Ieri, preşedintele Băsescu a semnat decretele pentru retragerea titlului de Erou – Martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pentru Eugen Trandafir Cotună, Dumitru Coman şi Gheorghe Trosca, informeaza Mediafax.
Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 a decis, în octombrie 2010, acordarea avizului pentru înaintarea propunerii de retragere a titlului către Preşedinţia României pentru Gheorghe Trosca, Dumitru Coman, Eugen Trandafir Cotună, în urma unui aviz primit de la CNSAS.
Gheorghe Trosca a fost şef de Stat Major la USLA, iar Eugen Trandafir Cotună a fost şeful intervenţiei la aceeaşi unitate.
Eugen Trandafir Cotună şi Gheorghe Trosca au fost omorâţi, pe 22 decembrie 1989 noaptea, în faţa Ministerului Apărării, după un ordin al generalului Militaru legat de trimiterea de trupe în scopul apărării instituţiei. Colonelul Gheorghe Trosca lucrase la Unitatea anti-KGB si anti-GRU a Armatei si instrumentase Dosarul de agent GRU al lui Militaru, cuprins in celebrele Dosare Corbul I si Corbul II.
Dupa uciderea lor, KGB-ul a tinut sa-si aniverseze victoria prin masacrarea lor bestiala. Trupurile ofiterilor au fost batjocorite iar colonelului Trosca i-a fost taiat capul si pus pe tancheta. Ce sa intelegem? Ca nu au murit aparandu-si tara in timpul evenimentelor din decembrie 1989 pentru ca se flutura hartii de la CNSAS. Care ce arata? Ca au lucrat impotriva KGB si GRU! Deci CNSAS este noul Tribunal al Poporului Sovietic?!
Felicitari Traian Basescu! Militaru poate fi fericit acum. Iar Tismaneanu o sa fie, cel mai probabil, in scurt timp, cand se va respinge in Parlament comemorarea victimelor de la Katynul romanesc – Fantana Alba. Daca adaugam si victoria hidrocefalilor din Partidul Civililor din Romania (PCdR) care pot sari treptele in PDL la fel cum s-au admis “exceptii” de la Lege si pentru membrii PCR Plesu si Dinescu in CNSAS, putem sa tragem o concluzie despre cine conduce, de fapt, Romania. Mi-e sila!
Remember Eroul Martir Gheorghe Trosca:
Astazi se voteaza in Camera Deputatilor propunerea de cinstire a victgimelor Katynului romanesc d ela Fanta Alba. Sa vedem ce va face PDL dupa ce Boc, Hunor si Tismaneanu deja si-au dat avizul negativ. Documentare:
Romania anti-Romania. Guvernul Boc al Coalitiei PDL-UDMR respinge comemorarea victimelor facute de sovietici in Basarabia si Bucovina din motive de… Tismaneanu
Un act revoltator de tradare nationala al Guvernului Boc, ignorat pana acum si de SRI si Presedintele Romaniei, desi este exact impotriva politicii sale privind “recastigarea demnitatii nationale” si a declaratiilor despre apararea drepturilor romanilor din jurul granitelor in “anul romanilor”. Este vorba de respingerea cinstirii victimelor facute de bolsevicii sovietici in Basarabia si Bucovina din simplul motiv ca Tismaneanu vrea sa monopolizeze “condamnarea comunismului” si sa instituie doua aberatii la pachet: 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”.
Culmea ticalosiei: Proiectul, aflat la Camera Deputatilor, primeste aviz negativ “in unanimitate” din partea Comisiei pentru Drepturile Omului, condusa de reprezentantul tiganilor Nicolae Paun, exact in aceeasi zi in care se voteaza cu brio proiectul lui, respectiv instituirea “Zilei pentru comemorarea dezrobirii romilor“ (care aduce garle de bani de la Guvern pentru bairamul de 20 februarie cat si un monument de 300.000 de euro in centrul vechi al Bucurestilor!). Insusi numele Legii votate e de cosmar relevand analfabetismul deputatilor romani: se comemoreaza dezrobirea romilor? Inseamna ca se va aniversa inrobirea?
Tot in acelasi registru se incadreaza Nota de respingere semnata de Emil Boc:
Andrei Plesu, la etatea sa, dupa ce a trecut cu bine de Omagiul pe care l-a primit din partea detasamentului de pionieri si utecisti de la Colegiul Noua Europa, este mai ceva ca Ceausescu inainte de Congresul XIV. Zici ca merge pe urmele lui Iliescu, modelul Viagra al politicii dambovitene. Iliescu are o ambitie: sa iasa din politica cu picioarele inainte. Dar Plesu, ce ambitie are? Sa intre in politica cu picioarele inainte? Pentru ca, totusi, pare sa se consume cam mult pentru starea sa de sanatate, specifica persoanelor bolnave de obezitate. Raspunsul poate sta in faptul ca Plesu nu face nimic gratuit. Si nici gratis. Ci pe bani; bani grei am putea spune, daca ne gandim la milionul de marci primit de la o Fundatie germana chiar in timp ce era Ministru de Externe al Romaniei.
Acum, nu trece o zi fara ca lautarul din Tescani sa nu danseze ca hipopotamul Disney pe vreo scena nationala sau sa se lateasca in ecranul cutiilor de spalat creiere, alaturi de mai tanarul sau partener de viata Siegfried (pentru intimi Marcello). Daca nu e in Dilema lui Patriciu e in Adevarul (aceluiasi Patriciu) sau, in varianta sa electronica, ca cap de pagina in Hotnews-ul lui Soros, racorit cu evantaiul de pene de soimul patriei sovietice, micul Tabalaga. Daca nu e pe TVR 1, lansat intre “Danutz SRL” si “Lozul cel Mare”, il gasiti in reluare, dimineata, la pachet, intre “Pur si simplu delicios” si “Povesti cu lipici pentru cei mici”, sau pe TVR Cultural, cu marele Patapievici la picioare. Daca nu-i la Ateneu, pe banii ICR, adica ai nostri, atunci Pataplesu ii face culcus la loc, in Aleea Alexandru, de unde Ion Iliescu i-a facut cadou, de la bugetul statului, primele miliarde cu care a rulat Dilema. Aici, mai nou, Hopa Mitica al tuturor regimurilor, “Tulceanu”, colegul lui “Lulu” Filosofeanu, care si-a irosit cei mai frumosi ani de creatie tocindu-si coatele in Guvernele FSN, CDR, PNL, PDL, UDMR si murdarindu-si buricele degetelor la triat Note Strict Secrete din Dosarele Securitatii, emite, de pe podiumul sau de “rezistent prin mancare” in regimul comunist, noile directive ale Partidului Civililor din Romania (PCdR). Nu-i vorba, o face cu sarm si inteligenta… diabolica, dupa cum ar spune unii.
