Saptamana trecuta am informat aici cum Raymond Luca, acelasi tovaras nascut in URSS care l-a “obligat” pe presedintele Traian Basescu sa-i “demartirizeze” pe eroii Grupului Trosca macelariti de KGB in 1989, il obliga acum, prin manuta lui Tismaneanu si argumentatia Institutului sau sa-i recondamne pe fostii detinuti politic cu zeci de ani de inchisoare, a doua sau chiar a treia oara, pentru “participare la rebeliunea legionara”. Initiativa membrilor Retelei neo-kominternului ar trebui sa fie de ras tinand cont ca se bazeaza pe o condamnare a dictaturii lui Antonescu, altfel blamat si holocaustizat pentru actele sale contra evreilor. Deci, pana la urma, trebuie sa intelegem ca Tismaneanu il sustine pe Antonescu?! Da, pentru ca, de fapt, dupa cum am mai scris si publicat (documente sunt garla) asa zisa “rebeliune legionara” a fost realizata de catre comunisti prin agentii NKVD care au fost mana in mana cu cei ai dictaturii antonesciene. Deci, practic, Tismaneanu si ai lui, Luca si cu Boc, respecta ordinul primit si dat de la Moscova atunci de alde Ana, Luca si cu Dej. Initiativa legislativa plasata de Tismaneanu prin nascutul in URSS Raymond Luca tinteste pedepsirea legionarilor chiar si dupa moarte, fara drept de apel, pentru ca urmareste atat eliminarea posibilitatii supravietuitorilor temnitelor de a solicita vreo despagubire pentru zeci de ani de inchisoare dar si pe aceea de a li se sterge cazierul judiciar de “dusmani ai poporului”, ope legis. Va amintiti ca saracul badia Ion Gavrila Ogoranu, “temutul” si blandul batran legionar, a murit de inima rea, urmat la foarte putin timp de sotia sa, Ana, pentru ca nu a putut sa obtina un amarat de credit bancar. Si dupa 50 de ani figura cu o condamnare penala care nu ii permitea acest lucru. Scrisoarea trimisa de badia si sotia sa ministrului Justitiei de la acea vreme, tovarasa Monica Macovei, a ramas fara raspuns.
Astazi, cei doi neo-kominernisti insotiti de al treilea semnatar “ca primaru'”, Volodea, Luca si cu Boc, sustin ca motivul pentru care a fost intemnitat Radu Gyr (foto), fost ministru al Culturii in perioada legionara, cel care a infiintat primul Teatru Evreiesc de Stat din lume (existent si azi dar, din pacate, fara o placa pentru ctitorul sau), este intemeiat. Fostii detinuti politic le amintesc intr-un Comunicat (vezi mai jos) pentru ce a fost inchis Radu Gyr – poet, dramaturg, jurnalist, conferentiar, doctor, laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru literatură şi Academiei Române – dupa asa-zisa “rebeliune legionara”. Pentru ca, de la balconul Teatrului National din Calea Victoriei a incercat sa blocheze actiunile agentilor NKVD imbracati in legionari strigand: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”. Dupa ce a fost condamnat, alaturi de alte mii de tineri legionari marele poet roman s-a oferit sa mearga in prima linie a frontului de Rasarit, cu URSS, tara de bastina a lui Vladimir Ilici Tismaneanu si Raymond Luca Dej, de unde s-a intors ranit, doar pentru a fi, apoi, din nou, inchis si chinuit bestial in temnitele comuniste. Viata neinfrantului luptator pentru Romania Radu Gyr a strans, pentru Dumnezeu si neamul sau, 20 de ani de temnita. Tismaneanu si ai lui vor sa-l inchida, chiar mort, pentru a treia oara.
Ce va urma? Daca acest proiect de lege va trece si de Parlament si de semnatura de primar a lui Basescu, toti cei condamnati pentru “rebeliunea legionara”, cum este Radu Gyr, poate cel mai mare poet roman al secolului trecut, ar putea fi eliminati, din nou, din viata publica – manuale, cultura – pe considerentul ca “au sustinut cu violenta o ideologie extremista, xenofoba”, etc. Infiintand primul Teatru Evreiesc din lume?!
Radu Gyr la proces: “Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădu-i-o, Dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de moarte…” Si: “Că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri, nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s; adevăratele înfrîngeri sînt renunţările la vis…”
COMUNICAT
Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti a luat cunostinta de interventia deputatului liberal RAYMOND LUCA cu privire la dorinta domniei sale de a imparti, pe cei care au suferit detentie politica, in buni si rai, in unii care binemerita reparatii morale de la Statul Roman si in cei ce nu merita aceste reparatii morale.
Amintim domnului RAYMOND LUCA ca atat regimul Antonescu cat si cel comunist au dat sentinte politice nedrepte si abuzive. Spre exemplu, poetul Radu Gyr a fost condamnat in anul 1941 pentru “rebeliune” numai fiindca a tinut un discurs din balconul Teatrului National invitind la calm si impacare. Iata chiar cuvintele lui RADU GYR, consemnate in actele justitiei militare de atunci: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”
Pentru acest discurs, RADU GYR a fost condamnat pentru “rebeliune” la 12 ani inchisoare.
Domnule RAYMOND LUCA, astazi se stie exact cine a provocat dezordinele de atunci. S-a gasit protocolul incheiat intre Servicul Special (Secret) de Informatii (SSI) si conducerea Partidului Comunist din Romania, partid care si-a luat obligatia de a produce in acele zile dezordini, jafuri si tot felul de nelegiuiri pentru ca ele sa fie puse pe seama legionarilor, motivindu-l astfel pe Antonescu sa porneasca arestarile.
Lucrurile acestea se stiu nu numai la noi in tara, ci si in strainatate, fiindca documentele au ajuns in posesia serviciilor americane.
Dupa dl RAYMOND LUCA, RADU GYR si urmasii lui n-au drept la reparatii morale.
Ne doare ca din sanul partidelor istorice, cu ai caror membri am stat in inchisori, se ridica unul ca RAYMOND LUCA. Samanta discordiei pe care acest domn o arunca acum in randul fostilor detinuti politici nu prinde rod. Fostii detinuti politici raman uniti, solidari cu RADU GYR si cu toti cei ce au fost victime ale regimurilor totalitare din Romania.
FEDERATIA ROMANA A FOSTILOR DETINUTI POLITICI LUPTATORI ANTICOMUNISTI
Se ştie că în cazul inundaţiilor, la cererea repetată a partidelor politice şi a opiniei publice, preşedintele Traian Băsescu a refuzat să instituie starea de urgenţă. A fost însă mai ascultător atunci când circa 300 semnatari i-au cerut să condamne comunismul.
Preşedintele Traian Băsescu consideră, desigur, această acţiune, o urgenţă!
A condamna o idee este, însă, absurd!
Modul în care o idee este coborâtă pe pământ, felul în care este transformată în realitate este, însă, altceva!
Se pot condamna fapte şi nu idei!
Preşedintele Traian Băsescu a stabilit şi persoana care va înfăptui condamnarea. Un tânăr născut în România, în 1951, care avea 20 de ani, în 1971 a absolvit facultatea în ţară, după care s-a expatriat, transmiţând pe unde scurte ascultătorilor din lume şi din România opiniile lui despre marxism şi adevăr.
În cei 45 ani de regim comunist în România, tânărul comentator a cunoscut, ca fiu al burgheziei roşii postbelice, în direct, etapa comunismului postdejist, completând-o cu amintirile unei familii de comunişti moscoviţi transplantaţi în România.
Preşedintele României, Traian Băsescu, va fi ţinut seamă, probabil, de reclama insistentă pe care un corp de voci o face lui Vladimir Tismăneanu, despre el este vorba, ca istoric al comunismului în România.
Să-i vedem însă, lucrările!
Trei cărţi ar putea fi luate în discuţie în acest caz, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, “Reinventarea politicului”, “Stalinism pentru eternitate” sub titlul “O istorie a comunismului românesc”, cărţi care conţin aceeaşi materie informativă şi aceleaşi teze. Autorul lor nu a intrat niciodată în arhive. Cartea pe care o scrie, urmând cercetările Institutului de istorie a PCR de la Bucureşti şi o “Istorie a comunismului românesc” de Gheorghe Ionescu. “Stalinismul pentru eternitate” este, mai ales, o istorie de ecouri, receptaculul unei istorii orale de familie sau de clan bolşevic, fascinat de ceea ce se petrece la centru.
Subiectivismul, fie şi involuntar, anecdotica, atenţia pentru intrigă, pentru senzaţional, deplasează “Stalinismul pentru eternitate” din sfera ştiinţifică în aceea a literaturii. Accentul se pune peste tot pe psihologie. Autorul ne prezintă, ca un romancier, sentimentele pe care le atribuie personajelor de care se ocupă, de obicei, în dezavantajul acestora. În istorie, contează însă documentele şi nu impresiile autorului.
Istoriografia modernă, care refuză să se ocupe exclusiv de marile figuri politice şi de evenimentele însoţitoare, caută să descopere viaţa cotidiană a oamenilor: ce produc, cum se hrănesc, ce edifică, care este sufletul şi mentalitatea societăţii. Nimic din toate acestea în cartea pomenită sau în cărţile pomenite, din ele lipsind tocmai societatea, oamenii de zi cu zi şi experienţa lor. Nu este o istorie, ci un comentariu la ce ar fi putut fi o istorie, este o bârfă subţire în care recunoaştem exigenţele COMINTERN-ului faţă de partidele comuniste din ţările satelite Moscovei.
În loc să fie o expunere de fapte, o istorie a societăţii româneşti în comunism şi o critică a sistemului, cartea se ocupă de figuri politice de vârf şi caută ţapi ispăşitori. Istoria stalinismului vrea să disculpe sistemul instituit de COMINTERN şi să arunce vina pe seama unor persoane, fie ele Stalin, Mao, Ceauşescu şi altele.
Cartea lui Vladimir Tismăneanu, “Stalinism pentru eternitate – o istorie a comunismului românesc”, este o subtilă deculpabilizare a revoluţionarilor de profesie, a faptelor COMINTERN-ului.
În plus, expunerea este adesea lacunară. Deşi acordă lui Lucreţiu Pătrăşcanu o atenţie specială în această carte, autorul ocoleşte criza politică din 1946 de la Cluj şi conflictul intern din PCR în legătură cu poziţiile autonomiste ale regionalei comuniste de la Cluj, prioritar ungurească.
Dintr-o listă finală a elitei conducătoare a PCR, doar 25 de persoane, lipsesc figuri ca Teoharie Georgescu, Goldberg, Moghioroş, Chivu Stoica, Silviu Brucan şi atâţia alţii.
Din 21 de fotografii care ilustrează, după autor, istoria celor 45 de ani de comunism în România, 17 sunt cu Nicolae Ceauşescu şi doar 4 cu Gheorghiu-Dej. Echilibrul şi echidistanţa lipsesc autorului cărţii.
Nu intenţionăm să facem o recenzie a ei, ci semnalăm absenţa fundamentelor ştiinţifice şi caracterul utezist al lucrării.
Autorul este fascinat de o serie de mitologii ale comunismului internaţional şi mai puţin de adevăr.
Cartea rămâne o şuetă confortabilă pe marginea unei istorii politice, schiţată după ureche.
