November 4th, 2011 
VR 
Posts Tagged ‘Mihai Pelin’
VIDEO: General-colonel Iulian Vlad despre cartea generalului Aurel Rogojan, Fereastra Serviciilor Secrete. Exclusiv Ziaristi Online
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News 
Tags: “intelectualii lui Basescu”, Adelina Palade, Administratia Prezidentiala, Adrian Barbulescu, andrei plesu, anticomunismul de parada, Aurel I Rogojan, Aurel Rogojan, Baconsky, Basescu, Ceausescu, CIA, cie, Constantinescu, Crisana, Daniela Rei Visan, die, Dr Liviu Turcu, dss, Editura Compania, Fereastra Serviciilor Secrete, Fereastra Serviciilor Secrete. România în jocul strategiilor globale, GDS, general Aurel Rogojan, General Iulian Vlad, George Orwell, Horia Roman Patapievici, ICR, iliescu-kgb, Intalniri memorabile, Ion Mihai Pacepa, Iulian N Vlad, Iulian Vlad, KGB, komintern, Leon Moiseievici Tismenetki, Leonid Tisminetki, leonte tismaneanu, liviu turcu, MAE, Mihai Pelin, Ministerul Propagandei, Muzeul Comunismului, Muzeul National al Dictaturii Comuniste, nationalism, Neo-Komintern, NKVD, Opisul emigratiei politice, Pacepa, Patapievici, petru romosan, Radio Romania Cultural, raportul tismaneanu, Rogojan, Romania in jocul strategiilor globale, Securitatea, sie, Societatea Civila, Spinul, SPP, sri, SUA, Teodor Baconschi, Tismaneanu, Tismenitki, Traian Basescu, Transilvania, Trotki, Universitatea din Oradea, victor roncea, Vladimir Tismaneanu, volodea tismaneanu, ziaristi online 
1 Comment »Ziaristi Online: Putin e „dracul pe care-l stii”. Eugen Tomac: “Nu putem accepta ca românii să fie dispreţuiţi în Transnistria”. Profesorul Florin Constantiniu despre Săptămâna patimilor romanilor si lichidarea Romaniei Mari
Top News Ziaristi Online:
ASPECTE. Putin e „dracul pe care-l stii”
O vorba populara la rusi e ca daca tot trebuie sa ai de-a face cu dracul, macar sa fie un drac pe care-l stii. „Dracul pe care-l stii” e si un titlul aparut in publicatia moscovita „Russia Profile” despre iminenta revenire a lui Putin la Kremlin. Ideea comentatoriilor rusi, dar si a unora din afara Rusiei, e ca pe Putin il cam stim cu totii. Il stim, dar cel putin in doua ipostaze.
Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, spune, într-un interviu pentru EVZ, realizat de Luciana Pop, că este nevoie de mai mult curaj pentru apărarea intereselor conaţionalilor noştri.
Dictatul de la Moscova (căci în capitala sovietică a avut loc un dictat similar celui care avea să se desfăşoare în Viena la 30 august 1940) a smuls României Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. S-a consumat astfel prima fază a lichidării României Mari.
INEDIT. Apriga si trista viata a fondatorului trupelor de comando romanesti, parasutistul basarabean Mihai Ţanţu. FOTO/TEXT Ziaristi Online
Plutonul de Misiuni Speciale – Judo, parasutism si patriotism
Infiintarea primelor unitati de comando ale Armatei Romane nu este cunoscuta de publicul larg potrivit cu jertfa si statura militarilor care si-au dedicat intreaga viata apararii tarii, printre care se afla legendarul parasutist basarabean Mihai Ţanţu, fiu al unui membru al Sfatului Tarii care a votat Unirea si a fost de trei ori prefect de Chisinau, erou al luptelor anti-sovietice, dupa 23 august 1944 activ in Miscarea Nationala de Rezistenta, arestat, condamnat la 25 de ani de temnita, evadat de la Aiud, fugit in Franta unde intra in Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Exil, reintors in tara pentru actiuni de sabotaj, rearestat si inchis din nou, tot la Aiud, pana la decretul de amnistie din 1964.
