Patriarhul Teoctist, personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe Române, a trecut la cele veşnice în 30 iulie 2007. Astăzi s-a săvârşit pomenirea lui în Bisericile României. Veşnica lui pomenire din neam în neam!
Publicăm aici 12 citate care ne reamintesc de chipul luminos, vorba blândă și sufletul cald al Patriarhului Teoctist, transmise de Basilica şi Roncea.Ro:
În altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem şi voinţa divină ca acolo să fie altarul răscumpărător şi veşnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar şi în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul şi ajutorul credincioşilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România! – Integral la Părintele Patriarh Teoctist (7 Februarie 1915 – 30 Iulie 2007). Un interviu de Victor Roncea din 2006
De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă.
Ortodoxia nu înstrăinează oamenii între ei, ci îi adună pe făgaşul învăţăturii Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi Părinti.
A stărui în dreapta credinţă şi în dreapta făptuire, cu orice preţ, rămane, aşadar, condiţia de neclintit a dobândirii vieţii celei adevărate şi a împărtaşirii din roadele Jertfei şi Învierii lui Hristos.
În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi.
A crede în Hristos înseamnă astăzi a te simţi responsabil în toate, pentru toate şi pentru toţi, înseamnă a fi gata de a “mărturisi”, în orice împrejurări, “pentru adevăr”, arătând lumii prin această că ai înţeles cu adevărat de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru noi: anume, pentru a face cu putinţă că firea noastră umană, cea căzută şi pătimaşă, să iasă de sub puterea păcatului şi a morţii, primind ca dar al iubirii dumnezeieşti preschimbarea ei, prin harul divin cel necreat, şi învrednicirea ei de Împărăţia Cerurilor.
Egoismul şi lăcomia înseamnă desfigurarea spirituală a omului, stagnare şi închidere păcătoasă în sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu şi de semeni calea către mântuire, calea către semeni.
Cel ce biruieşte egoismul îşi întoarce privirea spre Iisus şi spre aproapele său. Astfel, viaţa sa nu va mai fi umbrită de tristeţe, descurajare sau lipsă de iubire, el va fi într-o necontenită căutare a oricărui prilej prin care să fie adusă, întru bucurie, laudă Mântuitorului său şi, totodată, să fie înlesnită mântuirea celorlalţi prin împreună-purtarea sarcinilor lor.
Împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos, devenim fii ai Tatălui Ceresc, martori ai Lui în faţa lumii în care trăim: în familiile noastre, la locul nostru de muncă, şi oriunde am întâlni vreun semen din orice colţ al pământului, să-l îmbrăţişăm cu dragostea şi cu dorul lui Hristos.
Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează.
Egoismul şi bucuria sunt, este adevărat, de neîmpăcat. Căci cel dintâi se hrăneşte din seva patimilor omului care nu mai vrea să ştie decât de el însuşi, în timp ce bucuria se naşte din iubirea care, altoită pe iubirea lui Hristos, vrea să ştie de Dumnezeu şi de aproapele, care trebuie ajutat atât material cât şi spiritual.
Conştientizarea valorii reale a persoanei umane presupune şi convingerea că drepturile fundamentale ale omului îsi au sursa supremă tot în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.
Parintele Gheorghe Calciu si Corneliu Coposu la Washington
Părintele Gheorghe Calciu ne spunea cu puțin înainte de a purcede la ceruri că de vom fi uniți și cu credință vom birui și iadul. N-a fost să fie.
Profetic a fost cuvântul Părintelui, ce ni l-a spus (fraților Roncea) pe patul de suferință de la Spitalul Militar: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi”. “Căci, oricât ar încerca urmaşii prigonitorilor voştri să defaime şi să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriţi şi creşteţi ca nişte flori binemirositoare pe pământul inimilor noastre şi, pentru aceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v‑a proslăvit, cântând: Aliluia!” – se cântă în Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste alcătuit de maicile de la Petru Vodă.
“Iubiți-vă unii pe alții cum și Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiți jertfelnici! Străduiți-vă pentru zidirea bisericii! Rugați-vă și milostiviți-vă de cei în nevoi!”, acesta este ultimul cuvânt lăsat de Părintele Calciu enoriașilor lui, dar și tuturor credincioșilor, în Testamentul Sfinției Sale.