Într-o altă lucrare – “Reinventarea politicului” din 1997 – care face istoria politică din ţările Europei centrale în secolul XX, autorul uită campania românilor împotriva revoluţiei comuniste de la Budapesta din 1919 şi uită şi rezistenţa românească anticomunistă din munţi, după 1944, deşi era obligatoriu să le expună, cu atât mai mult cu cât erau avantajoase pentru o corectă imagine politică a românilor faţă de vecinii lor.
Aceasta este cariera ştiinţifică a persoanei pe care Traian Băsescu a desemnat-o pentru a alcătui un documentar de condamnare a regimului comunist din România. Este evident că cel ales nu este recomandat nici de vârstă, nici de lucrările lui pentru această misiune. Nu mai este recomandat nici din alte puncte de vedere.
Domnule preşedinte, aici se impun câteva întrebări, fie ele şi retorice:
Este obligatoriu ca autorul sau girantul unui document fundamental pentru istoria României postbelice să fie o persoană care a emigrat din România ? Milioanele de români care n-au emigrat şi n-au vorbit la posturile de radio străine nu merită încredere ?
Este obligatoriu ca omul de concepţie al condamnării regimului politic postbelic comunist să fie atât de tânăr, fără marea experienţă a dramei, a tragediei naţionale româneşti ?
Este obligatoriu ca autorul care girează un document atât de important să fie neapărat recrutat din clanul cominterniştilor cu state de plate la Moscova, clan mutat astăzi în Occident ? Este obligatoriu să fie evreu ? Este obligatoriu să fie ales dintre gazetarii care scriu cărţi din cărţi şi nu dintre cercetătorii din ţară care sunt mai aproape de fapte şi care cercetează arhivele chiar în acele institute de cercetare istorică înfiinţate în ultimii 15 ani ?
Întrebările pot continua. Fapt este că persoana desemnată de preşedintele Traian Băsescu rămâne autorul unei pseudoistorii a comunismului din România, rămânând fidel viziunii COMINTERN-ului. Prin astfel de cărţi şi persoane, COMINTERN-ul îşi prelungeşte metamorfotic existenţa.
Conform Constituţiei României, preşedintele republicii are, ca mijloc esenţial de lucru, dialogul cu partidele, cu alte instituţii publice, cu Academia, de pildă, cu institutele Academiei, vechi şi noi, în cazul de faţă. O asemenea consultare se impunea şi în acest caz, altfel totul poate deveni un viraj periculos.
Amintesc că preşedintele României îşi planificase nişte întâlniri de regularitate cu partidele politice. De ce a uitat să le facă ?
România a fost judecată, în anii ’50, ’60, ’70, ’80, de oamenii COMINTERN-ului. Societatea din România a fost greu traumatizată de NKVD-iştii aduşi în 1944, pe tancuri, de la Moscova.
A instala în chip de judecător al regimului comunist, din cei 45 de ani postbelici, pe fiul unui astfel de bolşevic exportat de Moscova, înseamnă a traumatiza din nou această societate, ceea ce trebuie să-i dea de gândit chiar şi preşedintelui Traian Băsescu. (aplauze) Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc, domnule senator.
In Memoriam MIHAI UNGHEANU
“Mihai Ungheanu scrie numai ceea ce crede”
Petre Tutea
“Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale”
Prof. dr. Viorel Roman, Universitatea din Bremen
Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu a murit, joi, 12 martie 2009, cu doar cinci zile inainte de a implini 70 de ani.
Mihai Ungheanu s-a nascut la 17 martie 1939. In anii ’70-’80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei “Luceafarul”, scrie ZIUA. Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua “intelighentie”, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii ’50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim “Holocaustul culturii romanesti, 1944-1989” si “Enciclopedia valorilor reprimate” (in colaborare cu Ilie Badescu), potrivit wikipedia. Ungheanu a fost senator PRM de Arges in doua legislaturi, din 2000 pana in 2008.
Apropiatii si familia anunta ca profesorul Mihai Ungheanu s-a imbolnavit subit de cancer, galopant, si s-a stins joi, la ora 14.10, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. “Ucenicii celui care a fost una dintre cele mai sclipitoare minti romanesti si unul dintre cei mai mari aparatori ai lui Eminescu si romanitatii din ultima jumatate de secol anunta cu pioasa reculegere ca vineri, la ora 11.00, trupul profesorului de romanism va fi depus la Biserica Amzei. Slujba in memoria sa se va desfasura sambata, la ora 13.00, in aceeasi Biserica cu Hramul Bunei Vestiri si a Sfantului Ierarh Nicolae, inainte de inmormantarea care va avea loc la ora 14.00, la Cimirul Bellu Ortodox. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace alaturi de toti martirii neamului romanesc asteptand invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina!”.
Mihai Ungheanu se alatura astfel colegilor sai din Grupul Eminescu si nu numai, decedati in morti mai mult sau mai putin suspecte: Nicolae Labis, Marin Preda, Nichita Stanescu, Paul Anghel, Alexandru Oprea, Pompiliu Marcea, Gheorghe Pitut, Ion Lancranjan, Cezar Ivanescu…
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
* * *
«Cominternul după Comintern»
“Sunt preocupat să pun în ordine nişte manuscrise pentru o viitoare carte. O carte intitulată «Cominternul după Comintern», o suită de articole apărute în presă prin care vreau să demonstrez că de fapt mentalitatea şi metodele cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporţii. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenţei.
M-a interesat literatura de idei, în primul rând. Multe din cărţile care nu ţin de eseu sunt şi ele literatură de idei. Îmi plac în egală măsură toate genurile, speciile literare, dar mărturisesc că am înclinat mult către proză. Am scris cronică literară ani de zile. I-am închinat lui Marin Preda cartea «Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie». A apărut în 1973, iar în anul 2002, pentru că trebuia dusă până la capăt, a apărut şi a doua ediţie. Din anul 1973, anul în care a apărut prima versiune, scriitorul a tipărit până în 1980 mai multe cărţi şi trebuia să dau o viziune finită asupra întregii opere. A doua ediţie s-a numit la fel, dar, evident, cu capitole în plus, pentru cărţile care nu apăruseră încă în 1973.
Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supravieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.
Pasiunea pentru scris este inevitabilă, până la urmă, pentru un intelectual care vrea să comunice cu cei din jur şi cu publicul. Am făcut facultatea de litere, care m-a dus direct la presă, la gazetărie şi, evident, la scris, aşa că era prescrisă traiectoria mea. În ceea ce priveşte viaţa politică, m-am ţinut departe de ea până în 2000, cu convingerea că nu este un loc ideal de existenţă, dar am ajuns la concluzia că, dacă nu intri în politică, nu poţi rezolva anumite chestiuni de ordin profesional, nu poţi să duci până la capăt, pentru tine şi pentru alţii, o sumă de acţiuni începute, aşa că am intrat în politică, dar concluziile sunt, ca pentru oricare intelectual, decepţionante, dezamăgitoare.
Cred că politica mi-a adus numai decepţii. Mi-aduc aminte cum s-a făcut revizuirea Constituţiei din 2003, şi acţiunea asta făcută în grabă şi neserios m-a făcut să părăsesc prin demisie Parlamentul.
În adolescenţă visam să joc rugby. Acum nu mai am visuri. Însă eu eram, din păcate, în provincie, unde nu se făcea acest sport, şi situaţia spune foarte multe despre vise şi posibilităţi. Nu îmi place să visez… îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”
Mihai Ungheanu 17 martie 2008
Jurnalul National
15 Ianuarie 2007 – M. UNGHEANU: “HOLOCAUSTUL CULTURII ROMANESTI; 1949-1989″
Hitler spera în buncăr, în ultimele sale zile, ca la întâlnirea dintre rasa superioară anglo-saxonă, capitalistă, apuseană cu cea inferioară, asiatică, slavo-bolşevică, lupta nu va înceta. Şi spre surprinderea mai ales a anglo-americanilor chiar aşa s-a şi întâmplat, dar nu chiar aşa cum vroia Hitler.
Stalinismul, idealurile solidarităţii, fraternităţii, egalităţii erau populare în Europa devastată. Iniţiativa în lupta culturală dintre est şi vest era la început de partea marxiştilor. Aşa că Stalin, ajuns la Berlin, a început imediat propaganda, munca de lămurire a germanilor, italienilor, francezilor, grecilor etc. şi din sfera de ocupaţie anglo-americană.
La scurt timp însă Truman s-a dezmeticit, începe refacerea ţărilor la vest de Cortina de Fier cu Planul Marshall şi ripostează slavilor cu aceeaşi monedă. Adică demască sclavia şi duplicitatea din Lagărul bolşevic. Banii pentru acest mare proiect cultural secret al CIA au fost luaţi din Planul Marshall.
Şi dacă slavii nu aveau nici un scrupul faţă de duşmanul de clasă, sub patronajul CIA, Radio Europa Liberă, Libertatea, sute de publicaţii, simpozioane şi congrese pledau pentru economia de piaţă, libertatea şi democraţia de tip nord-americană.
Strategia înfruntării secrete cultural-ideologice a anglo-saxonilor cu slavii, este analizată de Frances Stonor Saunders în Who paid the piper (Cine plăteşte). The CIA and the cultural Cold War, Londra 1999, 540 p.
Demascarea comuniştilor în apus a devenit facilă mai ales după înăbuşirea revoltei muncitorilor din Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, iar activitatea ofiţerilor CIA şi a colaboratorilor a devenit tot mai uşoară. În final, războiul rece, sau al treilea război mondial, după diplomatul sovietic Valentin Falin, s-a încheiat cu victoria vestului. Federaţia Rusă are azi numai 5% din puterea economică a vestului, iar la mesajul eliberator marxist-leninist a renunţat de bună voie, chiar Moscova.
Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România. KGB-ul a venit cu ofiţeri şi un grup de cominternişti pregătiţi să preia puterea şi cu sprijinul Armatei Roşii, care a rămas în ţară 1944-58, a exterminat fără drept de apel cultura română neconformă cu stalinismul. Mihai Ungheanu, cel mai clarvăzător şi curajos analist al generaţiei sale, descrie degradarea în Holocaustul culturii româneşti, 1944-1989, ed. D.B.H. 470 p. Mai mult decât atât, continuarea procesului şi după 1989.
Dacă CIA se folosea de bani, organizaţii şi actori sub acoperire, KGB-ul la Bucureşti nu avea nici un motiv de a nu acţiona pe faţă şi cu toată brutalitatea, cu Morţi civile şi moartea de la Sighet, cu Echipele de epurare etc. Titlurile capitolelor sunt edificatoare: Execuţii rituale; Triumfători sub protecţia katiuşelor; Extinderea etichetelor prohibitive; Reprimarea exilului; Interzicerea lui Eminescu; Condamnari post-mortem – Titu Maioreacu; Metoda ţapilor ispăşitori; Inocenţa vinovaţilor; Eliminarea indezirabililor; Ocuparea instituţiilor; Inocenţa comisarilor; Lichidarea lui Mihail Manoilescu; Relansarea modelului execuţiilor rituale; Scenariul maniheic şi sacrificiile rituale…
Titlul cărţii Holocaustul…, e o preluare de la Stephan Fischer-Galaţi şi este o slăbiciune editorială. Meritorie este reproducerea textelor celor care s-au pus în slujba ruşilor şi au devenit nolens volens exterminatorii şi după ’89: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihai Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.
