Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, a prezentat astăzi, 9 februarie 2011, în cadrul unei conferinţe de presă, bilanţul privind primul an de la preluarea mandatului ministerial, informeaza MAE (nu si ultimul? –nm). „România a fost, în 2010, activă internaţional şi angajată în continuarea construcţiei europene. 2011 nu va face decât să confirme şi să intensifice eforturile anului trecut. Voi promova în anul 2011 o diplomaţie inteligentă, echilibrată, activă, demnă şi, de ce nu?, îndrăzneaţă. Eforturile noastre de concepţie şi acţiune trebuie să devină mai vizibile. Diplomaţia reactivă trebuie să fie înlocuită de o atitudine activă, atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în plan internaţional”, a declarat ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, conform aparatului MAE. Parca am fi pe vremea celor doua ore ale TVR de propaganda comunista – “angajata in continuarea constructiei societatii socialiste multilateral dezvoltate” – plus imi plac si chestiile astea cu “voi promova”, “de ce nu?”. “eforturile noastre trebuie sa”, “diplomatia trebuie sa”... pai “de ce nu” ai facut asta pana acum ca sa nu ramanem “incremeniti in proiectul” “trebuie sa”? Ca si in ce priveste relatia cu Federatia Rusa, despre care Baconschi afirma: “Voi acorda o prioritate specială acestui spaţiu. Pentru moment nu vă pot oferi detalii (mmm – putin mister, o capa o spada, poate si o vulpe… 🙂 – nm), dar sper ca în acest an să asistăm la progrese reale şi pe această linie”. Dupa un an de mandat bilantul consta in “voi face”… Dincolo de bla-bla-ul oficial m-am gandit ca e mai haios sa stiti si cu ce a ramas “seful diplomatiei”, oficial, de pe urma acestui an. 🙂
Spre deosebire de venerabilul Alexandru Paleologu, care şi-a recunoscut public încă din 1990 colaborarea cu Securitatea şi şi-a cerut iertare pentru milioanele sale de păcate, Andrei Plesu nu a apucat să facă inca un gest similar.
Andrei Plesu, scriitor, gurmand, ascultator cuminte si de George Soros si de Ion Iliescu, implicat adanc în scandalul Meditatiei Transcedentale, cand Securitatea nu a apucat sa-l scoata la timp, reabilitat apoi de Partid si Ceauşeşti şi trimis în misiuni la Paris, Bonn, Dortmund, Dusseldorf, Freiburg si Heidelberg, a fost regăsit recent în dosarele Securităţii cu numele de cod TULCEANU.
Un aventurier al istoriei noastre recente care a experimentat contrariile pe propria piele: de la cantautor de romante vesele si triste la chiolhanurile pe care le petrecea în “exil”, la conacul Cantacuzino-Enescu de la Tescani, de la comunist la 19 ani la disident la 41, de la capusarea lui Dinu Noica la admiraţia pentru Nicolae Ceausescu, secretarul general la Partidului Comunist Roman, de la simpatia pentru nazistul Martin Heidegger la cea pentru fondatorul “corectitudinii politice” marxiste, Theodor Adorno (de la cel din urma plagiind si titlul cartii sale de referinta, Minima Moralia), de la Institutul de Istoria Artei pe banii Partidului la “Istoria Religiilor” si Filosofie in plachete pe la Colegiul “Noua Europa” si Dilema oligarhului Dinu Patriciu.
Din ‘71 pana in ‘79 traieste in puf la Institutul de Istoria Artei, apoi, in anii ‘80 îşi începe o carieră profesorala linistita la Institutul de Arte Plastice, unde se remarca ca secretar PCR. Dupa scandalul Meditatiei Transcedentale, este scos din culpa prin doua scrisori personale catre secretarul general al Partidului Comunist, tovarasul Nicolae Ceausescu, plus o nota explicativa, toate remise catre conducerea de Partid si cea a Securitatii prin intermediul maiorul de Securitate, viitor general SRI, Vasile Malureanu.
Drept urmare, în 1983 si 1984, Securitatea si odiosul regim comunist il supun la grele cazne, alaturi de Gabriel Liiceanu – nume de cod LULU -, trimitandu-i pe amandoi cu burse la Heidelberg, Republica Federala Germania. Isi petrec revelionul la Paris, cu familiile, alaturi de trotkistii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. La intoarcerea in tara nu patesc nimic, dimpotriva. Pentru a i se contura imaginea de disident, in lipsa de disidenta este “expulzat” in 1989 in fieful lui Viorel Hrebenciuc, la Tescani, pentru a se dedulci de la Gospodaria de Partid a Judetului Bacau si a se intalni cu Ion Iliescu si Virgil Magureanu, sub pretextul chermezei din 23 august, ziua de nastere a exilatului, conform marturiilor lui Tudor Octavian.
Brusc, in decembrie 1989, este numit de Silviu Brucan si Petre Roman ministru al Culturii in Guvernul FSN, iar prietenul sau intim, Gabriel Liiceanu, primeste de la Ion Iliescu si Virgil Magureanu Editura Politica a PCR. In acelasi timp este acuzat de Gabriel Andreescu că a participat la reeducarea disidentilor de la GDS şi de aceea colegii săi de secta l-ar fi numit „bestia din strada Paris”.
Reformist şi conservator în acelaşi timp, fiindcă vrea schimbări, dar nu bruşte şi nu definitive, vrea modernizare, dar nu cu orice preţ, şi preferă sectarismul ecumenismului si inversionismul basescianismului. Nerecunoscător anilor săi de început, când a fost sprijinit de organele de Partid si Securitate, Andrei Plesu s-a opus în ultimii zece ani direct, prin banchete şi declaraţii grave, retrocedării Dosarelor Securitatii inainte de a fi bine periate de Patapievici si Dinescu la CNSAS: „stăm de strajă pentru apărarea Dosarelor noastre” şi „e bine să se ştie că de azi Steaua noastră rosie va fi fermă in toate colturile sale”.
