In loc de motto, o vorba de-a profesorului Raul Volcinschi despre epitaful lui J Edgar Hoover, faimosul sef al FBI, cuvant la fel de valabil si pentru dansul:
“Nu a cunoscut cuvantul frica decat din dictionar”.
NECROLOG
„Întoarce-te suflete al meu la odihna ta …”
Îndurerată familie şi întristată adunare,
Omul fără trup n-ar mai fi om, ar fi înger, omul fără suflet n-ar mai fi om, ar fi o vietate de rând, o maimuţă mai evoluată, cum se învăţa în anii trecuţi la şcoală, adică o fiinţă imaginară.
Astăzi, 12.01.2011, petrecem pe ultimul său drum pe Volcinschi Raul, profesor universitar, om de cultură în elita spiritualităţii româneşti.
Viaţa este alcătuită din lucruri triste, ce nu se pot înlătura. Marea virtute cere omului resemnarea, spunea Didon. Se resemnează, însă cel ce şi-a făcut în viaţă datoria de om, de semen, de creştin.
Un mare pedagog, Amos Komensky, spunea despre sufletul omului că este o sămânţă în care, deşi nu există forma plantei, se află fondul ei, care în anumite situaţii prinde rădăcini, creşte, formează ramuri, flori şi fructe. Sufletul omului cuprinde lumea, tot aşa cum sămânţa cuprinde în ea plante. Mai precis, sămânţa cuprinde în ea numai posibilitatea dezvoltării unei plante, iar sufletul putinţa cunoaşterii lumii. Unele dintre aceste adevăruri le-a cunoscut şi le-a împărtăşit şi studenţilor săi domnul profesor Raul Volcinschi. Fiecare om se realizează în viaţa sa trupească şi sufletească, pe trei planuri sau dimensiuni, care nu se pot inversa:
1) prin propria lui fiinţă, după chipul lui Dumnezeu
2) prin faptele sale
3) prin opera sa
4) prin urmaşii săi
Profesorul Raul Volcinschi s-a realizat în viaţa sa de om şi creştin prin aceste dimensiuni. Dacă hârtia este memoria omenirii, să urmărim aceste date scrise pe această hârtie, despre viaţa aceluia pe care-l petrecem dintre noi acum.
Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.
Din valul ce ne bantuie
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?
Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu
Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.
Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc
Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda! Aspazia OTEL PETRESCU
Cand ai un ambasador, chipurile al Romaniei, pe numele lui Lazurca, ce, intamplator, il are drept nas chiar pe seful sau, Baconschi, si care se spovedeste la Mitropolia KGB din Republica Moldova, scuipand pe Biserica ta din Basarabia, pentru care in anii bolsevismului s-a murit in masa, sub automatele diavolilor rosii, iar in anii din urma “tara ta” s-a luptat cu Rusia pana la CEDO, cu toate resursele ei diplomatice, de la MAE la Patriarhie, cum se te mai miri ca la televiziunea “romaneasca” Jurnal Tv s-a deschis o oficina a colonelului Vladimir Cantarean, unde canta din balalaika calugarasul cel viteaz, talentatul scriitor, jurnalist si interpret Savatie Bastovoi, unul dintre preferatii intimi ai aceluiasi Lazurca?! (cam lunga dar merita)
V-am prezentat ieri doar o parte din operatiunea anti-romanesca declansata peste Prut prin tentativa de canonizare a Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu, chiar de catre urmasii ucigasilor lui, care au schimbat uniformele NKVD pe sutanele generalului Kirill al Moscovei si “Intregii Rusii”; deci si al Moldovei, conform tuturor superiorilor si subalternilor din cazarma de la Chisinau, pe vremuri cu steaua rosie-n varf de bat, acum c-o cruce, ca da bine, e la moda si mai e si “non-profit”. Ah, Vladimirovici e Mitropolit “al Chisinaului si intregii Moldove”, deci si al Moldovei lui Teofan si… Stefan, nu-i asa?! 🙂
Cunoscatorii problematicii vor ramane masca citind ciudatenile de mai jos (altfel semnalate, tot de mine, aici). Fara (alte) comentarii (voi reveni, desigur 🙂 ):
