Generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, a participat joi, 29 octombrie 2015, la conferinţa publică «1989 – Adevăr şi manipulare», organizată de Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Târgu Jiu. Începând cu 20 de ani de la căderea regimului comunist, generalul Iulian Vlad a început să se exprime public asupra evenimentele din decembrie 1989 în câteva rânduri, în principal la lansările de carte ale colaboratorului său apropiat, generalul Aurel Rogojan, sau la alte manifestări organizate de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a SRI (ACMRR-SRI). Portalul Ziaristi Online a avut privilegiul să participe la mai multe dintre aceste lansări, adevărate desanturi publicistice şi memorialistice desfăşurate pe cuprinsul ţării. De data aceasta, la Targu Jiu, în cadrul conferinţei ce a durat circa cinci ore, generalul Iulian Vlad a vorbit liber, oferind detalii mai puţin cunoscute de publicul larg privind evenimentele din decembrie 1989. Pâna la publicarea în format VIDEO a întregii conferinţe, Ziaristi Online vă oferă o revistă a presei locale şi centrale despre evenimentul deosebit desfăşurat pe teren oltenesc. Mai notăm că, remarcat chiar si de Hoţnews, discursul generalului Iulian Vlad a fost titrat denaturat de Evenimentul Zilei, inserându-se în titlu o afirmaţie a lui Dan Voinea, groparul Dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei, care, prin alăturare cu numele generalului Vlad i se atribuie practic acestuia din urmă. Începem cu presa locală. Video via Gorjeanul Ro:
“(…) dacă e vorba să spun un singur cuvânt şi să nu mai pot spune apoi altul, îl spun pe acesta: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”…”
(3 martie 1929, Topârcea, județul Sibiu – 29 octombrie 2009, Cluj)
Părintele Arsenie Boca
Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu în ’42 avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu personal cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte în holul stăreţiei mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Acesta a fost Părintele Arsenie.
Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit pentru prima dată, mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: “Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. În legãturã cu sexualitatea în familie, Pãrintele Arsenie zicea: “Nici abuzul, nici refuzul”. Sau cândva spunea aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”…
Selecţii din vol. “Veniţi de luaţi bucurie”, Părintele Teofil Părăian, Ed. Teognost, 2001
Doamna Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof, la Statuia lui Mircea Vulcaneascu din Piata Sf. Stefan Bucuresti, acum amenintata, prin “Lege”, cu demolarea
L-a lăsat în urmă pe tânărul poliţist Bogdan Gigină, într-o groapă de sânge, pentru că se grăbea să nu i se răcească ciorba de burtă şi să nu i se încălzească vinul, după cum o spune şi senatorul Valer Marian, într-o interpelare publică. A afirmat că nu ştia ce s-a întâmplat şi că un alt poliţist i-a făcut semn să plece de la locul accidentului. Docil, a ascultat de subordonat, fără să mai stea pe gânduri. La fel cum ascultă şi de sfaturile consilierei lui de… 23 de ani. Cu doar o zi înainte, un “lider de sindicat” al poliţiştilor (care dintre ei?) afirma sus şi tare că ministrul Gabriel Oprea a acordat tot sprijinul necesar pentru salvarea vieţii poliţistului Bogdan Gigină. Numai Oprea n-a ştiut asta. Acum e pe cale să mai lase o viaţă în urmă. O viaţă răpusă. Este vorba de colegul nostru, jurnalistul Robert Veress, care, de trei zile deja, a început un demers extrem