După înfiinţarea, la 10 iunie 1941, a primei companii de paraşutişti din Armata Română, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de la Popeşti-Leordeni, locotenentul de atunci Mihai Ţanţu a fost printre primii ofiţeri care au răspuns apelului de încadrare în această unitate care avea să se situeze în scurt timp în elita oştirii române, dupa cum se arata intr-un studiu publicat sub egida Fundatiei Maresal Alexandru Averescu, consultat de Ziaristi Online.
In Foaia sa calificativa pe anul 1943, aflata in Arhivele Militare Romane, se mentioneaza ca Mihai Ţanţu s-a evidentiat mai ales in diferite acţiuni diversioniste cu Plutonul de Misiuni Speciale, “dovedind excepţionale aptitudini în instruirea elementelor sale ca saboteuri, informatori şi terorişti”.
Un veteran judoka, profesorul Anton Muraru, antrenor emerit, centura neagra 8 dani la judo, povesteste:
Continuarea la Ziaristi Online
Capitanul Mihai Ţanţu (st) si camarazii sai din Plutonul de Misiuni Speciale
Posted in Documentare, Top News Tags: Anton Muraru, armata romana, Armata Romaniei, Basarabia, Comando, Comandourile romanesti, Fundatia Maresal Alexandru Averescu, Jiu Jitsu, Judo, Judoka, Maresalul Alexandru Averescu, Mihai Pelin, Mihai Ţanţu, Mircea Tanase, Opisul emigratiei politice, Plutonul de Misiuni Speciale, Sfatul Tarii, Trupele de parasutism, Unirea, ziaristi online 2 Comments »Muzeul “National” al Comunismului – Ministerul Propagandei Orwelliene. Dr Liviu Turcu despre “scancetul lui Tismaneanu si Patapievici”. EXCLUSIV Ziaristi Online
Fostul ofiter de informatii Liviu Turcu, sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia din cadrul Centrului de Informatii Externe (CIE, actualmente SIE), cu azil politic in SUA via CIA din ianuarie 1989, fost condamnat la moarte de regimul comunist, in prezent consultant in Statele Unite ale Americii, a transmis in exclusivitate pentru Ziaristi Online o analiza pertinenta asupra apropiatului sfarsit al “sforarilor societatii civile”, “anticomunistii de parada” coordonati de V.V. Tismaneanu si H.R. Patapievici. Concluziile analizei se refera la “scancetele” emise de cei doi ideologi-sefi ai corectitudiinii politice dupa ce volumul generalului (r) Aurel Rogojan, “Fereastra Serviciilor Secrete“, aparut recent la Editura Compania, ii deconspira pe acestia drept agenti aflati “sub steag strain” in Romania. Schema de actiune evidentiata de sociologul Liviu Turcu este urmatoarea: “Dispunind cvasi-discretionar, prin infiltrare, de umbrela aparatului de stat, (a se citi controlul locurilor de munca in domeniul academic, al stiintelor sociale si a celor de profil cultural, specializari in strainatate, participarea la schimburile culturale, etc.); un larg acces la mijloacele mass-media de mare vizibilitate si obtinerea prin prezenta ad nauseam a statutului de formatori de opinie; controlul direct al unor publicatii de profil ideologic si cultural; intrari privilegiate la edituri capabile sa editeze in ritm accelerat si neconditionat propriile productii ‘telectuale’ sau materiale de serviciu. Cu alte cuvinte un adevarat complex ideologico-industrial care a devenit in ultimele decenii tot mai mult un adevarat ‘stat in stat’ in domeniul planificarii si implementarii noii ‘corectitudini ideologice’ in societatea romaneasca”. Redam textul analizei, integral, mai jos. Sublinierile si intertitlurile apartin redactiei.
