Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea
ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE
Mihai Ungheanu
VOLUMUL V
RĂZBOIUL CULTURAL
CU GEORGE CĂLINESCU
(1944-1999)
INTRODUCERE
Asupra istoriei literaturii române postbelice există, accentuându-se după 1989, două serii de reprezentări, de surse diferite, care intră în conflict. Istoricii şi criticii literari din ţară vorbesc despre opere şi personalităţi importante, care au urmat tradiţia literaturii române îmbogăţind-o. Literaţi români care au părăsit ţara în anii următori încheierii ultimului război mondial, susţin o imagine diferită: în România nu s-au produs opere literare importante, în consecinţă nu există personalităţi, cele care ar fi meritat atenţie intrând într-un compromis cu regimul politic comunist, care le anulează orice valoare. Este o viziune încremenită la realităţile pe care aceşti emigraţi le receptaseră la plecare, fără să urmărească evoluţia ulterioară a literaturii române. Din acest punct de vedere, singurele opere literare importante sunt cele produse peste hotarele ţării, în aşa-zisul “exil” şi, în plus, câteva manifestări publicistice denunţătoare, anticeauşiste, ale unor scriitori din ţară, difuzate peste hotare la posturile de radio străine. Evident, acest al doilea punct de vedere este unul politic, care rămâne inoperant în teritoriul literaturii. Câteva articole, oricât de oportune politic, nu fac o operă şi o personalitate, ci cel mult un profil de dizident de ultimă oră.
Reprezentanţii emigraţiei au alcătuit o adevărată doctrină privind rostul şi şansele scriitorului şi literaturii române sub comunism. fiind sub ocupaţie comunistă, ostilă societăţii şi tradiţiei naţionale româneşti, scriitorimea română avea după ei, datoria să “tacă”, să adopte “eroismul tăcerii”, orice altă soluţie însemnând compromisul cu puterea politică de ocupaţie. “Tăcerea” literară s-ar fi cuvenit dublată, însă, după aceeaşi optică, de gesturi de insurecţie socială şi politică, de felul celor ungureşti sau poloneze, din vremea lui Hruşciov, care să ateste refuzul ocupantului. Această optică, influenţată decisiv de mentalitatea occidentală, nu ţine seamă nici de realităţile culturale, nici de realităţile politice din Europa Centrală şi Estică intrată după război sub control total sovietic. Se uită, de altfel, complet, că aceste ţări europene, vecine Uniunii Sovietice, au fost abandonate de puterile occidentale Moscovei, liberă să dispună de ele în mod arbitrar. Singura intervenţie occidentală ulterioară a fost de natură radiofonică, preocupată de critica şi satanizarea sistemului comunist ca şi de îndemnuri la răscoală.
În timp ce presa culturală românească şi catedrele de resort urmăreau cu regularitate tipăriturile literare făcând selecţie şi scară de valori, edificând astfel o construcţie istorico-literară comentatorul extern s-a mulţumit să se ocupe rar, întâmplător, pe criterii extraliterare, de cărţi şi autori care conveneau tipului de abordare politică impus de împrejurări. O atenţie mai aplicată pentru producţia literară românească există în puţinele şi intermitentele publicaţii româneşti din Occident, dar aproape în exclusivitate este vorba de cărţile scrise de expatriaţi.
Este neîndoios astfel că viziunea “exilului” asupra literaturii române nu are o întemeiere specifică, literară, ci una parţială şi de cele mai multe ori politică. Atât timp cât România, în grelele condiţii de cenzură şi de opresiune, a dezvoltat o puternică viaţă literară şi numără personalităţi şi opere remarcabile, a accepta acest tratament ar fi o eroare.
O istorie literară preocupată de efectele interdicţiilor anilor ’50 asupra scriitorilor şi literaturii române s-a închegat treptat, începutul fiind făcut după reintegrarea lui Tudor Arghezi în viaţa literară şi a reintroducerii scrierilor şi semnăturii lui în circuitul presei şi al editurilor. Asemenea preocupări au devenit mai numeroase după 1962, an în care Iosif Chişinevschi a fost denunţat de către partid, în mod public, ca autorul unor reprimări literare grave, exemplul dat fiind Tudor Arghezi. Chiar dacă cercetarea cauzelor pentru care unii scriitori români au fost scoşi din viaţa universitară, din redacţii, din circuitul editurilor şi bibliotecilor, n-a luat proporţiile unui curent decisiv, există precedente de referinţă care au abordat totuşi frontal cazurile marilor interdicţii. Aceste precedente n-au fost urmate după 1989 de o suită amplă de lucrări care să studieze modul în care a funcţionat reprimarea literaturii române şi a scriitorilor ei, cu excepţia unor tentative izolate, care rămân, de aceea, cu atât mai interesante şi binevenite. Vechi temeri şi inhibiţii politice, intimidarea în faţa unor prestigii constituite instituţional în anii dogmatismului şi în deceniile următoare, pot fi considerate o parte a cauzelor şi motivaţiilor pentru care atât până în 1989, cât şi după dispariţia partidului unic şi a sistemului centralizat în cultură, tema reprimării culturale postbelice în România, este abordată sporadic şi fără metodă.
Rezistenţa societăţii româneşti şi a cercurilor ei literare, a personalităţilor de vârf, a fost un factor important după război şi constituie un fenomen mai masiv şi mai important decât firava dizidenţă improvizată din motive politice în ultimii doi ani ai regimului comunist din România. Fără îndoială că s-a tipărit, ca în orice literatură şi mai ales într-una politizată, multă maculatură, dar firul tradiţiei proprii n-a fost părăsit, cultivarea literaturii şi artei româneşti oferind şi operele de excepţie.
Dubla atitudine faţă de literatura română şi scriitorii ei se poate constata, ca şi în alte cazuri, în cazul lui G. Călinescu. Considerat de oratorii “exilului” un scriitor care a făcut numai compromisuri, un exemplu de cum nu trebuia să fie un scriitor român după război, el este preţuit şi prezentat de istorici şi critici literari din ţară drept un scriitor mare, o victimă a regimului care în pofida grelelor condiţii generale a reuşit să stimuleze pe mulţi către cultura şi literatura adevărată, fiind el însuşi autorul unor memorabile cărţi postbelice. Se ciocnesc două direcţii: una politizantă, de un purism fanatic şi extraliterar, şi alta care vrea să scoată la lumină ceea ce est valoros şi rezistente estetic în producţia literară postbelică.
Întorcându-ne la G. Călinescu, cel infamat de scriitori “exilaţi”, de o dimensiune neglijabilă dacă sunt comparaţi cu statura acestuia, trebuie spus că a fost ţinta permanentă a ideologilor regimului de ocupaţie, încă din 1945, campanie care a ţinut două decenii, până în 1965, anul morţii scriitorului şi a continuat şi în posteritate de pe aceleaşi poziţii detractoare, cu argumente asemănătoare. Profesorul universitar G. Călinescu a fost alungat de la catedră, istoria literară, ca şi romanele şi monografiile au suportat regimul de prohibiţie. A fost atacat în 1945, în 1948, scos în 1949 de la catedră, exilat într-o funcţie improprie felului său de a munci si de a fi, la un institut de literatură, atacat brutal din nou, in 1953, cu prilejul apariţiei romanului Bietul Ioanide şi acesta interzis, admis formal ca profesor onorific la universitatea din care fusese scos. Romanul Scrinul negru a apărut cu mari dificultăţi provocate de cenzură, care a condiţionat apariţia cerând amputări şi adăugiri. Cât a fost în viaţă, marea lui istorie literară, la care lucrase tot timpul făcând revizuiri şi rescriind unele capitole, n-a putut apare. N-a putut să apară lungă vreme nici după moarte, autorul fiind supus unor atacuri imunde din partea foştilor terorişti ideologici travestiţi în istorici literari obiectivi (1978). S-a mai inventat şi falsa dilemă menită să întârzie apariţia masivei contribuţii: dacă se cuvine să fie reeditată ediţia din 1941 sau să fie acceptată ediţia revizuită de chiar autorul ei! După moartea lui G. Călinescu opera lui a avut o mare influenţă şi mai ales cu această influenţă s-au războit ideologii marxismului. Sunt războaie culturale cu personalităţi vii ale culturii şi literaturii române, dar continuate şi în posteritate care caracterizează viaţa culturală în România postbelică şi despart apele de uscat.