pentru forţarea demisiei/demiterii lui Oprea: greva foamei dar şi a setei. Şi asta din urmă te răpune repede. Cine nu a făcut acest lucru niciodată în viaţa nu ştie ce înseamnă. Eu am încercat acest tip de protest, în Piaţa Universităţii, în urmă cu 25 de ani. Cu foamea te mai descurci – de-atunci am făcut-o de nenumărate ori -, dar cu setea… e crimă! Doar trei zile am rezistat, după care unul din medicii care se ocupa de noi, Dragoş Nicolescu, m-a obligat să renunţ, explicându-mi că nu o să mai pot pune pancarte dacă mai stau încă o zi. Argumentul m-a convins. Erau mai folositoare pentru cei din Piaţă şi din ţară înscrisurile ca cel cu “Zona liberă de neo-comunism a României”. La Robert Veress nu par să ţină astfel de argumente, deşi şi eu cred, la fel ca medicul care m-a trimis la treabă în urmă cu 25 de ani, că jurnalistul de la “Puterea” este mai folositor trăgând cu arma lui, cuvântul, decât agonizând în ploaie şi frig. Pentru că am amintit de Piaţa Universităţii, aş vrea să-i numesc pe bravii medici care ne-au avut în grijă atunci, în ciuda presiunilor imense la care erau supuşi de sistemul FSN-ist: Dr. Dragoş Nicolescu, Dr. Nicolae Constantinescu, Dr. Camelia Doru, Dr. Rodica Perciun, psihologul Alexei Florescu. Cinste lor!Acum, Robert Veress nu are nici un doctor să-l monitorizeze, deşi se apropie de un moment critic. Un paramedic de pe o “Salvare” chemată la 112 i-a recomandat să facă o cerere la Ministerul Sănătăţii. Eu cred că mai bine i-ar face cererea direct generalului de carton Gabriel Oprea, zis Izmană. Sunt sigur că se va “ocupa” de el. Aproape sigur la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Bogdan Gigină. Ce e de făcut? Un jurnalist se stinge, singur, în Piaţa Universităţii, iar noi dăm “like” pe Facebook? Oare aşa va cădea monstrul de Oprea? Mă îndoiesc. Ieri am fost să-l vizitez pe Robert în Piaţa Victoriei, mai precis în faţa Muzeului Antipa, unde i s-a indicat că poate protesta. Mi-a spus cum jandarmii s-au luat – ca în “1984”! – de o virgulă de pe pancarta sa. “Alăturaţi-vă protestului meu, semnând!”, stă scris în încheierea mesajului jurnalistului către opinia publică trecătoare. Profesorii de corectitudine guvernamentală deghizaţi în malaci ai Jandarmeriei i-au reproşat că prin virgula în cauză incită la proteste şi poate chiar şi la violenţe… Trecem peste această demenţă orwelliană şi revenim: ce e de făcut? Cu un “like” nu o să cadă nici un Oprea. În schimb, Robert Veress, da; va cădea pe stradă. Ce-ar fi să-l susţinem? Până nu e prea târziu… Informaţi-vă asupra stării lui pe pagina de Facebook a jurnalistului. Eu zic să nu-l lăsăm, singur (sic, jandarmi)! Gabriel Oprea a făcut destule victime. E timpul să-l tragem pe dreapta (sau pe stânga, mai curând), până nu va mai face încă una. Şi apoi întreaga Românie.
PS: Tot ieri, un puşti de 10 ani, foarte serios, a venit să semneze afirmând răspicat că Oprea trebuie să demisioneze – i-a urmărit toate intervenţiile şi îl consideră vinovat. Iată Adevărul!
Cercetătorul Florin Duţu, binecunoscut pentru cărţile sale despre Părintele Arsenie Boca publicate de Editura Floare Albă de Colţ, a avut amabilitatea să ne ofere un fragment dintr-o lucrare de-a sa aflată în pregătire, despre fericitul Părinte marturisitor Dimitrie Bejan. Extrasele de mai jos privesc reîntâlnirea Părintelui Dimitrie Bejan cu profesorul său de Teologie, Nichifor Crainic, în închisoarea de la Aiud, şi sunt însoţite de o serie de fotografii cu “obiectivul” “Sandu Bujor” realizate de filorii Securităţii şi descoperite de Florin Duţu în Arhivele CNSAS. Îi mulţumim!