Daca as fi scientolog, sa spunem, o alta secta plina de “intelectuali”, mi-as dori sa-l vad pe Plesu ca Guru, dansand nud in Golful Neamtului de la Costinesti, dar numai cu o partenera de plaja ca “tovarasa colonel” Zoe. Zoe Petre, cea cu care a aprobat si aplaudat bombardamentele asupra locuitorilor capitalei Serbiei, Belgrad: copii, batrani, intelectuali, oameni, intr-un cuvant. Am inteles ca domnul Plesu se oripileaza in fata violentei Miscarii Legionare, care, prin unii membri ai ei inzestrati cu o gaura in plus, vorba lui Tutea, cea de la pistol, gaureau responsabili guvernamentali, la randul lor criminali, ca Armand Calinescu, pentru a se preda apoi si a fi executati in piata publica. Reprobabil, nimic de zis. Dar oare nu se gandeste Andrei Plesu, apologetul crimei in masa, cum il vor privi ochii copiilor ucisi, ochii miilor de cadavre sarbesti facute de un atac blestemat, chiar si de Sfintele sarbatori de Pasti, in timp ce-l va cuprinde frigul si intunericul?
Tot de la inaltimea lui, de filosof-sef al natiunii, dl Plesu a dezavuat atoatestiuitor, in aceeasi conferinta, apartenenta lui Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu la Miscarea Legionara si si-a permis sa-l ridiculizeze pe geniul romanesc Mircea Vulcanescu pentru ca venise la Antonescu cu 14 solutii la o problema (am observat, de altfel, inceputul unei campanii impotriva “criminalului de razboi” Mircea Vulcanescu, careia, iata, ii da glas insusi luptatorul cu comunismul “crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră“). E grav ca unii ca Vulcanescu puteau gasi mai multe solutii la o problema in timp ce distinsul Plesu, cat a fost ministru de Externe, nu a reusit sa obtina o omleta calda de la cantina MAE. Observ si eu, nu dau cu parul.
Cum nu sunt intelectolog ci doar un biet pacatos ortodox nu imi permit sa acced la oaza maro a cercului stramt si doar observ, de la distanta. Observ ca de la inaltimea sa de tovaras al procurorului bolsevic, pardon, mensevic al natiunii, din sferele heideggeriene si pariso-heidelbergiene, se coboara pana in tarana ortodoxie noastre si il scarmana problema cipurilor. Ce treaba are filosofia plimbata curmanos de pe strada Paris pe Tirana si apoi la Centrala din Aleea Alexandru cu cipuiala? Ne spune Hopa Mitica: “Cand a aparut scandalul cu cipurile, au fost reprezentanti ai clerului care au spus: “E 666, mana diavolului, nu va lasati, mai bine sa ne aruncam cu pieptul in sabii!” Brusc, dupa ce s-au purtat musulmani un timp, acum erau kamikaze.” Nu inainte de a critica, ca orice om de bine, la modul general, ca “din punctul meu de vedere, martiriul nu este o practica autohtona. Nu cunosc mari teologi care sa fi acceptat chiar martiraje minore cand s-au daramat biserici, adica macar sa declari ca nu e in regula si sa suporti consecintele (care nu puteau fi fatale, insemnau o trimitere la munca de jos, intr-o manastire de granita)”.
Am auzit placa asta de mii de ori din partea “intelectualilor de bine”. Cu totii ignora, ca sa dau un singur exemplu, martirajul Parintelui Gheorghe Calciu, care chiar de pe scarile bisericii, cu glas tare, predica impotriva ateismului comunist, pentru a fi re si re-arestat, savarsind doua decenii de inchisoare, exact in perioda in care Plesu si Liiceanu isi plimbau dosurile pe la Paris, Viena si Berlin. Desigur, dl Plesu nu a avut timp sa-i cunoasca pe martirii din inchisori, fiind mai degraba ocupat cu deservirea ofiterilor de Securitate in timpul transei sale transcendentale sau la orele de estetica predate pentru Securitatea Municipiului Bucuresti (SMB). Nu asta ar fi problema. Dar, inainte de a-i arata pe altii cu degetul – in special clerul ortodox, normal – se pune intrebarea de bun simt “Unde ai fost tu?”. Unde ai fost Andrei Plesu cand se daramau bisericile, rand pe rand? Unde a fost glasul moralist al intelectualului cocotat acum pe scena Ateneului? Unde a fost trupul tau, cu care, nu ma indoiesc, puteai cu usurinta opri cel putin un escavator pe treptele Bisericii Sfanta Vineri? Ah, am uitat! Erai la Heidelberg, persecutat de Securitate, pentru a doua oara!
Poate aceasta sa fie diferenta intre cei doi titani ai disidentei romane, Plesu si Liiceanu, si insignifiantii Michnik si Muller; ca cei din urma au facut, totusi, inchisoare si au fost anchetati si brutalizati de Securitate in timp ce cei dintai “rezistau prin mancare”! Un alt martir uitat de marele Andrei Plesu (la propriu nu la figurat), Parintele Nicolae de la Rohia, observandu-i cu atentia anilor de detentie, i-a definit pe cei gardieni ai lui Noica drept “Catarii de la Paltinis” (secta nu animalul). Ce inseamna darul unui Parinte convertit la dreapta credinta…
Bine zicea Parintele Justin Parvu, bunul duhovnic luat in bascalie cu cipurile de intelectualul tuturor regimurilor, Andrei Plesu: “Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere averile”. (Parintele Justin Parvu da primul interviu dupa ce a fost acuzat de legionarism: “Important e să nu cedezi! Să nu cazi pradă răului!”»)
