Vă invităm la lansarea Albumului “DUHOVNICUL – 100 de ani cu PĂRINTELE JUSTIN. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea“, publicat de Editura Doxologia la aniversarea centenarului nașterii Părintelui Justin Pârvu. ・Marți, 14 Mai, Ora 18, la BRAȘOV ・Galeria de artă Kron Art, Strada Postăvarului 18 ・14 Mai este Zi Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, în urma unui proiect de lege inițiat de deputatul Daniel Gheorghe. Vor vorbi Doamna Maria Trifan și Profesor Crina Palas.
Vă așteptăm cu drag!
“Albumul este un omagiu adus marelui Duhovnic, la 100 de ani de la nașterea sa, dedicat totodată “tuturor Justinilor și Justinelor României, tuturor copiilor României, pentru care știm că Părintele se roagă neîncetat”. În ultimii ani din viața Părintelui, Cristina Nichituș Roncea a reușit să realizeze poate cele mai reușite imagini cu îndrăgitul Duhovnic, care surprind într-un mod perfect sfințenia Părintelui, trăirea, smerenia și demnitatea unui chip voievodal, îmbrăcat în haine monahale. Cu siguranță sensibilitatea și delicatețea sufletească a fotografei trebuie să fi rezonat cu noblețea și sensibilitatea marelui pescar de suflete, Părintele Justin Pârvu, ca să poată suprinde în imagini taina unor astfel de gesturi cuvioase și sfinte”, scrie revista ATITUDINI editată de Fundația Justin Pârvu, în cea mai recentă apariție a sa.
Sfânta şi Marea Sâmbătă este ziua de profundă linişte şi reculegere, închipuind „odihna“ în mormânt a trupului Domnului nostru Iisus Hristos. Tradiţia spune că, în timpul acestor trei zile cât a stat în mormânt, s‑a pogorât la Iad şi a sfărmat porţile acestuia, slobozind de acolo pe Adam şi Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament ca: „arvura mântuirii tuturor drepţilor“.
Mântuitorul Hristos este legat de credincioşii săi, precum este legat capul de trup. „Dacă noi credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El“. (I Tesaloniceni 4, 14). Cei care nu cred în învierea morţilor, tăgăduiesc de‑a dreptul chiar învierea Lui Hristos. Iar, dacă Hristos nu a înviat, atunci întreaga zidire creştină se dărâmă (zice apostolul). Nu aţi primit, încă, iertarea păcatelor, îndreptarea, mântuirea. Atunci cei adormiţi întru Domnul ar fi pierit, cei care au murit cu credinţa în Hristos, în aşteptarea vieţii viitoare şi a învierii morţilor, cu toţii ar fi pierit, ar fi rămas osândiţi la iad şi la moarte, dacă nu ar fi înviere. „Dacă cei ce nădăjduim, în viaţa aceasta, în Hristos ne‑am înşela, am fi cei mai de deplâns dintre toţi oamenii“. Căci poruncile evanghelice, lepădarea de sine, dispreţul plăcerilor vieţii acesteia, alegerea căii celei înguste, toate acestea ar fi fapte cinice şi sarcini pe care nu le‑am putea purta şi, chiar dacă le‑am purta, le‑am purta zadarnic. Atunci şi jertfa pentru datorie, jertfele pentru aproapele, prigoanele, primejdiile de moarte zilnice, mucenicia milioanelor de creştini pentru Hristos ar fi zadarnice şi de prisos. Dacă nu credem în Înviere, vom primi de bune învăţăturile închinătorilor de idoli şi materialiştilor fără credinţă. Vom ajunge în hedonism dobitocesc, la barbarie. Atunci nu vom mai deosebi pe credincioşi de necredincioşi, pe creştini de necreştini şi închinători de idoli. Cel care tăgăduieşte învierea morţilor ajunge la rătăcire anticreştină, la consecinţe pierzătoare de suflet. „Însă, acum, Hristos a înviat din morţi, s‑a făcut pârgă începătură a celor adormiţi“.
Învierea Domnului este o garanţie sigură, o prevestire dovedită a învierii de obşte, care va veni la timpul rânduit de Dumnezeu. După iarna rece şi întunecoasă a morţii, va urma
primăvara dulce a învierii, în care vor odrăsli trupurile strălucitoare şi slăvite ale celor înviaţi. Aceste trupuri se vor ridica din mormânt, să se unească cu sufletele şi să se înalţe în locaşurile cereşti, precum s‑a întâmplat cu trupul Domnului Cel înviat din morţi.