Ucenicul lui Nichifor Crainic și al lui Nicolae Iorga
Părintele Dimitrie Bejan – Obiectivul „Bujor Sandu” în atenția Securității
Părintele Dimitrie Bejan, urmaș al răzeșilor, s-a născut la 26 octombrie 1909 în comuna Hârlău, județul Iași. Între 1922-1931 a frecventat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iași. A urmat apoi, în paralel, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și Facultatea de Istorie tot din Capitala țării. La Teologie l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, pe care-l va întâlni la închisoarea Aiud, iar la istorie pe marele Nicolae Iorga. A plecat pe frontul antisovietic, iar apoi a rămas în captivitate (1946-1948) la Oranki și Monastîrka, fiind unul dintre cei care au dus lupta în rândul prizonierilor de a nu se înscrie în divizia „Tudor Vladimirescu”. Această experiență a fost înfățișată în cartea sa de memorii „Oranki – Amintiri din captivitate” (PDF AICI). La reîntoarcerea în țară, a fost arestat la 23 august 1948 și condamnat la 8 ani de închisoare pe care i-a executat la Aiud, Jilava și Canal. După expirarea pedepsei, la 15 aprilie 1956, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în satul Răchitoasa, aproape de Vadul Oii în nord-vestul județului Constanța, în Lunca Dunării, pe malul drept al fluviului. Experiența de aici a fost descrisă în cartea sa de memorii „Satul blestemat”. În anul 1958 a fost din nou arestat pentru „uneltire contra ordinei sociale” și condamnat la 25 de ani muncă silnică. Cea mai mare parte a detenției a executat-o la Aiud, de unde a fost eliberat la 31 iulie 1964 în urma aplicării Decretului 411/1964. A plecat la Hârlău, unde avea părinții și o soră. La 1 mai 1965 a fost numit preot la Ghindăoani, în comuna Băltățești din județul Neamț. Parintele Dimitrie Bejan a trecut în viața de dincolo de mormânt în ziua de 21 septembrie 1995. (Florin DUŢU)
“Privind imagini din piata Taksim imi aduc aminte de Piata Universitatii din iunie 1990. La vremea aceea eram corespondent al AFP care pe atunci isi avea sediul la Inter, si nu putine au fost noptile cand n-am ajuns acasa ca sa putem “tine aproape” de manifestatia maraton care a inceput in 22 aprilie si s-a incheiat pe 15 iunie. Interesul pentru Romania era urias. Trimiteam fotografii la foc continuu si nu tin minte sa fi fost o singura zi in care sa nu fi transmis cel putin o imagine. Am si acum acele fotografii trimise (sau cel putin o parte din ele) si aproape toate filmele asa ca aceste imagini ma ajuta mult acum sa reconstitui povestea acelor zile.
11 iunie 1990 a fost o zi foarte agitate, tensiunea care avea sa atinga punctual culminant cateva zile mai tarziu, era in crestere. Fortele de ordine au aparut in cateva reprize.
Ziua de 12 a decurs calm, aparent nimic neprevestind ce avea sa se intample. Protestatarii primisera un ultimatum sa se retraga, dar nu era primul asa ca spuneau ca nu vor pleca.
In dimineata zilei de 13 iunie pe la 6 si ceva politia intervine in forta si asist la primele arestari de la Arhitectura (foto mai jos cu doi studenţi arestaţi – n.m., V.R.). Apoi pentru cateva ore piata a fost pustie, masini cu apa stropeau bulevardul si echipe de la salubrizare strangeau gunoaiele. Pe la 11:30 a inceput nebunia. Forte de ordine cu taburi si blindate, protestarii care aruncau cu pietre si incediaza masini, oameni alergand pe strazi, scene socante care m-au amintit de revolutie. Vremea devenise schimbatoare, cerul senin alterna cu reprize scurte de ploaie. Am iesit imediat pe strazile de langa Inter si piata Universitatii dar nu puteam ramane mult caci trebuia sa transmit. Ieseam cate 20-30 min “trageam” ce puteam apoi urcam in camera-laborator unde developam filmele, maream pozele, bateam textul si transmiteam prin telefon. Aparatul de marit si expunerea hartiei controlate manual (adica chiar cu mainile) erau singurele metode de prelucrare. Calitatea era rudimentara iar timpul de transmisie era imens. Textul il scriam cu o mica masina de scris. Pentru o transmisie color trebuiau lipite si niste repere CMYK, necesare la alinierea culorilor. Scoteam microfonul telefonului si in locul lui cuplam mufele unui aparat care citea linie cu linie poza 18×24 care se invartea pe un tambur (un stramos al unui scaner reflectiv combinat cu un fax primitiv) Asta era “tehnica” pe atunci.
