Brucan, care ocupase funcţia de ambasador în SUA, a confirmat ulterior că a conspirat cu Moscova, iar traducătorul Sergiu Celac, fiul unui cominternist şi prefect al Craiovei, numit de către sovietici după al II-lea Război Mondial, a devenit, de asemenea, o ţintă (a UM 0110 Anti-KGB – nn), date fiind legăturile sale cu sovieticii.
REFERAT cu privire la cererea de reîncadrare în partid a lui TISMĂNEANU LEONTE. Născut la 26 februarie 1919 în Soroca, URSS. Originea socială: funcţionar. Naţionalitatea: evreu. Studii: 3 clase de liceu şi 2 ani Facultatea de Litere. Data încadrării în partid: 1933. În prezent este secretar al Comitetului raional de Artă şi Cultură din raionul T. Vladimirescu.
Agenţii KGB-ului infiltraţi în structurile de putere ale statului îşi pot savura victoria: au mai plătit o poliţă şi au mai dat un avertisment celor ce cred în idealurile sacre pe care se fondează identitatea naţională românească.
Precizare In unele publicatii a aparut, in mod eronat, informatia ca, in emisiunea din 12.01.2011, de la REALITATEA TV, domnul Gl. Lt. Pavel ABRAHAM, Seful Departamentului Juridic al SCMD, a indemnat cadrele militare in rezerva sa depuna adeverinte si sa solicite recalcularea pensiilor, iar in momentul in care vor primi cupoanele de pensie micsorata, sa […]
„Cu prieteni ca aceştia… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”
Ziaristi Online.ro publica fragmente din „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” („Cu prieteni ca aceştia… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”), noua lucrare a istoricului american dr. Larry L Watts, un excepţional cunoscător al realităţilor româneşti ante şi post-decembriste. Este o carte-document, care va vedea curând lumina tiparului la Editura Rao, dezvăluind publicului autohton, dar şi observatorilor internaţionali, amănunte absolut senzaţionale din culisele politicii şi ale spionajului, care au precedat revoluţia din decembrie ‘89 şi manevrele care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din arhivele serviciilor speciale americane si nu numai, studiul lui Larry Watts oferă o perspectivă cu tentă explozivă asupra unor evenimente şi persoane privite până acum din cu totul alte unghiuri. Fragmentele sunt obtinute in exclusivitate de Civic Media.ro.
Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universităţile din Washington, Seattle şi UCLA, având şi un doctorat la Umea University din Suedia. Intre 1990 şi 1991 a fost conducătorul Biroului IREX din Bucureşti , pînă în 1997 a fost Senior consultant al Project on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România.Din 1990, dl.Watts a fost consilierul mai multor autorităţi române, în probleme de reformă democrată şi control asupra instituţiilor statului. A fost implicat direct în înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a Consiliului pentru Minorităţi Naţionale. A semnat numeroase cărţi şi studii de istorie, între care “Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, “O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941”- volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareşalului Antonescu, co-editor la “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Articolelele şi studiile sale au apărut frecvent în publicaţii precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security” s.a.m.d.
Prima parte a studiului examinează geneza transformării României din aliat în inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a ieşi de sub dominaţia sovietică în domeniul spionajului şi ameninţarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry Watts putem trage concluzii privin operatiunea de reocuparea a institutiilor statului roman prin aceleasi modalitati ca si kominternistii bolsevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte Rautu, Gizela Wass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenta, aceste nume importante de agenti kominternisti NKVD-isti din perioada ocupatiei sovietice se afla astazi pe aceleasi firmamente politico-institutionale prin urmasii lor directi.
Capitolul al II-lea la lucrarii, intitulat “Ambiţii imperiale, conflicte comuniste”, este pus de Larry Watts sub un Motto al lui…Leon Troţki, din 1921 :
”Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial. Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste…un secol”!
„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”
Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrării, Ziaristi Online.ro publică fragmentul intitulat “Influenţa asupra politicii Cominternului”, care priveste inclusiv Basarabia, iar ultima parte este dedicata Unitatii speciala anti-KGB a DSS si perceptiei serviciilor speciale americane asupra activitatii acesteia.