Dogmatismul a fost activ în România din 1944 până în 1989, iar una din victimele lui a fost G. Călinescu, altfel zis cultura română, pe care o reprezenta în mod strălucit. O urmărire pe etape a receptării şi evaluării operei călinesciene face evidentă condiţia constrângătoare a existenţei lui G. Călinescu. În faţa acestei realităţi, versiunile purismului fanatic, de tipul Virgil Ierunca, pălesc şi se dizolvă. Intră în intransigenta atitudine şi un proces psihologic complex al desţăraţilor, care nu vor să accepte realitatea că poporul şi tradiţia lui se află în ţara părăsită, la Dunăre si Carpaţi şi nu pe meleagurile unde s-au fixat câţiva reprezentanţi rupţi de matcă şi de posibilitatea de a se confrunta, ca autori, cu cititorii din România. În biografia lui G. Călinescu şi în posteritatea lui se reflectă întreaga dramă a culturii romane postbelice, cu toţi actorii ei, cu diversele reacţiile declanşate, cu atitudinile şi soluţiile cele mai neaşteptate uneori, dar care nu pot întuneca adevărul că valoarea operei şi a personalităţii înving opreliştile şi diversiunile. O abordare de sociologie literară, care să vadă faptul literar dincolo de evaluarea estetică, în raport cu instituţiile culturale şi cu factorii politici, este de natură să înlăture proiecţiile fanteziste în legătură cu literatura română postbelică şi cu marile ei figuri.
Se ştie că în cazul inundaţiilor, la cererea repetată a partidelor politice şi a opiniei publice, preşedintele Traian Băsescu a refuzat să instituie starea de urgenţă. A fost însă mai ascultător atunci când circa 300 semnatari i-au cerut să condamne comunismul.
Preşedintele Traian Băsescu consideră, desigur, această acţiune, o urgenţă!
A condamna o idee este, însă, absurd!
Modul în care o idee este coborâtă pe pământ, felul în care este transformată în realitate este, însă, altceva!
Se pot condamna fapte şi nu idei!
Preşedintele Traian Băsescu a stabilit şi persoana care va înfăptui condamnarea. Un tânăr născut în România, în 1951, care avea 20 de ani, în 1971 a absolvit facultatea în ţară, după care s-a expatriat, transmiţând pe unde scurte ascultătorilor din lume şi din România opiniile lui despre marxism şi adevăr.
În cei 45 ani de regim comunist în România, tânărul comentator a cunoscut, ca fiu al burgheziei roşii postbelice, în direct, etapa comunismului postdejist, completând-o cu amintirile unei familii de comunişti moscoviţi transplantaţi în România.
Preşedintele României, Traian Băsescu, va fi ţinut seamă, probabil, de reclama insistentă pe care un corp de voci o face lui Vladimir Tismăneanu, despre el este vorba, ca istoric al comunismului în România.
Să-i vedem însă, lucrările!
Trei cărţi ar putea fi luate în discuţie în acest caz, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, “Reinventarea politicului”, “Stalinism pentru eternitate” sub titlul “O istorie a comunismului românesc”, cărţi care conţin aceeaşi materie informativă şi aceleaşi teze. Autorul lor nu a intrat niciodată în arhive. Cartea pe care o scrie, urmând cercetările Institutului de istorie a PCR de la Bucureşti şi o “Istorie a comunismului românesc” de Gheorghe Ionescu. “Stalinismul pentru eternitate” este, mai ales, o istorie de ecouri, receptaculul unei istorii orale de familie sau de clan bolşevic, fascinat de ceea ce se petrece la centru.
Subiectivismul, fie şi involuntar, anecdotica, atenţia pentru intrigă, pentru senzaţional, deplasează “Stalinismul pentru eternitate” din sfera ştiinţifică în aceea a literaturii. Accentul se pune peste tot pe psihologie. Autorul ne prezintă, ca un romancier, sentimentele pe care le atribuie personajelor de care se ocupă, de obicei, în dezavantajul acestora. În istorie, contează însă documentele şi nu impresiile autorului.
Istoriografia modernă, care refuză să se ocupe exclusiv de marile figuri politice şi de evenimentele însoţitoare, caută să descopere viaţa cotidiană a oamenilor: ce produc, cum se hrănesc, ce edifică, care este sufletul şi mentalitatea societăţii. Nimic din toate acestea în cartea pomenită sau în cărţile pomenite, din ele lipsind tocmai societatea, oamenii de zi cu zi şi experienţa lor. Nu este o istorie, ci un comentariu la ce ar fi putut fi o istorie, este o bârfă subţire în care recunoaştem exigenţele COMINTERN-ului faţă de partidele comuniste din ţările satelite Moscovei.
În loc să fie o expunere de fapte, o istorie a societăţii româneşti în comunism şi o critică a sistemului, cartea se ocupă de figuri politice de vârf şi caută ţapi ispăşitori. Istoria stalinismului vrea să disculpe sistemul instituit de COMINTERN şi să arunce vina pe seama unor persoane, fie ele Stalin, Mao, Ceauşescu şi altele.
Cartea lui Vladimir Tismăneanu, “Stalinism pentru eternitate – o istorie a comunismului românesc”, este o subtilă deculpabilizare a revoluţionarilor de profesie, a faptelor COMINTERN-ului.
În plus, expunerea este adesea lacunară. Deşi acordă lui Lucreţiu Pătrăşcanu o atenţie specială în această carte, autorul ocoleşte criza politică din 1946 de la Cluj şi conflictul intern din PCR în legătură cu poziţiile autonomiste ale regionalei comuniste de la Cluj, prioritar ungurească.
Dintr-o listă finală a elitei conducătoare a PCR, doar 25 de persoane, lipsesc figuri ca Teoharie Georgescu, Goldberg, Moghioroş, Chivu Stoica, Silviu Brucan şi atâţia alţii.
Din 21 de fotografii care ilustrează, după autor, istoria celor 45 de ani de comunism în România, 17 sunt cu Nicolae Ceauşescu şi doar 4 cu Gheorghiu-Dej. Echilibrul şi echidistanţa lipsesc autorului cărţii.
Nu intenţionăm să facem o recenzie a ei, ci semnalăm absenţa fundamentelor ştiinţifice şi caracterul utezist al lucrării.
Autorul este fascinat de o serie de mitologii ale comunismului internaţional şi mai puţin de adevăr.
Cartea rămâne o şuetă confortabilă pe marginea unei istorii politice, schiţată după ureche.
Într-o altă lucrare – “Reinventarea politicului” din 1997 – care face istoria politică din ţările Europei centrale în secolul XX, autorul uită campania românilor împotriva revoluţiei comuniste de la Budapesta din 1919 şi uită şi rezistenţa românească anticomunistă din munţi, după 1944, deşi era obligatoriu să le expună, cu atât mai mult cu cât erau avantajoase pentru o corectă imagine politică a românilor faţă de vecinii lor.
Aceasta este cariera ştiinţifică a persoanei pe care Traian Băsescu a desemnat-o pentru a alcătui un documentar de condamnare a regimului comunist din România. Este evident că cel ales nu este recomandat nici de vârstă, nici de lucrările lui pentru această misiune. Nu mai este recomandat nici din alte puncte de vedere.
Domnule preşedinte, aici se impun câteva întrebări, fie ele şi retorice:
Este obligatoriu ca autorul sau girantul unui document fundamental pentru istoria României postbelice să fie o persoană care a emigrat din România ? Milioanele de români care n-au emigrat şi n-au vorbit la posturile de radio străine nu merită încredere ?
Este obligatoriu ca omul de concepţie al condamnării regimului politic postbelic comunist să fie atât de tânăr, fără marea experienţă a dramei, a tragediei naţionale româneşti ?
Este obligatoriu ca autorul care girează un document atât de important să fie neapărat recrutat din clanul cominterniştilor cu state de plate la Moscova, clan mutat astăzi în Occident ? Este obligatoriu să fie evreu ? Este obligatoriu să fie ales dintre gazetarii care scriu cărţi din cărţi şi nu dintre cercetătorii din ţară care sunt mai aproape de fapte şi care cercetează arhivele chiar în acele institute de cercetare istorică înfiinţate în ultimii 15 ani ?
Întrebările pot continua. Fapt este că persoana desemnată de preşedintele Traian Băsescu rămâne autorul unei pseudoistorii a comunismului din România, rămânând fidel viziunii COMINTERN-ului. Prin astfel de cărţi şi persoane, COMINTERN-ul îşi prelungeşte metamorfotic existenţa.