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: “intelectualii lui Basescu”, Administratia Prezidentiala, andrei plesu, anticomunismul de parada, Aurel Rogojan, Baconsky, Basescu, Ceausescu, CIA, cie, Constantinescu, die, Dr Liviu Turcu, dss, Editura Compania, Fereastra Serviciilor Secrete, GDS, GDS - noul komintern, George Orwell, Horia Roman Patapievici, ICR, iliescu-kgb, Ion Mihai Pacepa, KGB, komintern, Leon Moiseievici Tismenetki, Leonid Tisminetki, leonte tismaneanu, liviu turcu, MAE, Mihai Pelin, Ministerul Propagandei, Muzeul Comunismului, Muzeul National al Dictaturii Comuniste, nationalism, Neo-Komintern, NKVD, Opisul emigratiei politice, Pacepa, Patapievici, petru romosan, raportul tismaneanu, Securitatea, sie, Societatea Civila, SPP, sri, SUA, Teodor Baconschi, Tismaneanu, Tismenitki, Traian Basescu, Trotki, victor roncea, Vladimir Tismaneanu, volodea tismaneanu, ziaristi online 3 Comments »Disidenta in cultura, intre mit si adevar. Aici Radio Securitatea Libera. Idolii de mucava. Deconspirari pe spranceana. Goana dupa gologani. Onanismul ideologic al d-lui Tismaneanu. Liiceanu, un sforar fara scrupule. Jocurile elitelor fara opera. Societate civila curata? In memoriam Mihai Pelin
Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:
Mihai Pelin
Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putut salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: 22, Antohi, brucan, Civic Media, Disidenta, GDS, GDS - noul komintern, KGB, Liiceanu, macovei, Mihai Pelin, Mungiu, Patapievici, Plesu, Raoul Sorban, Securitatea, Tismaneanu 8 Comments »Andrei Plesu a colaborat cu Securitatea. Plesu si Liiceanu si-au facut disidenta pe banii comunistilor. Trecutul nu se prescrie. Pe langa SIE si SRI si CNSAS o stie. INTERVIU / DOCS. Scrisorile lui Plesu si Goma catre Ceausescu
O discutie incitanta, din 2006, cu scriitorul Mihai Pelin despre fosta Securitate si „zestrea” pe care ne-a lasat-o aceasta structura. Un subiect care, in ultima vreme, a umplut importante spatii de emisie si pagini intregi de ziare. Cu Mihai Pelin despre disidenti. Despre Andrei Plesu ori Paul Goma, cu detasarea de care toti ar trebui sa dam dovada :). Putem sa vorbim oricat despre disidenti, colaboratorii fostei Securitati, ofiteri, ofiteri acoperiti – mai ales ca subiectul este mai mult decat generos si reprezinta, fara nici un dubiu, un important moment al istoriei noastre contemporane -, dar sa o facem desprinzandu-ne de ticurile comuniste. Deconspirarea informatorilor si a ofiterilor de Securitate sa nu aduca aminte de infierarile proletaro-staliniste de trista amintire, pentru ca atunci nu suntem cu nimic mai buni decat cei care pana in 1989 au dat ordine politiei politice. Mai ales cand santajistii sunt fosti si actuali agenti ai unor puteri straine 🙂
La ce mai lucrati, domnule Pelin?
Acum, lucrez la o comanda ce mi-a fost facuta de o institutie guvernamentala italiana, referitoare la o perioada istorica determinata, si sper ca in martie, anul viitor, sa fie gata (lucrare pentru care a si fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Republicii Italia – foto de la ceremonie).
Cu toate astea, ati avut timp sa puneti „tunurile” pe Andrei Plesu. De ce?
Domnule, el este un fel de sef al unor asa-zisi intelectuali de elita care mi-au adus nenumarate afronturi, mai ales dupa momentul in care am intrat in arhivele SRI. Stiau foarte bine ca eu voi da acolo de niste informatii care s-ar putea sa-i lezeze. Mi s-au intamplat niste chestiuni care doar atunci cand le pun pe hartie pot avea credibilitate. Am fost supus unor nenumarate intepaturi, ca sa ma exprim elegant, din partea unor domni si a unor cucoane. In ciuda faptului ca n-am avut in viata mea nici un fel de diferende cu ei si nici macar nu-i cunosc.
Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii – Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 – n.n.), Plesu a scris un editorial in „Dilema” in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.
Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare. Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea? Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. Un exemplu in acest sens este Gabriel Andreescu, o voce bine conturata a societatii civile romanesti.
Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme – de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin.
Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens?
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Top News Tags: CNSAS, Colegiul Noua Europa, Dinescu, GDS, GDS - noul komintern, goma, Humanitas - Editura Politica a noului PCR, ICR, KGB, kominternistii tismaneanu pata-plesu dinescu si comp, Liiceanu, Mihai Pelin, Patapievici, Paul Goma, PCR, Plesu, Securitatea, sie, sri 6 Comments »Familia Tismaneanu, acuzata de Hossu Longin ca a furat opere de arta de la romani arestati si evrei si germani vanduti. Mihai Pelin despre Operatiunea “Imbogatirea”
Pe fondul scandalului pentru gologanii statului si functiile de la IICCR, Lucia Hossu Longin acuza ca Tismaneanu si familia lui (foto tatal Lev, Leon, Leonte) sunt protagonistii unor furturi la kilogram de opere de arta, generate de consilierii sovietici aterizati in Romania (ceea ce ne aduce aminte si de Cazul Pacepa). Proprietarii au fost detinutii politici de la acea vreme dar si evrei si germani vanduti ulterior de regimul Ceausescu, acuza fosta realizatoare TV. Regretatul Mihai Pelin, care a studiat si Dosarul “Patrimoniu”, la care face referire angajata lui Marius Oprea, considera ca responsabil de perpetuarea acestei “stari de hotie” si dupa 1989 este Serviciul Roman de Informatii. Sa revedem cateva date din arhivele odinioara secrete asa cum au fost evocate de Mihai Pelin.
Operatiunea „Imbogatirea”
de Mihai Pelin
De aproape un deceniu si jumatate, cu deplina justificare, presa si opinia publica din Romania insista asupra restituirii catre proprietarii de drept a bunurilor confiscate sub regim comunist. Din pacate, lasand de o parte lumea rurala, in 99 la suta din cazuri se vorbeste numai despre imobile. Ca si cum acele imobile s-ar fi compus exclusiv din podele, pereti si tavane. Adevarul fiind ca foarte multe cladiri confiscate erau mobilate cu bunuri a caror valoare intrecea valoarea cladirilor insesi. Intre 1947-1952, toate aceste bunuri au disparut fara urme, practic fiind furate chiar de autoritatile romanesti sau cu ingaduinta acestora. Unele mai apar si in zilele noastre, in anticariate sau la case de licitatie, dar filierele pe care au ajuns la ultimii proprietari, cel putin deocamdata, nu se pot reconstitui. In primul rand datorita faptului sa SRI s-a asezat cu fundul pe arhivele fostei Securitati si nu ne permite sa luam urma hotilor.
Cum se iroseste un patrimoniu? In ultimii ani ’60, dupa debarcarea lui Alexandru Draghici si odata cu numirea lui Ion Stanescu la conducerea noului Consiliu al Securitatii Statului, s-a declansat operatiunea „Imbogatirea”, destinata sa recupereze macar o parte din bunurile anterior risipite. Scopul real al operatiunii nu este limpede nici acum. Se incerca recuperarea unui patrimoniu fabulos, pur si simplu? Sau noua garnitura de activisti, impinsa in fata de Nicolae Ceausescu, s-a trezit ca nu mai avea ce si de unde fura si ar fi vrut sa-i determine pe predecesori la o imparteala cinstita?
Cert este ca ofiterii de securitate implicati in operatiunea „Imbogatirea” si-au facut datoria cu acuratete. Dar nu aveau alta latitudine decat sa raporteze ce constatasera. Decizia finala urma s-o impuna partidul si partidul nu a decis nimic.
Cum se iroseste un patrimoniu? In ultimii ani ’60, dupa debarcarea lui Alexandru Draghici si odata cu numirea lui Ion Stanescu la conducerea noului Consiliu al Securitatii Statului, s-a declansat operatiunea „Imbogatirea”, destinata sa recupereze macar o parte din bunurile anterior risipite. Scopul real al operatiunii nu este limpede nici acum. Se incerca recuperarea unui patrimoniu fabulos, pur si simplu? Sau noua garnitura de activisti, impinsa in fata de Nicolae Ceausescu, s-a trezit ca nu mai avea ce si de unde fura si ar fi vrut sa-i determine pe predecesori la o imparteala cinstita?