Mai orgolios, mai impetuos şi mai carismatic decât majoritatea urmasilor de NKVD-isti si kominternisti, Andrei Plesu a vrut mereu să fie altFel decât majoritatea membrilor Grupului pentru Dialog Social. Extravaganţele rotofeiului eseist au fost observate mai cu seamă prin discursurile antiromanesti, fiindcă „Romania ne refuza să acceptăm homosexualitate, droguri, avorturi, secte”, prin ideea revenirii agentilor civili în Legislativul de la Bucuresti si Bruxelles, fiindcă „GDS, SAR si Soros trebuie să renunţe la rezerva pe care şi-au impus-o şi să recomande la nivelul Executivului persoanele care să fie promovate în Parlament si institutii cheie, de la MAE la ICR, indiferent de apartenenţa lor la SIE sau SVR”, şi prin discursurile sale cu tentă internaţionalistă, croite poate pentru a-i atrage mai mult pe stapanii săi moscoviti.
Pentru a clarifica viziunea sa asupra lumii şi filosofia sa de viaţă, dar şi întâmplările controversate la care a luat parte, Andrei Plesu isi pregateste un volum de „Memorii”, cu gândul că prin această carte îşi va făce bilanţul şi va mărturisi ceea ce are de mărturisit la sfârşitul unui drum lung, scabros, balos şi foarte vascos. Dar, conform editorilor sai de la FSB, luminile memoriilor sale pun în evidenţă umbrele, sub care au rămas ascunse zoaiele in care s-a scufundat în perioada comunistă şi pe care le-a inghitit apoi în mod miraculos când a stat la burse in Occident, iar mai apoi când şi-a refăcut repede şi confortabil cariera sub regimul Iliescu. Mamona să-l primeasca!
Liderii PDL Adriean Videanu, Ioan Oltean, Cezar Preda şi Valeriu Tabără au declarat, marţi, întrebaţi de MEDIAFAX, că nu ştiu la cine s-a referit şeful statului când a reproşat conducerii PDL că “stelele partidului” stau ascunse în tranşee şi nu iau public apărarea formaţiunii, transmite Mediafax. Basescu a afirmat ieri ca “stelele partidului stau bine ascunse în tranşee, ca să nu-i atingă vreun glonţ“. Conform pretentiilor lor “stelele” PDL sunt: Macovei, (Cristi) Preda, Ungureanu, Baconschi, Stoica si Voinescu.
In alta aceeasi ordine de idei, sa trecem de la “stelele” PDl la “stelutele” presei, cum s-ar zice de la ofiterese si ofiterasi la subofiteri. Conforim surselor prezente la petrecerea de lansarea a ziarului Adevarul, la Bruxelles, Patriciu si Imre ar fi afirmat ca si-l doresc pe Cartianu la biroul din Beijing, tinand cont de experienta sa acumulta in ultimul an, de cand a descoperit ca in Romania a avut loc in urma cu 20 de ani o lovitura de stat pentru schimbarea dictaturii comuniste cu una cu fata umana. Conform acelorasi surse, postul de la Washington ar fi ravnit de alta “stea” de-a lui Patriciu, Andrei Plesu, pentru a merge pe urmele lui Brucan.
Ziaristi Online are onoarea sa prezinte cateva dintre polemicile purtate de-a lungul anilor de profesorul Theodor Codreanu, reunite azi in lucrarea Polemici incorecte politic, aflata in curs de publicare si asupra careia vom reveni. Pana atunci:
DE LA MARXISM LA „CORECTITUDINEA POLITICĂ”
de Theodor Codreanu
Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.
Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudiniipolitice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.
În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.
Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.
Scrisă cu majuscule, sintagma PoliticalCorrectness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat. Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.
Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.
În continuarea paralelismului dintre marxism şi corectitudinea politică, William S. Lind observă că ambele ideologii au pentru evoluţia istoriei o singură explicaţie. Marxismul economic găsea cauza răului în proprietate, marxismul cultural o depistează în putere, izomorfă supraeului freudian, instrumentul „prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri”. Judecata maniheistă a luptei de clasă revine prin considerarea unor anumite grupuri ca fiind bune (în comunism, proletariatul), iar altele rele. În democraţiile occidentale rele sunt majorităţile, bune sunt minorităţile de orice fel (feministele, negrii, ţiganii, evreii, hispanicii, homosexualii, sectele etc.). Soluţia e deconstrucţia acestei ordini culturale „nedrepte”. În consecinţă, trebuie deconstruit orice text al culturii tradiţionale spre introducerea sensului corect: de la Biblie la Shakespeare, Eminescu sau Heidegger. Dacă revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către o singură minoritate – proletaria-tul, corectitudinea politică înseamnă preluarea puterii de la majoritate în beneficiul tuturor minorităţilor, arma dominaţiei fiind cultura-ideologie asumată de guverne la nivel global.
O frapantă coincidenţă se observă şi privitor la începuturile ascensiunii celor două marxisme, economic şi cultural: Primul Război Mondial, provocat pentru ca muncitorii să smulgă puterea din mâinile burgheziei. S-a reuşit în Rusia, dar tentativele au existat şi-n Europa Occidentală, în Spania, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, unde însă luarea puterii a eşuat. Doi dintre marii teoreticieni ai marxismului, Antonio Gramsci şi Georg Lukács, vor purcede încă din 1919 la revizuirea marxismului. Teza centrală a comunistului italian: câtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posibilă revoluţia comunistă. Credinţa maghiarului era că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum preconizase părintele Capitalului, atâta vreme cât muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi” de creştinism şi de cultura occidentală. Aşadar, mecanismul strict economic trebuia coroborat cu distrugerea fundamentului creştin şi cultural. În 1919, Lukács se întreba: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Această întrebare va deveni, peste ani, şi obsesia corectitudinii politice, implementată azi în sânul Uniunii Europene, creându-se două Europe, una a corectitudinii, alta a creştinismului şi a marii tradiţii culturale. Deconstrucţia lui Georg Lukács (după un stagiu de agent sovietic al Kominternului, înfiinţat de Lenin chiar în 1919) a început sub scurtul regim comunist al lui Béla Kun (Cohen), când a fost numit comisar-adjunct la Cultură. Atunci a avut el ideea genială de a introduce în şcoli educaţia sexuală care să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii erosului, convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de cultura europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor şi a ţăranilor de tradiţia burgheză. Hotărârea lui Lukács a scandalizat populaţia, inclusiv pe muncitori, confirmându-i ipoteza şi emiţând întrebarea de mai sus. Iniţiativa filosofului a căzut, dar sămânţa aruncată va da roade în următoarele decenii, creând obsesia ultimei mode în materie de eros.