Conform Constituţiei României, preşedintele republicii are, ca mijloc esenţial de lucru, dialogul cu partidele, cu alte instituţii publice, cu Academia, de pildă, cu institutele Academiei, vechi şi noi, în cazul de faţă. O asemenea consultare se impunea şi în acest caz, altfel totul poate deveni un viraj periculos.
Amintesc că preşedintele României îşi planificase nişte întâlniri de regularitate cu partidele politice. De ce a uitat să le facă ?
România a fost judecată, în anii ’50, ’60, ’70, ’80, de oamenii COMINTERN-ului. Societatea din România a fost greu traumatizată de NKVD-iştii aduşi în 1944, pe tancuri, de la Moscova.
A instala în chip de judecător al regimului comunist, din cei 45 de ani postbelici, pe fiul unui astfel de bolşevic exportat de Moscova, înseamnă a traumatiza din nou această societate, ceea ce trebuie să-i dea de gândit chiar şi preşedintelui Traian Băsescu. (aplauze) Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc, domnule senator.
In Memoriam MIHAI UNGHEANU
“Mihai Ungheanu scrie numai ceea ce crede”
Petre Tutea
“Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale”
Prof. dr. Viorel Roman, Universitatea din Bremen
Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu a murit, joi, 12 martie 2009, cu doar cinci zile inainte de a implini 70 de ani.
Mihai Ungheanu s-a nascut la 17 martie 1939. In anii ’70-’80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei “Luceafarul”, scrie ZIUA. Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua “intelighentie”, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii ’50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim “Holocaustul culturii romanesti, 1944-1989” si “Enciclopedia valorilor reprimate” (in colaborare cu Ilie Badescu), potrivit wikipedia. Ungheanu a fost senator PRM de Arges in doua legislaturi, din 2000 pana in 2008.
Apropiatii si familia anunta ca profesorul Mihai Ungheanu s-a imbolnavit subit de cancer, galopant, si s-a stins joi, la ora 14.10, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. “Ucenicii celui care a fost una dintre cele mai sclipitoare minti romanesti si unul dintre cei mai mari aparatori ai lui Eminescu si romanitatii din ultima jumatate de secol anunta cu pioasa reculegere ca vineri, la ora 11.00, trupul profesorului de romanism va fi depus la Biserica Amzei. Slujba in memoria sa se va desfasura sambata, la ora 13.00, in aceeasi Biserica cu Hramul Bunei Vestiri si a Sfantului Ierarh Nicolae, inainte de inmormantarea care va avea loc la ora 14.00, la Cimirul Bellu Ortodox. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace alaturi de toti martirii neamului romanesc asteptand invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina!”.
Mihai Ungheanu se alatura astfel colegilor sai din Grupul Eminescu si nu numai, decedati in morti mai mult sau mai putin suspecte: Nicolae Labis, Marin Preda, Nichita Stanescu, Paul Anghel, Alexandru Oprea, Pompiliu Marcea, Gheorghe Pitut, Ion Lancranjan, Cezar Ivanescu…
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
* * *
«Cominternul după Comintern»
“Sunt preocupat să pun în ordine nişte manuscrise pentru o viitoare carte. O carte intitulată «Cominternul după Comintern», o suită de articole apărute în presă prin care vreau să demonstrez că de fapt mentalitatea şi metodele cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporţii. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenţei.
M-a interesat literatura de idei, în primul rând. Multe din cărţile care nu ţin de eseu sunt şi ele literatură de idei. Îmi plac în egală măsură toate genurile, speciile literare, dar mărturisesc că am înclinat mult către proză. Am scris cronică literară ani de zile. I-am închinat lui Marin Preda cartea «Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie». A apărut în 1973, iar în anul 2002, pentru că trebuia dusă până la capăt, a apărut şi a doua ediţie. Din anul 1973, anul în care a apărut prima versiune, scriitorul a tipărit până în 1980 mai multe cărţi şi trebuia să dau o viziune finită asupra întregii opere. A doua ediţie s-a numit la fel, dar, evident, cu capitole în plus, pentru cărţile care nu apăruseră încă în 1973.
Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supravieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.
Pasiunea pentru scris este inevitabilă, până la urmă, pentru un intelectual care vrea să comunice cu cei din jur şi cu publicul. Am făcut facultatea de litere, care m-a dus direct la presă, la gazetărie şi, evident, la scris, aşa că era prescrisă traiectoria mea. În ceea ce priveşte viaţa politică, m-am ţinut departe de ea până în 2000, cu convingerea că nu este un loc ideal de existenţă, dar am ajuns la concluzia că, dacă nu intri în politică, nu poţi rezolva anumite chestiuni de ordin profesional, nu poţi să duci până la capăt, pentru tine şi pentru alţii, o sumă de acţiuni începute, aşa că am intrat în politică, dar concluziile sunt, ca pentru oricare intelectual, decepţionante, dezamăgitoare.
Cred că politica mi-a adus numai decepţii. Mi-aduc aminte cum s-a făcut revizuirea Constituţiei din 2003, şi acţiunea asta făcută în grabă şi neserios m-a făcut să părăsesc prin demisie Parlamentul.
În adolescenţă visam să joc rugby. Acum nu mai am visuri. Însă eu eram, din păcate, în provincie, unde nu se făcea acest sport, şi situaţia spune foarte multe despre vise şi posibilităţi. Nu îmi place să visez… îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”
Mihai Ungheanu 17 martie 2008
Jurnalul National
15 Ianuarie 2007 – M. UNGHEANU: “HOLOCAUSTUL CULTURII ROMANESTI; 1949-1989″
Hitler spera în buncăr, în ultimele sale zile, ca la întâlnirea dintre rasa superioară anglo-saxonă, capitalistă, apuseană cu cea inferioară, asiatică, slavo-bolşevică, lupta nu va înceta. Şi spre surprinderea mai ales a anglo-americanilor chiar aşa s-a şi întâmplat, dar nu chiar aşa cum vroia Hitler.
Stalinismul, idealurile solidarităţii, fraternităţii, egalităţii erau populare în Europa devastată. Iniţiativa în lupta culturală dintre est şi vest era la început de partea marxiştilor. Aşa că Stalin, ajuns la Berlin, a început imediat propaganda, munca de lămurire a germanilor, italienilor, francezilor, grecilor etc. şi din sfera de ocupaţie anglo-americană.
La scurt timp însă Truman s-a dezmeticit, începe refacerea ţărilor la vest de Cortina de Fier cu Planul Marshall şi ripostează slavilor cu aceeaşi monedă. Adică demască sclavia şi duplicitatea din Lagărul bolşevic. Banii pentru acest mare proiect cultural secret al CIA au fost luaţi din Planul Marshall.
Şi dacă slavii nu aveau nici un scrupul faţă de duşmanul de clasă, sub patronajul CIA, Radio Europa Liberă, Libertatea, sute de publicaţii, simpozioane şi congrese pledau pentru economia de piaţă, libertatea şi democraţia de tip nord-americană.
Strategia înfruntării secrete cultural-ideologice a anglo-saxonilor cu slavii, este analizată de Frances Stonor Saunders în Who paid the piper (Cine plăteşte). The CIA and the cultural Cold War, Londra 1999, 540 p.
Demascarea comuniştilor în apus a devenit facilă mai ales după înăbuşirea revoltei muncitorilor din Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, iar activitatea ofiţerilor CIA şi a colaboratorilor a devenit tot mai uşoară. În final, războiul rece, sau al treilea război mondial, după diplomatul sovietic Valentin Falin, s-a încheiat cu victoria vestului. Federaţia Rusă are azi numai 5% din puterea economică a vestului, iar la mesajul eliberator marxist-leninist a renunţat de bună voie, chiar Moscova.
Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România. KGB-ul a venit cu ofiţeri şi un grup de cominternişti pregătiţi să preia puterea şi cu sprijinul Armatei Roşii, care a rămas în ţară 1944-58, a exterminat fără drept de apel cultura română neconformă cu stalinismul. Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale, descrie degradarea în Holocaustul culturii româneşti, 1944-1989, ed. D.B.H. 470 p. Mai mult decât atât, continuarea procesului şi după 1989.