Dar sa ne intoarcem la chestiunea zilei: domnul Andrei Plesu e activ. De ce?, asta-i intrebarea. Gasim raspunsul in expozeul sau ICR-ist: “Lumea noastra arata ca un stadion fara arbitri”. Dl Plesu vrea sa fie arbitrul acestei lumi. Cum stim ca, de cele mai multe ori, arbitrul fura pentru un jucator, la inceput asa, cu ciupeli, in asteptarea finalei, cand se joaca meciul hotarator, nu ne ramane decat sa-l observam cum incepe sa-i faca loc pe scena, cu toata armata sa de soimi ai patriei sovietice, pionieri si utecisti, si omnigrandoprezenta sa, unui “ales” al Grupului. Grupul pentru Dialog Social, centrala PCdR-ului, copilul cu doua moase, Brucan in decembrie 1989, si Soros din ianuarie 1990. Desigur, asta ne arata cat de slab este, de fapt, “alesul” Grupului, daca s-a conceput o atare strategie agresiva pentru el, cu o asemenea perioada inainte de alegeri. Este vorba, desigur, de “fiul unui revolutionar”, ce sa-i faci? tot… bolsevic (sau mensevic?), “el insusi un revolutionar”… Pana atunci, la momentul “finalei”, sa ne obisnuim, asadar, sa-i vedem pe cei doi hipopotami de aur dansand pe toate mesele “lumii noastre”, un Pat si-un Patason (alias Siegfried, aka Marcello) imbatraniti in rele, un cuplul Stan si Bran de plans, doua jucarii stricate, ce merg tinandu-se de mana numai pe strazi intunecate si adanc-adanc infundate…
Micul scrib de la gazeta de perete electronica a PCdR, Danutz SRL Tapalaga, deranjat ca editorul sau humanistoid Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu a fost stampilat pe viata de Adam Michnik drept bolsevic si mensevic, se supara ca prostul satului pe Dinu Patriciu, ca cica intra cu bocancii (eu am observat ca are pantofi destul de fini, de doar vreo 1000 de euro bucata) la Ateneu si lipeste bancnote pe fruntea violonistului cand “toata lumea stie”, dupa cum a spus si tovarasul ayatollah Tismaneanu, ca “mensevicii sunt anti-bolsevici”. Sa te crucesti, ce-ti ramane de facut?! Dar si sa te amuzi, de ridicolul situatiei: gura pacatosului adevar graieste. In cazul de fata, singurul violonist cu dar lautaresc este chiar rapsodul Plesu, caruia Patriciu chiar ii lipeste pe frunte (tot la propriu), lunar, cate o bancnota-doua din cele oferite ca dar de Federatia Rusa dupa devalizarea Rompetrol-ului romanesc.
In ciuda abundenţei informaţiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe ei înşişi, familiile lor, comunitatea lor şi ţara lor. Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent şi este impărţit în patru etape de bază.…
In ciuda abundenţei informaţiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe ei înşişi, familiile lor, comunitatea lor şi ţara lor. Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent şi este impărţit în patru etape de bază.
Un act revoltator de tradare nationala al Guvernului Boc, ignorat pana acum si de SRI si Presedintele Romaniei, seful dobitocului care a semnat cu manuta lui porcaria, respectiv respingerea cinstirii victimelor facute de bolsevicii sovietici in Basarabia si Bucovina din motiv ca Tismaneanu vrea sa monopolizeze “condamnarea comunismului” si sa instituie doua aberatii la pachet: 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”. Actiunea este indreptata exact impotriva politicii lui Traian Basescu privind “recastigarea demnitatii nationale” si a declaratiilor sale despre apararea drepturilor romanilor din jurul granitelor in “anul romanilor”.
Culmea ticalosiei: Proiectul, aflat la Camera Deputatilor, primeste aviz negativ “in unanimitate” din partea Comisiei pentru Drepturile Omului, condusa de reprezentantul tiganilor Nicolae Paun, exact in aceeasi zi in care se voteaza cu brio proiectul lui, respectiv instituirea “Zilei pentru comemorarea dezrobirii romilor“ (care aduce garle de bani de la Guvern pentru bairamul de 20 februarie cat si un monument de 300.000 de euro in centrul vechi al Bucurestilor!). Insusi numele Legii votate e de cosmar relevand cretinomania deputatilor romani: se comemoreaza dezrobirea romilor? Hello? Chiar toti deputatii sunt retardati? Nu, se pare ca nu chiar toti. 6 au votat contra, 10 s-au abtinut si restul, 259, au fost de acord cu “comemorarea dezrobirii”. Inseamna ca se va aniversa inrobirea?
Tot in acelasi registru al handicapatismului “alesilor neamului” se incadreaza Nota de respingere semnata de Emil Boc – pentru care, daca va mai reveni vreodata dictatura militara in Romania sper sa faca cel putin inchisoare. Cititi bine aici Nota scrisa – din informatiile mele – de Mihail Neamtu, unul dintre servitorii de casa ai lui Tismaneanu: „Considerăm că propunerea legislativă menţionată trebuie analizată plecând de la realitatea că evenimentele la care face trimitere s-au produs în teritorii care fac parte astăzi din alte state, respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Acestea sunt deja comemorate în statele respective, în cadru mai mult sau mai puţin oficial. După lansarea Raportului Comisiei din Republica Moldova, masacrul de la Fântâna Albă, deportările şi foametea ce au urmat ocupaţiei sovietice vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Aici se impune precizarea că localitatea Fântâna Albă, unde s-a comis doar unul dintre Katyn-urile romanesti, nu se află în Republica Moldova şi nici în Basarabia istorică, ci în nordul Bucovinei, respectiv in Ucraina de azi, scrie romanul de la Chisinau Vlad Cubreacov intr-o dramatica avertizare publica de ultima clipa. Iar Proiectul vorbeste si de victimele “deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Deci si de romanii deportati in Kazahstan si Siberia!
Carevasazica, intr-un act oficial al Guvernului Romaniei, semnat personal de premierul Emil Boc, se afirma ca nu vrem sa comemoram victimele romane ale pogromurilor si deportarilor sovietice pentru ca… stie handicapatul care i-a scris nota lui Boc, acestea “vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Care “stat vecin”, analfabetule? Ucraina? Dobitocilor! Si ce pizda mamii voastre are de a face faptul ca s-ar comemora in alt stat cu realitatea, ca sunt zeci si sute de mii de romani ucisi de URSS? Evreii nu-si mai comemoreaza victimele in Israel pentru ca o fac nemtii si polonezii si patagonezii la Auschwitz? Iar noi trebuie sa asteptam cuminti ca Guvernul rus si Kazahstanul sa inceapa comemorarea romanilor din Gulaguri? Pai nu suntem noi Tara mama a romanilor? O fi fosta URSS si nu stim noi? Cam cate palme ar merita trogloditul care a scris Nota semnata de Boc?! Sa mai amintesc si ca manualul rollerist de falsificat istoria Romaniei, autointitulat “Raportul Tismaneanu”, nu continea in forma originala nici un rand despre crimele comise de bolsevici in Basarabia, Bucovina, Transnistria, Tinutul Herta?! Si a trebuit sa stergem noi pe jos la Ziua cu acest jeg uman de Tismaneanu ca sa-l oblige Basescu sa introduca inca un capitol despre crimele comunismului in Basarabia? Iata, crede ca acum a venit ceasul razbunarii. S-ar putea insa, sa se insele amarnic…
Proiectul, cu toate avizele negative de gat, inclusiv cel al Comisiei de Politica Externa a Senatului, unde-si fac veacul diversi patrihoti, va ajunge marti, 1 martie, in plenul Camerei Deputatilor, la votul final. Voi reveni, desigur, asupra subiectului. Dar acum imi e prea scarba de aceste scursuri care ne conduc. “Numai o minune mai poate schimba soarta proiectului de lege despre care am vorbit aici. Atâta că nu-mi prea amintesc când s-a produs ultima minune în politica românească”, scrie romanul de la Chisinau. Nimic mai adevarat!