La români o deosebire de trecutul celui de al treilea război mondial este greu sesizabilă. Totuşi după lectura cărţiilor lui Saunders şi Ungheanu aveam conştiinţa depăşirii unei epoci istorice. Din păcate mai mult în vest. În est Armata 14 a Rusiei pe Nistru şi una mai puţin vizibilă la Bucureşti reconstruiesc cu aceleaşi metode şi agenţi cultura orientală, care deja în forma ei marxist-leninistă sau laică, liber cugetătoare este analizată exhausiv şi competent.
Globalizarea face ca lupta dintre est şi vest să nu mai fie sinucigaşă ca sub Hitler, nici secretă ca în tipul Războiului Rece şi a Cortinei de Fier, ci constructivistă. Adică acum se construieşte o situaţie haotică sau complexă, care duce cu necesitate la rezultatul dorit ca în Un război civil regizat? (Redefinirea revoluţiei) de Mihai Ungheanu în ed. Romcartex 1997, 471p.
Politicieni moldo-valahi sunt orientaţi spre modelul slav, pravoslavnic. În schimb. în Transilvania şi Banat cu ajutorul Legitimaţiilor de maghiari orientarea începe a fi pe faţă provestică. Astfel aici experienţa culturală a Războiului Rece, cu tot arsenalul secret şi actorii binecunoscuţi, redevine actuală.
Prof. dr. VIOREL ROMAN, Universitatea din Bremen, Germania
Nu sunt de acord cu gestul sau. Sunt unul dintre cititorii sai care, desi ii intelesese dezgustul maximal exprimat prin ultimele sale postari, astepta zilnic, pe blogroll, sa-l vada din nou punctand o realitate ocultata de presa lobotomizata de azi, pe care domnul Portocala o prezinta din trei miscari de bisturiu: “Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura”. Autocenzura, muma corectitudinii politice neo-marxiste, victoria post-comunismului asupra natiunilor reocupate.
Domnul Radu Portocala spune ca nu mai poate sa spere si sa astepte degeaba ceva ce nu mai vine, de decenii: o mult dorita redresare nationala. “Strigatul în deşert este o ocupaţie căreia poţi să i te dedai o vreme, dar care, la un moment dat, ajunge să-ţi producă o mistuitoare senzaţie de inutilitate”, scrie cu mahnire publicistul.
Din ce in ce mai rare, postarile scriitorului si jurnalistului erau, in acelasi timp, din ce in ce mai grave. De la Tökes sau obstinaţia urii si Fabulaţii despre anticomunism legate de persoana agentului maghiar mult laudat de un mercenar neo-kominternist ajuns europarlamentar (tot) pe mana lui Basescu, la Trecătoarea sinceritate a impostorilor Liiceanu si Pataplesu, scrierile lui Radu Portocala sunt ca un ulcior cu apa vie turnat intr-o mare moarta. Intr-o mare otravita la care bietii romanii sunt trimisi, zilnic, ca vitele, sa se adape. Eu cred ca fiecare dintre noi avem obligatia sa nu lasam acest lucru sa se intample. Desi si pe mine ma bate adeseori gandul sa renunt la a striga ca pietrele (cand altii tac, pietrele striga, nu vorbesc, la o cafea cu diavolul), in desert, cred ca avem datoria sa murim cu tastatura in mana. Sa nu tacem! Cuvant cu cuvant, picatura cu picatura, izvor cu izvor, parau cu parau, rau cu rau, sa facem sa creasca suvoiul de apa vie care sa purifice marea cea neagra, de zi cu zi, a romanilor.
Iata de ce avem nevoie in continuarea de ochiul critic al lui Radu Portocala. Dupa cum ii scriu si cititorii sai. Scrieti-i si dvs la https://portocala.wordpress.com! Redau mai jos comentariul unei tinere, Ana, si raspunsul domnului Portocala, rugandu-l sa nu renunte in a ne dezmetici putin, din departari, macar o data pe luna daca nu o data pe saptamana. Exclus din presa, ca si altii, in urma adevarurilor scrise despre tartorii kominternistilor si neo-kominternistilor, de la Valter Roman la Andrei Plesu, domnul Radu Portocala va avea intotdeanua rezervata o rubrica speciala, pe portalul refuzatilor si rezistentilor din presa romana, Ziaristi Online.
Ana spune:
“ok…inteleg dezamagirea. o simt si eu….nu credeti ca inving ei? v-au invins pana si pe dvs? si noi ce facem? ce sa mai spunem? credeti ca printre cei care ii vedeti de departe nu sunt si unii care vad exact ca dvs? noi inca mai speram…nu mult este adevarat…dar speram! corect ce spuneti! Romania e murdara, din ce in ce mai murdara si din ce in ce mai josnica. Rectific…nu Romania…cei care o ocupa. De multe ori spun: s-a ajuns mult prea jos, prea jos. Dar inca mai sper! Nu vreau sa plec de aici…desi am si cum..si de ce…si unde.. Pacat ca ganditi asa…pacat ca ramanem din ce in ce mai putini… Numai bine!”
si adauga:
“Domnule Portocala revin cu inca ceva…bunicul meu, cei doi frati ai sai, bunica mea, strabunica mea, fratele bunicii mele, mama …s.a. au suferit enorm in timpul comunismului. Bunicul a facut 11 ani de inchisoare…a murit in 1982..nu il stiu prea bine… Strabunica mea a murit in 1977… nu mai este nici bunica si nici fratele ei. Toti, dar absolut toti, au fost chinuiti si fugariti de comunisti. Ce se intampla acum este atat de aproape de anii ’50. De aceea, sunt obligata domnule Portocala sa merg mai departe si sa fac ceva. Pentru ei…pentru ai mei. Cei ce sunt si cei ce nu mai sunt. De curand am citit dosarul din inchisoare al bunicului meu…in cate inchisori a fost dus…in cate inchisori s-a chinuit… De aceea, domnule Portocala trebuie sa privesc in fata cu ai mei langa mine si cu ai mei in gand. Sunt obligata PENTRU EI SA FAC CEVA. SA NU MA LAS…cred, domnule Portocala ca intelegeti bine ce inseamna sa ai un bunic chinuit in inchisorile comuniste si de ce trebuie sa le ducem mai departe crezurile si sa calcam urma pasilor lor! Nu trebuie sa lasam macar o parte din Romania noastra sa dispara. Mai ganditi-va domnule Portocala!”
“Mă tulbură ce-mi scrieţi, pentru că-mi daţi un sentiment de culpabilitate pe care nu-l merit. Şi eu am sperat din clipa cînd am putut să judec – adică de foarte mulţi ani. Şi n-am stat cu mîinile-n sîn. Nu degeaba am fost ameninţat, în 1988, că-mi va fi răpit copilul! Nu degeaba mi s-a intrat de două ori în casă cînd eram plecat şi mi s-a cotrobăit în lucruri. (Isprăvi ale unor personaje care, fără nici o îndoială, operează încă în cadrul MAE.) Ştiu, ca şi Dumneavoastră, ce înseamnă să-ţi fie omorît bunicul în puşcărie şi să ai un tată care sapă Canalul ca “fiu de fost demnitar”. Dar ceea ce Dumneavoastră nu ştiţi – pentru că sînteţi, cred, foarte tînără – este ce înseamnă să fi tu însuţi urmărit, anchetat, considerat ca indezirabil. Toate astea au stîrnit în mine reacţia pe care o stîrnesc şi în Dumneavoastră: trebuie să fac ceva! Şi am tot făcut pînă cînd aproape n-am mai avut cu ce să-mi hrănesc familia. Pentru că mi-am permis să rezum într-un paragraf biografia murdară a lui Valter Roman, am fost exclus acum 19 ani din presa franceză, în ale cărei redacţii a fost răspîndit zvonul că sînt “fascizant”. Pentru că l-am enervat pe dl Pleşu şi pe cîţiva dintre prietenii lui, am fost exclus şi din presa românească. Învins – pentru că folosiţi cuvîntul ăsta – nu am fost acum, ci am tot fost din 1990 încoace. Şi, într-un fel, mi-am recunoscut învingerea atunci cînd am creat acest blog, acceptînd să mă adresez doar cîtorva zeci de cititori. Şi, dacă am fost învins de cineva, n-am fost de duşmani, ci de cei care-ar fi trebuit, teoretic măcar, să-mi fie aliaţi. E lucrul care mă dezgustă cel mai mult în ce mi s-a întîmplat. Iată… N-am vrut să ma justific, ci doar să vă explic.”
Domnule Radu Portocala, pentru Ana, Ana lui Manole si Ana lui Ogoranu, Anele romane, pentru fostii si pentru viitorii detinuti politic, va rog si eu, cel care trebuia sa faca slalom printre cretini – vorba Parazitilor – ca sa va vada publicate insemnarile politice in fosta Ziua: Nu lasati Romania romana sa dispara!
Victor Roncea
Republic mai jos o sinteza a cartii lui Radu Portocala “Autopsia unei lovituri de stat”, aparuta in fosta Ziua, si promit sa gasesc si sa public aici toate articolele sale legate de secta de la Paltinis cocotata acum in fotoliile Puterii, oricare ar fi ea.
La nici un an dupa evenimentele din decembrie 1989, pe care majoritatea lumii le numea inca “Revolutia romana”, scriitorul Radu Portocala publica, la Paris, “Autopsia loviturii de stat romane”, deplasandu-se metodic si temerar in labirintul culiselor marelui spectacol al schimbarii regimului in tara noastra. Volumul – din care publicam cateva extrase – descrie caderea lui Nicolae Ceausescu drept un eveniment indelung si minutios pregatit, dezvaluind in mod argumentat rolul major care a revenit in acest proces atat unor personaje din tara cat si unor mari puteri din exterior, in special Moscovei. Este prezentat fenomenul Timisoara si tactica dezinformarii, utilizata atat pe plan intern si extern. Radu Portocala semnaleaza perpetuarea minciunii in legatura cu decembrie 1989, de la regizarea legitimitatii si marota “teroristilor”, pana la instalarea noii puteri si plebiscizarea loviturii de stat. Intertitlurile apartin redactiei. (Victor RONCEA)
Scenariul Moscovei
La sfarsitul lui 1988, Silviu Brucan intreprinde o lunga calatorie in strainatate. El viziteaza Statele Unite (unde publicase, la sfarsitul anilor ’70, texte premonitionale ale gorbaciovismului), apoi Londra. In cadrul ambelor vizite are intalniri cu personalitati eminente ale francmasoneriei, al carei membru era el insusi. De la Londra, se deplaseaza la Moscova, pentru discutii oficioase cu responsabilii regimului – ceea ce este destul de ciudat, avand in vedere dizgratia sa – si se reintoarce la Bucuresti, trecand prin Viena. Toate acestea conduc la ideea – dupa cum Brucan insusi a lasat sa se inteleaga, intr-un interviu – ca, in timpul acelei calatorii, au fost puse la punct anumite elemente ale loviturii de stat care, un an mai tarziu, avea sa-l debarce pe Ceausescu. Moscova, Washington si Londra asigurau forta si stabilitate. Moscova ii furniza scenariul, Washingtonul si Londra, prin intermediul posturilor de radio, ii furnizau mijloacele. Indispensabile, intrucat lovitura de stat a fost infaptuita aproape exclusiv pe baze propagandistice.