Părintele Gheorghe Calciu și Părintele Justin Pârvu la Petru Vodă
“Biserica și neamul nostru românesc pierd astăzi una dintre cele mai puternice conștiințe, icoana de-a pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării și al compromisului. După o viață de martiriu pentru Dumnezeu și neamul său, Părintele Calciu intră în lumea sfinților. Avem în ceruri un părinte ocrotitor. Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, Părinte Calciu!”, a spus Părintele Justin la înmormântarea de la Petru Vodă, slujba de la Radu Vodă, din București, fiind susținută de însuși Patriarhul Teoctist.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în Deltă, la Mahmudia, pe 23 noiembrie 1925, într-o familie cu 11 copii, și a plecat la Domnul și la frații săi din închisori pe 21 noiembrie 2006, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani, din locul exilului său, solicitând să fie înmormântat în țară, între mărturisitorii din pământul și din raclele de la Petru Vodă. Pentru cei ce nu știu, Părintele Gheorghe a fost închis pentru credință 21 de ani, în două rânduri, ultima dată în timp ce unii făceau pe disidenții, cu voie de la Securitate, la Paris sau Heidelberg.
Dumnezeu mi-a acordat șansa să fiu alături de Sfinția Sa în multe ocazii șl să mă înfrupt din harul și minunile pe care le răspândea cu bucurie și generozitate în jurul său. L-am văzut în acțiune ca om politic și de informații, ca tactician și teoretician, ca Părinte. Nu o să-i uit niciodată ochii jucăuși care uneori se puteau transforma în sfredele de diamant, mai ales când vorbea de trădători. A fost un luptător neînfrânt în viața de aici și cu siguranță continuă fără răgaz lupta de Dincolo. Dumnezeu să-l aibă în primele rânduri ale cetelor mărturisitorilor din România de Sus!
“Mărturisitorul cel neînfricat al dreptei credințe, care ca pe o necurmată jertfă s-a dăruit pentru apărarea Bisericii, a demnității și a mântuirii poporului său, prin nădejde şi curaj din adâncurile iadului la lumina lui Hristos s-a ridicat cu slavă. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”.
Peste un an, pe 22 noiembrie 2007, avea să-l însoțească la rânduiala de până la Judecata de Apoi și călugărul-luptător Ioanichie Bălan, neobosit cărturar-mărturisitor al Patericului românesc și un mare strateg al luptei duhovnicești pentru România, care mi-a străluminat și mie viața, ca multor altora din generația noastră decembristă. Ultima oară când l-am vizitat a trebuit să intrăm în chilia dânsului pe geam… Dar aceasta este altă poveste… din străvechea Sihastrie unde bunul Părinte Cleopa, stâlp al ortodoxiei românești, ne urează cu foc, chiar și de sub brazii din grădina plină de moaște sfinte: “Mânca-v-ar Raiul!” Amin! Închei cu o rugăciune a Părintelui Ioanichie-luptătorul: “Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvânteze!”.
Un poem video inspirat de viaţa Sfintei Maria Egipteanca (prăznuită la 1 Aprilie) produs de Părintele Justin Pârvu şi realizat în August-Septembrie 2009:
Profesor Teodor M. Popescu
CUM SĂ PRIMIM, CUM SĂ NE PREGĂTIM ŞI SĂ SĂVÂRŞIM VREMEA POSTULUI PENTRU SUFLETUL ŞI MÂNTUIREA NOASTRĂ
Cu ziua de azi facem început Postului Mare. Este postul patimilor şi al morţii Domnului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea neamului românesc.
Pentru că acest post ne pregăteşte anume pentru faptul cel mare şi dumnezeiesc al mântuirii noastre prin moartea şi jertfa lui Hristos pe cruce, ne întrebăm cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeieşti? Cum am putea sta în faţa crucii pe care moare răstignit pentru păcatele noastre Iisus Hristos? Desigur, numai smeriţi şi pocăiţi, simţind şi mărturisind durerea pentru ceea ce a păcătuit şi păcătuieşte neamul omenesc, pentru ceea ce am păcătuit şi păcătuim noi toţi, faţă de Iisus Hristos, Mântuitorul.
Cum am putea sta nesimţind şi nerecunoscând durerea, batjocura şi moartea suferită de El, pentru păcatele noastre, pentru mântuirea noastră?
Să ne pregătim, deci, cum se cuvine păcătoşilor ce se pocăiesc pentru primirea mântuirii lor. Să ne pregătim cum se cuvine credincioşi-lor pentru Mântuitorul lor. Să ne pregătim pentru a simţi şi durerea cea mare şi sfântă a morţii lui Hristos pe cruce şi bucuria cea mare şi sfântă a Învierii Lui din morţi.