“Prelucrareatrecutului propriu sau a celui colectiv –Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greseliletrecutului. Prelucrareatrecutuluicolectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).
Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22” a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.
Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”
Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.
Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…
Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:
– filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
– este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
– filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”
Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.
Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.
Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.
Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?
Calea maximei rezistenţe – Portretul luptătorului la tinereţe
Filmul Portretul luptătorului la tinereţe, regizat de Constantin Popescu, este primul din istoria cinema-ului autohton, care recuperează evenimente extrem de controversate şi de neclare din istoria rezistenţei luptătorilor din munţi. Acest film vine după o lungă, nefericită şi inutilă serie de filme istorice care au mistificat faptele istorice autohtone şi contextul socio-politic mondial şi au agresat conştiinţa naţională, mai tot timpul ameţită de succesiunea ameţitoare de dominaţii. (…) Ce dăunează, însă, acestei opţiuni este omiterea oricăror implicaţii, remarci, comentarii, replici care au legătură cu situaţia politică. Abandonarea politicului reduce personajele la un portret colectiv monocolor şi infantil, pe alocuri. Filmul, cel puţin în ultima parte, în care se diluează antagonismul partizani/securişti, rămîne doar un exerciţiu de supravieţuire în munţi, fără obstacolele ideologice, extrem de necesare într-o astfel de recuperare a unor evenimente din istoria recentă.
Filmul ar fi trebuit să fie mai mult decît un jurnal de supravieţuire. Sigur că, spre sfîrşitul perioadei de hăituială, foarte bine pusă la punct de Securitate, toată lupta lor se transformă într-o continuă luptă de supravieţuire, motorul ideologic (şi nu mă refer aici doar la Mişcarea Legionară) şi substanţa umană sînt prea puţin chestionate. Dacă filmul este structurat, cel puţin în prima parte, pe antagonismul partizani/securişti, fuga permanentă şi supravieţuirea dificilă ale partizanilor ar fi trebuit secondate ideologic, aşa cum, de altfel, pentru comunişti se întîmplă, în lungile şi extrem de bine închegatele şedinţe conduse de Bodnarenko (Mihai Constantin, cu o interpretare echilibrată, însă cu cîteva accente cabotine, generate mai degrabă de replică). Pentru spectatorii care nu au nici o idee despre aceste grupări de rezistenţă, încrîncenarea şi motivele pentru care tinerii se află în luptă nu se întrevăd clar, aceştia părînd, de multe ori, nişte idealişti imaturi şi trişti.
Defiancee povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.
Realizatoarea TV (inca de pe vremea PCR) Lucia Hossu Longin, secretar general al fostului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cercetator CNSAS, in prezent membra in Consiliul de Administratie al TVR, la data schimbarii “vanatorului de securisti” Marius Oprea cu sinecuristul Vladimir Tismaneanu a facut publica o “Scrisoare Deschisa” adresata in special Parlamentului Romaniei, in care dezvaluia lucruri nu prea placute despre Familia Tismaneanu. Respectiv, citez: “(…) de curând am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu” (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor”. Cum nu mai e mult pana se implineste un an de la data dezvaluirilor doamnei Lucia Hossu Longin, tin sa-i reamintesc ca, in interesul opiniei publice si spre edificarea celor care mai trebuie sa se edifice, este de datoria ei sa-si tina promisiunea si sa publice Dosarul incriminatoriu. Nu de alta, dar dupa ce Tismaneanu a dus, din patul lui Arafat, o munca “pro bono” de peste un miliard de lei vechi, cine stie, cu un asemenea trecut de hot ordinar, ne-am putea trezi ca vinde si sediul IICCMER!
Lucia Hossu Longin: La o biată echipă de 40 de persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu”, de natură să nu ne mai permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele săvârşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost creat Institutul.