Romania devenea, inca o data, o miza. Cu mijloace tehnice considerabile, insa cu oameni putini si, mai ales, prost condusi, Statele Unite trebuiau sa incerce sa se inscrie in scenariul sovietic. Fara succes. (…)
Intre timp, in Romania, structura de inlocuire se plaseaza in pozitie de asteptare. Moscova a dat unda verde. Foarte probabil, prin intermediul lui Brucan si Militaru dar, fara indoiala, si prin anumiti ofiteri de Securitate, aflati sub controlul direct al KGB. Contactele se multiplica. Generalul Militaru se intalneste cu Ion Iliescu. Acesta mentine legaturile cu Petre Roman si misteriosul Gelu Voican-Voiculescu, doua vechi cunostinte ale sale. In august se deplaseaza in satul Tescani, pentru a se intalni cu Andrei Plesu, actualul ministru al Culturii (la data publicarii cartii – n.r.), aflat, atunci, sub supraveghere la domiciliu. Opinia publica se obisnuise cu ideea ca Iliescu il va inlocui intr-o zi pe Ceausescu. Titlul sau de glorie si singura sa legitimitate proveneau dintr-un fapt care nu a fost confirmat niciodata: tanar student in Uniunea Sovietica, ar fi fost prieten cu Gorbaciov. Zvonul este tenace. Si s-ar putea sa nu fie fals: in ierarhia “Tinerilor comunisti universitari”, Iliescu era subordonat direct actualului sef de la Kremlin (Gorbaciov, la data publicarii cartii – n.r.). Ceea ce este sigur este ca Ion Iliescu si sotia sa rusoaica sunt prieteni apropiati ai ambasadorului sovietic la Bucuresti (de atunci -n.r.) , Tiajelnikov. (…)
Mihail Gorbaciov adopta o atitudine cel putin ciudata. El cere mai multor deputati moldoveni (deci romani) din “Congresul popoarelor” sa telefoneze in Romania pentru “a afla ce se intampla”. Astfel, scriitorul si deputatul Ion Druta il suna la Bucuresti pe Alexandru Paleologu (persoana particulara la acea data, dar care, din ianuarie 1990, va fi ambasador la Paris), pentru a-l intreba, din partea lui Gorbaciov, care este situatia la Timisoara. In sine, demersul este hilar! In mod sigur, domnul Paleologu era mai putin informat decat seful statului sovietic, care, dupa cum s-a vazut, dispunea la Timisoara de “observatori” si jurnalisti, putea conta pe un numeros personal diplomatic la Bucuresti si il convocase, cel putin o data, pe ambasadorul Romaniei la Moscova. In realitate, era vorba de a lua pulsul in tara. Unii intelectuali, care isi manifestasera opozitia fata de regimul Ceausescu, erau bine plasati pentru a raspunde unor intrebari de acest gen. In plus, Gorbaciov are nevoie sa simuleze cea mai deplina ignoranta. Romanii sunt tentati sa-si imagineze: daca a recurs la acest gen de surse, inseamna ca este cu totul strain de evenimente! Smecheria a reusit, cel putin pentru moment, la Bucuresti spunandu-se ca sovieticii nu stiu chiar nimic despre ce se petrece in tara.(…)
In noaptea de 20 spre 21, Ceausescu ia o decizie inepta, aproape sinucigasa.(…) Cere organizarea, a doua zi, a unei mari adunari populare, in piata din fata Comitetului Central.
“Fuga” dictatorului
In ziua de 22 decembrie, putin dupa pranz, Ceausescu decoleaza la bordul unui elicopter alb, catre o destinatie necunoscuta. Radio Bucuresti anunta ca “dictatorul a abandonat puterea”. Versiunea a fost general acceptata, dar nu este totusi deloc plauzibila.(…) Psihologic si politic, Ceausescu nu era genul de om care sa “abandoneze puterea”. (…) Un dictator ia o asemenea decizie numai intr-o situatie limita, pe care nu o mai poate controla prin nici un fel de mijloace. Nu era cazul lui Ceausescu; acesta se gasea, desigur, intr-o pozitie foarte dificila, dar relativ stabila. In ultimele 24 de ore, situatia nu se degradase peste masura. Este adevarat ca, in strada, armata fraternizase cu manifestantii, dupa anuntarea “sinuciderii” generalului Milea. Acesta fusese, dealtfel, efectul scontat de pucisti. Dar Ceausescu dispunea inca de sustinerea unei parti a Securitatii. Ceea ce nu era deloc de neglijat. Se asigurase, de asemenea, de sprijinul tuturor colaboratorilor sai apropiati. De ce, deci, sa fi luat decizia de a fugi in exact acel moment?
Daca e sa-l credem pe generalul Pacepa – dar este, oare, el cu adevarat credibil? – planul fugii lui Ceausescu era pus la punct de ani de zile, in cele mai mici detalii. Or, urmarind evenimentele, impresia este mai degraba una de improvizatie esuata lamentabil. Unde este, deci, faimosul plan?
In plus, daca Ceausescu voia sa fuga, ar fi facut-o fara sa-si ia anumite precautii? In urma lui nu lasa doar puterea, ci si bunuri personale si, mai ales, copiii. Nimic din desfasurarea “fugii” nu indica faptul ca ar fi avut intentia de a-i lua cu el. Or, stia la ce riscuri sunt expusi. O atitudine greu de explicat din partea unui personaj in mod vizibil foarte legat de familie.
“Precautiile” generalului Stanculescu
De planul de salvare, de fuga, ar fi trebuit sa se ocupe, in mod normal, garda lui Ceausescu, echipa de elita din cadrul Directiei a V-a a Securitatii. Dar, cine il organizeaza, de fapt? Generalul Victor Stanculescu, ministru adjunct al Apararii. Lucru curios, dar afirmat de catre Stanculescu insusi, in aprilie 1990, in fata camerelor de luat vederi ale unor jurnalisti straini. Generalul a subliniat atunci ca a luat toate precautiile pentru ca planul sa esueze si Ceausescu sa fie prins.
Aceasta declaratie contrazice versiunea oficiala a arestarii, potrivit careia capturarea cuplului Ceausescu s-a datorat in intregime norocului si prezentei de spirit a unui taran… Ni s-a spus ca pilotul elicopterului, dupa ce l-a mintit pe Ceausescu in legatura cu o ampla – dar fictiva – urmarire aeriana, l-ar fi abandonat pe acesta pe o sosea, la vreo 60 de kilometri de Bucuresti. Acelasi pilot povesteste ca Ceausescu – care, vazandu-se astfel abandonat, ar fi trebuit sa cada prada unei furii fara limite – i-a strans mana, inainte de a-si continua fuga intr-o masina rechizitionata. O asemenea scena este greu de conceput. (…) Se pune intrebarea ce gen de precautii a luat generalul Stanculescu? Acest general care, din 22 decembrie, joaca un rol esential in instalarea noii puteri, devenind, in februarie 1990, ministru al Apararii… Si care, in anumite cercuri bucurestene apropiate fostului regim, este acuzat ca ar fi agent sovietic, la fel ca generalul Militaru.
Ultima obiectie: in 22 decembrie, la pranz, imediat dupa fuga lui Ceausescu, haosul era absolut. Conducerea tarii nu mai exista. Doua ore i-ar fi fost de ajuns “fugarului” pentru a parasi teritoriul Romaniei. Cine si-ar fi putut asuma riscul de a lasa destinul lui Ceausescu pe seama hazardului? Fuga lui, daca a existat intr-adevar, ar fi putut foarte bine sa reuseasca!
Atunci?… Este foarte posibil ca Ceausescu sa fi fost arestat inainte sa se urce in elicopter. Poate, dupa ce a incercat pentru ultima oara sa se adreseze multimii. Pana in ultima clipa, trebuia prezentat ca un personaj josnic. “Fuga” sa, gest las prin excelenta, ii pateaza si mai mult imaginea. In cele 24 de ore care urmeaza, apoi pana la difuzarea “procesului”, noua putere poate astfel sa deturneze atentia populatiei, focalizand-o asupra unui punct precis, de maxima tensiune.
La urma urmelor, s-a aflat vreodata cuplul Ceausescu in acel elicopter? Nimic nu o dovedeste, in afara declaratiilor actualei puteri (din 1990), declaratii care – faptul e deja de notorietate – sunt in general mincinoase!
Dezinformari halucinante
Trebuie, totusi, sa acceptam ideea ca, in elicopter sau nu, Ceausescu a parasit cladirea Comitetului Central si a fost pus sub paza armatei. Prin urmare, dupa plecarea sa spre o destinatie pe care pucistii o cunosteau cu siguranta, acestia si-au putut permite luxul unei regii, unde cuvinte precum “arestat” si “evadat” alternau la fiecare zece minute.
Doua intrebari se pun: de ce nu l-au ucis pe loc si de ce s-a recurs la solutia unui “elicopter alb care a reusit sa scape?” Este posibil ca toti acei conspiratori sa nu fi fost pe deplin siguri de modul in care vor reactiona toate fortele Securitatii masate in Comitetul Central si in vecinatate. Este, de asemenea, posibil, ca acestia sa fi dorit, conform regiei, sa insele si multimea si pe Ceausescu, si sa isi ofere cateva ore de gratie inainte de instalarea definitiva a propriei lor puteri.
Televiziunea romana “libera” a intrat, din acest moment, si ea in acest joc. Pe masura ce orele se scurgeau, versiunile cele mai contradictorii, si, deseori, cele mai absurde, referitoare la plecarea lui Ceausescu, au inceput sa fie oferite publicului. Astfel, la mai putin de jumatate de ora dupa plecarea sa, agentia Taniug anunta faptul ca dictatorul a fugit si se afla in drum spre China. De unde detinea agentia aceasta informatie mai mult decat confidentiala? Nimeni nu va sti. Intre orele 14.30 si 19.00, Televiziunea Romana a anuntat de doua ori arestarea lui Ceausescu, si de doua ori ca acesta ar fi reusit sa scape. Scena poate fi imaginata: o tara intreaga il cauta, toate fortele armatei si ale politiei au primit ordinul de a-l captura, se reuseste prinderea lor, iar dictatorul, in varsta de 71 de ani, precum si sotia sa, de 73 de ani, reusesc sa evadeze singuri. Desi pare grotesc, totul nu a servit decat pentru mentinerea tensiunii si a confuziei. Precum un ecou inept, Taniug si Agentia ungara de presa au inceput sa confirme, in mod sistematic, informatiile oferite de presa romana in aceasta ciudata succesiune a capturarii. Cele doua agentii au sfarsit prin a anunta, tarziu in noapte, ca sotii Ceausescu au fost prinsi, dar, a doua zi de dimineata, radioul din Romania dezmintea: “Nu au fost inca arestati, dar se afla in Romania”. Cam pe toata durata zilei de 23 decembrie, radioul si televiziunea din Romania au continuat sa practice acest mic joc. Chiar daca, dupa o saptamana, versiunea oficiala avea sa demonteze tot ceea ce se spusese inainte: sotii Ceausescu ar fi fost capturati, in cele din urma, pe 22 decembrie, la putin timp dupa fuga din Bucuresti, apoi judecati si executati, pe 25. Dar ce reprezinta oare aceasta “versiune oficiala”, intr-o atmosfera care parea sa excluda realitatea cu cea mai mare obstinatie?