Această pregătire nu este lucru neînsemnat, de trecut cu vederea şi de nesocotit în viaţa noastră, ci dimpotrivă, aceasta este datoria noastră creştină cea mai mare, datoria de a-L primi şi a-L cinsti pe Hristos, şi răstignit, şi înviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mântuirea noastră.
Sunt totuşi creştini care privesc cu nepăsare, cu lipsă de gând şi de grijă pentru ceea ce avem de făcut şi, mai ales, postind. Sunt unii cărora li se pare greu de ţinut postul şi sunt unii, sau aceiaşi, care cred poate că nu este de folos acesta.
Este şi greşeală şi păcat a gândi aşa, pentru că postul este şi o poruncă bisericească însemnată, şi o mare datorie creştină, şi un folos sufletesc mare pentru cel care îl înţelege şi-l ţine.
Este greşit a vedea în post un fel de silă, de constrângere, de îngrădire şi de strâmtorare a vieţii noastre, un chin sau o pedeapsă, pentru că ni se cere a reduce mâncarea, băutura şi petrecerile şi a ne struni poftele noastre omeneşti.
Este greşit a socoti smerenia şi căinţa ce ni se cer postind, şi rugăciunile, şi metaniile, şi mărturisi-rea păcatelor, ca împuţinând şi întristând viaţa noastră, ca lipsin-du-ne de plăcerea de a trăi, ca ceva ce apasă, ce chinuieşte.
Postul este şi trebuie să fie umilinţă şi înfrânare, cumpătare şi pocăinţă, împuţinare de multe plăceri şi nevoi trupeşti. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferinţă, nici lipsă de cele trebuitoare, nici caznă, nici greutate ce nu poate fi purtată, nici sarcină ce nu poate fi îndeplinită.
Cântările şi rugăciunile Postului Mare vorbesc, într-adevăr, de lacrimi neîncetate, de rugăciune, de păcatele noastre cele multe, de frângerea inimii şi de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc întruna de rătăcirea şi de întoarcerea fiului risipitor, de pocăin-ţa femeii păcătoase, a tâlharului răstignit, de vameşul ce s-a rugat smerit, de alţi păcătoşi care s-au îndreptat.
Postul ne cheamă într-adevăr la o luptă şi orice luptă are greutatea ei; la luptă cu patimile, cu deprinderile rele, cu gândurile urâte, cu toate acele îndemnuri şi ispite pe care cartea bisericească le numeşte uneori „fiare”.
Postul este mărturisire şi, în parte, ispăşirea de păcate; este strigare împotriva păcatelor noastre şi cerere fierbinte de ajutor şi de iertare.
Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia şi câştigul de milă, de îndrumare dumnezeiască şi de iertare ce le avem postind, pentru trebuinţa noastră de mântuire, care este cel mai mare bun şi scop al vieţii creştinului. Cu acest gând şi cu această dorinţă se cade să cugetăm, să simţim, să primim şi să săvârşim vremea sfântului post. Nu ca pe o osândă sau ca pe o pedeapsă, nu ca pe o jignire adusă demnităţii sau cinstei omeneşti, nu ca pe o împuţinare a vieţii, a sănătăţii şi a mântuirii noastre, ci ca pe un bun şi potrivit prilej de a ne pocăi, îndrepta şi împăca cu noi înşine şi cu Dumnezeu, smerindu-ne în adevăr şi căindu-ne, simţind durerea de a fi păcătuit, mărturisindu-ne Bunului nostru Mântuitor, Care a trebuit să sufere moarte pe cruce pentru mântuirea noastră, să sufere El osânda şi ispăşirea păcatelor noastre. Cu ce drept şi cuvânt omenesc am putea să nu simţim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mântuirea noastră?
Aşa înţeles, Postul cel Mare nu este o apăsare, o micşorare sau o slăbire a vieţii, o călcare a dreptului vieţii, şi, în nici un caz o neplăcere a creştinului, ci este un bine făcut, este un folos al sufletului şi chiar al trupului, este un spor de viaţă, pentru că este vreme şi fel de îndreptare, de curăţenie, de uşurare de păcate şi o îmbunătăţire a fiinţei noastre omeneşti. Postul este o dobândire a dreptului sufletului, o dobândire a vieţii, în înţelesul ei cel sfânt de la Iisus Hristos, Căruia ne mărturisim credincioşi şi ascultători.