În 1923, în Germania se înfiinţează un institut de cercetări care-şi propunea traducerea termenilor economici marxişti în termeni culturali. William S. Lind îl consideră anul de naştere a corectitudinii politice. Felix Weil, odrasla unui burghez putred de bogat, îmbrăţişează doctrina marxistă şi sprijină financiar asocierea institutului la Universitatea din Frankfurt, eveniment din care s-a născut Şcoala de la Frankfurt. Aceasta a avut ca axă a cercetărilor dezvoltarea culturală a marxismului. Primul director a fost un marxist fanatic, economistul austriac Carl Grünberg, căruia i-a urmat, din 1930, Max Horkheimer, considerat a fi un „marxist renegat”, în sensul revizionismului respins de Moscova, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de linia Troţki. Erezia s-a conjugat cu freudismul, născându-se freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt.
Nici nu s-a racit bine bietul Cristi Paturca, trubadurul nostru din Piata Universitatii, mort in saracie si mizerie la doar 46 de ani si, “in memoriam” Piata Universitatii, Andrei Plesu, rapsod pe locul lui Silviu Brucan in Scinteia “rebranduita” a lui Dinu Patriciu, da la tot poporul o lectie – cu un semn de intrebare pus de forma in coada – despre “Cum trebuie sa arate anticomunismul?” . Asa si nu altfel!, caci grait-a bulibasa “dreptei romanesti”.
In urma cu aproape doi ani, intr-o zi de mai, Cristi Paturca, tocmai iesit din spital dupa opt luni de tratament, s-a trezit cu lucrurile aruncate-n strada din mansarda unde locuia, in casa in care se nascuse. Somatia nu-i ajunsese la spital… Stiindu-se ca e vorba de un fost revolutionar care, ca putini alti tampiti, s-a aflat pe strazi din decembrie 1989 pana in iunie 1990, cand au fost pusi “la rece”, executorii evacuarii venisera insotiti de… trupe de jandarmi. Reprezentantii pumnului statului se grabisera sa aprobe desfasurarea de forte impotriva bravului anticomunist care, prin forta si curajul lui nebunesc, contribuise chiar la crearea noului “stat de drept”. Iata ca “statul de stramb” se intorsese acum impotriva lui, fara sa-i mai dea dreptul macar sa-si adune “averea” la un loc, intr-o bocceluta. Firav ca o trestie, rebegit de griji si boala, zacea pe caldaram, pe piramida de saci de plastic plini de avutul sau, casete si benzi adunate in scurta sa viata, cantand: “Mai bine haimana decat tradator; mai bine huligan, decat dictator; mai bine golan, decat activist; mai bine mort, decat comunist”. Si mort este, acum. In ultimii doi ani a trait prin birouri, in subsoluri, pe unde a apucat, grabindu-si sfarsitul.
Din vila sa somptuoasa din strada Paris 14, unde locuieste din vremea “odiosului regim”, cu vedere din balcon intr-o parte la Guvernul Romaniei (odinioara al RSR), in cealalta la vecinul sau, Sorin Ovidiu Vintu (pe timpuri Institutul Cervantes), si in fata la garajul SPP (pe vremuri al Securitatii), Andrei Plesu, ayatollahul “anticomunismului” si filosoful de serviciu al lui Dinu Patriciu, nu s-a obosit sa-si puna in miscarea masina sa de facut “repere intelectuale ale dreptei romanesti” pe banda si sa-i dea bietului autor al Imnului Golanilor macar putin atentie, daca nu altceva. In schimb, cu editorialul scris in ziua mortii sale, ii da lectii de “anticomunism”, acolo, in mormant.
“A trecut timpul şi taberele s-au mai amestecat. Constat însă că eu tot politically incorrect am rămas”, isi incepe amploaiatul lui Patriciu “diatriba”.
“Ca tot omul post-totalitar, mi-am pus şi eu această întrebare. Am avut şi eu, imediat după decembrie 1989, câteva dezamăgiri şi câteva accese de enervare, când am văzut cum tot soiul de inşi, care pe vremea lui Ceauşescu fuseseră de o prudenţă exemplară, s-au transformat, peste noapte, în anticomunişti sângeroşi. Îmbrăcaseră brusc „cămaşa morţii”. Mâncau comunişti şi securişti pe pâine, se spălau de toate compromisurile subzistenţei lor pre-revoluţionare scuturând chei în Piaţa Universităţii şi organizau, zeloşi, mitinguri şi partide de front. Prin contrast, devenisem, în ochii noilor activişti, un criptocomunist zănatic, un „tovarăş de drum” al lui Iliescu. Eram politically incorrect. A trecut timpul şi taberele s-au mai amestecat. Constat însă că eu tot politically incorrect am rămas”, scrie boss-ul “Dilemei”, saptamanal fondat si finantat integral de stat, prin Fundatia Culturala Romana (fostul ICR), cu aprobarea lui… Ion Iliescu.
Buuun. Deci, amestecand voit planuri si personaje inventate, distinsul filosof de Casa Scanteii lasa sa se intelega ca cei din Piata Universitatii, in-cantati de Cristi Patarca, erau, in mare parte, tot felul de “fosti” care se transformasera “peste noapte”, in “anticomunisti sangerosi”. Noi, adica. “Fosti” la 20 de ani. Si-am mai si imbracat, “brusc”, “camasa mortii”. Aici trebuie sa recunosc, filosoful lui Patriciu are dreptate: chiar asa a fost, incepand cu ziua si noaptea de 21 decembrie.