Misterele “procesului” lui Ceausescu
Tot ceea ce se stie despre “fuga”, arestarea si “procesul”‘ sotilor Ceausescu a fost relatat de catre persoane care, pe parcursul timpului, nu au facut decat sa ajusteze si sa modifice versiunile succesive ale unui scenariu de la bun inceput fantezist. Gelu Voican Voiculescu este autorul principal al acestei fictiuni. El este, de asemenea, organizatorul “procesului”. Aceasta parodie judiciara a avut loc, ni se spune, pe 25 decembrie, intr-o unitate militara din orasul Targoviste. Dar nimic nu poate dovedi acest lucru. “Procesul” n-a avut loc, mai degraba, pe 22 sau mai tarziu, pe 23? In plus, exista un lucru care intriga: Voican Voiculescu, precum si alti membri ai grupului, a afirmat ca procesul a avut loc in mare graba pentru a demoraliza combatantii care ramasesera fideli “Conducatorului” si pentru incetarea luptelor. Dar, pe firul acestei logici, apare atunci intrebarea de ce s-a asteptat pana pe 25. Vom vedea in capitolul care urmeaza ca, asa cum inainte de 22 trebuia sa existe morti pentru a precipita caderea lui Ceausescu, dupa 22 era necesar ca numarul lor sa fie mai mare pentru a legitima noua putere. Prin urmare, concluzia este simpla: Ceausescu a fost eliminat foarte rapid dupa capturarea sa, dar s-a anuntat abia trei zile mai tarziu… astfel incat combatantii sa-si poata continua lupta! A intretine o stare de spirit de insecuritate era un lucru esential pentru noua putere. Un detaliu important vine in sprijinul acestei ipoteze: cand au ajuns in cladirea unde urma sa se deruleze “procesul”, nici Ceausescu, nici sotia sa nu aveau aerul ca ar fi petrecut – cum pretinde versiunea oficiala – trei zile si trei nopti intr-un vehicul blindat. Parul lor era bine aranjat, hainele nu le erau sifonate, iar el nu avea barba. Nu este necesar sa dam, o data in plus, amanunte privind “procesul”. Acesta a fost retransmis de majoritatea televiziunilor din lume si multe ziare au publicat transcrieri ale inregistrarii audio. Ar fi insa mult mai interesant sa ne oprim asupra catorva inadvertente ce caracterizeaza acest simulacru de justitie.
Primul element: am vazut, practic in acelasi timp cu romanii, doua versiuni succesive ale “procesului”. Prima a fost prezentata ca un montaj de extrase; a doua, difuzata in aprilie 1990, s-a vrut completa. Dar Gelu Voican Voiculescu a afirmat ca judecarea a durat trei ore si ca cele doua versiuni prezentate publicului au durat fiecare mai putin de o ora. Prin urmare, unde se afla restul? Si, mai ales, in ce consta acesta? Ce s-a intamplat in cele doua ore care, se pare, a meritat sa fie ascunse cu atata constiinciozitate? Principala intrebare care ar trebui pusa este daca Ceausescu a vorbit in timpul “procesului”. Faptul ca au fost ascunse doua ore de inregistrare tinde sa dovedeasca faptul ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ.
Documentele cercetate ofera un raspuns clar in privinta identitatilor cominternistilor aflati in anii razboiului in “cercul Anei Pauker”. Listele pe care le publicam in continuare – dupa sursa cea mai autentica – cuprind pe unii dintre fostii “actori” ai dramei paukeriste, cu totii kominternisti si agenti secreti zelosi, “eroi” si deopotriva unelte ale Kremlinului in infaptuirea actiunii de comunizare a Romaniei.
În aşteptarea publicării volumului preconizat de Institutul Diplomatic Român, dorim să semnalăm două documente sovietice care cuprind informaţii revelatoare despre atitudinea autorităţilor române faţă de situaţia prizonierilor noştri din URSS, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
De când se ştie, lui Cocoloş i-a plăcut să confecţioneze obiecte din lemn. O pasiune pe care la maturitate a concretizat-o deschizându-şi o făbricuţă în Olteniţa.
De ce nu, atunci, si o asumare de raspundere a Guvernului pe o lege a “confiscarii extinse”? Mai ales, nu-i asa, daca, vorba lui Kovesi, aceasta “va raspunde unei nevoi sociale presante”?
Dar dincolo de aspectele istorice, ca un facut, ce “coincidenta”!, exact aceleasi doua personaje care, dupa cum semnalam cu numai o saptamana in urma intr-o Scrisoare Deschisa catre presedintele Traian Basescu, se ocupa cu“demartirizarea” eroilor ucisi de KGB in decembrie 1989 – Grupul Trosca – si se opun cinstirii oficiale de catre statul roman a victimelor NKVD din urma Katyn-ului romanesc – Masacrul de la Fantana Alba – astazi isi fac de lucru pentru cei patru-cinci nonagenari cu peste doua decenii de inchisoare sub doua dictaturi: temutii batranei legionari. Este vorba de o dezbatere la Parlament, astazi, la ora 16.00, pe tema modificarii Legii 221/2009 prin eliminarea posibilitatii de a primi despagubiri pentru anii de temnita si “participantii la rebeliunea legionara”. Autori: Raymond Luca – “nascut in URSS” – si Volodea Tismaneanu – cu tatal “nascut in URSS”, cunoscut drept agentul NKVD cel mai bine platit de URSS in Romania anilor ’50, dupa cum certifica fostele Arhive Secrete.
Spre deosebire de Raymond Luca, care s-a nascut la Sverdlovsk – numele pus de bolsevici Ekaterinburgului – pe cand parintii sau erau la studii in URSS, Tismaneanu Jr s-a nascut in orasul Stalin, dupa cum era redenumit pe atunci Brasovul de catre comandantii tatalui sau. Fostul specialist al Brigazilor Rosii teroriste care au activat in Spania, Leonte Tismaneanu, “repatriat” in Romania comunista ca activist al CC al PMR la Directia de Propaganda si Agitatie, se afla incartiruit deci in “orasul Stalin”. Fostii detinuti politici stiu de ce: era responsabil cu urmarirea operatiunilor de anihilarea rezistentei armate anticomuniste din munti a… legionarilor. Dupa uciderea sau arestarea lor – in special a membrilor Grupului Ogoranu – familia Tismaneanu se muta din “orasul Stalin” pe Primaverii, pentru ca capul ei sa serveasca Guvernul de ocupatie sovietica ca director adjunct al Editurii Politice si sef al catedrei de marxism la Universitatea „C. I. Parhon” si Scoala de Stiinte Sociale „A. A. Jdanov”, cat si reprezentant al PMR in cadrul revistei „Probleme ale pacii si socialismului”. Astazi, fiul lui concepe pentru Guvernul Boc acte de re-condamnare a legionarilor, dupa ce nonagenarii au ispasit pedepse sub doua dictaturi. Culmea ridicololui? Institutul lui Tismaneanu il pune pe Emil Boc sa semneze cu manuta lui un document de sustinere a initiativei legislative a lui Raymond Luca (solicitata sa fie aprobata in procedura de urgenta) in care este invocat ca “temei legal” o Lege a Dictaturii Antonescu (Legea 80/1941)!
Din punct de vedere al legalitatii si “urgentei” adoptarii proiectului de lege este vorba de o furtuna intr-un pahar cu apa, un fas specific diversiunilor de tip kominternist, care slujeste, de fapt, pe langa razbunarea de tip ritualic a urmasilor NKVD-istilor, unui alt scop. Posibil declansarea unui nou val de condamnare publica a “extremismului romanesc”, de atunci si de acum, dar si o starnire a sentimentelor de revolta nationalista (aviz SRI). Pe scurt: un nou prilej de sugere de fonduri pentru profitorii tuturor regimurilor dar si un carlig legislativ pe post de precedent pentru alte actiuni, pentru simplu motiv ca se trece peste faptul ca Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Nuremberg si nici de vreo alta Lege, altele decat cele din ultimele doua dictaturi, antonesciana si comunista…
Sa urmarim si semnalul dat de un avocat, mai mult sau mai putin controversat, dar avocat, care de data aceasta actioneaza intemeiat, in baza experientei sale in domeniu, ca aparator pro-bono al fostilor detinuti politici:
Acum stim de ce a urlat presa impotriva legionarilor – in ultimele doua saptamani. Se doreste modificarea legii nr. 221/2009. Despagubiri pentru victimele temnitelor comuniste, DAR NU SI PENTRU LEGIONARI !
In această seară am fost contactat telefonic de către un drag mie octogenar, îndelung suferind prin temnițele comuniste (15 ani), om dintr-o bucată, cu un bogat istoric de luptător în munți.
Ceea ce mi-a comunicat m-a lăsat mut de uimire și m-a indignat în egală măsură.
Iată faptele:
Se știe că din punct de vedere istoric, instaurarea regimului comunist în România a dus la încarcerarea și uciderea în temnițe a milioane de români.
După așa-zisa ”revoluție” din 89, s-au dat (cu chiu cu vai) mai multe legi sau decrete cu caracter reparatoriu, pentru luptătorii anti-comuniști și pentru victimele acestui regim criminal, insuficiente însă în comparație cu pierderile și suferința provocată acestor victime.
Merită să amintesc aici doar infama și hidoasa struțo-cămilă lege 10/2001 privind restituirea ”unor” imobile naționalizate sau preluate cu titlu abuziv de către regimul comunist, cu întreaga cohortă de litigii și războiae juridice, care au creat lupte fratricide, între români, foști contra actuali proprietari, proprietari contra chiriași, etc.
În toți acești 21 de ani neo-comuniștii care au acaparat puterea în România, au mers doar cu jumătăți de măsură, condamnând comunismul cu jumătate de gură, dând înapoi cu jumătate de mână ceea ce luaseră părinții lor cu ambele mâini.
Aceiași politică duplicitară, infamă, a fost aplicată și în materia legilor privind reparațiile financiare și morale ce trebuiau acordate unor foști deținuți politici ai regimului comunist sau rudelor supraviețuitoare ale acestora.
Pentru cei ce nu știu, Legea 221/2009, o lege cu aplicabilitate limitată la o durată de doar 3 ani (după modelul ticălos al Legii 10/2001), stipula că pe calea instanțelor judecătorești foștii deținuți politici sau rudele acestora pot obține de la Statul Român daune.
Problema este că mai mult de o treime din cei ce au supraviețuit închisorilor comuniste sunt LEGIONARI. S-a încercat mereu și mereu să se demonizeze Mișcarea Legionară, istoria acesteia, fie minimizându-i întinderea și meritele, fie blamându-i liderii și trecutul. Mișcarea Legionară a fost o mișcare politică de masă, care a înrolat în rândurile ei un număr imens de persoane. Mulți din acești membrii sau simpatizanți ai ML au fost închiși pentru crezul lor naționalist, majoritatea lor dinainte de venirea la putere a comuniștilor.
În fapt, Regimul Antonescu, prin adoptarea Legii nr. 80/1941, a închis o mulțime de legionari, aceștia continuându-și executarea pedepselor, cu suplimente de la comuniști, și după 1945.
Ei bine, potrivit disp. art. 1 pct. 2 lit. b din Legea 221/2009, beneficiau de reparații inclusiv legionarii.
Aceasta era explicația scandalului împotriva legionarilor ! Mass media trebuia să demonizeze legionarismul, pentru a pregăti legislativul, pentru a-i asmuți pe ”aleși” să voteze împotriva reparațiilor morale și maeriale pnetru legionarii bătrâni și urmașii acestora.