Iata avertismentul lui Vlad Cubreacov:
Guvernul României, contra proiectului de lege pentru comemorarea deportaţilor basarabeni şi bucovineni
de Vlad Cubreacov
Mai multe publicaţii şi agenţii de presă de la Chişinău şi Bucureşti s-au grăbit să ne anunţe zilele acestea că vom avea în România o zi a comemorării victimelor ocupaţiei sovietice. La aflarea veştii ne-au bucurat sincer. Numai că înariparea noastră sufletească s-a potolit repede, deîndată ce ne-am interesat mai îndeaproape de iniţiativa în cauză. Şi ne-am gândit să scriem despre acest subiect, pe care îl aducem mai cu seamă în atenţia acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care şi-au redobândit (cu mult greu) cetăţenia română şi, din patru în patru ani, sunt chemaţi la urne să se pronunţe asupra aleşilor lor din Parlamentul de la Bucureşti. Este bine ca alegătorii să-şi cunoască aleşii.
Care este, de fapt, povestea? În luna mai anul trecut, deputatul Tudor Panţîru de la Bucureşti (PSD, circumscripţia electorală nr. 43 Diaspora, colegiul uninominal nr. 2) a iniţiat o propunere legislativă (PI-x nr. 796/2010) intitulată „Lege pentru instituirea Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Proiectul cuprinde trei articole şi spune următoarele: „1. Se instituie ziua de 1 aprilie ca Zi naţională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie. 2. Cu prilejul Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte activităţi menite să cinstească memoria acestor români. 3. În perioada 31 martie – 2 aprilie, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni despre perioada ocupaţiei sovietice din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia, tratând evenimentele tragice menţionate la art. 1.” O expunere de motive a însoţit propunerea legislativă. Deputatul Panţîru face trimitere, între altele, la Rezoluţia nr. 1723 din 28 aprilie 2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care aceasta califică foametea organizată de regimul stalinist şi soldată cu moartea a milioane de oameni nevinovaţi, inclusiv în Republica Moldova, ca fiind o crimă împotriva umanităţii. Atât.
Itinerarul acestui proiect de lege a fost destul de sinuos. El a fost semnat la 11 mai 2010. Peste trei zile, la 14 mai, el este prezentat în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor (Preşedinte Roberta Alma Anăstase – PD-L) şi înaintat la Senat (Preşedinte Mircea Dan Geoană – PSD). La 24 noiembrie 2010 Senatul a respins această propunere legislativă. Totuşi, urmând procedurile în vigoare, vicepreşedintele Senatului, Teodor Meleşcanu (PNL), a trimis, la 25 noiembrie 2010, propunerea legislativă, spre dezbatere, în Camera Deputaţilor.
Acum, soarta proiectului de lege depinde exclusiv de voinţa deputaţilor din Cameră. Aceştia, aparţinând diverselor grupuri politice, vor ţine cont de avizele comisiilor sesizate, iar majoritatea parlamentară (PD-L – UDMR) – de avizul guvernului instalat de ea. Să vedem care este situaţia la capitolul avize.
Aşadar, Consiliul Legislativ a emis, la 16 iunie 2010, un aviz pozitiv. Avizul Consiliului Legislativ este unul formal, nu se referă la fondul iniţiativei deputatului Tudor Panţîru, ci doar la faptul că aceasta se încadrează în categoria legilor ordinare. Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale, convocată în şedinţă la 15 decembrie 2010, în urma dezbaterilor, a hotărât cu unanimitate de voturi să îi acorde aviz negativ. Din respectiva comisie parlamentară fac parte 9 membri, dintre care 5 aparţin majorităţii de guvernământ (Marius Cristinel Dugulescu – PD-L, Florin Postolachi – PD-L, Mircea Lubanovici – PD-L, Lucian Riviş-Tipei – PD-L şi Attila Varga – UDMR), iar alţii 4 aparţin opoziţiei (Nicolae Păun – minoritatea ţigănească, Gigel-Sorinel Ştirbu – PNL, Virgil Pop – PNL şi Sergiu Andon – PSD). La 8 februarie 2011, Comisia juridica, de disciplină şi imunităţi a adopat un aviz pozitiv.
Soarta proiectului de lege rămâne însă incertă dat fiind avizul negativ al Guvernului. Un punct de vedere oficial al Guvernului, semnat de premierul Emil Boc (PD-L), a fost formulat la 20 august 2010. Premierul Emil Boc opinează: „Considerăm că propunerea legislativă menţionată trebuie analizată plecând de la realitatea că evenimentele la care face trimitere s-au produs în teritorii care fac parte astăzi din alte state, respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Acestea sunt deja comemorate în statele respective, în cadru mai mult sau mai puţin oficial. După lansarea Raportului Comisiei din Republica Moldova (se are în vedere Comisia Cojocaru – nota noastră), masacrul de la Fântâna Albă, deportările şi foametea ce au urmat ocupaţiei sovietice vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Aici se impune precizarea că localitatea Fântâna Albă nu se află în Republica Moldova şi nici în Basarabia istorică, ci în nordul Bucovinei. Premierul PD-L – UDMR continuă: „În acest moment, nu există o zi de comemorare a victimelor comunismului din România. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – condus de Vladimir Tismaneanu-n.n. – a propus instituirea zilei de 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi a celie de 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”. Astfel, considerăm că este nepotrivit ca statul român să stabilească o zi de comemorare pentru anumite episoade legate de istoria comunismului din zona geografică ce cuprinde România, înaintea stabilirii celor două zile comemorative menţionate anterior”. Arătând, în plus, că iniţiatorul proiectului de lege „nu precizează sursele financiare necesare aplicării măsurilor propuse, încălcându-se astfel dispoziţia art. 138 alin. (5) din Constituţia României”, premierul Emil Boc anunţă Parlamentul că, „având în vedere considerentele menţionate, Guvernul nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative” si semneaza personal.
Cunoscând acum toate acestea, înţelegem că şansele de a fi adoptat ale proiectului de lege iniţiat de deputatul Tudor Panţîru sunt cât se poate de incerte. Dacă ţinem cont de configuraţia politică a Camerei Deputaţilor de la Bucureşti, am putea spune chiar că aceste şanse sunt, practic, nule. De ce? Pentru că Guvernul Boc se opune, iar guvernul înseamnă PD-L şi UDMR şi pentru că cele mai mari partide din opoziţie (PSD şi PNL) fac în această chestiune front comun cu guvernarea. Minorităţile (altele decât cea maghiară), în special numeroasa minoritate ţigănească (zisă rromă), prin reprezentantul său Nicolae Păun, de asemenea se opun. Să fie oare acesta un motiv pentru care iniţiativa deputatului Panţîru nu a mai fost semnată de nici un alt deputat sau senator, nici măcar dintre colegii săi de partid?