Fraţii mei,
„Să fim statornici, fără schimbare“ în credinţa că Hristos a înviat şi toţi morţii vor învia împreună cu acesta. Îngrijind de o viaţă virtuoasă şi duhovnicească, să ne‑mpotrivim cu tărie păcatului şi celui viclean, care încearcă să ne arunce în pedeapsă, cu sufletul şi cu trupul. Să suferim cu statornicie greutăţile acestei vieţi, mai cu seamă cel mai greu dintre necazuri, moartea iubiţilor noştri. Să ne mângâiem cu nădejdea dulce a învierii şi a neamului nostru ortodox. Ne rugăm puterilor cereşti să mai rămânem în această ţară sub binecuvântarea ciolanelor părinţilor noştri.
Creştinul ortodox este împăratul cerului şi al pământului şi când te fericeşte Dumnezeu cu o astfel de simţire a veacului viitor, nu mai ai nevoie de nici o şcoală, de nici o pregătire, de nici o grijă, ci singura grijă aceasta este – să‑L ai mereu pe Hristos înviat în inima ta. Asta înseamnă biruinţa. Aşa să aveţi şi voi parte de Învierea lui Hristos în inimile voastre!
Cu toată dragostea părintească, Hristos a înviat! Părintele Justin Pârvu (Cuvânt acordat Monitorului de Neamţ şi Roman)
„Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Vieţile Sfinţilor, să se roage, să se spovedească cât mai des şi să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea şi lumina neamului nostru. Şi atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belşug pământul românesc şi sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toţi. Amin.“
EXCLUSIV: SRI consideră descoperirea Dosarului Tezaurului de la Moscova Secret de Stat. Inventarul Tezaurului României așa cum a stat pe masa lui Antonescu
Interviul cu istoricul Cristian Păunescu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur și consilier al Guvernatorului BNR, unul dintre cei mai buni specialiști ai României privind această problemă, din care Bursa a publicat deja prima parte sub titlul “Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!”, a suscitat un interes aparte din partea cititorilor. Aceasta ne-a incitat să solicităm și poziția SRI privind descoperirea relativ recentă a Dosarului Nr. 2 al Tezaurului de la Moscova. Este vorba de Dosarul-frate al Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 și transmis cu sfințenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. Cel de-al doilea poartă numărul 17416, conține 287 de pagini, și ar fi fost găsit în fundul dublu al unui dulap ajuns pe mâna unui iranian și a unui ungur, ca-n bancurile de pe vremea lui Ceaușescu. Până la urmă însă tot a s-a întors la români. Potrivit informațiilor nostre, Serviciul Român de Informații a avut o rol hotărâtor în depistarea și returnarea acestor documente de importanță națională și mare valoare istorică deținătorului lor de drept, Banca Națională a României. Probabil din modestie dar și potrivit rigorilor legii, SRI a ales să ne transmită că „Informaţiile de natura celor pe care le solicitaţi sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, potrivit dispoziţiilor art. 12 litera a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, actualizată, întrucât fac parte, potrivit legii, din categoria informațiilor clasificate şi intră sub incidenţa “secretului de stat”.” Este și aceasta o informație. Mai important pentru noi este că asociația anonimă a prietenilor SRI ne-a oferit integral Dosarul „Moscova 2”, din care reproducem azi pentru cititorii Bursa două documente extrem de importante pentru Istorie și România.
Academicianul Dinu C. Giurescu (15 februarie 1927 – 24 aprilie 2018) fotografiat de Cristina Nichituș Roncea în iunie 2017
Profesorul Dinu Giurescu: „Mi se pare foarte curios. Adică la dubiile pe care le am privind faptul că există Departamentul “Centenar” și deocamdată nu știm ce face, se adaugă faptul că Ministerul Învățământului, în “mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează. Și spun: românii nu au istorie, sunt un popor fără istorie, că n-am avut un stat recunoscut pe plan internațional… Ba da, am avut un stat recunoscut pe plan internațional: a încheiat tratate și s-a bătut pentru existența lui. Noi nu ne mai batem pentru existența noastră. Acesta este adevărul! Și stăm așa, în poziție de milogi… Acum ni s-au băgat pe gât și vreo 4000 și ceva de străini, care trebuie “neapărat” să trăiască, în România… Știi, e un spectacol, pentru noi, cei de-o vârstă respectabilă… dureros. Te doare! Pe mine mă doare! Mă doare când văd cum este neglijată propria noastră istorie și cum ea dispare din conștiința națională. Dacă nu am conștiința identității mele și a ceea ce reprezint eu pe acest pământ, pe acest colț al Europei, atunci degeaba. Nu poți să aperi nimic; cu formalități diplomatice, cu “eurovision”, nu obții nimic. Aceasta este povestea dubiilor pe care le am”, ne-a mărturisit marele istoric român cu ceva timp înainte de împlini 91 de ani.
