Cine nu intelege ca puterea politica a Moscovei de azi este doar o oglindire la scara mica a stemei Rusiei imperiale si o vesnic mandatara a testamentului lui Petru cel Mare, sa taca. Ciocurile agresive ale atotstapanitorului vultur bicefal rusesc isi gasesc corespondenti poate doar pe la ritualurile puternicilor din umbra ai Statelor Unite. Spre deosebire de puterea la vedere din Rusia, capul actual al Americii a fost bun doar pentru a-i coji ouale, la propriu, lui Putin, la unul din mic-dejunurile de pe veranda “dachei” din Novo-Ogaryovo a fostului KGB-ist (fotoaici). Si totusi, nu stiu cum se face ca toate ouale ramase intre Medvedolavroputin si Obama la masa cu pricina tot in capul lui Basescu se sparg, adica in crestetul nostru, respectiv in scutul de deasupra Romaniei.
Interesant e ca, “pe teren”, presedintele Romaniei e facut franjuri si de oamenii Rusiei si de oamenii SUA, in mod egal. Ce coincidenta, in aceeasi zi in care ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin, il facea varza cu carne pe Basescu, la Soci si pe Twitter, la Bucuresti si pe Facebook, ambasadorul SUA in Romania, Mark Gitenstein, dupa ce lua nota ca seful statului roman nu vine pentru al treilea an la rand (cam de cand e Obama mascota Casei Albe) la petrecerea data de Ziua Americii la Ambasada, tinea sa aminteasca in “speech”-ul sau despre “un bun prieten al meu si cel mai bun prieten al Americii“. Sa fi fost Boc, navetistul de Chicago, prezent la sindrofie, sau Basescu, in absentia? Nici vorba! E vorba de… Mirciulica Geoana. Pai parca Geoana era, in timpul alegerilor, “omul Moscovei”, nu “cel mai bun prieten al omului” pus de Obama la Bucuresti!
In postarea sa lapidara datata 4 iulie, flamboiantul ambasador rus la NATO, Dmitri Rogozin, se lauda ca presedintele Federatiei Ruse, Dmitri Medvedev, i-a aprobat criticile virulente la adresa lui Basescu facute la summitul Rusia-NATO de la Soci (*). Toata povestea asta cu “declaratiile dure” facute si de Medvedev in spatele draperiilor de la petrecerea Aliantei “votca-cola” de pe malul Marii Negre este sustinuta si de un ziar “koms0molist” din fosta URSS (unde-l gasim si pe mai vechiul nostru client Stanislav Belkovski, acum specializat pe “FSB-Faktor”). Cica Basescu, prin declaratia despre sustinerea Ordinului de trecere a Prutului dat de Antonescu, “s-a situat de partea nazistilor”.
Recent, preşedintele Traian Băsescu a vorbit la TVR despre amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul României, la Deveselu. Şeful statului a ţinut să asigure că declaraţii ca cele ale ambasadorului rus la NATO, Dimitri Rogozin, care aprecia că scutul antirachetă este un “cal Traian”, nu trebuie să fie luate în seamă şi asta deoarece Rogozin face parte din “echipa de zgomote”.
Ce mi se pare mai interesant este ca, pe data de 1 iulie, Rogozin sustine, pe contul sau de Twitter in limba engleza (in care apare in costumatie “periculoasa” de caza), ca “BTW” (“By the way”), tocmai l-a invitat Obama pe la Washington. Ceea ce nu se poate spune despre Basescu…
(*) Rogozin Amb. Dmitry Rogozin despre Basescu:
Д.А.Медведев жестко наехал на румынского Бэсеску за возмутительные высказывания по 1941. Рад, что президент поддержал меня в этом вопросе.
Am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!
16 septembrie 1944. Consiliul de Miniştri continuă să dezbată Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, de delegaţia României, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei din partea PCR. Lucreţiu Pătrăşcanu relatează calvarul Delegaţiei noastre în capitala proaspăt aliatei a României în războiul împotriva Germaniei.