Consider de o gravitate deosebită faptul că acest nou Consiliu ştiinţific, prin preşedintele lui, se ocupă de „monitorizarea activităţii de cercetare” (art.4-lit.5), că prin trimiterea secretarului ştiinţific al Consiliului în Comitetul director al Institutului, în executiv, practic se controlează activitatea de zi cu zi, şi, de asemenea, că „în pixul” preşedintelui acestui Consiliu ştiinţific stau şi propunerile privind membrii Comitetului director, care membrii, în mod firesc, erau numiţi de preşedintele IICCMER.
Eu îi propun domnului prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor comunismului.
Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curând am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu” (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi”, care apar în documentul „Patrimoniu”, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.
Aştept ca Parlamentul României să compare cele două Hotărâri de organizare a IICCMER, una dată în noiembrie 2009 şi cealaltă (anulând atribuţiile specifice ale Instituţiei) în 23 februarie 2010, şi să constate cât de serios este angajat premierul Emil Boc în investigarea şi condamnarea crimelor comunismului. Nu doresc să lucrez într-un muzeu al figurilor de ceară creat după dicteul domnului Tismăneanu.
Abrogaţi, domnule Boc, această Hotărâre care nu vă onorează!
„(…) Partidul Comunist din România – partid de tip nou, plămădit în focul marilor bătălii de clasă încinse în ţara noastră sub influenţa Revoluţiei din Octombrie – a luptat din primele clipe ale existenţei sale pentru unitate de acţiune şi unitate organică a clasei muncitoare.
(…) Călăuzindu-se după învăţătura leninistă care arată că tăria partidului constă nu atât în numărul membrilor săi, cât în calitatea lor, în devotamentul lor faţă de interesele clasei muncitoare, că partidul se întăreşte curăţindu-şi rândurile de elementele carieriste, nestatornice, duşmănoase, CC al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în baza indicaţiilor Congresului PMR, verificarea tuturor membrilor partidului.
Acţiunea de verificare a constituit o înaltă şcoală de educaţie revoluţionară pentru întregul popor şi s-a soldat cu scoaterea din rândurile PMR a unui mare număr de elemente necorespunzătoare, necinstite, descompuse moraliceşte sau duşmănoase.
Tăria partidului se verifică în permanenţă în cursul luptei pentru înfăptuirea politicii sale, pentru industria socialistă a ţării ca bază a dezvoltării sale, pentru transformarea socialistă a agriculturii, pentru întărirea continuă a statului de democraţie populară.
Linia sa politică nu poate fi aplicată dacă forţa conducătoare în stat, partidul, nu reprezintă o unitate de voinţă şi acţiune. Partidul Comunist nu poate îngădui ca o parte a membrilor săi să se constituie în vreun grup aparte, într-o fracţiune cu platformă şi program propriu.
(…) Congresul al II-lea al PMR ţinut în decembrie 1955, a făcut un impunător bilanţ al realizărilor poporului nostru, bilanţ cu care partidul şi întregul nostru popor se mândresc. Acest bilanţ dovedeşte fără putinţă de tăgadă că PMR este la înălţimea partidului de tip nou aşa cum l-a conceput Lenin, că poporul nostru are în PMR conducătorul capabil să-l ducă pe drumul vieţii noi. (…) Dar aşa cum arăta Lenin, cucerirea puterii înseamnă doar începutul revoluţiei socialiste. (…) Îndeplinirea sarcinilor măreţe ridicate de Congresul al II-lea al PMR în faţa poporului nostru nu ar putea fi îndeplinite dacă imensa majoritate a membrilor partidului nu ar răspunde la chemările conducerii sale ca un singur om, dacă partidul n-ar avea o disciplină de fier.
Stând ferm pe poziţiile marxismului creator, partidul nostru a respins cu hotărâre tendinţele anarhice ale unor elmente care sub presiunea ideologiei străine şi a propagandei duşmane au încercat, cu prilejul dezbaterilor Documentelor Congresului al XX-lea al PCUS, să stabilească unitatea şi rolul conducător al partidului în viaţa de stat şi obştească, în ideologie şi cultură.