Dacă CIA se folosea de bani, organizaţii şi actori sub acoperire, KGB-ul la Bucureşti nu avea nici un motiv de a nu acţiona pe faţă şi cu toată brutalitatea, cu Morţi civile şi moartea de la Sighet, cu Echipele de epurare etc. Titlurile capitolelor sunt edificatoare: Execuţii rituale; Triumfători sub protecţia katiuşelor; Extinderea etichetelor prohibitive; Reprimarea exilului; Interzicerea lui Eminescu; Condamnari post-mortem – Titu Maioreacu; Metoda ţapilor ispăşitori; Inocenţa vinovaţilor; Eliminarea indezirabililor; Ocuparea instituţiilor; Inocenţa comisarilor; Lichidarea lui Mihail Manoilescu; Relansarea modelului execuţiilor rituale; Scenariul maniheic şi sacrificiile rituale…
Titlul cărţii Holocaustul…, e o preluare de la Stephan Fischer-Galaţi şi este o slăbiciune editorială. Meritorie este reproducerea textelor celor care s-au pus în slujba ruşilor şi au devenit nolens volens exterminatorii şi după ’89: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihai Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.
La români o deosebire de trecutul celui de al treilea război mondial este greu sesizabilă. Totuşi după lectura cărţiilor lui Saunders şi Ungheanu aveam conştiinţa depăşirii unei epoci istorice. Din păcate mai mult în vest. În est Armata 14 a Rusiei pe Nistru şi una mai puţin vizibilă la Bucureşti reconstruiesc cu aceleaşi metode şi agenţi cultura orientală, care deja în forma ei marxist-leninistă sau laică, liber cugetătoare este analizată exhausiv şi competent.
Globalizarea face ca lupta dintre est şi vest să nu mai fie sinucigaşă ca sub Hitler, nici secretă ca în tipul Războiului Rece şi a Cortinei de Fier, ci constructivistă. Adică acum se construieşte o situaţie haotică sau complexă, care duce cu necesitate la rezultatul dorit ca în Un război civil regizat? (Redefinirea revoluţiei) de Mihai Ungheanu în ed. Romcartex 1997, 471p.
Politicieni moldo-valahi sunt orientaţi spre modelul slav, pravoslavnic. În schimb. în Transilvania şi Banat cu ajutorul Legitimaţiilor de maghiari orientarea începe a fi pe faţă provestică. Astfel aici experienţa culturală a Războiului Rece, cu tot arsenalul secret şi actorii binecunoscuţi, redevine actuală.
Prof. dr. VIOREL ROMAN, Universitatea din Bremen, Germania
Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.
“Desigur, aparitia presedintelui Basescu la catafalc a fost regretabila” – Rodica Culcer, director TVR, membra GDS, editorialista la foaia “22”, fosta secretara la Ambasada SUA din Republica Socialista Romania si cunoscatoare a Directiei a III a Securitatii, fosta propagandista la “Era Socialista – Revista teoretica si social-politica a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman” si documentarista pentru Rapoartele inaintate Comitetului Central al PCR de catre Institutul de Stiinte Politice si de Studiere a Problemei Nationale aflat sub cupola Academiei de Stiinte Social Politice a RSR “Stefan Gheorghiu”– scoala de cadre a PCR si Securitatii, fosta bagatoare de seama la Asociatia pentru Dreptul International si Relatii Internationale a RSR (ADIRI – alaturi de un Nastase, Brucan sau Verona 🙂 ), presupusa ofiter acoperit la SIE si altele
Degeaba a stat presedintele Romaniei, Traian Basescu, ca un caraghios, la capacul urnelor celor doi trotkisti cremati, Lovinescu si Ierunca, facuti praf si pulbere si adusi cu onoruri nationale la Ateneul Roman; pentru un simplu gest uman – o floare unui poet mort – devine, dintr-odata, demn de “lepadat”. Si nici nu cantase cocosul de trei ori…
In urma cu doi ani, Alina Tatiana Mungiu Pippidi (numele complet) – catapultata in 1990 de la sefia organului UASCR Iasi “Opinia Studenteasca” pana la Bucuresti, pe seama relatiilor neortodoxe ale tatalui ei, Ostin Mungiu -, a scris un text oribil: “La moartea unui clovn“. Era vorba de George Pruteanu, pe numele sau intreg George Pruteanu – Solomonovici, fiul unui medic evreu provenit din Husi si stabilit la Iasi. Dupa ce sarea de vreo cateva ori pe cadavrul inca neracit al fostului sau coleg, pe la jumatatea ritualului, Alina Mungiu ne oferea in textul vitriolic publicat de Romania libera (a milionarului cu stagii in strainatate Adamescu) si unul dintre motivele rafuielii ei cu un mort, care nu mai putea sa-i dea vreo laba in osanze ca sa o culce jos, in troaca ei kominternista de la GDS: “Nu mai era multumit sa fie un simplu deputat taranist si incepuse sa faca propaganda sovina antimaghiara. In unele seri incerca sa aduca subiectul si pe post. Pe masura ce George se lua mai in serios, audienta lui scadea, asa cum ii prezisesem. Pana la urma, departamentul de programe l-a scos de pe ecran, iar eu nu m-am opus”. Tovarasa secretar general al PAM (Partiduletul Alina Mungiu) nu-i putea ierta evreului George Pruteanu ca iubea romanii si Romania: ca nu suporta agresiunea maghiara, critica exacerbarea drepturilor minoritatilor ba chiar milita si pentru mentinerea religiei in scoli in articolele sale din Curentul (veziPruteanu.ro). Apropos, exercitiu de memorie: ati citit vreodata un randulet macar in care cioclii GDS, Alina Mungiu, Andrei Cornea sau Vladimir Tismaneanu sa-si exprime dragostea fata de Romania si poporul roman? (Sa nu se apuce acum, repede… ) Bref. Eliminarea lui Pruteanu de la TVR – din considerentele pe care le-a devoalat matroana ayatollaha – s-a petrecut pe vremea cand papesa gusata a societatii civile trona la etajul 11, pe locul lui Iliescu de la “revolutie”, asa cum face astazi cuplul GDS-ist Lazescu-Culcer. Asa si cu Paunescu. Evreul (dupa mama) Adrian Paunescu, nascut in Basarabia, la Copaceni, Balti.
Poate ar trebui sa precizez din capul locului ca nu sunt nici “fan” Paunescu, nici “fan” Pruteanu, chiar daca le admir, in parte, opera, ori, respectiv, anumite atitudini romanesti, dupa cum nu am ascuns niciodata, ba chiar dimpotriva…
Dar sa ne intoarcem la mortii lor. De data asta, dupa cum am prevazut din primul moment, tonul l-a dat Tismaneanu, al carui trecut il stie toata lumea – nu mai insist. Membru GDS si el. Lapidarea post-mortem, de la inaltimea postului public de televiziune, a asigurat-o un alt membru GDS, inca din ilegalitate :), Andrei Cornea (detalii mai jos, de la maestrul Ion Cristoiu 🙂 ). Pentru cei care nu stiu, Andrei Cornea este, conform Wikipedia “fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului literar de origine evreiasca Paul Cornea“. Evident, Wikipedia, o constructie creata in fapt pentru falsificarea istoriei reale, il prezinta edulcorat pe “profesorul” Paul Cornea, un satrap al culturii romane, de pe vremea cand era varf de lance la CC al UTM si pana a ajuns komisar sef al “propagandei prin cultura”. Dar sa ramanem putin la structura etnica a acestui comando de soc in lupta cu cadavrele inerte.