Delegaţia a ajuns la Moscova în ziua de 30 august 1944. Discuţiile ar fi trebuit să înceapă a doua zi. N-au început niciodată. Ţinuţi în hotel fără să li se spună nimic, membrii Delegaţiei sunt convocaţi pe 8 septembrie 1944 la Kremlin, unde Viaceslav Molotov le citeşte cu o voce monotonă un text fără a le permite nu numai observaţii, dar nici măcar întreruperi din lectură.
Nu e o Convenţie de Armistiţiu. E un Diktat pur şi simplu. Prin nimic deosebit în brutalitatea sa de cel din noaptea de 26 iunie 1940.
La 12 septembrie 1944, Delegaţia se vede obligată să semneze unul dintre cele mai nedrepte documente din istoria ţării. Deşi întorsese armele la 23 august 1944, România era declarată învinsă, teritoriul naţional era ocupat de Armata Roşie, ni se luau Basarabia şi Bucovina de Nord, despăgubirile de plătit erau imense. Diferă prin ceva mojicia de ciubotă a diplomaţiei sovietice de atunci de mojicia cu cravată a diplomaţiei ruseşti de acum?!
În aceste condiţii, se înţelege jalea care domneşte în cele două şedinţe de Consiliu de Miniştri (cea din 15 şi cea din 16 septembrie) dedicate documentului semnat la Moscova.
Iuliu Maniu, unul dintre cei care au contribuit decisiv la Lovitura de Stat, mai că nu-şi dăduse pumni în cap la şedinţa anterioară, cea din 15 septembrie 1944, văzând că textul semnat la Moscova era cu mult sub cel negociat de Ion Antonescu cu Viaceslav Molotov: „Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, Guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, cînd ni se va pune în faţă mîine, poimîine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămînem noi.”
Jalea care a pus stăpânire pe membrii Guvernului îşi avea şi o altă cauză decât constatarea că autorii Loviturii de Stat fuseseră pur şi simplu traşi pe sfoară. O descoperim imediat din ceea ce spune, cuprins de revoltă, Iuliu Maniu: Pe teritoriul României, Armata Roşie, alcătuită din troglodiţi care vedeau întâia oară în viaţa lor ceasuri de mână şi ciorapi de damă (Nataşele lor purtând izmene din foi de cort), se deda la inimaginabile acte de sălbăticie.
Dar nu numai atât. Iuliu Maniu e revoltat şi de faptul că ofiţerii superiori sovietici se purtau cu autorităţile româneşti, inclusiv cu membrii Guvernului, mai rău decât cu nişte slugi.
Recent, a avut loc la Curtea Brâncovenească din Constanţa conferinţa “Chestiunea secuiască de la Mihai Viteazu la Traian Băsescu”, sustinuta de faimosul general Radu Theodoru, un neobosit luptator pentru cauza romaneasca. In cadrul acesteia (Video), abordand si situatia romanilor, ungurilor si evreilor sub Ion Antonescu, generalul a amintit si faptul ca Maresalul a fost cel care a facilitat imbarcarea evreilor spre Palestina, ca solutie pentru a scapa de Holocaust.
Intre aceasta “ sfidarea nerusinata” a lui Basescu, care a vorbit despre Maresal ca despre un erou, caci a fost, si ca despre un criminal, cand a fost criminal, desi nu s-a tras definitiv linie pe acest subiect, si nerusinata sfidare a celor care sunt responsabili, nepedepsti nici in ziua de azi pentru Holocaustul Rosu care a fost cel putin egal cu Holocasutul Evreiesc al lui Hitler, pe care ati alege-o?
Aici Basescu, care recunoaste ca “nu este nici istoric si nici jurnalist”, se afla probabil intr-o grava eroare, scuzabila daca luam in considerare ca tot el afirma ca nici “nu se pricepe”, pentru ca mai sustine si ca “Antonescu a trimis evrei la moarte la Auschwitz”. Nimic mai fals. Acela a fost Horthy, din Ardealul romanesc ocupat de unguri. Dimpotriva, Antonescu a salvat evrei de la moarte.