Pe la 11 noaptea am facut o ultima iesire pentru ziua aceea si in dreptul Romartei Copiilor am auzit gloante suierand pe langa mine si ricosand in peretii blocului.
Pe la ora 5 ale dimineatii zilei de 14 totul parea ca se terminase. Intr-o liniste sinistra cu soarele care tocmai incepea sa rasara in ochi, dinspre Piata Victoriei intr-un uruit infiorator (care pe masura ce se apropia s-a transformat in tropait grotesc) o umbra hidoasa se apropia constant intr-un crescento tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piata Universitatii. Cand s-a luminat mai bine am urcat la etajul I pe balconul circular si am inceput sa fotografiez asaltul. Minerii loveau tot ce le iesea in cale, barbati, femei, copii. Din cand in cand priveau spre mine si imi faceau semne amenintatoare cu batele. Am transmis primele imagini si aflu ca pe la 9:30 urma sa aterizeze o cursa de la Sofia unde fusesera alegeri, asa ca toate agentiile asteptau intariri.
Cateva ore mai tarziu impreuna cu colegul venit am coborat in piata cu doua F3-uri si toate obiectivele din dotare. Toate agentiile erau acolo. Aparent minerii isi consumasera parca primele momente de furie dar am vazut destule scene incredibile. Mi-aduc si-acum aminte cum minerul pe care tocmai il fotografiam a ridicat bata sa ma loveasca dar cumva spre norocul meu nu stiu prin ce resort mana i s-a oprit chiar in momentul cand l-am imortalizat. Spre ora 12 am ajuns la sediul PNTCD, apoi imi amintesc ca am facut ceva poze pe la Bucur Obor si la spitalul de urgenta unde Marian Munteanu tinea o conferinta de presa. Dupa-amiaza a trebuit sa raman in hotel, si nici a doua zi n-am mai iesit la pozat fiindca trebuia sa developez si sa transmit filmele colegului francez. Noroc ca el avea un Leaf (o masina mai “smechera” care transmitea direct de pe film) asa ca munca mea de laborator a fost ceva mai usoara.
Cam asta pot sa spun ca a fost “contributia” mea la documentarea posteritatii cu acele momente teribile din ceea ce avea sa se numeasca Mineriada 13-15 iunie, si ale carei evenimente au socat lumea intreaga.”
PS Ambrozie de Giurgiu – Fotografie de Cristina Nichitus Roncea
“Nu voi accepta niciodată ca cei care au mărturisit, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, membrii grupului „Rugul Aprins”, părinţii călugări de la Schitul Darvari, unde am fost stareţ,veniţi de la Schitul românesc Prodromul, bătuţi şi alungaţi prin decretul comunist 410, în 1959, să fie astăzi condamnaţi şi înfieraţi… (…) Este o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, cum spunea părintele Justin Pîrvu, şi să ai crucea înainte: Preoţi cu crucea-n frunte/ Căci oastea e creştină. Pe unii îi lasă genunchii… Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi în ţara voievozilor, a ighemonilor, moschee pentru un popor atît de tolerant, de îngăduitor, atît de primitor de străini.”
October 30th, 2015 
VR 
Posted in 
Tags: 