Toate datele si avizele, negative si pozitive (spre cinstea lor, Comisie Juridica si Comisia pentru Cultura) si continuarea groaznicei alerte publice la Ziaristi Online
Cum nu ma mai uit deloc la televizor si nici nu mai citesc ziarele – ceaa ce va recomand si dvs – aflu de la prietenii care primesc zilnic o revista mini-media mai speciala, ca sunt, din nou, vedeta mare in presa! Inteleg ca intamplarea face ca in aceeasi zi sa ocup mintile unor mari curifei ai presei romane: Andrei Plesu si Mirela Curlatan (de ce ti-ai schimbat numele cu un “o” in “Cur”, Mirelusa?, ti-e rusine de origine?). Biata de ea, plina de frustrari ca de cosuri pe piept, are o viata demna de mila: dupa ce a luat un sutulet in curulet din capul la dealul Copoului in jos direct de la Ziarul Lumina si-a incercat norocul la o sectie a unui SRL local, cu o stea in opt colturi (ii plac stelutele de mica). Cum nu facea fata nici acolo (nu s-a uitat niciodata in oglinda?) si-a luat steaua-n dinti si a plicat pi shentru, la Bucale, mai, c-acolo i di dulshe! Aici, alte griji, nevoi, necazuri, rele: lui Bucsu ii placea mai mult melodia “Fetite dulci ca-n SRI” iar apoi, la EvZ, a ratat la milimetru concursul de Miss cea mai frumoasa EvZiliera in favoarea frumusicei cu spume Ioanei Pulea, pardon, ma scuzati: Lupea (m-am redelectat aseara cu Povestea Pulii a lui Creanga si mi-a scapat, involuntar. Oricum, de fapt, ar putea sa se numeasca bine-mersi Povestea Presei…). Si-atunci ce sa faca, mititica Curlateanu? Ea chiar vroia sa fie milionara, sa aiba si ea un viloi pi la Snagovoi, ca toata presa “buna”, “nu-asa”? Cum nu stia cum s-o faka mai bine, a ales “suna un prieten”. Intamplator, copouan de-al ei, acum umflat cu pompulita lui Plesu in orificiu pana ce-a ajuns ca balonul Dictatorului Hitrelica, de sperie si grifonii de pe faianta din baie, omului i s-a facut si lui mila. Normal, cand o vezi asa ca o curca plouata cu cioculetul ei rujat, mu-mu-mu, doar-doar i-o baga si ei cineva ceva in gurita. Saracuta… Si-uite-asa s-a trezit cu al 24-lea salariu, anual, si “s-a ajuns”, latifundiariazata si ea, pe undeva, prin fundul Snagovului. Acum, dintr-odata, a prins aripi curculita noastra: executa in dreapta si stanga, de la Parintele Bartolomeu, eviscerat pe viu, pana la, mai nou, Parintele Justin. Si o doare rau soarta Bisericii. Buna coleguta a unui intarziat cu cioc (ma, dar chiar tuturor le place ciocul?) merge pe urmele Papesei societatii civile, Purceluta de aur, si critica bolsevic, pardon!, mensevic, “profunda neadaptare spirituală a unor preoţi la vremurile actuale”. Mai departe, micuta Cecurai, steaua coltoasa a presei proletare, se revolta cu aceeasi manie de avorton iesit din diavol tasmanian corcit cu filo-ungurean: “Până la urmă, Petru Vodă a devenit un fel de stat în statul BOR, un loc unde Constituţia României are infinit mai puţină trecere decât literatura legionară. “Duhovnicul neamului” Iustin Pârvu săvârşeşte slujbe de cununie în absenţa actelor de căsătorie civilă, pentru a vorbi doar de evenimentele devenite publice prin însăşi infatuarea personajelor ce s-au considerat astfel “alese””, scrie fetita cu scamele de la EvZ in “infierarea” ei de ieri careia nu pot sa nu-i admir titlul extrem de inspirat, probabil singurul rand adevarat: Oaza verde de la Petru Voda. Pai ce, vroiai sa fie o oaza maro, ca la GDS? Of, of, of, ce sa-ti fac Mirelusha curca mea!? Inteleg ca singura problema a ei e ca nu sunt un “ales” al “poporului ales”. Micuta Cedeepthroatai se pare ca stie bine, dupa masuratorile facute de operatoarele SIE si SRI pe cai “specifice”. Ca doar, vorba fostilor ei colegi de la Cotidianul, e “Filosemita” sub acoperire. Nu prea mai am ce sa zic. Cele 287 de comentarii de la EvZ spun totul, asa cum o spuneau si cele de la HotNews, care le dadeau atata in gurita deontologilor lui Soros ca le-au si suprimat, democratic. Daca le rad si EvZilierii ca pulifricii de la Hotnews, la gasiti AICI.
Si colega ei de unitate, de la gaoaza* maro (*termen prezidential) a GDS, Sabinuta Fati – nume de cod Maimuta, se intreaba Pentru cine se cântă “Sfântă tinereţe legionară”. Pentru BOR?. Micuta maimutica transcedentala decreteaza: “Ascunzându-se sub patrafire aurite, dar soioase, după atâtea greşeli nerecunoscute, Biserica Ortodoxă îşi pierde nu doar credibilitatea, ci şi enoriaşii, fiindcă din ce în ce mai mulţi se duc spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21.” Cum ar fi Cultul Oazei Maro? Cred ca, raspunsul potrivit sta in intrebarea clasica pe care ar trebui sa si-o puna insa gastii ei de la GDS: Pentru cine trag clopotele, Mi(ti)tica? Oare nu simtiti că va cuprinde frigul si întunericul?
Acum ar trebui sa ma ocup putin de Plesu, dar ma grabesc. Pe scurt, ma bucur ca am lansat o noua tema de dezbatere nationala, din moment ce ocupa si svaiterul cu mucegai adapostit in cutia craniana a “Tulceanului”: Liiceanu, de la Liicheanu si Liigheanu la Filosofeanu. La articolul Dupa ce l-a facut pe Patapievici “pitigoi psihopat” Patriciu sterge pe jos si cu “filosofeanu” Liiceanu. Iar Plesu recunoaste ca a luptat cu regimul comunist “prin mancare” si se vede deja in rai, unde “ii pune pile” lui Michnik. Dumnezeule mare! Plesu raspunde in “Melancoliile” sale scoase sub patronatul lui Patriciu cu: “Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oridecâteori miroase a „boierii minţii”. Mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui Dinu Patriciu…” Bla, bla, bla. Da, asa e, “Maestre”, ai dreptate! Mai putin la chestia cu “boierii mintii”. Eu am scris “limbricii mintii”!