Cert este ca ofiterii de securitate implicati in operatiunea „Imbogatirea” si-au facut datoria cu acuratete. Dar nu aveau alta latitudine decat sa raporteze ce constatasera. Decizia finala urma s-o impuna partidul si partidul nu a decis nimic.
Iata un fragment dintr-un raport emis in epoca:
ONANISM IDEOLOGIC. Tismaneanu radiografiat de Mihai Pelin
ONANISM IDEOLOGIC
Opinii in contrasens de Mihai Pelin
Nu e deloc rau ca Ion Iliescu si Adrian Nastase au sarit la bataie impotriva facaturii lui Vladimir Tismaneanu de punere la zis a regimului communist romanesc. Multi ne-am mirat ca aceasta iesire la rampa a intarziat pana azi, afirmandu-se poate prea tarziu. Cuvantul greilor din Partidul Social Democrat putea lamuri numeroase necunoscute sau aproximativ intuite si acum e posibil sa intreprindem o analiza temeinica a celor detalate in forma polemica. Si nici nu putem condamna faptul ca inainte de a parasi Romania, Vladimir Tismaneanu scria altceva decat scrie acum. In functie de conjuncturile pe care le traverseaza si a a reevaluarilor interioare, omul se mai poate schimba, asta numindu-se evolutie. Si uneori chiar involutie. Insa ceea ce ne uimeste la acest individ de o fudulie agresiva si rara este prestatia lui intelectualatotal anemica, lamentabila din toate punctele de vedere, careia nu-I sputem gasi nici o scuza. In meseria lui, daca se poate numi meserie, Vladimir Tismaneanu nu este decat un manipulator ordinar de constiinte dezorientate si face figura trista a unui onanist ideologic.
Ceea ce ar trebui el sa stie, este ca noi nu am trait in alta tara, ca sa nu stim cum se derula existenta sub communism. Or, el nu sta de vorba decat cu prostii din America adoptiva, care habar nu au pe ce lume se afla si nu vor sti niciodata cu ce se confrunta fostele tari socialiste din estul european. Vladimir Tismaneanu e mai mult decat un “scribalau”, cum isi inchipuie Ion Iliescu, e un nimeni, un zero barat si aceasta nulitate a fost luata in brate de societatea noastra civila, de manopera lui a fost ea sedusa pana la lacrimi. Afirmatia ratatului politolog cum ca Ion Iliescu ar fi cuprins de panica e fantezie curata. Care panica? Politilogul o fi sanatos la minte? Apoi, credinta sa ca fostul presedinte al tarii si al presedintelui PSD nu ar fi dispus la dialoc si discutie asupra subiectului in discutie e ceva ce tine de normalitate. In conceptia lui Tismaneanu, a discuta despre communism inseamna a adopta integral punctul lui de vedere, fara nici o abatere. Si atunci despre ce discutie ar mai putea sa fie vorba?
Sa luam in consideratie si un alt aspect al dilemei. Daca Ion Iliescu nu ar fi inzestrat cu toate pacatele care i se arunca in spate, ar fi raportul lui Vladimir Tismaneanu mai pregnant stiinific, mai elevat? Pe de alta parte, iata ca faimosul disident Ionel Cana, elogiat cum nu se mai poate de societatea civila, considera ca raportul in speta “are un singur loc – la cosul de gunoi”. Sa se afle si el in eroare. Un alt disident luat in brate de societatea civila, Victor Frunza nutreste aproximativ aceleasi opinii. Profesorul Andrei Gabor, de la Facultatea de Teologie, crede ca avem de-a face cu “o mare minciuna”. Fara valoare este apreciata facatura lui Tismaneanu si de catre profesorul Dinu Giurescu, impreuna cu un alt istoric de marca, de talia lui Gheorghe Buzatu. Atunci, de partea cui sa fie dreptatea? De partea unor dezabuzati de la Cotidianul, dedati unui partizanat jenant prin meschinaria lui?
