriografiei oficiale (în cazul acesta a celei comuniste), zeflemeaua împinsă adeseori la abjecţia înjurăturii etc., toate acestea fuseseră procedeele contraculturii de ocupaţie. Le vedem relansate în manifestările ultimelor două decenii. Opţiunile spre valorile materialiste, respingerea tradiţiilor, părăsirea orizontului idealist pe care-l deschid privirilor unei generaţii înaltele idealuri colective, ignorarea obiceiurilor poporului, dispreţuirea atitudinilor prea grave, zeflemeaua, etc. sunt, toate, semne de oboseală sufletească şi toate reapar în manifestările de viaţă ale unei întregi generaţii. Totul e adus la marginile negaţiei disolutive, proprie unei trăiri atât de coborâtă, încât realul însuşi e desfigurat, odată cu sufletul supus unei asemenea mutilări. Faţă de generaţia Labiş, generaţia Raportului asupra comunismului este generaţia unei incredibile mutilări.

(more…)