Dupa care ii plange de mila cocoselului Liiceanu si o da din nou cu persecutia saracutului posesor al lui Marcello si Siegfried pe motiv de “basescianism”. Plesulica se face ca uita ca Liicheanu si-a dat demult demisia din functia de “intelectual cu staif” al lui Basescu. Mai precis, dupa ce Boc a refuzat sa-i reesaloneze datoriile pana la anulare, dupa cum au facut-o toate guvernarile trecute. Atunci, INAINTE DE ALEGERI, Liigheanu s-a declarat “cetateanul invins si obosit de regimul Basescu” si a plecat de la dezbaterea organizata cu Basescu la GDS inainte ca acesta sa-si termine raspunsul pe care i-l adresa, lasandu-l pe presedinte sa se intreba ca prostul: “Domnul Liiceanu a plecat?”. Apoi, mai recent, tot Persecurtatul de la Ateneu s-a “lepadat de Basescu”, in direct la MIX2TV nume predestinat celor doua jucarii stricate. Poate voi reveni asupra celor doi curmanosi.
In the end, my friend, remarc dementa “intelectuala” a lui Tismaneanu, care, dupa ce Michnik l-a facut bolsevic pe Liiceanu pentru a reveni, cu indulgenta, la termenul de mensevic, acum Volodica explica pe blogusorul lui ca e de bine: mensevicii erau baieti buni. Bai, tasmaniene, eu credeam ca doar te prefaci tampit, dar, saracutule, m-ai facut sa-mi fie mila si de tine: tu chiar esti tampit, tampitelule!
PS: Daca tot au cazut in melancolie Plesu si Liiceanu, cele doua doua jucarii stricate ale cui plateste mai bine, ar trebui sa-si aminteasca ca-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana curvele intelectuale par papusi automate, date jos din galantare… Iata-le:
Scandalul creat din prostia si ura unor exemplare afaceristice ale retelei kominterniste din Romania, care se folosesc de paravanul “semitismului” (ce ne vom face cu mafiotii rusi cand vor incepe si ei sa strige ca sunt discriminati de “legionarii” din SRI, SIE si DNA?) creaza un binevenit prilej pentru o dezbatere nationala necesara si amanata aberant timp de peste 20 de ani: patriotismul curat al membrilor Miscarii Legionare si bolsevismul celor care aplica culpabilizarea in masa.
Pentru acesti extremisti antiromani care se pretind reprezentanti ai poporului evreu, Parintele Justin Parvu, un mare duhovnic al Ortodoxiei Romane, se face vinovat ca la a 92-a aniversarea a nasterii sale, in chilia sa de la spitalul Manastirii Petru Voda, asculta un cantec din timpul tineretii, altfel petrecuta pe frontul anti-sovietic, si pentru care deja a ispasit, “vinovat”, 16 ani de temnita grea, la ordinele “justitiei staliniste”. Sa-i mai faca odata? Tare mi-e teama pentru “monitorizatorii” nostri ca Dumnezeu va prefera in acest caz ca Parintele sa iasa bine-sanatos la 108 ani, din noua inchisoare, “democratica”, moment pe care ei s-ar putea insa, foarte probabil, sa nu-l mai prinda. Atunci poate ar trebui sa-l impuscam pe Parinte si pe toti legionarii ramasi in viata, daca bolsevicii au ratat asta, dupa cum cere si un sustinator infocat al “monitorizatorilor” lui Katz si al catelusilor de presa ai lui Tismaneanu (procedura legala de depistare a lui este in curs):
N-am inteles niciodata de ce comunistii nu i-au omorat de nenorocitii astia de legionari??? Vazandu-l pe batranul borfas Justin Pârvu am inteles ca probabil comunistii si-au dat seama ca sunt niste retardati mintali. Gunoiul asta spunea cu ceva timp in urma ca etichetele si bonurile de casa contin semnele diavolului!!! Cand auzi tampeniile astea nu poti decat sa razi.
In urma cu numai o saptamana, cunoscutul jurnalist si scriitor anticomunist polonez Adam Michnik ii explica lui Gabriel Liiceanu, de pe scena Ateneului, care a fost problema lui transformandu-se in “procuror al natiunii”, in 1990. Daca nu am fi avut de a face cu niste antiromani si anticrestini indraciti – sprijiniti din nefericire de organele de stat, sub ciudata obladuire a lui Basescu si inconstienta tampa a lui Boc – fraza de mai jos adresata lui Liiceanu de catre Michnik (nascut intr-o familie de evrei comunisti – singurul lucru care il aseamana cu Tismaneanu) ar fi fost suficienta pentru inchiderea acestui fals scandal, parte dintr-o operatiune antiromaneasca de anvergura: “Ai greşit că ai luat asupra ta stigmatul unui grup de oameni. Cea mai mare nefericire a secolului XX a fost generalitatea. Ai preluat toată filosofia decomunizării şi nu ai fost extremist.Cercul învinovăţirii e nesfârşit, la fel te-a acuzat şi Herta de laşitate. Asta făceau bolşevicii. Dar enunţul tău a fost un ecou al gândirii bolşevice, doar acela refuza dreptul unor oameni de-a exista în spaţiul public. Responsabilitatea ta e mai mare decât a unui muncitor. Tu ca filosof înţelegi bine că acel limbaj al generalizării a fost inacceptabil.”
Introducerea pedepsei cu moartea civila si culbabilizarea in masa a tuturor “inamicilor”, in acel caz a fostilor posesori de carnete PCR – patru milioane -, tot asa cum se face si cu legionarii de peste 60 de ani, a fost uitata insa cand “un grup de oameni de cultura”, in frunte cu Manolescu si Dinescu, i-a scris Procurorului General al Romaniei, in ianuarie 1990, pentru eliberarea sinistrului Gheorghe “Gogu” Radulescu, activist al CC al PCR si membru al komineternului din perioada “ilegalitatii” PCdR, in ultimii ani ai regimului “mare maestru” al Lojei de la Comana. Cum-necum, desi Liiceanu publica atunci in aceeasi “Romanie literara” unde era director Manolescu, i-a scapat Apelul celor 35 de intelectuali si disidenti pentru salvarea “omului cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricând gata a întinde o mână de ajutor celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădulescu”. Faptele bune ale lui “Gogu”: excursiile lor in strainatate, cand “persecutatii” Plesu si Liiceanu isi petreceau Anul Nou la Paris, “rezistand prin mancare” (apud Plesu – strict autentic!), in timp ce Parintele Gheorghe Calciu – alt legionar nenorocit – trecea in cel de-al 21-lea an de inchisoare din viata sa. Si “banditul” asta trebuia impuscat!