Astfel, însăşi viaţa, înseşi cerinţele de partid şi ale construcţiei socialiste continuă adevăratele învăţăminte marxist-leniniste care demonstrează că lupta consecventă împotriva oricărei varietăţi de oportunism şi curăţirea rândurilor partidului de elementele oportuniste este o lege a dezvoltării partidului revoluţionar al clasei muncitoare.
(…) PMR, ca detaşament al mişcării comuniste internaţionale, ca unic partid de guvernământ al unei ţări care face parte din marea familie a ţărilor socialiste, este conştient de marea răspundere care apasă pe umerii săi şi înţelege să se călăuzească şi pe viitor de atotbiruitoarea învăţătură marxist-leninistă”
(Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Drumul înfăptuirii Partidului unic al clasei muncitoare din Romînia”, „Viaţa Studenţească” – unde avea sa lucreze si fiul sau, Vladimir – , anul III, nr. 2, februarie 1958, p. 5).
„Despre predarea diferenţiată a ştiinţelor sociale se vorbeşte de multă vreme însă până astăzi, practic, ea nu a fost realizată. Într-adevăr, predarea diferenţiată prezintă o mare importanţă (…) astfel încât să trezească interesul studenţilor, să-i facă să înţeleagă politica partidului şi guvernului, lupta poporului nostru şi a clasei muncitoare pentru făurirea vieţii noi, să-i facă să înţeleagă sacrificiile şi eforturile eroice depuse de oamenii muncii pentru a le asigura şi lor, studenţilor, o viaţă liberă şi condiţii optime de pregătire. (…)
Mai trebuie spus că greutăţile şi lipsurile care apar în mod inevitabil în opera de construire a scoialismului nu trebuie ocolite de cursurile noastre deoarece atunci vom obţine efecte contrare celor urmărite de noi.
Problemele tratate vor coincide în liniile lor mari, dar felul în care va fi expusă lecţia va varia după posibilităţile şi personalitatea fiecărui cadru de predare în parte. Fără îndoială că acest procedeu nou, la înălţimea cerinţelor actuale de învăţământ nou superior, va influenţa în mod pozitiv eficacitatea cursului de socialism ştiinţific”
(Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Viaţa Studenţească” – unde avea sa lucvreze apoi si fiul sau, Vladimir -, anul II, nr. 9, septembrie 1957, p. 6).
Leonte Tismaneanu in viziunea CC al PCR
Cronica Romana publica dosarul de cadre al lui Leonte Tismaneanu (tatal lui Vladimir Tismaneanu – foto) intrucat considera ca este o informatiei de interes national. Si asta, in virtutea faptului ca directorul Arhivelor Nationale, Dorin Dobrincu, a considerat ca este important sa fie dat publicitatii o nota abjecta, compusa de un securist, despre viata Prea Fericitului Parinte Patriarh. Cronica Romana da astazi publicitatii un document oficial despre mediul familial in care a crescut cel care a stat la baza primului atac impotriva Bisericii Ortodoxe Romane, presedintele comisiei prezidentiale, Vladimir Tismaneanu.
„PARTIDUL MUNCITORESC ROMAN/COMITETUL CENTRAL – Comisia Controlului de Partid – Bucuresti, 28 ianuarie 1964 – REFERAT cu privire la cererea de reincadrare in partid a lui TISMANEANU LEONTE.
Nascut la 26 februarie 1919 in Soroca, URSS/ Originea sociala: functionar/ Nationalitatea: evreu/ Studii: 3 clase de liceu si 2 ani Facultatea de Litere/ Data incadrarii in partid: 1933/ In prezent este secretar al Comitetului raional de Arta si Cultura din raionul T. Vladimirescu.
Ministerul Adevarului din 1984, instrumentele si comisarii de “corectitudine politica” ai neo-kominternului, i.e. Politia Gandirii: Cazul Tismaneanu pe Wikipedia, portalul “administratorilor anonimi” inruditi cu “idiotii folositori” ai Wikileaks. Obiect de studiu aprofundat:
Acest articol trebuie să respecte îndrumările referitoare la biografiile personalităților în viață. Afirmațiile negative și în special cele calomnioase introduse fără bibliografie sau cu o bibliografie insuficientă trebuie înlăturate pe loc. Regula celor trei reveniri nu se aplică în astfel de înlăturări de text. Inserarea repetată a unor astfel de afirmații se va raporta la pagina de reclamații.