„Care sunt relaţiile între Biserica Ortodoxă din Moldova şi Patriarhia Română? Actualmente sunt foarte bune. Avem relaţii prieteneşti. Mă cunosc foarte mulţi arhierei din Patriarhatul Român, fie din România, fie de peste hotarele României, dar care aparţin de Patriarhia Română. Sunt normale relaţii dintre mitropolitul Moldovei din Republica Moldova şi Patriarhul Daniel, cu care ne cunoaştem din timpul când dânsul era episcop vicar, apoi fiind la Iaşi în glumă întotdeauna când ne întâlneam discutam şi spuneam că noi suntem doi mitropoliţi în aceeaşi Moldova, numai că ne desparte Prutul. Şi, în timpul de faţă, relaţiile sunt bune. Câteodată facem şi câte un sunet la telefon. Îmi pare foarte bine că Patriarhul Daniel are dorinţă de a ameliora situaţia şi în Mitropolia Basarabiei în ceea ce priveşte încălcările canonice şi între noi, între Mitropolia Moldovei din Republica Moldova şi Patriarhia Română relaţiile nu au fost atât de rele cum erau difuzate. Noi nu suntem contra Patriarhiei Române, dor şi ei sunt ortodocşi, vorbim aceeaşi limbă, slujim în aceeaşi limbă. Noi am fost de la început şi rămânem tot pe aceeaşi poziţie că s-au încălcat canoanele bisericeşti. Şi atunci, în anul 1992, când a primit decizia Patriarhia Română să reactiveze Mitropolia Basarabiei, noi am fost contra, fiindcă atinci episcopul Petru, fiind oprit de a săvârşi cele sfinte de către Sinodul şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, el a fost primit în cadrul Patriarhiei Române, ceea ce s-au încălcat legile nu pur şi simplu a Bisericii Ortodoxe Ruse sau a Bisericii Ortodoxe Române, ci legile ecumenice, legile a întregii Ortodoxii. Iată aici am fost eu contra, m-am împotrivit, şi nu numai eu, şi ceilalţi slujitori ai Bisericii noastre Ortodoxe din Moldova, la ce am fost noi criticaţi că noi nu vedem viitorul, că noi trebuie să mergem pe cal călare în fruntea oastei noastre preoţeşti din Republica Moldova şi a creştinilor, da nu să mergem la coada calului. Acuma şi Patriarhul, Preafericitul Daniel cunoaşte situaţia care s-a creat şi caută ieşiri din această situaţie critică şi eu sper că Preafericitul Daniel, fiind bun prieten al Preafericitului Kirill, cu care nu aş spune numai că se cunosc, ci şi prieteneşte, o să găsească o soluţie pentru ca o dată şi pentru totdeauna să dispară această discuţie între Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română. Eu aş dori ca şi vladâca Petru, conducătorul suprem al Mitropoliei Basarabiei, totuşi să ţină cont de aceea că cei preoţi care sunt catehirisiţi de către mine sau episcopii din Mitropolia Moldovei pentru încălcări canonice să nu fie primiţi în cadrul Mitropoliei Basarabiei, adică să spălăm de, să ne spălăm noi de cele răutăţi care există fie în Mitropolia Moldovei, fie în Mitropolia Basarabiei. În aul 1999, când a avut întrevederi aici în Chişinău între Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română, apropo, din partea Patriarhiei Ruse a fost atunci mitropolitul Kirill şi din partea Patriarhiei Române mitropolitul Daniel, a fost primită o decizie ca nici Mitropolia Moldovei, nici Mitropolia Basarabiei să nu-i primească pe cei care trec dintr-o mitropolie în alta. Şi eu cred că ar fi bine ca pentru viitor să respecte această lege şi atunci noi am curăţa Ortodoxia de neghină, atunci nici nu am avea noi aceste probleme, dar noi, cu părere de rău, câteodată ne bucurăm că, iată, a trecut din Mitropolia Basarbiei în Mitropolia Moldovei şi clar că nu trece cel mai buni Şi clar că din partea Mitropoliei Moldovei trece în Mitropolia Basarabiei şi ei se bucură că au trecut. Iată avem cazul cu episcopia de la Ungheni. Părintele Ioan Mutu, părintele Petru… Ioan Porcescu au trecut din Mitropolia Moldovei în Mitropolia Basarabiei. Aici ei au fost opriţi de către episcopul Petru de a săvârşi cele sfinte pentru încălcări canonice, au fost primiţi cu drag acolo, apoi, peste vreo jumătate de an, s-au răsculat împotriva conducerii Mitropoliei Basarabiei. Au fost iarăşi opriţi. Apăi iată, bucuria pe urmă a venit să se plângă şi cei. Trebuie să avem această înţelegere între două mitropolii şi atunci o să ne meargă la întâmpinare şi conducerea statului, despte care noi am vorbit câtva în urmă. Şi atunci n-o s-avem noi probleme şi în societatea noastră, fiindcă conducerea ţării ne merge întotdeauna la întâmpinare şi, dacă aţi observat, merge la întâmpinare Bisericii Ortodoxe mai mult, fiindcă, după procentajul care există în societate, suntem la număr cei mai mulţi şi ar trebui nu numai la număr să fim, dar ci să avem şi această credinţă şi chiar să fim cu adevăraţi fii ai Bisericii noastre Ortodoxe.”