Drept aceasta, văzând Biserica trebuinţa postului în viaţa creştinului, ea a înţeles prea bine şi rostul umilinţei, al înfrânării, al înfrângerii inimii, al căinţei, a ceea ce postul pare a fi greu şi apăsător asupra noastră, dar a înţeles şi câştigul cel mare pe care îl aduce postul sufletului şi mântuirii noastre. Învăţătura şi pregătirea Bisericii cu privire la post numără cuvinte înţelepte şi adevărate, şi, mai ales privitor la cele două feţe ale lui, care nu sunt altele decât greutatea nevoinţelor lui şi bucuria necesităţii lui.
Despre amândouă aceste aspecte citim cuvinte foarte înţelepte şi bine chibzuite în Triod, una dintre principalele cărţi ortodoxe de slujbă.
De aici se vede, în dreaptă şi sfântă tălmăcire bisericească, că postul nu este nici silă, nici suferinţă, nici împuţinare sau nesocotire de drepturi omeneşti ale vieţii, nici deşertăciune, ci este uşurare folosi-toare, este câştig şi bucurie duhov-nicească. Pentru înfrânarea unor pofte şi pentru împuţinarea unor plăceri trupeşti trecătoare, postul aduce îmbunătăţirea şi desfătarea sufletească netrecătoare.
Sunt multe, într-adevăr, şi aspre mustrările ce trebuie să şi le aducă cel care posteşte, pocăindu-se, pentru că sunt multe şi păcatele lui. Iar asprimea cu care se judecă pe sine cel ce se pocăieşte este îndreptăţită, pentru călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru risipirea bogăţiei ce am primit-o prin Botez, cum zice o cântare bisericească.
Totuşi, peste toate acestea se ridică nădejdea şi mulţumirea iertării şi a mântuirii sufletului, încrederea în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, bucuria de a şti că El primeşte pocăinţa şi iubeşte pe cel care se pocăieşte.
Nu postul în sine este greu de ţinut sau fără folos, ci îl face greu lipsa de smerenie, de căinţă, de obişnuinţă, de înţelegere şi nerecunoaşterea păcate-lor noastre, trufia şi puţinătatea duhovnicească a celui care nu se mărturiseşte ca păcătos şi vinovat înaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinţă şi cu îndreptare.
Este un păcat a nesocoti postul, defăimându-l, şi a-l ţine de formă, nerespectându-l şi nefolosindu-l pentru adevărata pocăinţă şi îndreptare sufletească.
Postul este, cum am spus, o faptă de adâncă smerenie şi pocăinţă, de nevoinţă trupească şi sufletească. Postul uneşte cumpătarea cu dreapta cercetare şi mustrare de cuget pentru păcatele noastre şi cu dorinţa şi cu legământul de a nu le mai face. Postul nu este numai împuţinare de mâncare şi de plăceri trupeşti, ci este şi îmbogăţirea sufletească prin lepădare de păcate, patimi, şi îmbogăţire cu virtuţi. Postul este trăire în gânduri înalte, sfinte şi curate, este şcoala şi calea cea bună a mântuirii.
A posti doar de mâncare şi a săvârşi păcate este o stricare a postului şi o vătămare a sufletului.
Dacă postul nu ne face mai buni, mai curaţi, mai drepţi, mai evlavioşi, mai apropiaţi de Dumnezeu şi mai ascultători Lui, nu l-am înţeles şi nu-l folosim spre mântuire. Aşa cum orice lucru însemnat are timpul, grija şi osteneala lui, aşa şi postul, cum cultivi pământul ca să rodească roadă şi îngrijeşti trupul ca să fie sănătos, tot astfel cultivi şi îngrijeşti la vremea sa şi sufletul pentru buna lui stare.
Postul este vremea îngrijirii sufletului, pentru căutarea roadelor duhului şi ale mântuirii.
Ce folos de post, dacă nu te împotriveşti ispitelor, dacă nu alungi gândurile rele, dacă nu-ţi recunoşti şi mărturiseşti păcatele, dacă urăşti, bârfeşti, dacă ai dorinţe de păcat, dacă nu-ţi recunoşti şi mărturiseşti păcatele, dacă nu faci bine şi dacă nu te faci mai bun!