Sa mai adaug ca de mult timp, VT a raspuns la/respins cvasi-tatalitatea acuzatiilor care i se aduc, si ca raspunsul lui nu este prezentat in nici o forma in acest articol, cu toate ca este de datoria editorilor sa nu introduca informatii neverificate? Sa mai adaug ca nici o sursa favorabila lui VT nu este citata in acest articol, cu toate ca acuzatiile care i se aduc aici sunt extrem de grave si provin dintr-o singura serie de surse, si cu toate ca aceste comentarii au fost publicate in unele din cele mai respectabile si neutre publicatii existente in Romania (22, Observator Cultural, Cotidianul, Dilema Veche etc.)? Sa mai adaug ca, in acest interviu din Observator Cultural, VT nominaleaza acest articol de pe wikipedia ca fiind parte a unei campanii negative impotriva sa?
In ce priveste sursa citata, Gutza: in primul rand, exista o politica prin care genul de surse de tip blog si forum nu sunt acceptate pe wikipedia – in engleza, il poti gasi aici. Daca cineva isi lanseaza un forum si publica acolo, fara posibilitatea de verificare si fara raspundere civila identica cu aceea a unui jurnalist in prea scrisa, tot ce-i trece prin minte (de exemplu, faptul ca lui Liiceanu “ii plac barbatii”, asa cum o sa gasesti pe acel site), atunci nu face parte din ceea ce wikipedia defineste ca “reliable source”.
Mai mult: pe langa faptul ca e ridicol sa-mi spuna cineva ca “prezentam toate punctele de vedere” atunci cand (a) articolul asta nu prezinta nici un alt punct de vedere si (b) “toate punctele de vedere” nu cadreaza cu politica wikipediei (care, asa cum am aratat, prezinta numai punctele de vedere din surse de incredere, publicate si responsabile – n-ai decat sa citezi “Ziua“, dar nu vad de ce sa citezi si blogurile lui Roncea!). Mai ales atunci cand toate materialele pe care le citeaza ca fiind opinia altora au fost deja publicate in alta parte (deci ar putea si ar trebui sa fie preluate de acolo).
Si inca si mai mult: pasajul pe care il re-adaugi tu, indiferent de unde ar fi citat, este formulat ca un advertisement pentru blogul ala, si face o afirmatie care este POV despre cine este contra raportului Tismaneanu (defineste in termeni vagi si dupa presupuse merite, in loc sa numeasca persoanele despre care pretinde ca sunt implicate in dezavuarea raportului – induce o concluzie). 79.114.190.235 30 noiembrie 2007 17:53 (EET)
Ok, poate îmi scapă mie ceva, sau poate nu vorbim despre același lucru. Eu pe “blog-ul” ăla citesc așa: “Asociatia Civic Media a mai primit, in anul 2006, din partea Uniunii Juristilor din Romania, Diploma de Onoare de Ziua Justitiei si Medalia de merit pentru promovarea deontologiei jurnalistice. Membrii ACM au mai fost premiati pentru activitatea lor publicistica si civica de Comisia Europeana, Clubul Roman de Presa, Uniunea Jurnalistilor Romani, Asociatia 15 Noiembrie Brasov 1987, Centrul Rezistentei Anticomuniste, s.a.“. Din câte-mi dau seama, există trei posibilități:
Tot citatul de mai sus este constituit exclusiv din minciuni sfruntate, caz în care într-adevăr avem de-a face cu un blog de doi bani și căruia-i lipsește orice urmă de onestitate;
Citatul de mai sus este corect, dar Dvs. ați decis că asta nu înseamnă nimic și avem în continuare de-a face cu un blog de doi bani;
Citatul este corect și ca atare sursa este de încredere.