(Desigur, se poate spune ca copiii n-au nici o vina pentru trecutul parintilor lor. Asa e, n-au nici o vina ca sunt evrei si ca taticii lor au venit in Romania din URSS cu tancurile sovietice dar, spre deosebire de evreul Paunescu, ajuns pui de taran oltean, ceilalti “anticomunisti” de azi, ca copii de nomenclaturisti comunisti, au beneficiat de toate avantajele sistemului, de la a imparti sandvisul cu icre negre si banca de scoala cu fiul presedintelui, Nicusor Ceausescu, pana la a se juca cu putulica in tarana pe strazile cartierului rosu – Primaverii – cu fetita lui Leonte Rautu 🙂 )
In Statele Unite, evreii sunt mandri ca sunt evrei. De la neoconservatori pana la internationalisti ca George Soros, ii auzi rostind in public cu gurita lor: “I am a Hungarian-Jew”, “I am a Jewish American”, “Proud to be Jewish” etc, etc. La noi, dupa cum se vede, asumarea propriei identitati scartaie. Nici macar un Iliescu sau un Nastase nu sunt “mandri ca sunt tigani”. Daca totusi Vladimir Tismaneanu aminteste ca familia tatalui sau, “Ciungul” din Brigazile Rosii trimise de NKVD in Spania, provine din Soroca, Alina Tatiana Mungiu nu prea e mandra de originile ei de… Balti. Macar cei doi nu au scuza lui Paunescu, care a aflat dupa ce era deja “mare poet roman” ca mama sa a preferat, pe cand el avea doar un an, sa ramana in Basarabia reocupata de Armata Rosie, decat sa vina in Romania impreuna cu tatal sau, refugiat la Barca. Socul identitar l-a trecut cu greu dar a lasat si o amprenta in opera sa. Spre exemplu, este de amintit poemul ”Noi, baciul si rabinul” – tiparit din dispozitia sef rabinului Moses Rosen si de “Revista Cultului Mozaic” – sau marcantul “Poporul evreu”: “E prea destul, miroase-a fum în lume/ Miroase -a carne arsă, vrei nu vrei,/Miroase-a cer și-a remușcări postume./ Miroase a cuptoare cu evrei. (…) Le știu și eu, ca orice om, pe toate/ Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,/ Popor evreu ca sarea în bucate,/ Pentru întreg poporul românesc.”
Aceasta nu l-a impiedicat insa pe Paunescu sa scrie – spre deosbire de cei care-i crapa teasta post mortem – versuri crestinesti atat de emotionante ca cele din “Basarabia pe cruce”, de exemplu, pe care nu pot sa nu le reproduc: “Se urca Basarabia pe cruce/ Si cuie pentru ea se pregatesc/ Si primavara jertfe noi aduce/ Si plânge iarasi neamul românesc. (…) De-acolo unde s-a sfîrsit pamântul,/ Vin triburi, sa ne ia pamânt si frati/ Si-n fata lor abia rostim cuvântul/ Si, prin tacere, suntem vinovati./ Ce cale poate tara sa apuce?/ În tragica, neconvertita zi,/ Se urca Basarabia pe cruce/ Si nu stim învierea cînd va fi.”
Sunt de amintit si alte cazuri de reucidere publica a unor mari intelectuali romani, cum ar fi (tot) Tismaneanu, a doua zi dupa moartea lui Mihai Ungheanu sau Michael “Peter” Shafir (tot in “22”-ul GDS-istilor) la moartea lui Raoul Sorban, un “drept intre popoare” (care i-a refuzat avansurile lui Plesu si asa au ajuns baietii sa se lipeasca de Noica, pentru a deveni, pana azi, membri ai sectei catarilor de la Paltinis – vorba Parintelui Nicolae. Btw – si cu Parintele Nicolae Steinhardt, evreu trecut la ortodoxie, s-a incercat reinmormantarea publica, dupa “caderea” comunismului. Liiceanu, cel care azi “se leapada” de Basescu, dupa ce a profitat de el ca si de Iliescu si Constantinescu, a refuzat initial, in 1990, sa publice “Jurnalul Fericirii” la fosta Editura a PCR pe care o primise de la FSN pentru a o transforma in privata Editura Humanitas. De abia dupa ce a vazut succesul imens pe care l-a avut volumul aparut la Editura Dacia a pus mana pe efigia Parintelui, ajunsa azi la alti neo-kominternisti, din familia Moscovici, respectiv Editura Polirom. Cu Edgar Papu, alt mare intelectual evreu-roman botezat, s-a procedat la fel…)
Ca sa conchid: sa fie vorba, asadar, in aceasta lapidare post mortem de o rafuiala etnica-ideologica, intre fostii internationalist-kominternisti actualii “anticomunisti” de “dreapta”, “intelectuala” si “conservatoare” si ceilalti? Posibil. Unii experti in securitate considera ca este vorba si de tabere informative opuse: Paunescu ar fi devenit simpatizant al americanilor dupa bursa de care a beneficiat in SUA, in anii ’70, spre deosebire de gasca celorlalti, care a jucat dintotdeauna cu rusii, sub steaguri straine. Ion Cristoiu crede ca, mai curand, este o rafuiala de clan: neo-nomenclaturistii GDS contra tuturor. Ii preiau spre o edificare cat mai completa materialul de azi, de la Reporter Virtual, unde are o rubrica saptamanala, si pentru ca imi aduce tare mult aminte de articolele sale din anii tineretii :). Cititi-l cu atentie:
Datul cu părerea – o boală de care suferă și TVR
S-a ivit brusc, a ars niţel cu vîlvătăi şi s-a stins iute, lăsînd în urmă doar cenuşa, un scandal provocat de ediţia din 7 noiembrie 2010 a emisiunii Ultima ediţie, difuzată de TVR și TVR Internațional. Pentru cei mai puţin preocupaţi de ciondănelile de pe maidanul nostru politico-mediatic, mă văd obligat să rezum în cîteva cuvinte tărăşenia transformată în tărăboi.
Duminică, 7 noiembrie 2010, pe la prînz, în timp ce Adrian Păunescu era dus la groapă, Televiziunea română difuza, în hotarele emisiunii Ultima ediţie, un pamflet violent al lui Andrei Cornea împotriva Mortului din sicriu, bocit în direct de televiziuni şi îmbălsămat valoric de politicieni. Momentul a stîrnit, cum era şi de aşteptat, controverse isterice în planul trăncănelii mediatice şi decizii ferme în cel al bătăliei politice.
Liderul PSD, Victor Ponta, intuind că un Adrian Păunescu mort e mult mai util electoral decît un Adrian Păunescu viu, şi-a exprimat public indignarea, cerînd convocarea conducerii TVR la Tribunalul Comisiilor parlamentare de specialitate. Autosesizată, Comisia de etică a TVR a declanşat o anchetă de care s-a făcut mare caz în presă și în politică. Rezultatul concret al inițiativei a fost însă mult sub huietul de pe scena noastră publică: un Comunicat din care rezultă că onorabila instituţie nu poate face nimic. Producătoarea emisiunii a refuzat pur şi simplu să se prezinte în faţa Comisiei. Şi cum Comisia nu dispune de Poliţie proprie, membrii săi s-au mulţumit s-o pîrască presei pe contravenientă.
Parcurgînd textele scrise şi urmărind intervenţiile verbale dedicate momentului televizionistic din 7 noiembrie 2010, nu mi-am putut face o imagine clară de ce se reproşează emisiunii Ultima ediţie.
De un fapt concret la o imensă trăncăneală
Potrivit unora, prin găzduirea pamfletului vorbit de Andrei Cornea, TVR a sfidat învăţătura potrivit căreia Despre morţi numai de bine.
Potrivit altora, TVR a dat dovadă de păgînism: în plină ducere a mortului la groapă, în loc să-şi fi şters o lacrimă, fie şi pe furiş, a aruncat asupra sicriului o găleată de vorbe rele.
Shimon Peres, presedintele statului Israel:“Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici – 400.000 de evrei -, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu şi-au uitat iubirea pentru România, şi-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român.” – 12 August 2010, Bucuresti, Palatul Cotroceni
Intr-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat “New York, în luna mai 1988″, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACŢIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă:
“În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operaţia de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. Şi când reexaminez trecutul, în faţa mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniţi, întinzându-ne mâna sa protectoare şi frăţească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima iniţiativă de a găsi soluţii, de a lua nişte măsuri pozitive i-a aparţinut lui RAOUL ŞORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele iniţiative ale lui RAOUL ŞORBAN, care au fost decisive în evoluţia unor importante operaţiuni. Pe scurt, aş aminti un fapt decisiv pentru destinul operaţiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAŢIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoţi greco-catolici şi ortodocşi, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREŞAN, VASILE AŞTILEANU, COSMA, STĂNESCU şi a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, ataşat militar – cu maşina căruia au fost trecuţi peste graniţă, în România, mai mulţi evrei şi neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – şi a colonelului VICTOR CUPŞA din Turda, datorită căruia s-au obţinut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiaţi în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu şi a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populaţia românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniţei de către evrei.
RAOUL ŞORBAN a fost şi omul de legătură între mine şi > care îşi primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operaţiunea de trecere a frontierei a reuşit. […] Dupa ce am sosit la Bucureşti, am fost ajutat din nou de RAOUL ŞORBAN, întrucât el s-a alăturat acţiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, şeful mişcării sioniste din România.
Prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ŞORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU şi a trecut clandestin graniţa în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această ştire cumplită a revenit RAOUL ŞORBAN la Bucureşti.”
Iată acum şi un fragment din discursul venerabilului Alexandru Safran, Rabinul-şef al Genevei, rostit în Parlamentul României, la 28 martie 1995:
„Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.”
Întrebat de Constantin Mustaţă dacă a fost Holocaust în România, autorul spune tranşant: “Nu! Holocaust a fost în Ungaria. (p. 25). Raoul Şorban susţine că în România nu a existat Holocaust, dimpotrivă, că ţara noastră i-a salvat pe evrei, în timp ce Ungaria a trimis la moarte, în numai două luni, circa 618.000 de evrei. Această afirmaţie a făcut-o şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului din Washington, opinia fiindu-i susţinută şi de doi mari evrei – cei doi Rabini plecaţi din România: Alexandru Şafran (decedat recent la Geneva) şi Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost Rabin al Clujului. ).
Cred că, într-o problemă atât de delicată, cum este cea a Holocaustului, era absolută nevoie ca autorul să indice sursele, documentele pe care se bazează în afirmaţii, mai ales atunci când foloseşte anumite cifre. Iată, de pildă, ce putem citi într-o lucare de specialitate: Mareşalul Ion Antonescu “are meritul de a fi salvat de la “Solutia finala” viaţa a circa 350.000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţîn 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Dinu C. Giurescu, în O istorie a românilor. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 271).
Cartea de interviuri a lui Constantin Mustaţa ne oferă nenumărate ocazii de a reflecta la destinul unor oameni, la “aviatorismul” lor politic. Am să dau două exemple.
Raoul Şorban evocă o întâlnire, la Bucureşti, la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român, la care participase şi Randolph Braham, evreu român, trăitor o vreme la Dej (”unde au rămas pregnant în amintirea oamenilor convingerile sale bolşevice, de care n-a reuşit să se desprindă niciodată” (p. 15), cunoscut cercetător al Holocaustului, în prezent profesor la City College of the City University din New York. La întâlnirea cu pricina, acesta a propus să se ridice, la Bucureşti, o statuie închinată …mareşalului Ion Antonescu, pe care el îl considera salvatorul evreimii din România! Ulterior, prin acţiunile şi articolele sale, Braham s-a pus în slujba revizionismului maghiar, dorind a şterge crimele maghiarilor din al II-lea război mondial, ascunzând masacrele făcute de armata maghiară la Novi Sad, ca şi măcelul de la Kameneţ-Podolsk, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului. “Până în 1990 – scrie Raoul Şorban – poziţia lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a modificat radical poziţia, schimbând albul cu negrul şi invers! Explicaţia > nici nu este greu de găsit, fie şi dacă admitem să ne gândim doar la faptul că preşedintele Ungariei, Arpád Göncz, i-a decernat o importantă medalie a Ungariei…” (p. 15 – Dialoguri cu Raoul Şorban, de Constantin Mustaţă, tipărita la Editura Anotimp din Oradea, 2002)
(…) Chestiunea maghiară.
Problema căreia Raoul Şorban i-a dedicat cel mai multe timp se referă la ceea ce se numeşte “chestiunea maghiară”, respectiv la pretenţiile maghiarilor de a revendica Ardealul, de a reface Ungaria Mare.
“Să ne amintim cu bucuria libertăţii cucerite în 1989, să putem continua schimbarea de regim democratică! … Comemorarea noastră comună în credinţă şi adevăr să ne conducă din acel Martie Negru al revoluţiei noastre furate, într-un promiţător viitor mai bun.” – Laszlo Tokes despre chemarea la manifestatia extremista de pe 19 si 20 martie 2010
“Diversitatea culturala, religioasa si de traditii care a facut specificul Transilvaniei sa fie prezervata. Dreptul la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni trebuie garantat” – Declaratia de la Budapesta din iunie 1989
Complicitati sub paravanul “Revolutiei”
Decembrie 1989, cu evenimentele lui, surprinzatoare doar pentru romanii dezinformati, care erau, insa, majoritatea, se inscrie intr-o directa relatie si continuitate cu toate cele expuse si insumate pana aici. Este cazul sa discutam despre 1989 si situatia Romaniei in spiritul adevarului si nu al unei propagande obstinate si perverse. Imaginea si teza “revolutiei spontane” se izbesc de fapte solide. La Timisoara, in 1989, au aparut diversionisti pregatiti in Ungaria, in tabere speciale. Au fost atacate unitati militare, iar in Harghita si Covasna asa-zisele “miscari revolutionare” au vizat institutiile statului si pe reprezentantii acestuia in uniforma, (cazul Agache), torturati si ucisi sau macelariti, pe fondul sonor al unor sloganuri iredentiste, care mai fusesera exhibate in aceste locuri si in cei patru ani ai ocupatiei unguresti (1940-1944). Expresiv este ca, prima formatie de aspect politic care a aparut la Bucuresti, actionand organizat, a fost a minoritatii maghiare: UDMR. La sfarsitul lui decembrie 1989 au aparut: GDS, UDMR si PNT, doar primele doua beneficiind si de publicitate la televiziune.
In orasele din Transilvania s-a declansat, in 1990, o brutala separare a elevilor unguri de cei romani, in scoli separate. Aceasta era revolutia? Pe 15 martie 1990 s-a declansat la Targu Mures, in prezenta a zeci de ziaristi straini, un conflict interetnic, care ar fi dus, in caz de reusita ungureasca, la proclamarea unei noi Regiuni autonome maghiare. Incercarea n-a reusit, dar cameramani de la mai multe televiziuni europene – anuntati de cine? – au filmat evenimentul, transmis apoi in tot Occidentul prin favorizarea partii ungare. Spre exemplu, prezentandu-l (prin repetarea parca a scenariului din 1946, de la Cluj), pe romanul Mihai Cofar, macelarit “in direct”, drept … ungur.
Intrarea UDMR in Parlamentul Romaniei, prin complicitatea politica a FSN-ului, a fost urmata de refuzul acestei uniuni minoritare de a vota, in 1990, Constitutia, adica de a recunoaste, practic, statul roman. Aparitia asociatiei culturale Vatra Romaneasca, tot in 1990, a mai temperat anume agresiuni si ofensive pe tema Transilvaniei.
Pe postul roman de televiziune, asa zisul erou al “revolutiei” romane, Laszlo Tokes, infatisase, la inceputul lui 1990, coroana Ungariei, simbol al Ungariei Mari (…) fiind deconspirat, mai tarziu, ca agent al Budapestei, cu misiuni iredentiste.
O revista (Maghiarimea ardeleana), scrisa in ungureste, editata de Laszlo Tokes, a proclamat deschis necesitatea ca Transilvania sa devina ungureasca. Ion Lancranjan, autorul volumului Cuvant despre Transilvania (1982) a avut, in aceste imprejurari, un brutal atac de cord (1991), moartea lui fiind apaludata trimfator in presa din Ungaria, ca o victorie. Ca din intamplare, apoi, o biserica de lemn din vremea lui Mihai Viteazul, aflata in asa-zisul teritoriu “secuiesc”, a luat foc si s-a facut scrum! In 1992, epurarea romanilor din judetele Harghita si Covasna, a devenit o problema parlamentara. Comisia speciala destinata cercetarii ei a confirmat, in raportul prezentat Parlamentului, epurarea etnica. Intr-un crescendo bine orchestrat, s-au nascut apoi proiectele de autonomie ale judetelor Harghita si Covasna, sustinute de lideri locali ai “societatii civile”, la inceput in numele “maghiarimii”, ulterior in numele “secuimii”.
Aproape toate biografiile închinate lui Mihai Eminescu trec cu vederea participarea hotărâtoare a poetului la formarea unei asociaţii a gazetarilor români. După revoluţia de la 1848 gazetăria luase un mare avânt. Foile, care depăşiseră de mult nivelul simplei informaţii, erau din ce în ce mai combative în numele necesităţilor de dezvoltare ale României moderne. Mai ales după Alexandru Ioan Cuza, când formaţiile politice din România devin partide propriu-zise şi când simt nevoia subvenţionării unor gazete de partid, presa românească ia un mare avânt. Figura gazetarului ca pion cu rosturi însemnate devine proeminentă. Încărcătura politică a presei române, a cotidienelor şi revistelor ei a fost extrem de puternică. A strânge la un loc pe aceşti gazetari angajaţi la oficioasele de partid era extrem de greu, dar în ciuda dificultăţilor, tentativa s-a făcut.