„Noi întotdeauna pe Patriarhul de care aparţin, adică de Patriarhul Kirill, pot să-l invit de sine stătător, da aceeaşi poate să facă şi Preasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei faţă de Patriarhul României. Unica, trebuie totuşi să ne lămurim cu existenţa Mitropolitului Petru. Eu cred că este normal şi bine ca mai departe relaţiile noastre să fie bune, relaţiile canonice, dânsul să depună o cerere fie cu întârziere, cu mulţi ani în urmă, către Patriarhul Rusiei şi Sfântul Sinod ca totuşi să primească această foaie de eliberare şi atunci i se ridică oprirea, el trece oficial în Patriarhia Română şi nu sunt probleme, nu există probleme. Pur şi simplu pentru mine ele există, că eu cunosc, eu fiind membrul Sinodului, că pe data de 5 octombrie 1992 episcopul Petru a fost oprit de a săvârşi cele sfinte şi oprirea aceasta nu s-a ridicat. Nu a fost ridicată oprirea, cel puţin eu aş cunoaşte, fiind membru al Sinodului şi eu cu această întrebare chiar m-am adresat şi către vladâca Petru. Dânsul spune că a scris astfel de scrisoare, a făcut această adresare încă către Dumnezeu să-l ierte! Patriarhul Alexie. Am întrebat în Patriarhie, au spus că aşa scrisoare nu au primit. Noi actualmente ne supunem Patriarhiei Moscovei, adică suntem în componenţa acestei Patriarhii de aceea ar fi normal şi fiind dânsul hirotonit de însuşi Patriarhul Alexie atunci când a vizitat Republica Moldova, ar fi bine să facă această scrisoare ca să primească… Şi atunci nici nu există hotarele acestea între Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei. Mai mult decât atât, noi aflând acum că se pregăteşte un episcop vicar pentru Mitropolia Basarabiei în Republica Moldova ş-am aflat că este pământeanul nostru, părintele Veniamin, deci, din Anenii Noi, Goreanu, eu mi-am exprimat în auzul tuturor că eu o să-l primesc, fiind hirotonisit, neoprit de nimeni, de către Patriarhia Română, o să-l primesc în catedrala mitropolitană, o să slujesc împreună cu el, dar cu Preasfinţitul Petru unica problemă este că el este oprit şi nu am dreptul să coliturghisim împreună, da. Iată aceasta este problema toată. Dar nouă ni se pune problema că el este român, că eu sunt rus şi tote aceste întrebări care nu corespund adevărului. ”
Sursa:jurnaltv.md, duminica de dupa Craciunul rusesc, 09 ianuarie 2011, emisiunea “Pietrele vorbesc” de Savatie Baştovoi
Am ieșit de la proiecția filmului „Portretul luptătorului la tinerețe“, în regia lui Constantin Popescu Jr, cu un mare sentiment de tristețe. Și nu pentru că pelicula mi-ar fi stârnit o emoție teribilă, ci tocmai pentru că nu s-a întâmplat acest lucru. Partizanii din munți și luptele lor de guerillă contra securității și a trupelor de miliție, lupte care au durat ani de zile, reprezintă poate unica zvâcnire de conștiință din anii comunismului a acestui popor care își numără disidenții autentici pe degete. Tocmai de aceea tinerii eroi din Munții Făgăraș care și-au dat viața în deplină cunoștință de cauză pentru un crez ar fi meritat un film excepțional ca și destinul lor.
Din păcate, singura calitate a acestei pelicule este aceea că a fost făcută, că s-a gândit în sfârșit un regizor să spună povestea acestor oameni cu adevărat curajoși. Un astel de film ar fi trebuit să apară imediat după revoluție, acum pare tardiv pentru că nu mai are valoarea unui proces al comunismului așa cum ar fi trebuit.
Teama care i-a ținut timp de 20 de ani pe creatorii noștri departe de acest subiect se explică prin faptul că aproape jumătate din acest timp țara noastră a continuat să fie condusă de comuniști. În plus, dintr-o hipercorectitudine politică nu a avut nimeni curajul să pună semnul egalității între un grup de tineri legionari și calificativul „curajos“, de parcă dacă erau legionari acest lucru le anulează eroismul. Ca să nu mai spunem că de fapt această etichetă a fost pusă chiar de organele securității statului și e surprinzător cum intoxicarea continuă până în zilele noastre.
Luptătorii din munți proveneau în realitate din diverse medii: studenți, elevi, militari, intelectuali sau țărani care refuzau cooperativizarea. Unii dintre ei erau într-adevăr simpatizanți ai mișcării legionare dar acest lucru nu îi înscrie automat în categoria criminalilor. Nu toți simpatizanții legionari l-au împușcat pe Iorga tot așa cum nu toți cei 5 milioane de membri ai Partidului Comunist câți aveau carnet roșu în 1989 au fost delatori sau securiști. Lucrurile trebuie nuanțate.