Postul este un tratament pentru îngrijirea, însănătoşirea şi întărirea sufletului. El are regula şi doctoriile lui, are reţeta şi legea lui. Acestea toate se cade să le cunoaştem şi să le ţinem, deoarece, fără ele, postul nu dă roadele sale, iar un post fără roade duhovniceşti este pierdut cu spor de păcate, în loc de a fi folosit cu spor de îndreptare.
De aceea postul cere cunoaşterea şi pregătirea sufletescă, cere viaţă şi purtare potrivită gândului şi regulii Bisericii. Postul cere deplină ascultare şi urmare cu mare luare aminte a sfintelor învăţături şi porunci dumnezeieşti şi bisericeşti, pentru o viaţă duhovnicească mai bună.
Postul trebuie să aducă roadele căinţei şi ale îndreptării.
Postul trebuie aşteptat, primit şi petrecut cu râvnă şi cu bucuria de a îndestula sufletul cu cele de trebuinţă şi de cuviinţă mântuirii lui. Postul trebuie făcut hrană, învăţătură şi bucurie sufletească, spor de gânduri şi de fapte bune. Postul trebuie să ne pregătească a-L primi cu inima curată pe Mântuitorul, jertfindu-Se pentru noi, în patimi şi moarte pe cruce.
Postul este vremea vorbirii noastre mai dese şi mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de încercare a credinţei noastre, a evlaviei noastre, a bunătăţii noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunoştinţei noastre şi a simţirii noastre pentru cele sfinte. Postul este răspunsul nostru înaintea Mântuitorului răstignit; este cuvântul nostru la bunătatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.
Postul este, am zis, grija şi datoria noastră de a gândi şi a lucra la mântuirea noastră, întărindu-ne în credinţă, luminându-ne cugetul, cu-răţindu-ne inima, înălţându-ne gân-dul şi dorinţele spre cele duhovniceşti şi sfinte, biruind patimile şi pornirile cele spre păcate.
Postul este învăţătura şi nevoinţa bunei purtări şi trăiri creştine. Postul este „jertfa plăcută lui Dumnezeu”, adică „inimă înfrântă şi smerită”, pe care, cum zice Psalmistul, „Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).
Cu aceste gânduri să săvârşim vremea şi calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mântuirii noastre. Amin.
Teodor M. Popescu
Notă: Textul acestei broşuri a fost preluat din Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, vol. al II-lea, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştiului.
Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2006
“Drumul Crucii” din 9-27 martie 1992, debutul Reintregirii spirituale a Romaniei
In 1992, la implinirea a 74 de ani de la hotararea Sfatului Tarii, care proclama Unirea Basarabiei cu Romania, un grup de studenti (din Basarabia si din tara) strabat tara in pelerinaj, din oras in oras, purtand pe umeri o cruce, din Piata Stefan cel Mare din Chisinau pana in Piata Universitatii din Bucuresti. Basarabenii au purtat crucea cu randul, sute de kilometri, uneori in ploaie si viscol, si au fost intampinati cu onoruri militare de garnizoanele prin care a trecut marsul. Armata si Biserica au fost principalele institutii ale statului care au sprijinit “Drumul Crucii”.
Procesiunea a fost insotita de sute de mii de romani, atat pe traseul din tara, cat si la de la intrarea in Capitala pana la Patriarhie si apoi in Piata Universitatii. Actiunea a fost prima operatiune de anvergura prin care s-a initiat refacerea legaturii dintre Chisinau si Bucuresti, sub semnul Crucii si a fost organizata de Liga Studentilor – Universitatea din Bucuresti, cu sprijinul a doua organizatii de tineret din Romania si Republica Moldova (Miscarea Pentru Romania si Organizatia Tineretului Crestin-Democrat din Moldova). Initiatorii si coordonatorii “Drumului Crucii” au fost George Roncea, de la Bucuresti si Veaceslav Ceremus, seful OTCD de la Chisinau. “Drumul Crucii” a fost o punte simbolica de contact si a facut parte dintre proiectele de relansare a tematicii Basarabiei in atentia opiniei publice din Romania. Profesorul Ilie Badescu, de la Universitatea Bucuresti si academicianul Vladimir Trebici, celebru continuator al scolii de la Cernauti au fost suporterii entuziasti ai proiectului studentesc iar mentorii actiunii au fost Parintele Cleopa, Parintele Galeriu, Parintele Dumitru Staniloae, care au induhovnicit si binecuvantat pe cei care si-au asumat sarcina reluarii luptei pentru Basarabia. La randul sau Patriarhul Romaniei a conferit Crucea Patriarhala, cea mai inalta distinctie care poate fi acordata laicilor, tuturor celor care au participat la procesiune. Actiunea a oferit suport public si temei Bisericii Ortodoxe Romane pentru intreprinderea celei mai importante miscari de refacere a unitatii nationale a Romaniei. In data de 14 septembrie 1992 a fost reactivata Mitropolia Basarabiei iar in 19 decembrie 1992, reactivarea a fost binecuvantata de catre Sinod si a fost intarita printr-un act patriarhal si sinodal.