Prima încercare organizată şi cu sorţi de izbândă este legată şi de numele lui Mihai Eminescu. Suntem în acea fază a vieţii lui când poetul este din ce în ce mai implicat în viaţa socială şi politică, când avansează şi susţine ideile în chip ardent şi total. Mihai Eminescu n-a ajuns deputat ca Vasile Conta, dar sunt semne că el viza această postură. O dovadă ar fi şi acest început de asociaţie a oamenilor de presă la care participa şi poetul, vădit mai angajat şi mai realist decât o spune legenda. Faptul este extrem de semnificativ pentru biografia lui Eminescu şi de aceea insistăm asupra lui.
Un episod neglijat
Dintre toate „vieţile“ câte s-au scris închinate lui Mihai Eminescu una singură se opreşte asupra iniţiativei poetului: Hyperion, 1, Viaţa lui Eminescu de George Munteanu. Preocupat de reconstituirea vieţii lui Eminescu în mediul gazetăresc al Capitalei, George Munteanu scrie:
„Lui Vlahuţă (…), îi vorbea despre scriitorii trebuincioşi noului moment literar ca de nişte temerari sublimi, capabili să-şi croiască un drum neîncercat de nimeni, iar acesta îl privea nătâng, ignorând că o spunea şi în pilda lui. Eminescu muta atunci discuţia spre lucruri mai tangibile, ca de pildă proiectul unei case pentru artişti, pe care i-a descris-o feeric într-o zi grea de iarnă a anului 1883, când au stat să se încălzească într-o cafenea, deoarece la ei în cameră nu se făcuse foc de două zile. În aceeaşi ordine de idei şi cam tot pe atunci, gândindu-se la nevoile celeilalte bresle de care aparţinea, luase cu vreo treizeci de gazetari iniţiativa de a constitui o «Societate a presei române», cu Haşdeu ca preşedinte, iar el fiind ales împreună cu alţi câţiva în consiliul de administraţie. Era prima formă organizată de asociaţie a ziariştilor de la noi pe baze moderne şi, alături de participarea la activităţile societăţii «Carpaţii» ori de planul unui club magnific pentru slujitorii artei, ea vorbeşte de la sine despre felul cum a înţeles Eminescu până la urmă să-şi petreacă partea de timp când se afla printre oameni“.
G. Călinescu este cel care observă cât rău a făcut legenda vulgară a unui Eminescu îndrăgostit şi nebun, mai ales când este întrupată într-o carte ca aceea scrisă de N. Zaharia despre viaţa poetului. Oricât ar părea de bizar, dar această carte prozaică şi trivială a configurat legenda lui Eminescu. Traiectul simplificat al vieţii lui Eminescu a fost difuzat, popularizat şi impus de această rudimentară biografie, neselectivă şi incapabilă să vadă omul şi prin opera lui. Amorul, versurile, băutura, femeile, nebunia, la acest quintet a fost redusă viaţa lui Eminescu într-o viziune gregară care a lăsat multe aspecte ale ei pe dinafară. G. Călinescu a scos pe Eminescu din kitsch, dar l-a aruncat în zona sacrului. Biografia scrisă de G. Călinescu nu reţine, de pildă, episodul constituirii unei Asociaţii a presei.
Preocupat de reconstituirea mai atentă a vieţii lui Eminescu, nu fără o atitudine polemică chiar faţă de Călinescu, George Munteanu este primul biograf care, pe urmele lui Augustin Z. N. Pop, acordă atenţie episodului gazetăresc. Nici el nu oferea prea multe detalii, dar ni-l înfăţişează pe Eminescu între colegii de gazetărie, interesat de viaţa lor, făcând proiecte în numele lor. Poate această fracţiune a vieţii lui s-a trecut cu vederea prea uşor, acordându-se o atenţie excesivă relaţiilor cu Junimea sau cu Veronica Micle.
Întru totul „nătâng“ nu va fi fost Vlahuţă, de vreme ce printre puţinii reţine asemenea amintiri. Este de altfel aproape singurul care ţine să-l vadă pe Eminescu în această ipostază şi fără cele câteva note memorialistice ale lui Vlahuţă n-am şti aproape nimic despre gândurile poetului. Reţinem de la George Munteanu că înainte de a se retrage din societate şi de a fi considerat alienat mintal, Mihai Eminescu a iniţiat şi realizat, alături de alţi colegi de breaslă, o „Societate a Presei române“, „prima formă organizată de asociere a ziariştilor de la noi pe baze moderne“. O afirmaţie care, după cum vom vedea, va fi contestată.
ADEVĂRATUL ADVERSAR AL COMUNISMULUI: NAŢIONALISMUL
de Mihai Ungheanu – pentru care se va savarsi azi parastasul de un an, la Cimitirul Bellu Ortodox –
Uniunea Sovietică, bastionul comunismului, este astăzi ca şi destrămată. Republicile fostei U.R.S.S. şi-au accentuat, în ultimii ani, acţiunea de delimitare de Moscova, tinzând la cucerirea independenţei necondiţionate. Toate aceste ţări au respins mai întâi tutela dictatorială a centrului, acesta fiind pasul prim şi necesar pentru respingerea comunismului. Ţările din U.R.S.S. au intrat într-o etapă nouă. Meritul ei este atribuit îndeobşte, mai ales în Occident, dar şi în Uniunea Sovietică, lui Mihail Gorbaciov. Dacă Stalin este văzut, în general, ca un crivăţ care a glacializat lagărul socialist, Gorbaciov este prezentat ca o primăvară a acestuia. Proiecţia este pe cât de simplificatoare, pe atât de debitoare mentalităţii hrănită de „cultul personalităţii“. În realitate, Lenin este creatorul sistemului statal comunist, dus la apogeu de Stalin, iar Gorbaciov are un vizibil precursor în Hruşciov. Înţelegerea veritabilă a proceselor care s-au produs în U.R.S.S. şi în Răsăritul Europei presupune renunţarea la mitologia misterului rus, fie el comunist sau nu.
Discutând fără prejudecăţi, Gorbaciov a voit s-o ia înaintea istoriei, încercând să canalizeze practic un proces firesc de dezintegrare a sistemului politic răsăritean. A existat, după toate semnele, speranţa că, deschizându-se câteva supape ale sistemului social sovietic, acesta va fi ferit de explozie, iar statul mamut al imperialismului comunist va supravieţui, cu minime readaptări, odată cu ţările satelizate. Mai precis, Mihail Gorbaciov nu a declanşat un proces, ci a căutat să păcălească istoria. Reforma (perestroika) gorbaciovistă n-a plecat de la o reală analiză a sistemului, n-a încercat o radicală revizuire a lui plecând de la realităţi, de la examenul de joc în sus, ci de la necesitatea supravieţuirii imperiului şi sistemului comunist, ceea ce înseamnă a privi lucrurile de sus în jos. Cu alte cuvinte, n-au fost luate în calcul energiile reprimate ale sistemului şi factorii conflictuali potenţiali.
“Şi sus pe crucea crâncenă, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o sa vină.”
Radu Gyr
Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc
“O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.
Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!” Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci
Anul 1940 reprezinta pentru romani poate cea mai neagra fila de istorie. In numai cateva luni am pierdut o treime din tara, dupa cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamana, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria romanilor va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani. Masacrele au inceput in 7 septembrie, cand in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de romani si au continuat pana pe 18 septembrie, cand 58 de romani au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Acum, la 69 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu
Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan
Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta.
Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta
Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini. Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat. Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.
La Trăznea, preotul a fost ars de viu
In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.
Măcelul văzut prin ochii unui copil de 8 ani
Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. – esti un valah imputit!), strigau. Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina…”, a conchis doctorul Puscas.
Ioan Puscas, «fire recalcitrantă, ostilă reeducării»
Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.
Iertăm, dar nu uităm nimic
Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip. (Claudiu Stere, Gardianul, 2008)
Complicitati sub paravanul “Revolutiei”
Lumea este in continua schimbare. De la jocul de echilibru a doua superputeri politice si militare s-a ajuns la o singura superputere mondiala. Evenimentele din Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu par a indica necesitatea ca lumea sa se intoarca la un sistem bipolar de putere, pentru a-si gasi echilibrul.