Dar sa ne intoarcem la acei “tot soiul de inşi, care pe vremea lui Ceauşescu fuseseră de o prudenţă exemplară”. Evident, “prin contrast”, vorba lui, Andrei Plesu nu se poate numara printre acestia – Doamne, fereste! -, din moment ce el reclama scarnava situatie. Si totusi, din cate imi aduc aminte, nu mai departe de acum cateva luni Herta Muller i-a rasucit la protap pe scena Ateneului pe mai toti disidentii inventati ai KGB, anticomunistii de mucava care au luptat cu regimul prin… tacere. Cu Plesu si Liiceanu in cap de lista. Deci cum stam cu “prudenta exemplara”?
Oare nu aceeasi “prudenta” l-a indemnat pe Andrei Plesu, ca fost secretar PCR pe unitate – inscris in Partid ca un “adevarat revolutionar”, la doar 19 anisori -, sa-i adreseze nu una, nici doua ci trei scrisorele “explicative” ditamai Secretarului General al Partidului Comunist Roman, Tovarasul Nicolae Ceausescu. Transmise prin “curier rapid”, respectiv postasul de serviciu al “intelectualilor”, mereu cu tolba plina de Note si Informari, ofiterul de Securitate Vasile Malureanu, in prezent general (r)?
Dar, ca “om pre-post-totalitar”, cumva acelasi “anticomunism” feroce de azi, mascat atunci in “prudenta exemplara”, il indemnase sa sustina prelegeri de estetica in fata intregului activ al Securitatii Municipiului Bucuresti?
Sau: aceeasi “rezistenta prin tacere”, bine gargarisita azi, ii oferea prilejul ca, in timp ce Parintele Gheorghe Calciu infunda pentru a doua oara puscariile comuniste, “celebrandu-si” al doilea deceniu de recluziune, in 1983, el sa primeasca cadou – tot pentru a doua oara! – de la “odiosul regim” si “sinistra Securitate” o noua bursa taman la Humboldt, unde sa mearga bine-mersi, de-o manuta cu Gabriel Liiceanu si de cealalta cu fiul sau, sarbatorind apoi revelionul la Paris, luptand cu homarii si stridiile? E drept, la intoarcerea sa, cuminte, in tara, in 1984, a fost eliberat si Parintele Calciu, dupa 21 de ani de puscarie, pentru a fi expulzat imediat in Statele Unite, unde a fost preluat in suturi, pentru acuzatia ca fusese legionar, de alt ayatollah si “stalp al dreptei intelectuale romanesti” (?), fostul propagandist comunist -bolsevic Volodea Tismaneanu.
Ciudat, referindu-se la toti cei ce “mâncau comunişti şi securişti pe pâine, ca sa se spăle de toate compromisurile subzistenţei lor pre-revoluţionare”, Plesu nu se gandeste la Tismaneanu deloc. Si are si dreptate. Pentru ca, in 1990, Tismaneanu nu manca nici un comunist pe paine, ca azi, ci, dupa o audienta la domnul presedinte Ion Iliescu, primise masina si sofer si chiar si cazare gratis, la Hotelul Partidului de pe Kiseleff sau in fostele vile ale Partidului din Primaverii, exact aceleasi in care este cazat si astazi, pe banii nostri. Ce vremuri de aur! Care au durat, ca sa vezi!, pana in 1996, cand PSD-ul a pierdut puterea, in ciuda sperantelor lui Tismaneanu, care tocmai ii lansase cartea de soc a lui Iliescu la nivel planetar: Bucuresti, Paris, Washington, New York, Timisoara… Iata cum depana atunci sotia lui Tismaneanu, Mary Frances Sladek, excursiile trepidante prin Romania pre-electorala: “Spre deosebire de 1994, cand ne stia putina lume, faptul de a fi fugariti de reporteri e firesc, pentru ca Vladimir si presedintele Iliescu au lansat cartea de “Dialoguri” despre sfarsitul istoriei, adica a istoriei Partidului Comunist”… Unde la depana? In “Jurnalul National” al scarbavnicului Felix, sau, dupa caz, respectatului domn Voiculescu…
Alte fapte de vitejie ale lui Andrei Plesu, pe vremea comunismului, s-au consumat, la propriu, la Palatul Marucai Cantacuzino si al lui George Enescu de la Tescani, unde, conform propriului CV “a fost expulzat in 1989 din Bucuresti”, pe post de muzeograf-bibliotecar sef. Ma gandesc ca, fiind in plin 1989, simtind vibratiile pre-revolutionare ale viitorului om post-totalitar din el si avand deja atata experienta in lupta cu comunistii, acum ar fi fost momentul in care Andrei Plesu sa devina anticomunistul de azi, “reperul dreptei romanesti”, de la PCR la FSN, GDS si PDL. De exemplu, cand Viorel Hrebenciuc dispunea sa i se livreze masa de la Gospodaria de Partid Bacau avea ocazia nesperata de a le-o tranti in fata nemernicilor de comunisti care-l ghiftuiau cu nesimtire! In plus, o mica greva a foamei nu i-ar fi stricat…
Cat de simpatice sunt aceste “repere” ale tuturor regimurilor… Pe vremea comunismului se bateau de pe meterezele Partidului, ale Academiei Stefan Gheorghiu si “Scolii de la Frankfurt” cu “capitalismul retrograd”. Pe vremea capitalismului se bat cu… comunismul ucis de noi! Si da-i, si da-i, doar doar o mai zvacni cadavrul. Macar un partz sa mai traga sa ne dea si nou ceva aer in piept, sa urcam pe culmile noului Partid, “Democrat-Liberal”!
Dar sa ne intoarcem la “anticomunistul” Plesu si lupta sa cu “corectitudinea politica”. Zice dansul asa, in editorialul care-mi aminteste de cel de infierare a tot ce e romanesc, scris de tovarasul Gogu Radulescu, in “Romania literara” a anului 1988: ca, pe vremea cand Cristi Paturca, acum mort, si cele cateva zeci de mii de romani anticomunisti, cantau in Piata Universitatii “mai bine haimana, decat tradator”, el era… “politically incorrect”. In timp ce “anticomunistii sangerosi” – fosti securisti si comunisti, dupa cum se intelege – “scuturau chei în Piaţa Universităţii şi organizau, zeloşi, mitinguri şi partide de front”, Pai, tov Plesu, din cate imi amintesc eu si, probabil, vreo 10.000.000 de romani, singurul “partid de front” care exista pe vremea aceea era Frontul Salvarii Nationale, al carui ministru cu onoare erati! Ca atare, reprezentand Guvernul, cum puteati fi, bietul de dvs, “incorrect politic”? Atunci, noi, cei din Piata, care demonstram impotriva FSN/KGB eram “corect politic”? Mocirla e grea strabatand logica domnului ministru si oficial de rang inalt al tuturor guvernarilor Romaniei de dupa 1989!