„Suntem sub imperiul prăbușirii noastre ca neam. Românii mai au o singură șansă: să lupte pentru ei înșiși”, ne-a spus profesorul la despărțire.
Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe
Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
de Victor Roncea
„Iscusit cercetător al trecutului românesc, cărturar erudit și ostenitor neobosit pe multiple laturi de valoare ale științei istorice, Prof arheolog Radu Ciuceanu este prețuit de Biserica Ortodoxă Română ca un fiu credincios al său, care, de-a lungul anilor, s-a îngijit de păstrarea, salvarea și restaurarea monumentelor istorice și bisericilor vechi din București”, scria Prea Fericitul Patriarh Teoctist, la o aniversare, despre fostul deținut politic și luptător cu arma în mână în rezistența anticomunistă, care astăzi împlinește 91 de ani.
Primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, (voi publica aici documentele) și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului unde este foarte activ, Radu Ciuceanu, descendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514, între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe”.
Florin Constantiniu: „Există oameni pe care scurgerea timpul și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.”
„Dl Radu Ciuceanu este pentru mine o experiență sufletească și intelectuală victorioasă, un noroc că există”, afirma și profesorul Mihai Ungheanu despre fostul deținut politic cu 16 ani de închisoare.
„Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu”, scrie profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române.
Familia profesorului este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ştefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava.
Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.
Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca
Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?
Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.
A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.
Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?
Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.
Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“
Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?
Redau mai jos Amin-ul lui Sergiu Mandinescu, colegul de luptă și de jertfă al lui Radu Ciuceanu:
AMIN (Reeducare)
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!
Șapte ani de când marele profesor și academician Florin Constantiniu ne-a părăsit, trecând în eternitate chiar în Vinerea Mare a anului 2012. Anul acesta, tot în aprilie, ar fi implinit 86 de ani (8 Aprilie 1933 – 13 Aprilie 2012). Pomenirea Profesorului va avea loc sâmbătă, 13 aprilie, la Biserica Schitul Maicilor, apoi la mormânt, Cimitir Ghencea 3. Veșnică fie pomenirea lui!
“Copil fiind, am vrut să ma fac preot”
Profesorul Florin Constantiniu la lansarea Albumului “Precum în Cer, așa și pe pământ“, de Cristina Nichituș Roncea: “În momentul de față cred că marea problema a fiecărui creștin este felul în care noi ne racordam la viața care ne înconjoară. Cred că Dumneavoastră ați observat, a devenit un loc comun să se vorbească despre secularizare dar nu este numai secularizarea veacului acestuia, e faptul că împotriva Bisericii, împotriva creștinismului în general, se duce o adevarată ofensivă… În afara de aceasta, este ofensiva care se duce prin presă, prin televiziune, o viață care nu mai are nici un fel de norme morale, care să o stăpânească, să o controleze, să o împiedice să alunece în păcat. Și aș spune că în momentul de față este, eu nu ma sfiesc să o spun, o ofensivă diavolească împotriva Bisericii. Or, pentru aceasta noi trebuie sa găsim arme cu care să luptăm împotriva celor care vor să ne distrugă credința. Și pentru a putea găsi aceste arme aș spune că arsenalul nostru rămâne învățătura lui Hristos, așa cum este ea păstrată în mănăstirile noastre ortodoxe pentru că în mănăstirile noastre ortodoxe este această trăire profundă, de identificare cu învățătura divină care, într-adevar, este o armură pe care o avem împotriva acestor ispite diavolești. (…) Dar noi, dacă suntem creștini, avem acolo un drum – la Biserică – fiindcă numai acolo ne este Mântuirea noastră. (…) Cu această carte alături să ne gândim la ce este sacrificiul călugărului, la ce este rugăciunea călugarului și întotdeauna să avem în minte exemplul călugarului.”