Dacă mai există vreo altă variantă, vă rog să mi-o faceți înțeleasă. Dacă nu, eu înclin către punctul 3 — dumneavoastră?
Legat de faptul că formularea este poate nefericită, sau legat de faptul că punctul de vedere global al articolului nu este unul deosebit de neutru, constat că există o casetă POV la începutul articolului — sunteți liber să adăugați date noi pentru a contrabalansa situația.
Pentru moment voi reintroduce textul pe care l-ați șters. Aștept comentariile Dvs. —GutzaDD+ 30 noiembrie 2007 18:02 (EET)
Din ton se face știrea. Aș sugera să reformulați secțiunea respectivă într-o formă în care să aruncați lumină asupra contextului, dar păstrând legătura. Dacă mai vrea cineva să arunce o părere, este binevenit. —GutzaDD+ 30 noiembrie 2007 18:34 (EET)
“Sorin Oprescu este primul medic din Romania care declara ca in iunie 1990 minerii ar fi fost cei molestati si batuti! Cine i-a batut pe minerii pe care pretinde domnul Oprescu ca i-a ingrijit? Bucurestenii, studentii, intelectualii barbosi?”, afirmau reprezentantii Asociatiei Victimelor Mineriadei, in iunie 2008, dupa o declaratia scandaloasa a actualului Primar General al Capitalei, Sorin Oprescu, pupil si mai mult decat atat al lui Ion Iliescu. Sa mai amintim ca si Petre Roman sustinea la Consiliul Europei ca sangele pe care unii colegi de-ai nostri il lasasera sa curga din capetele lor, in timp ce se zguduiau pentru ca picioarele le erau trase in jos de mineri pe scarile Arhitecturii, ar fi fost “vopsea rosie”? Spatiul verde din fata Teatrului National a fost, in diminetile zilelor negre din istoria Romaniei, 13 si 14 iunie 1990, la fel, imbibat de “vopsea rosie”. Peste care minerii “au plantat flori”, pentru ca de aceea venisera in Piata Universitatii, dupa cum sustinea Iliescu-KGB atunci, ca si azi.
Dupa ce am iesit din spitale si din unitatile militare in care fusesem detinuti ilegal in conditii inumane, la una dintre primele comemorari, pe gazonul din fata Teatrului National, pe locul batailor “in sange” (sau “cu vopsea rosie”), unde in timpul manifestatie anticomuniste statea Borna “Kilometrului Zero al democratiei – Zona libera de neocomunism”, a fost ridicata o cruce simpla, de lemn. Inca de pe vremea lui Iliescu. Nici macar tartorul “revolutiei” nu a indraznit sa se opuna! In urma cu doi ani, inainte de a se instala tovarasul felcer “independent” in fotoliul de Primar General, Asociatia Victimelor Mineriadelor a ridicat, cu toate aprobarile legale necesare, o cruce frumoasa de marmura alba, sfintita de un sobor de preoti ai Patriarhiei. Am participat si eu atunci, la instalarea ei, pe 13 iunie 2008, In Memoriam victimele regimului Iliescu-Roman. Ei bine, astazi, in apropierea comemorarii celorlalte victime ale noastre, cele din decembrie 1989, primarul a carei ticalosie nu este depasita decat de nesimtirea epocala a dispus sa fie daramata Crucea alba, exact ca pe vremea bolsevicilor comunisti. Procedand ca un hot, pe furis, in ceas de noapte, sfidand legea, simbolistica locului si a jertfei Mantuitorului si memoria celor care au murit acolo. Taierea din temelii a Crucii a fost realizata fara macar a fi incunostiintata Asociatia Victimelor Mineriadei, invocandu-se ulterior “ratiuni artistice”: pe platoul din fata Teatrului National urmeaza sa fie plasata o monstruozitate de motunachi hidosi din bronz – o alegorie la caruta cu “prostii de romani” – care ne-a costat, pana acum, 1,5 milioane de euro (ati citit bine!). Iar