Tocmai acest partizanat le anuleaza conditia de oameni liberi. Liberi de prejudecati si de solidaritati paguboase, pe care societatea civila le taraste dupa ea legate strans de picior. De aici decurge si duplicitatea acesteia, una fiind comportamentul ei fata de Ionel Cana si altceva atitudinea aceleiasi fata de cei ce nu-l agreaza pe Vladimir Tismaneanu. Cu toate ca si unul, si altii s-au supus aceluiasi ideal. Mai devreme sau mai tarziu, o asemenea contabilitate dubla se va razbuna si vom asista la disolutia structurilor care guverneaza aceasta duplicitate. Incat nu ne mai ramane decat sa ne intrebam: merita sa-ti falsifici viata pentru nimic? Chiar daca nu merita, constatam ca exista oameni care isi joaca destinul la o ruleta fara ponturi castigatoare si in jurul careia nu gesteaza nici macar un dram de noroc. Cum spunea cineva, nu toti cei care pleaca la Monte Carlo ajung sa se imbogateasca din doua sau trei tururi ale rotii norocului. Pentru asta mai trebuie ceva. Si acel ceva nu se gaseste pe toate drumurile, e ceva cu care nu se vine de acasa. Dar ce am mai avea de vorbit cu niste oameni care nu inteleg mai nimic nici din ceea ce li se intampla lor si din ceea ce se intampla altora? Sa fiti sanatosi, prieteni, dormiti in pace! Pentru ca nu ai din ce sa te trezesti, daca nu tragi un pui de pui de somn sanatos si reconfortant.
Posted in Uncategorized Tags: GDS - noul komintern, icr - noul pcr, kominternistii tismaneanu pata-plesu dinescu si comp, Mihai Pelin No Comments »In memoriam Mihai Pelin, cavalerul adevarului prin cuvant: Mitul disidentei lui Plesu, Liiceanu si Dinescu poarta un singur nume: Gogu Radulescu-NKVD
Ne-a parasit Mihai Pelin, un Cavaler al AdevaruluiAsociatia Civic Media anunta cu durere un an de la trecerea la cele vesnice a bunului nostru colaborator si prieten, scriitorul, publicistul si neobositul cercetator al istoriei comunismului, Mihai Pelin, un model al luptatorilor pentru Adevar.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Va prezentam mai jos, In memoriam, cateva file din publicistica sa energica prin care reusea remarcabil sa demaste impostura, minciuna si ticalosia ocupantilor Romaniei.
Mihai Pelin a murit in reculegere, în seara zilei de vineri 14 decembrie, la Spitalul Fundeni, după ce la patul de suferinţă un cor de tineri, condus de preotul Clinicii, i-a cântat colinde. Sufletul lui a însoţit aripile de înger ale cântărilor sfinte. Prietenii şi cititorii săi i-au prezentat un ultim omagiu în Capela Cimitirului Străuleşti 2, unde a fost corpul neînsufleţit al celui ce-a fost, până în ultimele sale zile de viaţă, un neobosit căutător de adevăr. Funeraliile au avut loc marti, 18 decembrie, la orele 12.00. Au fost prezenti putini sai colaboratori de incredere si prieteni jurnalisti, scritori, istorici, fosti si actuali ofiteri de informatii.
Istoricul Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940, la Cernăuţi, de unde familia sa a fugit de hoardele bolsevice dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti a fost jurnalist la „Scânteia tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” şi „Flacăra”. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul „Redactori şi pianişti” (1967), urmat de „Inaderenta” (1968), „Miorita nu s-a nascut langa stele” (1973), „Caderea Plevnei” (1977), „Sa pierduta pe mare” (1983), „Speranta” (1984), s.a.
Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. Acolo, a fost alaturi de miscarea romanilor anticomunisti din Italia. Ultima sa lucrare, al carui manuscris l-a definitivat cu putin inainte de spitalizare, privea misterele celor doua Legatii italiene la Bucuresti in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din Munchen (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în toamna anului 1944 în România.