Nu le-a sărit în ochi, scris de două ori pe prima pagină, că naţiunea română s-a format după 1918? Că “nu fusese niciodată până atunci o naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii”?
Si Nicolae Videnie, fost cercetător timp de 10 ani tot la IRIR, a rămas acum o lună de zile pe drumuri, dupa ce Liviu Tofan i-a reproşat că şi-a permis să aprindă candela, să stropească cu aghiazmă şi să pună o icoană ortodoxă la sediul IRIR.
Situaţia persistă a rămâne nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ar renunţa la foloasele materiale, în a căror prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum în serios declaraţiile diplomatice, făcute înaintea trecerii Prutului. Erau declaraţii îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înşelat, decât acel ce a voit să fie.
Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat, sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţ iei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată — deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l-a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sunt state Cerul de-asupră-l schimbi, nu sufletul marea trecând-o. Pot să treacă mici, care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizaţiei greceşti, înflorit-a în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mâinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflând cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anulî 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. Si Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care-şi caută compensaţ ie în glorii sângeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvântul lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini — în formă — în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie cine. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse. Astfel se dăruieşte un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în tratatul de Ia San-Stefano independenţa României şi c-un rând după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând şi făcând — s-ar preface apoi în zece şi-n o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămână proprietate ohavnică rusească.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială — ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. În fine, susţinând dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sunt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună.
Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţine războiul, până ce Rusia-şi va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta, pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică, pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inapt pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă cu cei ce reprezintă ţara, coroana ei, şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre Principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmânuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate, când ajung în rândurile din urmă.
Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.
Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.
Relațiile romano-maghiare au fost explicate corect, de curând, de către istoricul american Larry L. WaTts, în cartea sa “Ferește-ma, Doamne de prieteni”. Maghiarii rămân o națiune “balama”, care închide și deschide ușa gâlcevii romano-ruse. In anii 50 rușii i-au folosit intens, uzând de promisiuni mai mult sau mai puțin voalate, pentru a întreține tensiuni, în acest timp insatuarân comunismul în ambele țări rivale.
Azi, se pare că rușii procedeaza la fel, dar au înlocuit ideologia cu economia. Rusia actioneaza nestingherită în economia Romaniei folosind firme, intelectuali, ziariști și lideri de opinie interpusi.
Inspirate din realitate, lucrarile mele de pictură despre maghiari vorbesc despre o stare de fapt artificială, întreținută mocnit mai mult de Moscova decât de Budapesta, deși Imperiul presează ritmic asupra celor doua etnii- română și maghiară.
Maghiarii fac lobby, conspiră și se agită, scopul final fiind, nu preluarea Ardealului, ci obtinerea de beneficii materiale. Chiar de li s-ar face cadou Ardealul, ce-ar face maghiarii cu milioane de români ostili?
Ardealul are soarta pecetluita pentru cateva secole, dacă o nouă conflagrație, cel puțin europeană, daca nu mondială, nu va interveni pentru o redistribuire teritorială.
Pe de alta parte, românii, deși favorizați de istoria recentă, intra în joc și mușcă neînțelept momeala maghiarilor care au nevoie de scandal ca să se vorbească despre ei ca persecutați.
Lucrarea “Hate – Relatiile Romano-Maghiare” (acrylic/ panza, 91 x 91 cm) e o interpretare a lucrarii lui Robert Indiana “Love”. Robert Indiana a creeat această lucrare în 1960, când Statele Unite se aflau în plină perioadă hippy, când, după un război mondial, oamenii reveneau la o atitudine pozitivă. Starea de spirit a cetățeanului era optimista, oamenii consumau, se bucurau de evenimentele la care asistau, națiunea americană se întărea, zorii războuilui din Vietnam nu se ivisera încă.