Haideti, totusi, sa lamurim ce-i cu corectitudinea asta. Sa ne luam dupa Wikipedia, ca tot e scrisa, ca si editorialul lui Andrei Plesu, pentru tot romanul: “Corectitudinea politică (PC) este o ideologie contemporană de orientare neo-marxistă. Numită și Marxism cultural, corectitudinea politică a apărut în anii 1980 în SUA. Are la bază lucrările teoreticienilor școlii de la Frankfurt în frunte cu Theodore Adorno, Erich Fromm și Herbert Marcuse.”
Carevasazica nu, noi cei din Piata Universitatii nu puteam fi “corecti politic” in timp ce ministrul comunistului resapat Ion Iliescu era “incorect politic”, din jiltul si limuzina sa guvernamentale. Dimpotriva: Scoala de la Frankfurt este cea de la care se revendica si azi “ideologul dreptei romanesti” (?) Vladimir Tismaneanu iar Theodore Adorno este nimeni altul decat filosoful de stanga de la care Andrei Plesu a “imprumutat”, sa spunem asa, titlul lucrarii sale de referinta, dupa cea aparuta in 1951 si intitulata tot… “Minima Moralia”. Desigur, din maxima imoralia, domnul Plesu a “uitat” sa spuna, pana astazi, prin ce coincidenta “transcendentala” a reusit sa plagieze – parca asa se spune – pana si un titlu de carte. Deci, cum stam cu co-rectitudinea?
“A trecut timpul şi taberele s-au mai amestecat. Constat însă că eu tot politically incorrect am rămas. Pe vremea FSN-ului cauţionam stânga de extremă a „foştilor”, acum cauţionez extrema dreaptă. M-am manifestat vreodată ca antisemit? Să mi se spună când şi cum. Împotriva susţinătorilor de azi ai legionarismului am publicat, în „Dilema”, o serie de articole, reluate în „Chipuri şi măşti ale tranziţiei. (…) Am scris până şi despre alunecările rudimentar patriotarde ale lui Traian Băsescu, prea grăbit să confunde ţara cu steagul, imnul şi milităria”, spune “doctrinarul luminat” al “Scolii de pe Plantelor”. “Taberele s-au mai amestecat”… Pai cand au fost altfel? Nu sedeau “disidentii” cot la cot cu “despotul luminat” in CFSN si CPUN?
Dar “la faza asta” – vorba unui scriitoras de la Dilema fost ministru de Externe si proaspat numit prezentator la Realitatea – cred ca este chiar simpatic domnul Plesu! Cunoscutul critic intelectualoid al lui Traian Basescu, ejectat pe usa din dos de la Cotroceni, il injura acum pe seful statului din fieful mogulului Dinu Patriciu, dusmanul de moarte al presedintelui, in timp ce – vorba lui Margineanu – paduchii intinsi pe caloriferul PDL, recte la “Institutul de Studii Populare”, l-au pus ca cap de “lista alba” a “reperelor dreptei romanesti”. Cu manuta lui Patrascoiu de serviciu al lui Tismaneanu (vezi video mai jos), intelectualul lui Patriciu a fost facut rector si patron (spiritual, desigur) “din umbra” al Institutului PDL, unde tocmai s-a produs ieri Traian Basescu, la scena deschisa, in aplauzele ciracilor lui… Plesu! Hai ca e cashto, ca s-o zic si eu asa, ca prin familia “Tulceanului”!
Si-acum, distinsul filosof de ocazie al “dreptei” PDL, o da direct cu… ce vreti voi, la alegere, in fasole sau in balta: “Sunt, de mult, adeptul unei înţelepte sintagme propuse de Adam Michnik: „anticomunismul cu faţă umană”.” Pai de cand poate sa fie adeptul unei asemenea sintagme – cand nici macar fata umana nu are (asta a fost o rautate, recunosc) – cand adevarata vorba a lui Michnik, plasata si de noi pe zidul Facultatii de Arhitectura in timpul Pietei Universitatii este“Nu exista socialism cu fata umana ci numai totalitarism cu dintii sparti” (sau scosi, dupa preferinta traducatorului)?! Atata bufonerie in scris si butaforie de gandire tip svaitar, plina de gauri negre ale mintii, chiar ca nu am mai vazut, decat poate la marele si auto-vitregitul de “Europa libera” Cartarescu care il facuse pe Vaclav Havel in EvZ scriitor “polonez” si disident trecut prin “inchisorile din Polonia”! “Inteleptul” editorial al “inteleptului” Institutului PDL a fost deja preluat in masa de “reperele dreptei”, inclusiv de “inteleptul” No 2, Volodea Tismaneanu, fara sa se prinda nimeni de “inteleapta” gafa.
De unde se vede ca gura pacatosului adevar graieste: in resorturile gandirii lui Plesu, “anticomunismul” de parada afisat pentru a confisca si compromite total dreapta cu adevarat romanesca este de fapt ceea ce el mascheaza, pentru prostime; crezul sau adanc: “socialismul cu fata umana”.
Cristi, ai murit ca un caine, aruncat in strada, si n-ai aflat “Adevarul”… n-ai mai apucat sa-l citesti: anticomunismul nu era cel pentru care ai luptat tu in Piata Universitatii, gata sa mori in orice clipa pentru el, incepand cu decembrie 1989, ci cel caldut, confortabil, sinecurizat, din vila de pe Paris, omagiindu-l si cerandu-i iertare lui Ceausescu, girandu-l pe Iliescu, gadilindu-l pe Constantinescu, periindu-l si, apoi, injurandu-l pe Basescu si pregatindu-l pe Baconshi!