Este, fara indoiala, de domeniul lumii lui Orwell, “1984”, ca in ziua de azi homosexualii si comunistii verzulii, curcubetii si para-dreptaci, cu masca si fara masca, sa aiba dreptul sa se manifeste exhibitionist in public, pe strada si la televizor, sub ochii copiilor nostri, ocupand institutii si functii pe usile din dos, iar un batran duhovnic, care a ridicat cu mainile sale doua asezari manastiresti, un spital, un azil si un camin, sa nu poata sa se bucure de un cantec in propria lui chilie – spatiu privat, la 92 de ani. Dupa cum bine se zicea intr-unul din sutele de comentarii de sustinere a Parintelui, la articolul inciminatoriu de pe HotNews – acum eliminate total, alt act “profund democratic” – daca asculta Guta sau “Copilu’ Minune” totul era bine, conform noilor norme de rromanizare a romanilor. Ce ne mai distram la stiri!… Desi, iarasi ma tem ca manelele au produs mai multe crime pe la petrecerile tiganesti decat imnul cantat pe versurile marelui poet roman, la randul sau un martir al inchisorilor, Radu Gyr. Interesant cum HotNews – o teava de tun mosita de Soros – a procedat cu vocea poporului, a cititorilor (majoritatea e drept, nu erau “utilizatori inregistrati” ci venisera doar sa-si exprime dezgustul si revolta), exact cum a facut Vantu cu arhiva electronica de 16 ani a ziarului Ziua: a suprimat-o. Ce mai: un adevarat Holocaust al cuvintelor!
Elegantul si deontologicul act s-a realizat, in ambele cazuri, pentru ca inteligenta romanilor deborda in devoalarea retelei kominterniste care acum il pupa in cur pe Basescu dupa ce ieri il injura, sperand sa castige arogantul sau prostanacul lui Iliescu, caruia ii faceau pantofii cu limba, “profesoral”, ba la Bucuresti, ba la Paris, ba la Washington.
Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.
Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.
A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.
Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.
Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.
Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?
Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?
Definiţia dată de un american genial: „corectitudinea politică este încercarea de a apuca un rahat de partea curată”. Treaba asta (mare) mă duce cu gândul la politica românească. Rahatul Opoziţiei este curat de la un capăt la altul. Activiştii pesedişti îl contestă pe Băsescu din poziţii de călugăriţe mirate, uitând că ei, când rostogoleau zarurile guvernării, au făcut mai multe rahaturi penale decât zilele de post ţinute de o măicuţă octogenară. Puterea plimbă cu frivolitate un rahat laic. Defilează cu nişte doamne (madam Turcan, madam Anastase) care ar trebui să fie decorative, dar sunt influente. Na, că am prejudecăţi! Păi unde-i corectitudinea mea politică? Mai rău e că Băsescu, fiul unor oameni din popor, se lasă tămâiat de odraslele kominterniştilor. Rahatul de kominternist se poate recunoaşte foarte uşor. Potrivit acestor domni concepuţi în turelele tancurilor sovietice, Hitler şi Ceauşescu au fost nişte criminali. Până aici nimic rău, dă-i naibii pe amândoi! Stalin, în schimb, era boboc. În realitate, Stalin a fost un nenorocit mai mare decât Hitler şi Ceauşescu, dar n-o să auziţi vreun plod de kominternist admiţând asta.
La lansarea expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, aflata la Muzeul National de Istorie a Romaniei, s-a dat citire urmatorului
Protest fata de Raportul Tismaneanu
In numele Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat la nivel international de scriitorul Vladimir Bukovski suntem imputerniciti sa va aducem la cunostinta urmatoarele:
Autenticii militanti anticomunisti ai Romaniei, reprezentati de Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, prin doamna Zoea Radulescu si supravietuitori ai inchisorilor comuniste, domnul Nicolae Purcarea si dr Teofil Mija, de sustinatorul activ al actiunilor lui Paul Goma si al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din Romania fondat de dr. Ionel Cana, Vasile Paraschiv, de liderul minerilor grevisti ai anului 1977 din Valea Jiului, Constantin Dobre, de presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 a muncitorilor brasoveni anticomunisti, Florin Postolachi, cu totii aici de fata; ne insusim Protestul initiat de disidentii reali ai Romaniei Ionel Cana si Victor Frunza si sustinem criticile formulate de Biserica Orotodoxa Romana si Societatea Academica pentru Adevarul Istoric la adresa Raportului Tismaneanu, drept pentru care protestam fata de acesta si contestam public documentul aflat in acest moment pe site-ul Presedintiei Romaniei.
Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar.
Mai mult, asa-zisul «Raport Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric.
Avem un pacient inca grav bolnav: Romania. Diagnosticul nestiintific formulat de echipa Tismaneanu nu este satisfacator pentru tara noastra. Ca sa eliminam boala de la radacina se impune categoric o a doua opinie, specializata. Propunem si oferim: elaborarea unui Raport realizat – fara cheltuieli din banul public de 100.000 de euro – de catre o Comisie aflata sub autoritatea profesionala si morala a lui Paul Goma, din care sa faca parte istorici cu prestigiu international si profesori universitari, supervizati de Academia Romana. Raportul Goma va beneficia de colaborarea directa a victimelor regimului comunist.
Numai astfel vor fi satisfacute cerintele opiniei publice si respectate normele democratiei la care am tanjit sub teroarea comunista, ca si spiritul de Dreptate si Adevar pentru care s-a luptat si s-a murit, incepand de la invadarea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in sangerosul an 1940, si pana la jertfa tinerilor anticomunisti din iarna anului 1989.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
26 ianuarie 2007
Jurnalul National: Omagiu – Anticomunismul pe mai multe voci
CONTESTARI. Evenimentul a strans deopotriva batrani ce inca mai jinduiesc dupa comunism si fosti dizidenti ai regimului. Zoea Radulescu (Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista), Vasile Paraschiv (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania), Nicolae Purcarea, Paul Goma, Teofil Mija si Constantin Dobre (liderul minerilor grevisti ai anului 1977) au contestat raportul Tismaneau de condamnare a comunismului.
Cronica Romana: Expozitia “Epoca de aur. Intre propaganda si realitate”
Expozitia temporara intitulata “Epoca de aur. Intre propaganda si realitate” a fost vernisata, ieri, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, chiar in ziua in care dictatorul Nicolae Ceausescu ar fi implinit 89 de ani. Expozitia reprezinta segmentul initial al proiectului propus de Asociatia Civic Media impreuna cu Ministerul Culturii si Cultelor – infiintarea unui Muzeu al Comunismului – si are rolul de a marturisi si de a atrage atentia asupra contextului politic si social care a alterat mentalul si memoria generatiilor trecute. La acest proiect au fost invitate sa colaboreze Agentia Nationala de Presa ROMPRES, Asociatia “Brasov 15 noiembrie”, Muzeul National Filatelic, Ordinul Arhitectilor din Romania, Serviciul Roman de Informatii, Institutul Polonez si Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Urmarind doua coordonate, cum ar fi cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu si distrugerea identitatii romanesti si a mentalului colectiv, expozitia trateaza perioada 1965-1989.