Revoltător mai este faptul că, deși de aplicarea legii (prin instanțele judecătorești) este responsabilă și Asociația Foștilor Deținuți Politici, aceasta nu a fost invitată la dezbateri, și nici nu i s-a cerut prezentarea unui punct de vedere pe tema modificării Legii nr. 221/2009 (Art 4 pct.(3) Instanta de judecata este obligata sa ia toate masurile pentru obtinerea sau, dupa caz, reconstituirea dosarului in care a fost pronuntata hotararea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania. )
În schimb, invitat apare Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER), condus de fiul de evrei-bolșevici (conform Wikipedia) Vladimir Tismăneanu. Care va fi poziția acestuia este un fapt evident pentru toată lumea, din moment ce Guvernul își motivează susținerea proiectului comunistoidului Raymond Luca, pe argumentele furnizate de ICCMER !
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Catre: Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)
Strada Matei Basarab nr. 55-57, sector 3, cod 030671, Bucureşti – România;
SESIZARE
Conform Legii in baza careia functioneaza CNSAS in vederea deconspirarii Securitatii si a agentilor ei va rugam sa ne comunicati daca numitul Pacepa Mihai Ion, nascut la data de 28.10.1928, ajuns pana in functia de sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe, a fost agent al politici politice comuniste si a comis infractiuni si atentate la adresa drepturilor omului in timpul regimului comunist si in cadrul aparatului represiv al Securitatii, de la atingerea adusa libertatii cuvantului si a opiniei la cea adusa dreptului la viata privata, violarea domiciliului, a corespondentei si secretul convorbirilor telefonice – dupa cum a fost invinuit de CNSAS si colonelul Gheorghe Trosca, acum fost “erou-martir”, ucis in decembrie 1989 -, dar si alte masuri, inclusiv cele privind eliminarea fizica a unor oponenti ai regimului.
Cerere noastra este cu atat mai intemeiata atata timp cat intr-un act oficial al statului roman actual, respectiv Raportul asa-numitei “Comisii Tismaneanu” girat de presedintele Traian Basescu se subliniază “rolul excepțional jucat în demascarea naturii criminale a regimului și a Securității” de numitul Ion Mihai Pacepa.
Insa calitatea pe care a avut-o pana la “defectare”, certificata de documentele existente in Dosarul nr. 3447 de la Fondul Documentar al CNSAS si cele aferente primite de la SIE ar putea defini, de asemenea, “rolul excepțional jucat în consolidarea naturii criminale a regimului și a Securității” de catre numitul Ion Mihai Pacepa. Desigur, ne-am intrebat intotdeauna, daca scopul vietii sale a fost distrugerea regimului comunist si a lui Ceausescu personal, de ce nu a facut-o atat de simplu, “salvand” acest popor, impuscandu-l pe dictator cu arma din dotare, pe cand intra zilnic sa-i dea raportul seful statului si, mai ales, sotiei lui, Elena Ceausescu, sau de ce nu-i facea un baldabac pe cand se plimba, singur, cu Nicolae Ceausescu, pe lac la Techirghiol si primea ordine de asasinare a unor oponenti ai regimului comunist din tara si strainatate, conform propriilor sale confesiuni.
In folosul propriei documentari si a emiterii unui raspuns in cadrul perioadei de 30 de zile stabilite de Lege va sta si lucrarea cercetatorului CNSAS, istoricul Liviu Taranu, “Ion Mihai Pacepa in dosarele Securităţii, 1978-1980″.
Ne intemeiem cerere in baza Art 3 a Legii CNSAS care prevede si deconspirarea “analiştilor politici şi asimilaţiilor acestora”, Ion Mihai Pacepa fiind acredidat si cu aceasta calitate prin publicarea extensiva in presa centrala a interviurilor si articolelor sale, in special in presa unde activeaza si Vladimir Tismaneanu, precum si prin publicarea unor carti de presupusa analiza a politicii nationale si internationale la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu si prezentarea lui intr-un serial caraghios la postul public de televiziune TVR, semnat de Lucia Hossu Longin, in care este impus drept formator de opinie in spatiul public post-comunist.
Nota grava pe care o da demersul nostru este si marturia privind asasinatul in care a fost implicat Ion Mihai Pacepa, facuta chiar de sotia victimei, Maria Opojevici, sotia disidentului sarb Alexandar Opojevici, asasinat in noaptea de 7-8 august 1975 la Hotelul Dorobanti din Capitala, sub coordonarea numitului Ion Mihai Pacepa, si pe care v-o furnizam mai jos.
In baza raspunsului Dvs vom solicita sefului statului sa ii fie retras gradul de general atribuit pentru presupuse merite nedovedite si fara consultul CNSAS de catre un alt presedinte al Romaniei (*).
(*) Reacordarea gradului s-a facut printr-un ordin al directorului Serviciului de Informatii Externe (SIE), Gheorghe Fulga, emis in data de 15 decembrie 2004, comunicat la 21 decembrie – – ultima zi a mandatului lui Ion Iliescu – si avocatului lui Pacepa, Catalin Dancu
Documentare: O crima de-a lui Pacepa
Una dintre crimele odioase la care Ion Mihai Pacepa si-a adus nemijlocit contributia, alaturi de seful sau direct Nicolae Doicaru, defunctul sef al spionajului romanesc, este asasinarea lui Alexandar Opojevici, un fost comandant de partizani si ofiter sarb, opozant al lui Tito, care se refugiase la Bucuresti. Totul in urma unei intelegeri intre Tito si Ceausescu, prin care primul dorea sa-si elimine adversarii din emigratia sarba. Crima a avut loc in noaptea de 8-9 august 1975, intr-o camera a hotelului Dorobanti, si a fost executata de Pacepa si de oamenii sai, sub coordonarea lui Doicaru. Maria Opojevici, vaduva fostului disident sarb, dezvaluie, in exclusivitate pentru cititorii ziarului, circumstantele, atatea cate au putut fi aflate, ale uciderii sotului sau.
IMPOTRIVA LUI TITO
“Sotul meu era comandantul aeroportului Zemun, de la Belgrad, cum e Otopeni la noi. Cu un avion a fugit la Timisoara, pe 19 aprilie 1949. Era militar, fusese partizan timp de cinci ani de zile, de la varsta de 17 ani, fusese printre cei mai aprigi, curajosi si cunoscuti comandanti de partizani, avea gradul de maior. In urma unei tradari, parintii sai si cei sapte frati au fost executati de ustasi. Dar dupa razboi, devenise un oponent al lui Tito, cum erau de altfel majoritatea sarbilor, Tito fiind croat, iar croatii fusesera aliatii nemtilor in al doilea razboi mondial, si sarbii nu prea inghiteau chestia asta! Sotul era nascut intr-o comuna, Atasevzi, aflata la 120 km de Belgrad, spre vest. Nu a mai fost niciodata in Iugoslavia, pana a fost omorat.
Eu l-am cunoscut in 1950, avea 25 de ani. A primit cetatenia romana. In 1951, ne-am casatorit. Aici, in Bucuresti, se formase un nucleu al emigratiei iugoslave. Au avut un post de radio si un ziar. Pe urma, dupa ce s-a impacat Tito cu Hrusciov si pe urma cu ceilalti, s-a desfiintat aceasta organizatie a lor care era sustinuta de Comitetul Central al PCR (PMR). De ei se ocupa Ghizela Voss, ea era la Ministerul de Externe, care se ocupa de emigratie – era evreica, era la Sectia Externa a CC al PCR. Organizatia n-avea o denumire anume, ziarul mi se pare ca se numea “Pentru pace trainica”. Dupa aceea sotul meu a fost trimis la Academia Jdanov, care s-a numit apoi Stefan Gheorghiu. A facut acolo trei ani si pe urma a fost numit lector la CEPECA, pe langa Otopeni, acolo veneau din toata tara si faceau cursuri.
VENIREA LUI DAPCEVICI DE LA BRUXELLES
In 1964, a fost un congres al comunistilor iugoslavi – Verdet a condus delegatia romana. Acolo s-a insistat ca toti sarbii emigranti, care au functii mai mari, sa fie scosi din posturile acelea. Vreo trei au fost scosi, sotul meu, Zvetozar Markusev – a murit recent, si Kojevici. Atunci a vrut sa plece din Romania, dar nu i s-a dat voie. A murit intre timp Dej, a venit Ceausescu si au venit si i-au propus un post la Regiunea Bucuresti, director la Cinematografie. A stat acolo, pe urma a trecut inspector la Centrala Cinematografiei si acolo lucra in 1975, cand a fost asasinat. Sotul meu era prieten din partizanat si pastra legatura cu Vlado Dapcevici, un fost adjunct de-al lui Tito si devenit si el, dupa razboi, un oponent al maresalului. El se stabilise in Belgia, era casatorit si avea o fetita. In 1975, Vlado i-a scris ca vor sa vina aici in concediu, cu sotia si copilul. Si au stabilit ca vor veni pe 3 august. In acel moment, a venit un securist, Petrescu se numea, care raspundea de ei – pentru ca sarbii de aici au fost permanent in vizor -, si i-a spus sotului meu, cam pe 1 august, sa-l anunte pe Dapcevici sa-si amane calatoria in Romania, fiindca s-a aflat ca iugoslavii pregatesc ceva! Sotul meu a incercat, i-a dat telefon, dar el deja plecase, in loc sa plece pe 3, a plecat pe 1 august, insotit de Djoka Stoianovici, un prieten sarb care lucra in Belgia, pe care il cunoscuse acolo, era tanar si era si garda lui de corp. Au venit, dar fara familii. Deci a venit Dapcevici pe 1 august, eu nu eram in Bucuresti, trebuia sa vin pe 3 august, eram la Pitesti, la parintii mei, dar am primit telefon de la sotul meu si am venit pe 1 august. Ei toti, intre timp, s-au dus in vizita la familia fratilor Markusev, alti prieteni sarbi de aici, si ei antititoisti. In tot timpul asta, Dapcevici si Stoianovici erau cazati la hotelul Dorobanti, pentru ca nu aveam voie sa primim oaspeti din strainatate peste noapte.”
ASASINATUL
“In ultima seara, pe 8 august 1975, i-am avut la cina, in casa noastra de pe Grigore Mora. Au venit pe la ora 18, Dapcevici, Stoianovici, Markusev. Markusev a plecat pe la 22. Se facuse 23. Fiul meu era plecat prin oras si cand a venit, a intrat prin intrarea de serviciu. Sotul meu cand a plecat cu invitatii, a plecat pe intrarea principala. I-am spus fiului meu: du-te repede prin fata, sa-ti iei ramas bun de la Dapcevici si Stoianovici, ca pleaca! Sotul meu a spus ca-i conduce pana la hotel! Era troleibuzul 82 pe atunci. Incepuse o ploaie de vara! Eu ies pe balcon. Am vrut sa-i spun baiatului du-te si tu cu tata, dar m-am abtinut.
In timp ce stateau, absolut din intamplare, a venit un tip cu masina, era fiul sefului sotului meu de la cinematografie (erau vecini cu noi) si l-a rugat sa-i duca pana la Dorobanti. Si acel domn i-a dus pana la usa. Nu stiu de ce sotul meu a intrat si el in hotel! Si l-am asteptat, si l-am asteptat. Eu pe urma am vorbit cu acest domn, Vasile Rachita il cheama, era tanar ofiter in Armata si este si acum ofiter.