Paturca: priviti-l in imaginile de pe gramada de saci raspanditi in mijlocul strazii! Dupa 20 de ani, acelasi om, modest si bun, ca cel care aprindea flacara luptei anticomuniste in zecile de piepturi ale tinerilor din Piata Universitatii. Si-acum uitati-va la Plesu, oriunde l-ati vedea.
Sa mai amintim ca “anticomunistul” Plesu a “debutat” la noua Scinteie in… 15 iunie 1990? Va spune ceva aceasta data? De la inaltimea lui de “anticomunist” guvernamental, Plesu infiera din “Adevarul”, cotidian cercetat in Dosarele Mineriadei pentru instigare la crima si violenta, tocmai “Chipul schimonist al libertatii” din Piata Universitatii.
Libertatea mortului nostru frumos, Cristi Paturca, pe care scuipa, azi, ca si ieri, viul urat Andrei Plesu.
Scinteia lui Brucan nu a murit ci doar s-a transformat, asa ca-n cantecul cu Jana, cu Plesu “incorectul politic” pe post de Jean-paduchele “anticomunismului”: “Plesu nu mai plange, Scinteia nu e moarta, Scinteia se transforma!”. La fel ca si socialismul devenit… “anticomunism cu fata umana”.
Romsoc, Romsoc, cum le zice Orwell, dar sa stim si noi, vorba lui Caragiale…
Presedintele Traian Basescu se va afla azi, la ora 21.00, in direct la Televiziunea nationala, la o Editie Speciala anuntata chiar ieri de TVR, cel mai probabil la solicitarea Presedintiei, dupa ce a devenit clar ca Romania isi da cu stangul in dreptul la Schengen. In cazul de fata, daca dreptul (sau dreapta) e (a lui) Basescu, stangul este inca ministru/l de Externe, si poarta numele de Baconschi. Supranumit ministrul-jacuzzi, teologul uns cu toate alifiile, este, de fapt, un alt biet rebut “de elita” emanat in serie pentru MAE de cooperativa de papagali a lui Soros, dupa deja celebrii Ungureanu si Cioroianu si, cu voia dvs, ultimul (sau primul?) pe lista, insusi bulibasa Plesu, al caror ministeriat anti-Romania s-a incheiat cu cate o demisie de caciula. Nu acelasi sfarsit vrea sa-l aiba pretendentul la scaunul lui Basescu, de la Cotroceni sau al Elenei Udrea, la Capitala, sau macar la scaunul lui Plesu, la Noua Europa. El ar vrea sa-i ceara Boc demisia, ca si cum prim ministrul nu ar putea sa-l demita direct. Desigur, Baconschi isi inchipuie ca santajul deja declansat de aparatul de propaganda al GDS va functiona si de data asta, pentru a-i acoperi gafele incomensurabile din ultima perioada. Ramane de vazut, live la TVR, de la ora 21.00.
Update: Ramane cum am stabilit. Scoala de cadre Soros/GDS/Noua Europa a revolutionat MAE: Plesu si-a dat demisia (nu-i mai venea nici omleta de la cantina si s-a gandit sa-i lasa lui Petre Roman sarcina de a transforma romanii in romi), Ungureanu si-a dat demisia (n-a reusit sa dea cadou Fundatia Gojdu Ungariei, nu-i placea limba “light”, “romanian”, si a uitat si vreo doi romani prin inchisorile americane din Irak), Cioroianu si-a dat la randul lui demisia, intr-un final apoteotic (el doar a cerut rusilor sa ramana in Transnistria cu “trupe pacificatoare”, a yes-uit-o pe Condolitza inainte ca ea sa deschida guritza si a uitat un roman nevinovat sa moara in greva foamei intr-o inchisoare din Polonia). Ei bine, teologul-jacuzzi Baconschi, nu, nu-si da demisia. El vrea sa ajunga cel putin presedinte, pe calea fundocratiei venite pe conducta ruso-germana. Mai-mai…
Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, a declarat azi că România sprijină aderarea Croaţiei la UE şi a apreciat că nu există nimic în declaraţiile sale anterioare care să certifice contrariul. El a calificat toate comentariile care au urmat interviului său luat de Ovidiu Nahoi pentru ziarul Adevărul drept „speculaţii gratuite” şi „aberaţii”, scrie EvZ. Baconschi a subliniat că respinge speculaţiile potrivit cărora România ar condiţiona susţinerea aderării la UE a Croaţiei de intrarea ţării noastre în Spaţiul Schengen, mai consmneaza EvZ. „Toate acestea sunt pur şi simplu aberaţii, nu există în declaraţiile mele nimic care să certifice acest lucru.”, a spus Baconschi pentru Agerpres. “Toate aceste speculaţii nu au avut ca bază reală de pornire ce am spus, ci tot felul de tentaţii senzaţionaliste care, după cum se vede, nu fac decât să genereze confuzii”, a adăugat inca ministrul de Externe. Dupa cum observam, inca ministrul uita sa se refere si la gafa tampa privind“denuntarea unilaterala” a MCV, probabil tot o interpretarea aberanta a presei dar si a Comisiei Europene, care i-a dat un raspuns in doi peri, pe loc.
Deci, intelegem de la inca ministrul Baconschi ca toata presa – roman si straina – e cretina si a inteles gresit ce ingaima el dintre pulpele lui Plesu cu Nahoi tinandu-i strans microfonul. Bine, bine, dar si Traian Basescu, presedintele Romaniei, e la fel de cretin? Pentru ca iata ce scrie tot EvZ, intr-o alta relatare:
Preşedintele Traian Băsescu l-a contrazis pe ministrul de externe Teodor Baconschi în privinţa propunerii ca România să denunţe mecanismul de verficare şi cooperare și să blocheze aderarea Croației ca ripostă la refuzul de a fi admiși în Schengen.
Preşedintele Traian Băsescu a declarat azi la şedinţa de Guvern că România nu poate denunţa unilateral mecanismul de cooperare şi verificare agreat cu autorităţile europene. “Ce vă propun să avem ca abordare comună, în primul rând ce vă propun să nu facem: România nu poate denunţa Mecanismul de Cooperare şi Verificare. De asemenea, România nu poate condiţiona sau nu este în politica noastră – poate s-o facă, dar nu este în politica noastră, pentru că am face exact ce ni se întâmplă nouă acum – nu este în politica noastră să blocăm accesul Croaţiei. Dimpotrivă, politica noastră externă susţine fără rezerve că statele din Balcanii de Vest trebuie să devină membre NATO şi UE“, a spus Băsescu.