Astazi, de ziua lui Nicolae Ceausescu, la Muzeul National de Istorie va fi lansata o expozitie inedita ce va reprezenta debutul proiectului Muzeului Comunismului initiat de CivicMedia. Expozitia va arata generatiilor tinere de astazi ororile care au deformat mentalul generatiilor trecute sau care, dimpotriva, le-au intarit credinta si au repus natiunea in drepturile sale firesti prin insurectia din decembrie 1989. In cadrul acestei expozitii va fi prezentat aparatul de propaganda comunist, folosind tehnici multi-media: audio, video, presa scrisa, odele intelectualilor vremii. De asemenea, se vor expune mijloacele de represiune si control utilizate de securisti.
Adevarul: Incursiune în comunism la expoziţia “Ceauşescu”
Ceausescu ne ranjeste iarasi din fotografiile de pe perete. Ne priveste “cu drag” din tablouri care il infaţiseaza tanar si in putere. Expoziţia “Epoca de Aur: intre propaganda si realitate” se deschide vineri, pe 26 ianuarie, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucuresti (MNIR), tocmai in ziua in care Ceausescu ar fi implinit 89 de ani. Centrele de interes ale expoziţiei sunt cadourile primite de dictator de la “admiratorii” din Romania, inregistrari audio si video de la discursuri, obiecte de arta plastica si decorativa, fotografii-document si mici reconstituiri de interior de locuinţa din perioada comunista, pentru a ilustra starea naţiunii din acea perioada (planul de alimentaţie stiinţifica, raţionalizarea energiei termice si electrice). Expoziţia organizată de Ministerul Culturii şi Cultelor, MNIR şi Asociaţia Civic Media va fi deschisă până pe 1 martie.
Ziaristi Online are onoarea sa prezinte cateva dintre polemicile purtate de-a lungul anilor de profesorul Theodor Codreanu, reunite azi in lucrarea Polemici incorecte politic, aflata in curs de publicare si asupra careia vom reveni. Pana atunci:
DE LA MARXISM LA „CORECTITUDINEA POLITICĂ”
de Theodor Codreanu
Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.
Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudiniipolitice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.
În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.
Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.
Scrisă cu majuscule, sintagma PoliticalCorrectness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat. Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.
Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.
În continuarea paralelismului dintre marxism şi corectitudinea politică, William S. Lind observă că ambele ideologii au pentru evoluţia istoriei o singură explicaţie. Marxismul economic găsea cauza răului în proprietate, marxismul cultural o depistează în putere, izomorfă supraeului freudian, instrumentul „prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri”. Judecata maniheistă a luptei de clasă revine prin considerarea unor anumite grupuri ca fiind bune (în comunism, proletariatul), iar altele rele. În democraţiile occidentale rele sunt majorităţile, bune sunt minorităţile de orice fel (feministele, negrii, ţiganii, evreii, hispanicii, homosexualii, sectele etc.). Soluţia e deconstrucţia acestei ordini culturale „nedrepte”. În consecinţă, trebuie deconstruit orice text al culturii tradiţionale spre introducerea sensului corect: de la Biblie la Shakespeare, Eminescu sau Heidegger. Dacă revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către o singură minoritate – proletaria-tul, corectitudinea politică înseamnă preluarea puterii de la majoritate în beneficiul tuturor minorităţilor, arma dominaţiei fiind cultura-ideologie asumată de guverne la nivel global.
O frapantă coincidenţă se observă şi privitor la începuturile ascensiunii celor două marxisme, economic şi cultural: Primul Război Mondial, provocat pentru ca muncitorii să smulgă puterea din mâinile burgheziei. S-a reuşit în Rusia, dar tentativele au existat şi-n Europa Occidentală, în Spania, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, unde însă luarea puterii a eşuat. Doi dintre marii teoreticieni ai marxismului, Antonio Gramsci şi Georg Lukács, vor purcede încă din 1919 la revizuirea marxismului. Teza centrală a comunistului italian: câtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posibilă revoluţia comunistă. Credinţa maghiarului era că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum preconizase părintele Capitalului, atâta vreme cât muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi” de creştinism şi de cultura occidentală. Aşadar, mecanismul strict economic trebuia coroborat cu distrugerea fundamentului creştin şi cultural. În 1919, Lukács se întreba: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Această întrebare va deveni, peste ani, şi obsesia corectitudinii politice, implementată azi în sânul Uniunii Europene, creându-se două Europe, una a corectitudinii, alta a creştinismului şi a marii tradiţii culturale. Deconstrucţia lui Georg Lukács (după un stagiu de agent sovietic al Kominternului, înfiinţat de Lenin chiar în 1919) a început sub scurtul regim comunist al lui Béla Kun (Cohen), când a fost numit comisar-adjunct la Cultură. Atunci a avut el ideea genială de a introduce în şcoli educaţia sexuală care să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii erosului, convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de cultura europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor şi a ţăranilor de tradiţia burgheză. Hotărârea lui Lukács a scandalizat populaţia, inclusiv pe muncitori, confirmându-i ipoteza şi emiţând întrebarea de mai sus. Iniţiativa filosofului a căzut, dar sămânţa aruncată va da roade în următoarele decenii, creând obsesia ultimei mode în materie de eros.
În 1923, în Germania se înfiinţează un institut de cercetări care-şi propunea traducerea termenilor economici marxişti în termeni culturali. William S. Lind îl consideră anul de naştere a corectitudinii politice. Felix Weil, odrasla unui burghez putred de bogat, îmbrăţişează doctrina marxistă şi sprijină financiar asocierea institutului la Universitatea din Frankfurt, eveniment din care s-a născut Şcoala de la Frankfurt. Aceasta a avut ca axă a cercetărilor dezvoltarea culturală a marxismului. Primul director a fost un marxist fanatic, economistul austriac Carl Grünberg, căruia i-a urmat, din 1930, Max Horkheimer, considerat a fi un „marxist renegat”, în sensul revizionismului respins de Moscova, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de linia Troţki. Erezia s-a conjugat cu freudismul, născându-se freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt.
March 1st, 2011 
VR 
Ieri, preşedintele Băsescu a semnat decretele pentru retragerea titlului de Erou – Martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pentru Eugen Trandafir Cotună, Dumitru Coman şi Gheorghe Trosca, informeaza Mediafax.
Posted in 
Tags: 