Lucrarea mea întoarce cuvintele de pe pânză și vorbeste despre o ură teribilă care se așterne, nu doar peste România, o ură între oameni și între popoare. Oamenii sunt secătuiți de puteri, nu mai visează, iar saracia spirituala îi impinge la ura. Problemele lor reale se ascund în spatele unor probleme lipsite de importanță. Starea de încruntare atinge cote alarmante, aproape de cele ale anului ’89. Toată lumea urăște pe toată lumea. Statul nu poate rezolva problemele cetățeanului, dar statul fiind o forță abstracta, omul se luptă cu omul de lângă el, care nu este o abstracțiune ci o realitate.
“Maghiar cerșind autonomia la New-York” (ulei / pânză, 35 x 45 cm) e o ironie. Da, este bine cunoscut lobbyul maghiar din Statele Unite, dar grijile politicienilor americani nu mai sunt de mult legate de politica externă europeană. Interesul politicienilor americani e focalizat spre Orient si spre Asia, de unde poate veni confortul natiunii. Oamenilor obisniuți de pe continentul dintre Atlantic și Pacific puțin le pasă de maghiari, romani , sârbi, etc. Orice sprijin american pentru un conflict mocnit din Estul Europei ar însemna sinuciderea pentru orice politician american.
“Maghiari Conspirand” ( ulei/panza, 45 x 50 cm) e o lucrare “cinstită” despre doi vecini aflați în tensiune. Da, maghiarii au conspirat și vor conspira! Asta au făcut și românii în secolele trecute. Românii au trecut munții de câte ori conspirația maghiară s-a concretizat în fapte, iar riposte lor nu a fost deloc blândă.
Cele trei tablouri au un mesaj circular: maghiarii conspiră, pălnuiesc și finantează la nivel mondial acțiuni de recuperare a unor teritorii aflate în stăpânirea României, Serbiei, Slovaciei, iar noi îi urâm că ne ne lasă în pace.
Când am lansat ideea realismului socialist-capitalist am dorit ca artiștii români să devină o voce civilizată și subtilă a conșiinței naționale. Câțiva colegi au făcut-o cu maestrie și cu subțirime intelectuală, alții au dus idea în marginea vulgarului și spre dialog de mahala.
Lansez acum tema artistic a comentariului social, cea a minorităților.
Zilele acestea – 2 si 4 iunie – s-au implinit 7 si respectiv 4 ani de la eliberarea din temnitele Transnistriei, dupa 12 si 15 ani de inchisoare, a eroilor romani din Basarabia, Alexandru Lesco, Andrei Ivantoc si Tudor Popa. Sa nu uitam si sa nu-i uitam!
Anul trecut Romania a depasit Rusia in topul celor mai mari investitori in Republica Moldova, arata un studiu difuzat de Ministerul Economiei de la Chisinau. Astfel, soldul investitiilor straine directe provenite din Romania constituia la finele anului trecut circa 215 milioane de dolari, in timp ce investitiile rusesti au constituit mai putin de 210 milioane de dolari, noteaza editia locala a ziarului Adevarul, citata de InfoRusia.
Potrivit aceluiasi studiu, daca la finele anului 2007 investitorii din Romania detineau o cota de 3,7% din totalul investitiilor straine directe in Republica Moldova, la finele anului 2010 aceasta cota a ajuns la 7,6%. In consecinta Romania a urcat de pe locul 10 pe locul cinci in topul celor mai mari investitori in economia moldoveneasca. In aceeasi perioada cota Rusiei a coborat de la 10% la 7,4%.
Potrivit datelor Ministerul Economiei, stocul de investitii straine directe acumulat la 31 decembrie 2010 constituia circa 2837,5 milioane de dolari, ceea ce indica o crestere cu 7,1% fata de 2009.
Primul loc dupa volumul total al investitiilor directe, acumulate in Republica Moldova pe intreaga perioada de desfasurare a procesului investitional, il ocupa Olanda cu o cota de 19,1% din total. Locul doi il ocupa Ciprul, caruia ii revine 13,4% din totalul investitiilor. Pe locul trei se claseaza Italia cu indicatorul de 10,8%, pe locul patru Germania cu 8,1%, iar pe locul cinci Romania. Circa o treime din investitiile directe din Romania au fost efectuate in sistemul bancar.