Aceste şi alte asemenea merite si contribuţii la intarirea relatiilor dintre Italia si Romania au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene (Stella della Solidarieta’ Italiana – foto).
Istoricul Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940, la Cernăuţi, de unde familia sa a fugit de hoardele bolsevice dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti a fost jurnalist la „Scânteia tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” şi „Flacăra”. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul „Redactori şi pianişti” (1967), urmat de „Inaderenta” (1968), „Miorita nu s-a nascut langa stele” (1973), „Caderea Plevnei” (1977), „Sa pierduta pe mare” (1983), „Speranta” (1984), s.a.
Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. Acolo, a fost alaturi de miscarea romanilor anticomunisti din Italia. Ultima sa lucrare, al carui manuscris l-a definitivat cu putin inainte de spitalizare, privea misterele celor doua Legatii italiene la Bucuresti in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din Munchen (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în toamna anului 1944 în România.
Aceste şi alte asemenea merite si contribuţii la intarirea relatiilor dintre Italia si Romania au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene (Stella della Solidarieta’ Italiana – foto).
După 1990, a fost angajat al revistelor româneşti pentru străinătate şi al publicaţiilor „Baricada”, „Expres Magazin” şi „Independent”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul Naţional” si “Cronica Romana” si consultant special al Asociatiei Civic Media, in vederea deconspirarii cartitelor anti-Romania din serviciile secrete, presa si societatea civila.Dorinţei exprimate în chiar lozincile purtate şi strigate de demonstranţii din decembrie 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere şi fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs de-atunci, şi-a consacrat întreg efortul şi timpul de care un pasionat de cercetare poate dispune, investigaţiei şi studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Mihai Pelin a fost cercetătorul şi publicistul de excepţie care a făcut publice documente esenţiale din zonele puterii şi influenţei, cu modestie si fără a urmări şi plănui şantaje ori avantaje personale. În paradoxurile „democraţiei originale”, prin „curăţarea” din arhive a multora din informaţiile consemnate de Mihai Pelin, înseşi cărţile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.
Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securităţii în scopul publicării documentelor studiate, i-a adus popularitate şi prestigiu, numeroşi colaboratori dar şi puternici şi nemeritaţi duşmani. Rezultat al acestor documentări a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărţii Albe a Securităţii (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul „Istorii literare şi artistice (1969-1989)” a generat dezbateri, conflicte şi patimi. Alte volume, având la bază documente inedite din arhivele speciale, îngrijit prefaţate, redactate şi adnotate de Mihai Pelin, au fost adevărate best-seler-uri ale istoriografiei şi publicisticii post-comuniste. „Epistolarul Infernului” (1993), „Sionişti sub anchetă” (1993), „Legenda si Adevar” (1994), „Culisele spionajului românesc” (1997), „Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” (1999), „Artur – Dosarul Ion Caraion” (2001), „Iluziile lui Iuliu Maniu” (2001 şi 2002), „Opisul emigraţiei politice. Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii” (2002), „Genii si analfabeti” (2002), „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică” (2003), „Italieni, va ordon, treceti Prutul!” (2003), „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” (2004), „Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti” (2005), „Diplomatie de razboi” (2005), sunt câteva dintre cărţile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca personală a specialiştilor şi iubitorilor de istorie si adevar.