Astfel, şeful statului l-a contrazis pe ministrul de externe Teodor Baconschi care declarase recent că România ar putea denunţa MCV ca ripostă la refuzul Franţei şi Germaniei de a ne admite în spaţiul Schengen. Recent, şeful statului l-a mai criticat pe ministrul Baconschi pentru declaraţiile sale. După ce şeful dipomaţiei afirmase că va pregăti o vizită a preşedintelui la Paris, Traian Băsescu a ripostat spunând că Baconschi a avut o iniţiativă nefericită.“Cred că a avut o iniţiativă nefericită, pentru că nu i-am cerut acest lucru. Nu i-am cerut să-mi aranjeze o vizită la Paris”, l-a taxat Băsescu pe şeful diplomaţiei.
Acum sa vedem ce zice si presa internationala, probabil la fel de “aberanta” si “senzationalista”:
În disputele privind aderarea la spaţiul Schengen, România ameninţă Croaţia”, titrează EUObserver cu referire la declaraţiile făcute de ministrul de externe român. “Lărgirea spaţiului Schengen nu are nici o legătură juridică cu mecanismul de verificare, scrie publicaţia de la Bruxelles, dar Olanda şi ţările nordice cred că o accelerare a lărgirii zonei fără frontiere ar anula stimulentul pentru continuarea reformelor şi ar ajuta bandele crimei organizate din România şi Bulgaria să pătrundă şi în alte state membre ale Uniunii”. “România este gata să denunţe tot, în cazul în care nu va fi admisă în spaţiul Schengen”, conchide ziarul ungar Nepszabadsag.citat de Rador.
Cotidianul “Sofia Azi” spune: “România acuză Bulgaria, fără niciun temei, de întârzierea aderării la Schengen. Însă românii uită că ceea ce spune ministrul de externe Baconschi este exact opusul atitudinii avute de guvernul bulgar, care nu şi-a criticat partenerii din UE- aşa cum a făcut Bucureştiul, ci încearcă să-şi îmbunătăţească criterii de aderare la Schengen”.
Nici presa din Croaţia nu a rămas indiferentă la spusele lui Baconschi, scrie si Cotidianul. De exemplu, cotidianul „Fokus” din Zagreb spune că “România încearcă un târg necinstit cu UE: aderarea României la spaţiul Schengen, contra votul României în favoarea aderării Croaţiei la UE”. Şi agenţia de presă croată Hina sancţionează România pentru ameninţările ridicole proferate de ministrul Teodor Baconschi: “”Prietenii” români încearcă să intre în Schengen via Croaţia”.
Şi mass-media din Franţa, Germania, Olanda, Belgia şi Marea Britanie mustră România din cauza interviului de ieri acordat de ministrul de Externe român. „Le Parisien” ironizează tactica lipsită de viziune şi de diplomaţie a puterii de la Bucureşti: “Pentru a forţa decizia în privinţa aderării la Schengen, Bucureştiul apelează în mod previzibil la ultracunoscuta «Nu schimbaţi regulile în timpul jocului!»”. Iar site-ul de informaţii EurActiv spune că “România vrea ca statul croat să plătească pentru întârzierea aderării României la spaţiul Schengen. Înfuriaţi pe germani şi pe francezi pentru că se opun aderării ţării lor la Schegen, românii ameninţă UE cu blocarea aderării Croaţiei la UE şi cu denunţarea unilaterală a Mecanismului de Cooperare şi Verificare din domeniul Justiţiei”.
“Ar fi extrem de nechibzuit ca România să recurgă la metodele de represiune pe care le-a propus de ministrul român de Externe. Cred că această tactică de negociere s-ar putea să antagonizeze celelalte state membre”, a declarat si Richard Lewis, expert politic pentru Institutul de Studii Europene din Bruxelles. Lewis crede că declarațiile lui Teodor Baconschi referitoare la faptul că România ar putea bloca intrarea Croaţiei în UE, pe motiv că românii trebuie să respecte Mecanismul de Cooperare și Verificare, pe când, în cazul croaţilor, nu a fost nevoie de acest mecanism, nu reprezintă un argument în sine. “Ce face o altă ţară candidată (Croaţia) nu are nici o legătură cu ceea ce se aplică în cazul României. Mi se pare că observaţiile sale sunt făcute să împace un public român, dar există riscul ca acestea să aibă efecte inverse”, a mai spus expertul de la Bruxelles.
Ce sa-i faci… o lume de cretini si-un singur intelectual.
Bine-bine, si, totusi, daca toata lumea ii spune ca e prost, de ce nu pleaca acasa?
Dupa cum ati observat, ceea ce era de asteptat s-a intamplat: UE si la gara cu Schengen. Asta ma obliga pana la urma sa scriu comentariul pe care il tot aman despre “Esecul planetar al diplomatiei romane, de la Moldova la Schengen. Falimentul statului roman pe mana agentilor Soros”. Cam lung titlul dar am vrut si eu sa “dau un semnal”. Pana atunci, sa revenim la oile noastre, albe si negre:
Daca mai tineti minte (ma indoiesc ca a uitat cineva 🙂 ) exact in urma cu o saptamana facea mare tam-tam si la noi stirea internationala cu “discriminarea romilor” de catre romani, care vor reintroducerea termenul corect de TIGAN in actele oficiale si corespondentele cu alte state ale Romaniei. Basescu tocmai daduse un interviu in Financial Times, in care, de gura si mai ales, pentru urechile Occidentului, afirma ca nu va promulga legea privind revenirea la cuvantul corect de TIGAN, considerand-o “o mare greseala”. Cu ceva timp in urma, la Radio Romania Actualitati afirma exact contrariul, anume ca a fost “o mare greseala” introducerea cuvantului ROM (inventat de Soros in cadrul unei operatiuni complexe anti-Romania, inceputa de Andrei Plesu si Petre Roman si perfectionata de GDS si bursierii Soros infiltrati in structurile statului – nota mea). Retineti: FT, 13 decembrie. Explicam atunci De ce e Basescu obligat sa accepte tiganii romi. Santajul Schengen. Santajul Schengen executat de Soros si oamenii lui din politica bucuresteana si din presa internationala, livrat apoi pe masa presedintelui tot de oamenii Soros, respectiv de Baconschi si ai lui (sa numaram si bursierii Soros si ai Colegiului Noua Europa al lui Plesu plasati ca pitici de gradina in curtea Cotroceniului?!…).