Datele de mai sus vor fi discutate la conferinta care se desfasoara astazi la Hotel Intercontinental Bucuresti, Romanian Investments in the Republic of Moldova – Current Challenges and Future Perspectives. Forumul „Investiţiile româneşti în Republica Moldova – Provocări prezente şi perspective viitoare” este organizat de casele de avocatura Tuca Zbarcea & Asociatii din Bucuresti si Turcan Cazac, de la Chisinau, cu sprijinul FinMedia.
George Damian, fost redactor de politica externa la fostul ziar ZIUA, desfiintat de Sorin Ovidiu Vintu si sters de noul KGB de pe fata Internetului: Chiar îmi pare rău că a dispărut ziarul ZIUA, singura publicaţie de la Bucureşti care se ocupa serios de problema Basarabiei. Poate că nu a fost chiar întâmplătoare dispariţia. Şi în contextul general al decăderii masive a presei, trece total neobservat un subiect de importanţă capitală: federalizarea Republicii Moldova. Mulţi dintre românii aproape decerebraţi de imaginile vârâte cu forţa pe cortex cu Monica Columbeanu spânzurată de gardul lui Irinel s-ar putea întreba de ce ne-ar interesa pe noi federalizarea Republicii Moldova? Răspuns: pentru că se legiferează prezenţa trupelor Federaţiei Ruse la mai puţin de 100 de kilometri de graniţa României.
Vlad Cubreacov a publicat textul integral al unei note diplomatice în care se văd presiunile germane pentru federalizarea Republicii Moldova. Aici. Mai înainte, fragmente ale acestei note diplomatice au fost publicate de Romanian Global News. Aici. Ştirea cu federalizarea Republicii Moldova pe model german a fost atât de importantă încât a intrat şi la postul de radio Deutsche Welle. Aici.
Basescu despre boicotarea reuniunii de la Varsovia: “Romania nu poate sta la aceeasi masa cu un stat care nu este recunoscut de ea insasi. Maine poate ne trezim la masa cu Smirnov!”
Iata NOTA despre Federalizarea Basarabiei, un subiect despre care s-a scris in mai multe randuri in fostul ziar ZIUA si care pare sa se implineasca azi, ca o continuare a Pactului Ribbentrop-Molotov:
AMBASADA REPUBLICII MOLDOVA BERLIN
Nr. 076/ 22.02.2011
NOTĂ DE CONVORBIRE
cu Amb[asadorul] Patricia Flor, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală
La 21 februarie curent, la iniţiativa mea, am avut un prânz de lucru cu Amb[asadorul] Patricia Fior, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Discuţia s-a axat, în principal, pe dimensiunea nistreană, precum şi pe situaţia politică internă din RM, Astfel, am informat-o detaliat despre acţiunile întreprinse de AIE în sensul asigurării alegerii şefului statului în condiţiile reticenţei maxime a opoziţiei, nefiind exclusă posibilitatea examinării modificării art. 78 al Constituţiei în sensul alegerii directe a preşedintelui. La rândul ei, Patricia Fior s-a arătat surprinsă de reapariţia respectivei idei în calculul liderilor Alianţei de guvernământ, menţionând riscul pe care îl comportă un asemenea scenariu pentru asigurarea stabilităţii politice din ţară.
Potrivit ei, o puternică instituţie prezidenţială cu mandat direct al poporului ar putea conduce la apariţia unor tensiuni inevitabile între ramurile puterii din RM, ceea ce ar retrograda ţara din punct de vedere constituţional la mijlocul anilor nouăzeci. În opinia ei, o soluţie plauzibilă ar fi acceptarea cerinţelor opoziţiei de a alege un şef de stat „apolitic”, urmând să se recurgă imediat la reforma constituţională în sensul transferului centrului politic de greutate spre prim-ministru, preluându-se, astfel, modelul german. În opinia ei, o puternică instituţie prezidenţială ar fi contraproductivă pentru tânăra democraţie moldovenească, existând pericolul unei „alunecări pe pista autoritară”, aşa cum s-a dovedit a fi guvernarea 2001-2009. Însă, a specificat ea, decizia finală aparţine clasei politice din RM şi, deci, întreaga responsabilitate aceasta urmează să şi-o asume în mod conştient. Germania, la rândul ei, va accepta orice decizie suverană în acest sens, însă rămâne disponibilă să ofere asistenţa necesară autorităţilor noastre, inclusiv în elaborarea proiectelor de modificare a constituţiei.