Plecat prea devreme dintre noi, odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideiile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Remember: Aici Radio Securitatea Libera
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Continuarea la https://www.civicmedia.ro/
Cititi si: Plesu si Patapievici sponsorizeaza iredentismul si antiromanismul maghiar din banii Romaniei * ICR si Plesu: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Continuarea la https://www.civicmedia.ro/
Cititi si: Plesu si Patapievici sponsorizeaza iredentismul si antiromanismul maghiar din banii Romaniei * ICR si Plesu: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman
Posted in Uncategorized Tags: Civic Media, In memoriam, Mihai Pelin, societatea in civil No Comments »Parastas de sase luni la moartea unui Cavaler al Adevarului: Mihai Pelin
S-au implinit sase luni…
Ne-a parasit
Mihai Pelin, un Cavaler al Adevarului
de Corneliu Vlad
Mihai Pelin a fost, pana vineri cand s-a stins din viata, unul dintre cei, tot mai putini, gazetari romani care au trait si au scris si inainte, si dupa 1989. Marea Ravasire nu l-a tulburat de fel, pentru ca, si inainte si dupa, facea presa si carti asa cum credea el de cuviinta, adica asa cum ii dicta constiinta. Ii deranja, prin aceasta, si pe mai-marii zilei de dinainte, si pe multi dintre cei de dupa. Ce scria si cum scria ii incomoda, si pe unii si pe altii. Pentru ca isi alegea subiecte grele, nebatatorite, ocolite din prudenta sau oportunism de majoritatea colegilor de breasla. A fost un reporter de investigatii, un detectiv prin documente secrete pe care il interesa adevarul cat mai complet si mai purificat de mistificari. Iar dupa 1989, a avut – si-a creat, probabil – sansa de acces la arhiva comunista si precomunista din istoria Romaniei, din care a valorificat si restituit publicului larg mai mult, mai prob si mai onest decat toata liota de institute si comisii prezidentiale sau guvernamentale, care mai degraba se opintesc sa instrumenteze politic o istorie inca fierbinte, decat sa o infatiseze asa cum a fost, in toata complexitatea ei. Din pacate n-a reusit sa-si termine lucrarea, coplesitoare pentru un singur om, in care s-a angajat. Stia ca nu va putea duce pana la sfarsit tot ce si-a propus, si lucra intr-o lupta crancena cu timpul, care parea sa nu mai aiba rabdare cu el. A lasat o opera care, prin dezvaluirile si deslusirile sale, se constituie intr-un rechizitoriu fara drept de apel al comunismului, dar si al imposturii anticomuniste. Un demers neegalat de incercarile similare ale unor emuli (si detractori penibili) ai sai, fie ei “cercetatori” sau “colective”. Mihai Pelin n-a fost niciun comunist inflacarat, nici un anticomunist inversnat, ci un publicist, scriitor si istoric, care s-a dorit a fi – si a fost – un lampadofor al Adevarului. De aceea, ironie a soartei, chiar denigratorii sai sunt nevoiti sa se intemeieze pe documentele date la iveala de el pentru a-si sustine propriile asertiuni.
Ne-am cunoscut personal doar de cativa ani, dar, de la bun inceput, ne-am simtit de parca am fi fost prieteni de-o viata. Interiorizat, subtil, ironic, competent, neinfricat, isi sictirea cu un dispret suveran adversarii de opinie, isi iubea profund si cu discretie prietenii. Stia lucruri bine ascunse si ciudate, dar nu le etala niciodata ostentativ si, mai ales, nu colporta, nu denigra, nu mistifica. Verdictele sale – de om aplecat spre cercetare si om al condeiului, desigur – se asezau ca o lespede definitiva peste oameni controversati si evenimente controversate. Bunaoara, Mihai al nostru i-a asezat asa cum se cuvine, in cartea istoriei, pe alti doi Mihai – ultimul rege al Romaniei, implicat intre altele in afacerea sulfuroasa a tablourilor, si capetenia securista devenita general defector, care nu inceteaza sa picure otrava in lumea romaneasca de azi.
Personaj singular al unei epoci zbuciumate, Mihai Pelin proiecteaza, si dupa disparitia sa pamanteasca, o lumina constanta a Adevarului asupra realitatii cu mari zone de umbra si efecte optice inselatoare, pe care a traversat-o cinstit si lucid. “Cronica Romana” a fost unul dintre ziarele privilegiate de scrisul lui Mihai Pelin. As zice ca acest om ar putea fi un model pentru multi dintre contemporanii sai, dar este greu sa fii asemenea lui Mihai Pelin. Daca as fi prozator, as scrie o carte despre el. Daca as fi regizor as face un film. Dar asa, fie ca Mihai sa-si gaseasca, in sfarsit, odihna crestineasca bine meritata.