Domnul Rachita ne-a spus ca i-a dus pana la usa, dupa ce a aflat ca sotul meu disparuse. A doua zi, pe 9 august, vine cineva, la 6 dimineata, cineva care trebuia sa se intalneasca cu Dapcevici la hotel, sa le dea ceva, un pachet. Acest domn era suparat: ce oameni neseriosi, am stabilit sa ne intalnim la 6 dimineata, si de la receptie mi-au spus ca au plecat la 12 noaptea! Pe urma vin fratii Markusev, le dadusem eu telefon, pentru ca stiam si eu ca trebuie sa-i conduca la aeroport pe Dapcevici si Stoianovici. Fratii Markusev s-au dus si ei si de la receptie li s-a spus acelasi lucru. S-au dus la aeroport, acolo nu i-au gasit, iar lista pasagerilor nu au vrut sa le-o arate. Si de atunci, ani de zile, am tot cautat sa aflu ce s-a intamplat cu sotul meu! Toti imi spuneau ca nu stiu nimic. Sau imi aruncau felurite diversiuni, ca a fost o echipa de sportivi sarbi, cu un autobuz si ar fi plecat si ei.
Chiar Doicaru, mi-a spus treaba asta, pentru ca pana la urma m-a primit, deoarece voiau sa afle ce stiu eu. Doicaru m-a primit pe 23 iunie 1976, dupa nenumarate memorii si plangeri. El mi-a spus sa nu port corespondenta cu strainatatea, fiindca mi s-ar putea trimite o bomba cu plastic in plic si sa ma omoare! Dar raspunsurile erau ca nu se stie nimic. La un an de la disparitie, a aparut in presa iugoslava o stire care spunea ca pe teritoriul iugoslav a fost prins Vlado Dapcevici care desfasura activitate antistatala. Pe urma, peste jumatate de an, a avut loc procesul lui. Avocatul belgian al lui Dapcevici s-a ridicat si a raspuns ca rechizitoriul este mincinos, ca Dapcevici a fost rapit din Romania si pentru asta i-a cerut ca martori pe prietenii acestuia, Opojevici si Stoianovici, ca sa declare ca au fost rapiti. Atunci s-a suspendat sedinta publica, si Dapcevici a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Din ’75 pana in ’87, cand a aparut cartea lui Pacepa, Orizonturi rosii, am tot sperat ca el e in puscarie. In volum, Pacepa descrie o parte din actiunea pe care a condus-o. El scrie ca sotul meu a fost omorat pe loc, si Stoianovici a murit pe drum.”
MARTURIA LUI DAPCEVICI
“A fost lovit de cei de la USLA in cap si a murit pe loc, a facut stop cardiac, pentru ca la expertiza, cand l-am exhumat, acum doi ani, capul nu era spart, dar probabil din cauza socului loviturii a facut stop cardiac. Dapcevici a mai trait pana acum doi ani, pana la varsta de 84 de ani. M-am intalnit cu el in Iugoslavia, in 1992. Mi-a povestit cum s-a intamplat, din ceea ce a putut sa-si aminteasca: “M-am dus la receptie sa le spun sa ne trezeasca la cinci, pentru ca aveam avion spre Belgia la 9. Pe Alexandar si pe Stoianovici i-am lasat in hol. Cand m-am intors, nu i-am mai vazut. M-am gandit ca s-au dus in camera. Cand sa intru in lift, erau niste zdrahoni care se uitau doar si nu spuneau nimic. Am intrat, au intrat si ei si cand am iesit pe etaj, la 13, am fost lovit in cap si mi-am mai revenit intr-o camera necunoscuta. Langa mine, in aceeasi camera zaceau si sotul tau si Stoianovici, dar nu mi-am dat seama ca sunt morti. Cand m-am trezit, mi s-a facut o injectie si m-am mai trezit intr-o celula in Iugoslavia”.
Din ceea ce mi-a declarat Dapcevici, am aflat ca, atunci cand s-a trezit prima data, se aflau in vila conspirativa a Securitatii de la kilometrul 12, la Baneasa.”
Dapcevici, Stoianovici si Opojevici au fost preluati de la Pacepa de catre doi agenti ai securitatii lui Tito si transportati in Iugoslavia, cu “spatele logistic” asigurat in continuare de Pacepa si de oamenii sai.
DEOCAMDATA, PACEPA N-A RASPUNS
Prin intermediul avocatului Catalin Dancu, reprezentantul intereselor generalului Pacepa in Romania, i-am solicitat fostului adjunct al Directiei de Informatii Externe opinia despre marturiile doamnei Maria Opojevici. In plus, l-am rugat pe generalul Pacepa sa ne trimita si eventuale alte amanunte despre aceasta afacere murdara, avand in vedere ca, in celebrul sau volum “Orizonturi rosii”, apar o serie de inadvertente in legatura cu acest caz. Ieri, pana la intrarea la tipar a ziarului, sefa de cabinet a avocatului Dancu ne-a spus ca inca nu primise nici un raspuns de la generalul Pacepa, dar ca este foarte probabil ca o opinie a acestuia sa ne parvina peste un timp. Noi o asteptam.
In urma nenumaratelor sale cereri si investigatii facute pe cont propriu, doamna Maria Opojevici a aflat unde este inmormantat sotul sau. In 1990, a primit primele informatii ca sotul sau, alaturi de Stoianovici, este inmormantat in cimitirul Tomasevsc din orasul Zrenianin, dar fara a i se cunoaste identitatea. Dupa mai mult de zece ani de cereri repetate catre autoritatile sarbe, pe 27 mai 2002, are loc exhumarea. Dupa stabilirea identitatii celor doua cadavre, familiile le-au facut slujbe si i-au inmormantat crestineste in localitatile in care s-au nascut.
Fiul lui Alexandar Opojevici, inginer de profesie, a avut foarte multe necazuri dupa uciderea tatalui sau. Oamenii lui Doicaru au avut grija sa-i faca viata un calvar, deoarece nu se impaca deloc cu gandul ca nu poate afla ce s-a intamplat cu tatal sau. Reuseste, dupa o alta tentativa nereusita, sa treaca Dunarea inot in Iugoslavia, la sfarsitul lunii octombrie 1989. Sarbii il elibereaza de-abia pe 25 decembrie 1989, in ziua executiei lui Ceausescu. De acolo, a plecat in America si s-a stabilit in California.
Pacepa si-a primit inapoi gradul de general si urmeaza sa i se restituie si averea. Nimeni dintre participantii la crimele de atunci sau dintre sefii autoritatilor detinatoare de arhive nu spune nimic. La fel cum a facut si Doicaru.
Va scrie cu intristare un ziarist care a crezut in dvs, inca de dinainte sa fiti presedinte al Romaniei, in primul rand pentru doua lucruri, enuntate cu tarie: Basarabia si redarea demnitatii nationale.
V-am judecat deja cu manie pentru ca ati semnat luni, 28 februarie ac, trei decrete rusinoase pentru demnitatea nationala. Este vorba de retragerea titlului de erou-martir pentru Coman Dumitru, Cotuna Eugen Trandafir si Trosca Gheorghe. Primul, dupa cum sper ca stiti, un specialist in contrainformatii si actiuni antiromanesti intreprinse de vecina noastra Ungaria pe teritoriul Romaniei, a fost ucis cu bestialitate de conationalii nostri maghiari, pe 22 decembrie 1989, la Odorheiu Secuiesc. Conform criminalistului care a constatat decesul, Dumitru Coman “nu mai avea nici un os întreg”. Un alt martor afirma: “Au jucat Ceardas pe trupul lui”. Criminalii, toti de etnie maghiara, au fost depistati. Unii dintre ei au fost arestati si judecati. In urma demersurilor ulterioare, in tara si pe la forurile europene, realizate in special de Gyorgy Frunda, avocat si senator, lider al UDMR, partenerul la guvernare al PDL, ucigasii lui Dumitru Coman au fost pusi, cu totii, in libertate si azi se relaxeaza in statul vecin, “Tara-Mama” lor, Ungaria.
Tot in libertate s-au aflat si se afla si azi, cu o exceptie cunoscuta, decedata de moarte buna, criminalii ofiterilor de elita ai USLA Eugen Cotuna si Gheorghe Trosca, ucisi in cadrul diversiunii KGB-GRU organizate cu concursul tradatorului Nicolae Militaru, complicele lui Ion Iliescu la lovitura de stat din decembrie 1989. Banuiesc ca stiti de ce au fost executati si, pe deasupra, si profanati cu salbaticie, colonelul Trosca fiind decapitat, ca efigie a victoriei URSS asupra Romaniei.
De aceea v-am si judecat cu manie, pentru ca nu pot sa-mi inchipui, asemenea colegilor mei de presa mai blanzi – Dan Badea si altii de la Curentul dar chiar si Radu Tudor -, ca un om instruit ca dvs, fiu si ginere de militar, nu ati stiu cine au fost cei trei. Mai ales cand, in ultimii sapte ani, ati repetat in mai multe randuri ca vreti sa vedeti o data pentru totdeauna solutionate “Dosarele Revolutiei” si ale “Mineriadei”. Desigur, mai e timp, mai ales ca de ele se ocupa la Institutul lui Tismaneanu tot acelasi personaj care le-a si ingropat in ultimii 21 de ani, generalul Dan Voinea, plasat ca acuzator in “Tribunalul Poporului” din 25 decembrie 1989, intamplator, de aceeasi Ion Iliescu si Nicolae Militaru, consiliati de o alta eminenta cenusie, Silviu Brucan.
Intamplator, coincidenta nefasta face ca a doua zi dupa ce v-ati pus semnatura, “ca primaru'”, pe aceste decrete, un alt gest, de data aceasta legat de Basarabia si natiunea romana, sa ramana ca o vanataie pe obrazul bietei Romanii. Este vorba tot de o “ingropare”, de catre onor majoritatea parlamentara din Camera Deputatilor, in baza unei Note de fundamentare elaborata de Institutul la conducerea caruia a fost instalat Vladimir Tismaneanu si semnata de primul ministru al Romaniei, Emil Boc, a comemorarii Masacrului de la Fantana Alba, de la a carui savarsire se implinesc, peste mai putin de o luna, respectiv pe 1.04. 2011, exact 70 de ani.
Oare, dupa exemplul Poloniei, nu ne putem cinsti si noi, cel putin cu aceeasi demnitate, victimele oribilului Masacru de la Fantana Alba? Un Katyn romanesc cu mult mai macabru, tinand cont ca au fost ucisi nu militari, impuscati in cap, ci bieti refugiati romani din Basarabia ocupata, batrani, femei si copii, mitraliati si, apoi, tarati de cozile cailor in gropi comune peste care s-a aruncat var nestins, cat inca multi mai zvacneau, muribunzi…
Domule Presedinte, sunt acte care, chiar daca sunt realizate “conform legii”, la nivel simbolic raman in istorie ca o infrangere umilitoare, o ingenunchere a demnitatii nationale, o re-ucidere cu valoare ritualica, un blestem asupra intregii natiuni, care ne va urmari din neam in neam. Nu stiu daca peste 50 sau 100 de ani se va mai sti ca zilele acestea a avut loc in Romania nu stiu ce scuturare de orgolii prin PDL sau ca ambitioasa “reformare a statului” a dat gres. Dar in mod sigur va ramane scris ca, la 21 de ani de la asa-zisa cadere a comunismului, statul roman de azi a intinat, oficial, memoria celor care si-au dat viata pentru apararea Romaniei, ucisi, intamplator, de persoane care se incadreaza printre dusmanii clasici, “dusmanii naturali”, ca sa-l citez pe Take Ionescu, ai tarii noastre: ungurii si sovieticii, respectiv rusii.