În ceea ce priveşte subiectul nistrean, P[atricia] Fior m-a informat despre recenta ei vizită la Moscova, unde a purtat discuţii cu şeful celui de-al doilea departament CSI al MAE-ului ras, Viktor Sorokin.
Dupa cum a informat portalul Ziaristi Online inca de dinainte de a se reinaugura statuia lui Matei Corvin din Cluj, UDMR a pus la cale eliminarea placii instalate de marele istoric roman Nicolae Iorga pe soclul statuii, pe care se putea citi: “Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca sa învingă Moldova nebiruită”. Placa a mai fost eliminata in trecut de trupele extremiste ale lui Horthy, in perioada ocupatiei teroriste a Ardealului si apoi, din nou, de cele ale lui Stalin, cand sovieticii au pus-o la topit odata cu instaurarea “Regiunii Autonome Maghiare”.
Din spusele Primariei rezulta in mod clar ca de la bun inceput s-a dorit eliminarea placii lui Iorga, de catre Ministerul Culturii din Ungaria si Ministerul din Romania condus de etnicul ungur membru al UDMR Kelemen Hunor, exact la fel ca pe vremea lui Horthy.
Ziaristi Online a intrat in posesia raspunsului primit de Asociatie si a reusit sa mai afle de la Primaria Clujului cine se impotriveste – pana acum pe ascuns – acestui demers: “pesonalitati ale minoritatii maghiare din Cluj-Napoca, de la lideri locali ai UDMR, la profesori, asociatii sau artisti de etnie maghiara”. Ramane sa vedem si noi exact la cine face referire purtatoarea de cuvant a Primariei, Oana Buzatu. Pana atunci, iata corespondenta pe aceasta tema. Spune multe.
Cultura rusă datorează atât de mult românilor, încât deşi în 1992 nu s-a găsit nici un rus care să spună lumii că “războiul din Transnistria este o acţiune genocidală a Rusiei imperiale contra poporului român”, rămâne un adevăr care merită readus în conştiinţa publicului. Asta deşi, -după cum spune românul: “Recunoştinţa este floare rară, nu creşte pe toate gardurile!”-, populaţiile slavone, ar fii fost cu mult mai primitivie decât acum, dacă mulţi iluminaţi români n-ar fi adus învăţături şi n-ar fii construit lăcaşuri academice pentru ele de-a lungul secolelor.
“De ce Romania nu trebuie sa “traga” Republica Moldova in orbita sa politica? Ce anume a facut Bucurestiul, cand a jucat “un rol neconstructiv” in politica sa fata de Transnistria? E rau, in cazul unei tari din estul Europei, sa fie “prea occidentala”?”
July 6th, 2011 
VR 
Cine nu intelege ca puterea politica a Moscovei de azi este doar o oglindire la scara mica a stemei Rusiei imperiale si o vesnic mandatara a testamentului lui Petru cel Mare, sa taca. Ciocurile agresive ale atotstapanitorului vultur bicefal rusesc isi gasesc corespondenti poate doar pe la ritualurile puternicilor din umbra ai Statelor Unite. Spre deosebire de puterea la vedere din Rusia, capul actual al Americii a fost bun doar pentru a-i coji ouale, la propriu, lui Putin, la unul din mic-dejunurile de pe veranda “dachei” din Novo-Ogaryovo a fostului KGB-ist (foto aici). Si totusi, nu stiu cum se face ca toate ouale ramase intre Medvedolavroputin si Obama la masa cu pricina tot in capul lui Basescu se sparg, adica in crestetul nostru, respectiv in scutul de deasupra Romaniei.
Posted in 
Tags: 