Iata cat de simplu este manipulat presedintele: ca sa ajunga santajul in mapa presedintelui, cineva trebuie intai sa scrie cel putin un articol in presa internationala. Si atunci se gaseste un oarecare Rupert Wolfe Murray care scrie nu unul ci chiar doua articole, in doua publicatii occidentale diferite, cu ceva prestigiu. Este vorba de cotidianul de stanga britanic The Guardian, unde acesta scrie – retineti data – pe 8 decembrie There’s room for ‘Roma’ and ‘Romanian’ si – tot pe 8 decembrie – in Economist, o variatiune pe aceeasi tema, Ire of the Tigan (va recomand comentariile savuroase si inteligente din baza celor doua articole-comanda). Ideea este cea de mai jos. Citez din murraytura:
“If the Romanian state were to do away with this term it might strike a chord with nationalists but it would insult the Roma population and send an international signal that Romanians are prejudiced – not the kind of message that is needed when delicate negotiations about Romania’s entry into the EU’s visa-free Schengen area are underway.”
Acestea fiind aranjate, apoi, in mapa de care va spuneam a aparut o nota in care, cu bold, s-a putut spune: “MAI MULTE publicatii occidentale au sanctionat initiativa legislativa privind revenirea la termenul de TIGAN in loc de ROM, avertizand ca exista riscul serios al diminuarii sanselor Romaniei de a fi acceptata in spatiul SCHENGEN, o prioritate zero a tarii noastre. Propunem un semnal puternic la nivel international, prin intermediul unui alt cotidian occidental, prin care Romania sa dezavueze energic acest proiect de lege”. Adica, Soros da cu capul (in Occident), Soros plaseaza (pe masa presedintelui) si apoi, tot Soros centreaza (in FT). Oare trebuie sa mentionam ce Serviciu de Informatii al Extraterestrilor s-a laudat cu “reusita interviului din Financial Times” si al cui bursier si membru in Consiliului Director al carei Fundatii a fost seful lui? Bleah…
A, uitam sa va zic: Murray asta e un linge-blide pe la Plesu si ale lui, un freaca-menta ca strain prin Romania pentru ca in tara lui ar fi doar ceea ce este de fapt: un nimeni. Pe-aici se da producator de filme si, chiar de curand, prin octombrie, a pregatit pentru “guru”-ul tiganilor, Nicolae Gheorghe, cuvantul de deschidere la o Conferinta a Comisiei Europene desfasurata la Bucuresti, Cluj si Iaşi despre “Contributia fondurilor Uniunii Europene la integrarea romilor” unde s-au “manifestat plenar” Mircea Toma, Tatiana Mungiu si restul austro-ungurenilor lui Soros (vezi foto mai jos). Desigur, e de-a dreptul amuzant – dintotdeauna – cum “societatea in civil” a muncit din greu vreo doua zile planuind cum sa se cheltuie mai bine “fondurile saracilor romi” infulecand doua zile icre negre la Hotel Intercontinental. Pana si Murray recunoaste, sarcastic: “The lunch provided by the Intercontinental was excellent”. Si plata “gazdelor” si participantilor la fel!
Pai poate ar trebui sa amintesc si ca “ziaristul independent” Rupert Wolfe Murray, care combate energic si deontologic pentru drepturile sorosiste ale tiganilor este si… producator al unui film realizat, intamplator, (tot) pentru Fundatia “Societatii Deschise”, chiar despre bursierii Soros? 🙂 ))))
Pai nu era mai corect ca Guardian, acolo unde il descrie pe “independent” ca “a freelance writer based in Bucharest” sa adauge si o *: “freelance” pentru Soros. Ca sa stie bietii cititori cum devine povestea cu tiganiada “soroslance”-rul de trei parale.
Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:
Mihai Pelin
Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putut salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
February 9th, 2011 
VR 
Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, a prezentat astăzi, 9 februarie 2011, în cadrul unei conferinţe de presă, bilanţul privind primul an de la preluarea mandatului ministerial, informeaza MAE (nu si ultimul? –nm). „România a fost, în 2010, activă internaţional şi angajată în continuarea construcţiei europene. 2011 nu va face decât să confirme şi să intensifice eforturile anului trecut. Voi promova în anul 2011 o diplomaţie inteligentă, echilibrată, activă, demnă şi, de ce nu?, îndrăzneaţă. Eforturile noastre de concepţie şi acţiune trebuie să devină mai vizibile. Diplomaţia reactivă trebuie să fie înlocuită de o atitudine activă, atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în plan internaţional”, a declarat ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, conform aparatului MAE. Parca am fi pe vremea celor doua ore ale TVR de propaganda comunista – “angajata in continuarea constructiei societatii socialiste multilateral dezvoltate” – plus imi plac si chestiile astea cu “voi promova”, “de ce nu?”. “eforturile noastre trebuie sa”, “diplomatia trebuie sa”... pai “de ce nu” ai facut asta pana acum ca sa nu ramanem “incremeniti in proiectul” “trebuie sa”? Ca si in ce priveste relatia cu Federatia Rusa, despre care Baconschi afirma: “Voi acorda o prioritate specială acestui spaţiu. Pentru moment nu vă pot oferi detalii (mmm – putin mister, o capa o spada, poate si o vulpe… 🙂 – nm), dar sper ca în acest an să asistăm la progrese reale şi pe această linie”. Dupa un an de mandat bilantul consta in “voi face”… Dincolo de bla-bla-ul oficial m-am gandit ca e mai haios sa stiti si cu ce a ramas “seful diplomatiei”, oficial, de pe urma acestui an. 🙂
Posted in 
Tags: 