Tot cu totul si cu totul intamplator, putem constata ca actul prin care s-a realizat “demartirizare” celor trei eroi a trecut pe la CNSAS prin mainile lui Mircea Dinescu, recunoscut agent sovietic, conform datelor UM 0110 “anti-KGB”, aflate in prezent in Arhiva SRI, cu un socru ungur si o soacra cetatean al URSS, respectiv a Federatiei Ruse. La fel de intamplator este si faptul ca de la Comisia parlamentara “responsabila”, avizul “demartirizarii” a plecat din mainile lui Raymond Luca, cu totul intamplator nascut in URSS, unde, la fel de intamplator, parintii sai se aflau la studii, asemenea lui Ion Iliescu si Nicolae Militaru cu sotiile lor, ca sa luam doar doua exemple… la intamplare. Daca mai adaugam si ca, intamplator, Decizia CNSAS este semnata de Ladislau Csendes, normal, cred ca ne putem face o imagine de ansamblu asupra trainicei prietenii ruso-maghiare, cu totul si cu totul intamplatoare.
La fel de intamplator este si faptul ca cel care, cu o vehementa viscerala (si, adaug, cu analfabetism cronic, plasand Fantana Alba in Republica Moldova intr-un act oficial al Romaniei) s-a opus cinstirii victimelor facute de Armata Rosie in Basarabia si Bucovina este Vladimir Tismaneanu, cu totul si cu totul intamplator chiar fiul celui mai bine platit agent NKVD din structura Kominternului din Romania si apologetul celui mai longeviv agent sovietic, “defectat” spre incununarea misiunii sale de dezinformare strategica la americani: Ion Mihai Pacepa. Sa fie tot o intamplare faptul ca “profesorul” Tismaneanu e membru de frunte al Grupului pentru Dialog Social, organizatie infiintata de Silviu Brucan si George Soros si al carui prim presedinte, simultan si la GDS si la Fundatia Soros a fost un agent dovedit al serviciului de informatii maghiar?
Domnule Presedinte, degeaba ne ocupam de mica si marea coruptie si de cei care ne fura legal aluminiul si petrolul din tara, daca nu-i avem in vedere si pe cei care fura si spurca ceea ce are o natiune de nepretuit: demnitatea nationala si sufletul mortilor ei.
Sunt gata sa admit ca am gresit judecandu-va grabit si ca Valeriu Turcan a semnat in locul dvs decretele rusinoase, din exces de zel. Dar, asa cum va stiu, dvs sunteti omul care isi recunoaste greseala cu franchete, ceea ce este un dar rar, al conducatorilor. Sa revenim putin asupra Legii. Asa cum in cazurile lui Mircea Dinescu si Andrei Plesu s-a incalcat Legea Ticu – s-a facut o exceptie! – si, desi au fost amandoi membri rasfatati ai Partidului Comunist, au fost lasati sa-si consume anii de creatie literara si filosofica robotind la CNSAS pentru popor, poate se gaseste o portita si pentru niste amarati de eroi-martiri. Altfel, cine stie, maine-poimaine, dincolo de faptul ca familiile le sunt vitregite de un minim ajutor, ne-am putea trezi ca Institutul lui Tismaneanu le cere acestora sa scoata si osemintele parintilor din Cimitirul Eroilor! La groapa de gunoi cu ele!
In tot cazul, ce va rog, nu gasiti ca rezolvare sa le dati in schimb, post-mortem, Ordinul “Victoria Revolutiei Romane din Decembrie 1989”. Si l-a atribuit, siesi, si Ion Iliescu, in ultima sa zi de mandat din 2004 si tare ma tem ca nu le-ar placea sa impartaseasca, intamplator, aceleasi onoruri cu cel care l-a instalat in functie pe Nicolae Militaru la ordinul lui Evgheni Tiajelnikov.
Domnule Presedinte, daca materiile prime care ni se scurg printre degete mai au un pret, demnitatea nationala, in schimb, nu are pret. Dvs, printr-un gest prezidential, puteti sa o redati natiunii, indreptand o strambatate, in cazul celor trei eroi-martiri.
Priviti cum, dintr-o mare de profitori ai tuturor regimurilor, independent unul de celalalt, trei ziaristi, care nu au beneficiat de nimic din victoriile democratiei, ba chiar dimpotriva, cu totii participanti la evenimentele din decembrie fara sa pretinda, la fel, absolut nimic, va cer, acum, pentru sufletul celor trei morti si demnitatea nationala, doar acest simplu lucru: faceti dreptate!
O intrebare suna trist, din “off”: Dar oare o veti face?
Retragerea titlului de erou-martir pentru doi dintre luptătorii antiterorişti care au fost ucişi la datorie în decembrie 1989, colonelul (post mortem) Gheorghe Trosca şi locotenent-colonelul (p.m.) Eugen Trandafir Cotună, reprezintă un gest asupra căruia îl rog pe preşedintele României să mai reflecteze şi, dacă este un om drept, să revină asupra lui.
Nu ştiu dacă Traian Băsescu e pe deplin conştient de răul făcut. Dacă sfetnicii domniei sale în materie de securitate naţională l-au avizat despre consecinţele gestului său. Dinadins ori ba, preşedintele României a semnat unul dintre cele mai controversate decrete din mandatul domniei sale. Dacă generalul Nicolae Militaru mai trăia, ar fi închinat azi un pahar de votcă în cinstea acestui eveniment important.
Asa cum spunea un student basarabean care a asistat la mascarada din Parlament “toti romanii omorati de sovietici in Basarabia si Bucovina s-au rasucit in mormant”!
Asa, ca sa fie “onorata” pe deplin bataia de joc a martiriului romanilor care si-au dat viata pentru acest neam si pentru aceasta tara si nu pentru misei si tradatorii care au vandut-o si o vand.
Preşedintele Băsescu a semnat decretele pentru retragerea titlului de Erou – Martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pentru Eugen Trandafir Cotună, Dumitru Coman şi Gheorghe Trosca, ucisi la ordinele agentului GRU Nicolae Militaru
După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!”
În jurul orelor 18,00 a fost organizat un marş în centrul oraşului cu lumânări aprinse, iar în timpul trecerii pe lângă cadavru multe persoane l-au scuipat şi lovit cu picioarele.
Grupul PDL din Camera Deputatilor s-a facut pres in fata “fundamentarii” lui Tismaneanu si a trimis din nou la comisie propunerea de cinstire a victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina.
“Este practic o ingropare a propunerii legislative de cinstire a memoriei victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina” a declarat in exclusivitate pentru Romanian Global News deputatul basarabean din Parlamentul Romaniei, Tudor Pantaru.
Conform surselor Romanian Global News desi ieri se hotarase in BPN-ul Partidului Democrat Liberal sustinerea propunerii legislative, dimineata, la presiunile venite, se pare, de la Vladimir Tismaneanu, guvernul a insistat ca respectiva propunere sa nu fie votata de catre deputatii PDL.
Dealtfel pentru a se asigura ca initiativa legislativa privind cinstirea memoriei victimelor regimului sovietic nu va trece in Camera Deputatilor, iar parlamentarii PDL vor respecta ce spune Guvernul, Vladimir Tismaneanu si-a trimis presedintele executiv sa vorbeasca cu deputatii PDL. Ioan Stanomir a venit la Camera Deputatilor si a spus parlamentarilor ca “lasam la latitudinea parlamentarilor votul la acest proiect”. Acelasi lucru l-a declarat si pentru Romanian Global News. Adica raspunderea pentru ingroparea proiectului de lege revine celor care voteaza.
Ambele declaratii vin insa dupa ce fundamentarea facuta de institutia condusa de Tismaneanu si Stanomir si nu de Ministerul Culturii, si adoptata de Guvern, respinge propunerea legislativa a lui Tudor Pantaru. Ori Stanomir a venit la Parlament avand in spate avizul negativ dat de Guvern.
Ce uita insa Stanomir si Tismaneanu este faptul ca acele victime ale sovieticilor au avut ca singura vina ca erau romani. Nu mosieri, nu chiaburi, nu anticomunisti nu altceva. Ci in primul rand pentru ca erau romani, ei trebuiau sa fie ucisi sau deportati. Oricum. Cu mitraliera sau prin foamete.
Si dincolo de toate acestea adoptarea acestui proiect de lege ar fi demonstrat ca Romania, Tara Mama, cum o numesc romanii de dincolo de frontiere nu si-a uitat mortii, nu le-a uitat studentilor bucovineni si basarabeni de azi, buneii ucisi miseleste de sovietici doar pentru ca erau romani. Ori acest lucru, probabil, a vrut sa evite institutul condus de Vladimir Tismaneanu. De ce? Este o intrebare la care ar trebui sa raspunda parlamentarii care incearca sa ingroape proiectul legislativ al lui Pantaru.
Asa cum spunea un student basarabean care a asistat la mascarada din Parlament “toti romanii omorati de sovietici in Basarabia si Bucovina s-au rasucit in mormant”!
Reamintim ca peste douazeci de organizatii civice sprijina proiectul legislativ, inclusiv organizatii ale studentilor basarabeni din Romania.
Cateva din aceste organizatii vor propune o manifestatie de protest in fata institutiei condusa de Vladimir Tismaneanu, tinand cont ca fundamentarea pentru avizul negativ dat de Guvern, propunerii legislative de cinstire a memoriei victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina, a fost facuta de aceasta institutie.
March 13th, 2011 
VR 
Saptamana trecuta am informat aici cum Raymond Luca, acelasi tovaras nascut in URSS care l-a “obligat” pe presedintele Traian Basescu sa-i “demartirizeze” pe eroii Grupului Trosca macelariti de KGB in 1989, il obliga acum, prin manuta lui Tismaneanu si argumentatia Institutului sau sa-i recondamne pe fostii detinuti politic cu zeci de ani de inchisoare, a doua sau chiar a treia oara, pentru “participare la rebeliunea legionara”. Initiativa membrilor Retelei neo-kominternului ar trebui sa fie de ras tinand cont ca se bazeaza pe o condamnare a dictaturii lui Antonescu, altfel blamat si holocaustizat pentru actele sale contra evreilor. Deci, pana la urma, trebuie sa intelegem ca Tismaneanu il sustine pe Antonescu?! Da, pentru ca, de fapt, dupa cum am mai scris si publicat (documente sunt garla) asa zisa “rebeliune legionara” a fost realizata de catre comunisti prin agentii NKVD care au fost mana in mana cu cei ai dictaturii antonesciene. Deci, practic, Tismaneanu si ai lui, Luca si cu Boc, respecta ordinul primit si dat de la Moscova atunci de alde Ana, Luca si cu Dej. Initiativa legislativa plasata de Tismaneanu prin nascutul in URSS Raymond Luca tinteste pedepsirea legionarilor chiar si dupa moarte, fara drept de apel, pentru ca urmareste atat eliminarea posibilitatii supravietuitorilor temnitelor de a solicita vreo despagubire pentru zeci de ani de inchisoare dar si pe aceea de a li se sterge cazierul judiciar de “dusmani ai poporului”, ope legis. Va amintiti ca saracul badia Ion Gavrila Ogoranu, “temutul” si blandul batran legionar, a murit de inima rea, urmat la foarte putin timp de sotia sa, Ana, pentru ca nu a putut sa obtina un amarat de credit bancar. Si dupa 50 de ani figura cu o condamnare penala care nu ii permitea acest lucru. Scrisoarea trimisa de badia si sotia sa ministrului Justitiei de la acea vreme, tovarasa Monica Macovei, a ramas fara raspuns.
O filmare de la desfasurarea dezbaterii din Parlament AICI
Posted in 
Tags: 