Din momentul reactivarii Mitropoliei, a inceput o lupta surda intre oamenii Moscovei invesmantati in haine preotesti si reprezentantii BOR. Au avut loc numeroase incidente violente initiate de rusofoni si sprijinite de autoritati impotriva preotilor care doreau intoarcerea la Biserica Romana. Guvernul Moldovei a refuzat sa ia in considerare existenta Mitropoliei Basarabiei, careia i-a fost negat statutul legal. O adevarata batalie juridica a fost initiata de Vlad Cubreacov deputat in Parlamentul Moldovei din partea Frontului Popular Crestin Democrat, (astazi PPCD) reprezentant al Republicii Moldova in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si membru al Consiliului Eparhial al Mitropoliei Basarabiei. Lupta a durat peste un deceniu si nu s-a ispravit inca. La 13 decembrie 2001 CEDO a hotarat ca Republica Moldova a incalcat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la 27 martie 2002 hotarirea CEDO intrand in vigoare cu titlu definitiv. Cazul Mitropoliei Basarabiei a fost considerat drept unul dintre primele trei cazuri importante din lume derulate pe parcursul anului 2002. Pentru prima oara Rusiei i se da peste mana. Ca urmare a hotararii CEDO Mitropolia Basarabiei a fost recunoscuta si admisa in legalitate la 30 iulie 2002. In momentul de fata se afla pe rol deschiderea litigiului privind patrimoniul care trebuie recuperat de Mitropolia Basarabiei ca succesoare de drept a vechii Mitropolii. – Victor Roncea / ZIUA / Martie 2005
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.
Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.
„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.
Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.
Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,
Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.
Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală
şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,
HOTĂRÂM:
Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,
Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,
cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,
fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele
„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.
Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,
s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare
spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române
şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.
Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.
Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
“Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)
O foarte instructivă broşură informativă despre săracii homosexuali şi cum ar putea să fie salvaţi de la pieire, realizată de ASCOR în 1995, a fost transformată de propagandiştii homosexuali şi anticreştini moşiţi de Monica Macovei şi Alina Mungiu într-o odioasă condamnare la moarte a pidosnicilor, pentru care urlă acum cu guri pline de pucioasă în toată mass media cretinizată a zilei (ex: Adevărul – organ al presei de limbă română care lucrează încă dupa directivele NKVD – şi “România Murdară“, organul Mungiei Pipidi). Ehe, se vede că n-au citit Biblia, bieţii de ei! Noul Testament e blând şi plin de iubire pe lângă cel vechi… Căci citatul incriminat, si pus în cârca unui profesor de religie şi, apoi, a studenţilor creştin-ortodocşi, este nimic altceva decât un citat din Epistola către Romani a Sfântul Apostol Pavel.
Iată citatul mai larg:
”Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1: 29-32).
Sinaxa.net ne oferă un cuvânt mai pe larg despre păcate, din care mai extragem un alt citat de-al Sfântului Apostol Pavel:
”Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6: 9,10).
Pe Sfântul Apostol Pavel vreţi să-l cenzuraţi, pigmeilor?
Recomand călduros Broşura în cauză, în care veţi găsi o Scrisoare a tinerilor studenţi către Ion Iliescu, care se pregătea să abroge Articolul 200 din Codul Penal, în urma propagandei anticreştine dirijată de Monica Macovei, un Apel contrasemnat de Patriarhul Teoctist şi o seamă de Mitropoliţi, câteva studii americane despre homosexuali şi texte foarte creştineşti semnate de Părintele Galeriu şi alţi avocaţi, profesori şi specialişti, sincer interesaţi în salvarea homosexualilor dar şi, mai ales, a copiilor României.
July 27th, 2019 
VR 
Posted in 
Tags: 