Asta este încă o dovadă de lașitate din partea noastră, să nu ne recunoaștem puținii eroi doar pentru că nu dă bine la CV. La CV-ul cui? aș întreba. De această sfială nu a scăpat nici regizorul care se atinge de subiectul luptătorilor din munți cu mult prea multe precauții, aproape cu mănuși chirugicale. De pildă nu ni se spune mai nimic despre personaje ca să nu se irite cine știe ce fundații sau ONG-uri. Precauție oricum inutilă pentru că reprezentanții Institutului „Elie Wiesel“ s-au autosesizat, precum Parchetul, și au condamnat filmul chiar fără a-l vedea, așa, din principiu, gest care reprezintă, în fond, o nouă formă de cenzură ascunsă sub masca așa numitei corectitudini politice.
Constantin Popescu Jr a făcut acest film, dar l-a făcut cu reținere, sau, dacă putem să ne exprimăm mai colorat, l-a făcut cu un soi de „prezervativ“, ca să fie totul „safe“. Un fel de „spunem doar partea de poveste care să fie pe placul tuturor“ lucru care este egal de fapt cu „nu spunem adevărata poveste“.
Numai că tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește, pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră.
Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară.
Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea.
Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența.
Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.)
Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“. În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.
“Prelucrareatrecutului propriu sau a celui colectiv –Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greseliletrecutului. Prelucrareatrecutuluicolectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).
Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22” a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.
Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”
Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.
Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…
Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:
– filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
– este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
– filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”
Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.
Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.
Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.
Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?
Calea maximei rezistenţe – Portretul luptătorului la tinereţe
Filmul Portretul luptătorului la tinereţe, regizat de Constantin Popescu, este primul din istoria cinema-ului autohton, care recuperează evenimente extrem de controversate şi de neclare din istoria rezistenţei luptătorilor din munţi. Acest film vine după o lungă, nefericită şi inutilă serie de filme istorice care au mistificat faptele istorice autohtone şi contextul socio-politic mondial şi au agresat conştiinţa naţională, mai tot timpul ameţită de succesiunea ameţitoare de dominaţii. (…) Ce dăunează, însă, acestei opţiuni este omiterea oricăror implicaţii, remarci, comentarii, replici care au legătură cu situaţia politică. Abandonarea politicului reduce personajele la un portret colectiv monocolor şi infantil, pe alocuri. Filmul, cel puţin în ultima parte, în care se diluează antagonismul partizani/securişti, rămîne doar un exerciţiu de supravieţuire în munţi, fără obstacolele ideologice, extrem de necesare într-o astfel de recuperare a unor evenimente din istoria recentă.
Filmul ar fi trebuit să fie mai mult decît un jurnal de supravieţuire. Sigur că, spre sfîrşitul perioadei de hăituială, foarte bine pusă la punct de Securitate, toată lupta lor se transformă într-o continuă luptă de supravieţuire, motorul ideologic (şi nu mă refer aici doar la Mişcarea Legionară) şi substanţa umană sînt prea puţin chestionate. Dacă filmul este structurat, cel puţin în prima parte, pe antagonismul partizani/securişti, fuga permanentă şi supravieţuirea dificilă ale partizanilor ar fi trebuit secondate ideologic, aşa cum, de altfel, pentru comunişti se întîmplă, în lungile şi extrem de bine închegatele şedinţe conduse de Bodnarenko (Mihai Constantin, cu o interpretare echilibrată, însă cu cîteva accente cabotine, generate mai degrabă de replică). Pentru spectatorii care nu au nici o idee despre aceste grupări de rezistenţă, încrîncenarea şi motivele pentru care tinerii se află în luptă nu se întrevăd clar, aceştia părînd, de multe ori, nişte idealişti imaturi şi trişti.
Defiancee povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.
Documentar despre reeducarea de la Pitesti si Interviu cu Parintele Justin Parvu
Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferenţa între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinţiei voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinţiei voastre? Aşa o resimţiţi şi acum?
Sigur că este o diferenţă. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieţii să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiţi şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simţeam cu toţii ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simţea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumuseţile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.
Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simţi pe Domnul în inima ta; prezenţa şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viaţă întreţinută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutăţile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile – nu erau atâtea cheltuieli şi enormităţi, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenţia spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau – Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.
January 17th, 2011 
VR 
Omul fără trup n-ar mai fi om, ar fi înger, omul fără suflet n-ar mai fi om, ar fi o vietate de rând, o maimuţă mai evoluată, cum se învăţa în anii trecuţi la şcoală, adică o fiinţă imaginară.
Posted in 
Tags: 