Crucea “deranja” arta preferatului lui Oprescu, sculptorul Bolborea, abonat la toate lucrarile Primariei mai ceva ca societatea de demolari Apolodor. Distrugatorul Bucurestilor isi merita cu prisosinta porecla: Oprescu, al doilea Ceausescu. Parca nu era de ajuns ca il servea cu declaratii mincinoase despre mineriada pe Iliescu, acum ii si desavarseste si implineste discursul de multumire adresat minerilor in iunie 1990. Ucideti, ca va protejeaza tata Ilici, profanti, ca e tatal hotilor din Primarie in spatele vostru, stergeti si batjocoriti identitatea acestui popor, radeti istoria din temelii si apoi rescrieti-o, dupa modelul Roller-Tismaneanu, chiar pe banii “prostilor de romani” din “caruta alegorica”…
Dar si cand le-o plesni aorta, asa, brusc, din prea mult amor de romani…
CURENTUL: Oprescu îl îmbogăţeşte pe sculptorul Bolborea cu un milion de euro din „motive artistice“
Statuile şi monumentele s-au „transformat“ peste noapte în prioritate pentru primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Edilul-şef al Bucureştiului îşi permite să dea din banii bucureştenilor peste un milion de euro pentru „realizarea“ a două noi statui în Capitală. Interesant este că Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, instituţie subordonată Primăriei Capitalei, l-a desemnat „direct“ pe sculptorul Ioan Bolborea să se ocupe de statuile lui Lascăr Catargiu şi Alexandru Ioan Cuza. De fapt, Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic susţine că s-au desfăşurat două licitaţii prin negociere fără anunţ de participare. Negocierea a fost făcută doar cu un singur sculptor. De ce? Răspunsul din partea Primăriei Capitalei este simplu: „Lucrările pot fi furnizate numai de un anumit ofertant, din motive artistice“. Numai că cele două monumente nici măcar nu vor fi situate unul långă celălalt astfel încåt vreun critic de artă să poată reproşa vreodată primarului general Sorin Oprescu faptul că statuile nu se „completează“.
Sculptorul Ioan Bolborea va avea la dispoziţie cinci luni pentru realizarea monumentului lui Lascăr Catargiu. Artistul va primi 1,75 milioane lei, fără TVA, pentru „transpunerea în bronz, reasamblarea componentelor din bronz, recompunerea componentelor de piatră, precum şi pentru reamplasarea ansamblului monumental Lascăr Catargiu la intersecţia Bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Povernei“. La licitaţia pentru realizarea statuii lui Al. I. Cuza a participat „din motive artistice“ tot un singur sculptor – Ioan Bolborea. Pentru monumentul dedicat lui Al. I.Cuza, ce trebuie realizat în trei luni, sculptorul cåştigător va primi alte trei milioane de lei, fără TVA. Bolborea va trebui să realizeze macheta scara 1/1 din material intermediar, transpunerea în material definitiv – bronz – a acestei statui şi amplasarea în zona Parcului Al.I.Cuza din sectorul 3.
Se pare că reprezentanţii Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, împreună cu primarul general al Capitalei, au o „afinitate“ pentru lucrările sculptorului Ioan Bolborea. Anul trecut, Bolborea s-a ales cu 550.000 lei fără TVA, pentru realizarea din material intermediar – ipsos – la scara 1 pe 1 a unui alt monument. Grupul statuar „Căruţa cu paiaţe“, ce trebuie amplasat în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost creat tot de sculptorul Ioan Bolborea. Valoarea lucrării se ridică la 1,5 milioane de euro, banii fiind suportaţi de Primăria Capitalei şi de Ministerul Culturii.
Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:
Mihai Pelin
Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putut salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
Revolutionarul autentic si, totodata, cercetatorul temeinic al evenimentelor din decembrie 1989, timisoreanul Marius Mioc face o radiografie la punct si virgula a mult-mediatizatul caz inventat de Doru Maries si “confirmat” de Dan Voinea privind asa-zisul “decret secret” al lui Ion Iliescu de gratiere a cuplului Ceausescu. Gogorita a fost semnalata si aici, sub titlul Maries si Voinea, agentii de PR ai lui Iliescu. Reinvierea comunismului sau cum se hranesc hoitarii si mustele lui Tismaneanu din starvul lui Ceausescu, cat si de George Damian, cu postarea Fonfleu de presă: graţierea lui Nicolae Ceauşescu. Dar nimeni nu este mai indicat decat Marius Mioc in a-i pune la raze X pe profitorii revolutiei. Concluzia logica a analizei sale este zdrobitoare – mai ales pentru acei membri ai serviciilor secrete foste romanesti care au cheltuit importante resurse financiare ale statului pentru a intretine mitul revolutionarilor (de carton) din trena mercenarului tuturor regimurilor Volodea Tismaneanu: atat Maries cat si Voinea fac jocul lui Ion Iliescu si, mai departe, al fortelor antiromanesti care l-au adus la putere. Se desprinde automat o intrebare de logica simpla pe adresa SRI: daca oamenii lui Tismaneanu il deservesc pe Iliescu-KGB pentru cine lucreaza, de fapt, “profesorul”? Intamplator sau nu, in aceasta “afacere”, preluata pana si de TVR (sa mergem cu logica mai departe: pe cine serveste conducerea TVR, formata din membri GDS?), au fost implicate doua echipe de jurnalisti, ambele de la fostul ziar Ziua. Este vorba de e-politic.ro, site-ul care a prezentat un fel de interviu de sustinere cu Dan Voinea in seara de dinaintea de conferinta lui Dorel Maries (!) si de Lumea Justitiei – luju.ro, site-ul care s-a transformat, regretabil, in goarna diversiunii, imediat dupa conferinta de presa a Asociatiei 21 Decembrie. Este de subliniat ca cel care a stat alaturi de Doru Maries la prezentarea falsului decret este avocatul Antonie Popescu (foto stanga), un caz clinic si tipic de tradator, ca fost membru al Ligii Studentilor, desi neimplicat in Fenomenul Piata Universitatii, devenit ulterior membru al camarilei lui Emil Constantinescu si suspectat de fostii colegi de apartenenta la “structuri” inca din perioada in care a lucrat in subordinea agentilor fostului presedinte (sa ne mai intrebam, tot logic, care este legatura lor cu Tismaneanu?).
Marius Mioc considera ca inregistrarea audio a dialogului dintre ziaristul Marian Ghiţeanu şi fostului procuror militar Dan Voinea a produs un caz de manipulare demn de manualele de jurnalism: dintr-un dialog în care Voinea spune că abia acum a aflat de pretinsul decret de comutare a pedepsei cu moartea a soţilor Ceauşescu se trage concluzia că Voinea “confirmă” existenţa decretului, aşa dupa cum e prezentată situatia pe site-ul asociaţiei 21 Decembrie si dupa cum a fost publicata “dezvaluirea” peste tot, ca la ordin, fara nici cea mai mica verificare (Cartianu a fost aproape in transa!).
Cititi inceputul radiografiei lui Marius Mioc aici si continuarea pe portalul Ziaristi Online, a carui lansare oficiala urmeaza sa aiba loc pe 21 Decembrie, cu o serie de dezvaluiri inedite chiar despre “Operatiunea 1989”.
O dezvăluire dubioasă: Pretinsa anulare a condamnării la moarte a lui Ceauşescu. Explicaţii pe care asociaţia “21 Decembrie” le datorează
În 1990, într-un articol publicat în revista clujeană “Nu” (linc), scriam despre campania de “acoperire a adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni”. Atrăgeam atenţia redacţiei că va fi bombardată cu informaţii false despre revoluţie, îndemnînd implicit la precauţie în răspîndirea dezvăluirilor pe acest subiect.
Cred că din 1990 pînă acum, oricine s-a remarcat în investigarea evenimentelor din 1989 a fost supus acelei campanii de dezinformare despre care scriam, findcă interesele celor care au săvîrşit crimele de atunci de a le ascunde sînt mari.
January 13th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