Europa, prin care se intelege mai ales partea ei vestica, a tins si tinde sa fie un factor de echilibru la expansiunea politica a SUA. In prezent, Uniunea Europeana, care aspira sa integreze in granitele ei politice si alte state, printre care si Romania, se confrunta cu propriile ei deziderate teoretice. Tendinta de nivelare si uniformizare, pe care o presupune Uniunea Europeana, s-a izbit insa de refuzul unora din membrii sai de a accepta o constitutie europeana, unica pentru toti, care duce la anihilarea unor identitati si specificitati de functionare a statelor nationale.
In aceste cadre internationale, foarte largi, este nevoie sa plasam si situatia Romaniei si a actiunii actorilor ei politici, aparuti in urma cu cel mult cincisprezece ani. Nu numai statele si continentele au identitate, ci si oamenii politici care le reprezinta. Criza de identitate a politicii si politicienilor romani s-a declansat in decembrie 1989 si a continuat si dupa aceea. Fugind de comunismul cu care s-a aflat intr-o relatie directa si inegala, politicienii romani – de recenta origine – s-au aruncat cu arme si bagaje in bratele unei politici vest-europene care nu le-a rezolvat si nu le poate rezolva problemele de identitate politica. Fara o ancora in propria experienta politica, orice optine politica ofera o identitate precara. Clasa politica romaneasca sufera de o criza de identitate dezvaluita de numeroase gesturi si solutii publice, care, raportate la trecutul politic romanesc, isi arata lipsa de intemeiere.
Refuzul unor oameni politici romani de a-si asuma istoria si raspunderile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile istorice ale statului roman, indiferent de explicatiile ce li se pot da, constituie cauza principala a degringoladei statului roman si a institutiilor sale in epoca actuala. Nu se poate guverna, in sens major, fara istorie! Simplul act administrativ, oricat de tehnic stapanit, nu tine loc de identitate si conceptie nationala. Rostul Romaniei este de a fi “un stat de cultura la Gurile Dunarii”, ca mostenitoare a unui capital ancestral de cultura si civilizatie, pe care s-au ridicat si popoarele si statele vecine. Lepadarea continua de acest capital spiritual si politic, practicata de politicienii improvizati peste noapte, la Bucuresti si aiurea in Romania, dupa 1989, constituie un gest de ruptura cu traditia politica spre care, sarind peste regimul comunist, este, insa, logic sa ne intoarcem.
Romania nu e doar un nume pe hartie, ci o complexa realitate europeana ale carei componente, traversand istoria, fac parte, vrand-nevrand, din viata noastra zilnica.
Este perdanta credinta ca Romania incepe din 1989 si ca trecutul ei este mort. Nici macar comunistii, care au practicat metoda ocultarii sau stergerii cu buretele a unor fapte istorice, n-au facut abstractie de trecut, pe care au avut, insa, grija sa-l si mistifice, atunci cand nu mai aveau alta solutie. Regimul comunist s-a angajat intr-o ampla incercare de modificare a identitatii romanilor, operand interventii in spatiul istoriei, lingvisticii, arheologiei, filosofiei, literaturii si artei, cu caracter interdictiv, manipulator sau de substitutie. Deruta identitara a politicienilor romani, aparuti dupa 1989, cand nu e simpla ignoranta, in acest proces de alienare isi are radacinile.
Romaniei Mari i s-a cantat odata, in public, Vesnica pomenire. In 1940, dupa absurdul diktat de la Viena, trenurile care intrau in Romania din Ungaria aduceau cu ele afise mari, lipite de vagoane, unde, intr-un chenar de doliu, sub o cruce semnificand decesul, stateau scrise urmatoarele:
“In memoria dureroasei nedreptati comise la Trianon, aducem la cunostinta ca, prin fermitatea lui Horthy, a raposat intru Domnul, fiica, sora si ruda ROMANIA MARE.
Dupa 22 de ani de asuprire provocata altora, Doctorul Stalin, la 27 iunie 1940, ora 12,00 i-a amputat un brat. Dupa indelungate suferinte si chinuri, duhovnicii Hitler si Mussolini i-au dat sfanta impartasanie de veci, dupa care si-a dat duhul.
Agonia acelei vorbarete a inceput la Munchen si s-a incheiat la Viena, iar inhumarea va avea loc la 14 septembrie 1940. Oficierea parastasului va avea loc in Parlamentul de la Budapeste. Discursurile funerare vor fi tinute de catre primul-ministru, contele Teleki si de ministrul de externe Csaky.
Odihneste-te in pace!
Amintirea ta va ramane in istorie!
Regele Ferdinand, Regina Maria, sotie, si Carol al II-lea, parinti adoptivi
Cehoslovacia, Polonia, fosti decedati de aceeasi boala
Wilson, Benes, Chamberlain, unchi
Anglia, Franta, Turcia, Mica Atlanta si Liga Natiunilor de la Geneva, Indoliati”
Manifestul avea si o lozinca, evident, un text triumfalist: “Transilvanie! Chiar si pana acum ai fost a noastra si a noastra vei ramane pe veci!”
Satisfactia batjocoritoare cu care se consemna, in chenar gros, negru, sfasierea Romaniei, era la fel de mare in Vest (Ungaria), ca si in Est (URSS), si, desigur, la Sud (Bulgaria). Conditia Romaniei de stat indezirabil in ochii vecinilor a fost rareori, cu atata vehementa, afirmata.
Prohodul statului Romania Mare era cantat sistematic in diverse variante, in scolile partii din Romania ocupata, unde elevii romani erau obligati sa o faca si ei si sa trateze, de asemenea, cu mare dispret si la fel de sistematic, tot ceea ce tinea de Romania, de regii ei, de cuvantul roman, de aspectele istoriei romanesti.
Metoda degradarii sistematice a tot ce tinea de Romania Mare si a tot ce era romanesc, devenise o problema de stat in tara care vroia sa redevina o Ungarie Mare. O comparatie oricat de rapida ne arata ca la fel se gandea si se actiona si in Basarabia ocupata de URSS: stergerea identitatii romanesti, alungarea romanilor si a notabilitatilor, deportarea, genocidul. A fost o asemanare de procedee intre ocupatia ungara a Transilvaniei de Nord (1940-1944) si aceea a Basarabiei (1940 – 1941 si apoi dupa 1944), incat parca aveau aceeasi marca. Sovieticii ne-au rescris, dupa 1944, si modificat cultura prin instrumentele lor.
Faptele si evenimentele petrecute dupa marele razboi n-au facut decat sa reactualizeze aceasta stare de spirit, incepand cu 1946, la Cluj, si terminand cu evenimentele din decembrie 1989 in Harghita si Covasna si cele din ianuarie-martie 1990, in Bucuresti si in Targu-Mures.
Chestiunea este ca romanii si, mai ales, oamenii lor politici trebuie sa-si inteleaga istoria. Optiunea romanilor pentru aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana nu presupune stergerea memoriei, cu atat mai mult cu cat altii stiu sa se integreze cu tot bagajul lor de amintiri, proiecte si teze revendicative. Altfel, se va ajunge la situatia ca politicienii romani nu vor mai sti ce sa faca cu propriul stat si il vor scoate pe taraba, la vanzare. Ceea ce, partial, au si facut pana acum. Paravanul asa-zisei revolutii din decembrie, cu pretentiile ei, a fost asezat intre romani si propria lor existenta istorica si traditionala. Istoria romanilor este mai lunga decat cei 15 – 20 ani postdecembristi, mai lunga decat cei 25 de ani de regim ceausist, mai lunga decat cei 45 de ani de regim comunist, mergand mult mai departe in trecut. Liderii asa-zisei revolutii decembriste, operatie complexa, indreptata de fapt impotriva statului roman, au facut saltul mortal al unei politici despartita de propria istorie, iar rezultatele sunt cele deplanse de toate ziarele. “Partidele istorice”, pe care noii lideri le-au acceptat pe urma, pana la urma n-au reusit sa se racordeze la propria lor traditie, adoptand acelasi joc de salt mortal in necunoscut. Drumul aderarilor, al integrarii presupune, totusi si o minima memorie, adica “mintea cea de pe urma a romanului”.
March 12th, 2011 
VR 
Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea
Posted in 
Tags: 