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Academician Florin Constantiniu Cuvinte despre credință
Mulțumiri doamnei Cristina Nichituș-Roncea pentru amabilitatea de a ne oferi drepturile de publicare a fotografiilor cu domnul academician Florin Constantiniu
Academician Florin Constantiniu Cuvinte despre credință Ediție îngrijită și note Pr. Dorin-Demostene Iancu
Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei DOXOLOGIA Iași, 2018
“Noi vedem ce agitație este acum în Bucuresti, se iese pe stradă, se protestează, se incendiază și așa mai departe. Acestea sunt problemele veacului acestuia, mersul pe strada și ieșitul la demonstrație. Dar noi, dacă suntem creștini, avem acolo un drum – la Biserică! – fiindcă numai acolo ne este mântuirea noastră”.
„Cu încredere în viitorul științific și cu cele mai prietenești sentimente”. Cu un zâmbet blajin, Florin Constantiniu îmi scria apăsat dedicația pe ultima sa carte. Era un dar de suflet pe care îl făcea
tocmai pentru a-și împlini rolul său în istorie, așa cum îl numea.
Florin era omul care aducea iubirea acolo unde era neiubirea, liniștea unde domnea agitația, încrederea atunci când credeai ca n-ai să reușești. Știa să-ți fie un adevărat prieten, să glumească, să te dojenească părintește, să te îndrume, și să te asculte. Mai mult decât oricât, un om așa de sensibil nu te făcea să te simți mic, ci simțeai tu cum în preajma lui deveneai mare. A trăit într-o epocă tristă.
Obligat să suporte politruci și istorici de carton care cu greu stăpâneau limba română, a rămas consecvent crezului său: răspunsul pe care avea să-l dea în fața Domnului pentru toate câte a făcut. A suferit în tăcere din cauza invidiei unor colegi, a răutății și ticăloșiei unora pe care îi sprijinise dezinteresat.
Boala de inimă care l-a încercat nu l-a putut învinge.
De neclintit în rugăciune, cu metanierul strâns la piept, mereu cu candela aprinsă, a scris, a vorbit public despre ofensiva împotriva credinței din anii stalinismului și despre similitudinile cu practicile
postdecembriste. Nimeni și nimic nu l-a putut abate din drumul său. A pășit cu încredere spre Împărăția cea veșnică. Tânărul, care în 1955 vorbea în amfiteatrul Facultății de Istorie despre Sfântul
Ioan Gură de Aur, care se închina când trecea prin fața bisericii în drumul său spre bibliotecă, care citea cu rigoare viețile sfinților martiri, a fost și rămâne un model. Fără el microcosmosul istoricilor nu va mai fi niciodată la fel. Vocea lui se va auzi ca un răsunet peste ani. Am pierdut un model, un savant smerit, dar am câștigat un rugător în ceruri.
A vorbit despre Dumnezeu fără să fie cleric. A dorit să-L aducă mai aproape de inimile oamenilor prin cuvintele sale. Dacă îți lipsea un părinte știa să-ți fie el părinte, dacă aveai nevoie de un prieten
drag nu ezita să-ți fie alături, dacă aveai nevoie de un profesor, cu tact și răbdare te îndruma fără să înceteze să-ți fie și prieten.
Nu se putea despărți de această lume fără o ultimă mărturie despre Biserică și un rămas bun de la oamenii dragi lui. Pe 29 martie 2012, ultima sa apariție publică, la Seminarul Teologic din București
vorbea despre Patriarhul Justinian și activitatea sa providențială în salvarea sfintelor altare.
Ca un ultim îndemn la sinceritate în istorie pentru cei tineri. Aula Academiei va rămâne mereu tristă și săracă în lipsa unui asemenea savant sclipitor, a unui smerit cercetător și a unui părinte iubitor.
A fost un om simplu, așa cum astăzi rar întâlnești. Odihnește sub o lespede de piatră în așteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Fără Florin nimic nu va mai fi la fel. Pentru cei care l-au iubit s-a încheiat o epocă. Un dor mărunt îi va măcina și o rugăciune de pomenire pentru cel plecat la ceruri le va alina sufletul (1).
Pr. Dorin-Demostene Iancu
(1) Text publicat în Ziarul Lumina, an X, nr. 103 (2804), 10 mai 2014, p.6.
“Pentru majoritatea creștinilor, din păcate, apropierea de Dumnezeu vine în ceasurile de încercare, de restriște. Aici eu însă, cu riscul de a părea că vreau să fiu original cu orice preț, vă spun că m-am simțit întotdeauna aproape de Dumnezeu când mi-a mers bine, pentru că am văzut atunci semnul grației divine și am avut comunicarea cu Dumnezeu foarte lesnicioasă.”
Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea
Vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Justin Pârvu a fost pomenit în țară și străinătate, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (10 februarie 1919). La Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a fost oficiată slujba Parastasului pentru Duhovnicul României, la care au participat câteva mii de credincioși din întreaga țară. Slujba de pomenire, precum și Sfânta Liturghie care a precedat-o, au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a citit și Cuvântul Patriarhului României, Preafericitul Părinte Daniel, la un secol de la nașterea Părintelui Justin. Ulterior au fost lansate mai multe volume de omagiere a marelui Duhovnic al Ortodoxiei, între care DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea, Editura Doxologia, Iași, 2019, cât și filmul “Părintele Justin despre problemele Creștinismului românesc”, realizat de Monahul Filotheu Bălan, fostul secretar personal al Părintelui Justin, pe baza unor filmări inedite.
Cu o seară înainte, la Mănăstirea de maici Paltin – Petru Vodă s-a desfășurat simpozionul internațional “100 de ani de la nașterea Părintelui Justin”. Momentul aniversar s-a încheiat în localitatea natală a Părintelui Justin, Petru Vodă, unde înaltele fețe bisericești au sfințit o troiță inspirată de Duhovnicul Neamului și înălțată de autoritățile locale pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari. Prezentăm mai jos o mărturie a Maicii starețe Justina Bujor despre canonizarea Duhovnicului Neamului și alte filmări emoționante despre minuni ale Părintelui Justin și fotografii inedite de la acest eveniment omagial împreună cu o relatare de la fața locului, o priceasnă frumoasă compusă de doamna Maria Macovei, Cuvântul Patriarhului și un interviu cu starețul Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandrit Hariton Negrea, despre Centenarul Părintele Justin.
DUHOVNICUL – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu. 100 de portrete de Cristina Nichitus Roncea, Doxologia, Iași, 2019:
Părintele Justin Pârvu ‑ Duhovnicul a fost „omul lui Dumnezeu și al poporului român“
Părintele Justin, Duhovnicul nostru –iubitor de Dumnezeu, iubitor de țară, iubitor de români. Se spune că Părintele Justin a mers cu poporul în urma lui; să știți că el a primit pe orice om care i‑a bătut la ușă. Părintele a realizat comuniunea între oameni; ne‑a privit pe noi toți ca făpturi ale lui Dumnezeu. Nu a avut alte idei, nici xenofobe, nici antisemite. Părintele Justin a fost omul lui Dumnezeu, în primul rând. El ne‑a învățat iscusința duhovnicească și dragostea față de Dumnezeu, apoi față de oameni. Să nu se înțeleagă vreodată că Părintele Justin a fost nuanțat vreodată de ceva politic sau alte idei filosofice; el a fost doar un om al lui Dumnezeu și un om al poporului român.
Am trăit multe minuni făcute de Părintele şi ştiu că Duhovnicul nostru, Duhovnicul întregii Românii, își continuă lucrarea şi acum. Părintele Justin s-a înfăţişat în mai multe rânduri, la mormânt, printre credincioşi, unor suflete pure: copiii unor pelerini. „Era într-o formă de lumină şi şoptea ceva la ureche fiecărui credincios de la mormânt“, ne-au spus copiii. Împlinea un gând, o rugăciune! Părintele Justin aşa a fost întotdeauna: numai lumină! Și transforma sufletele noastre în bucurie în fiecare clipă. Nu uităm niciodată dragostea Părintelui Justin pentru Dumnezeu, Biserică şi Ţară şi cum ne spunea: „Eu aşa am mers mereu, cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate. A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt“. Să aveți în permanenţă bucuriile sufleteşti pe care le-aţi împărtăşit şi le veți împărtăşi şi de-acum înainte alături de Părintele Justin!
„La Sfânta Liturghie Părintele avea o lumină supraomenească pe chip“
Programul zilnic al Părintelui era unul mai presus de fire. În anii când era în mănăstirea de călugări, înainte de a se îmbolnăvi, de la ora 9-10 dimineața începea să dea drumul la oamenii de la ușă și îi primea neîntrerupt până la 6-7 seara sau chiar mai târziu, când făcea prima pauză ca să mănânce pentru prima și ultima oară în zi. Acest moment al mesei era singurul de relaxare
și de destindere. După care din nou deschidea ușa și primea oameni în continuu până la 11 noaptea sau chiar la miezul nopții. Se odihnea o oră și apoi se ducea la biserică, la slujbă. Niciodată nu l-am văzut să lipsească de la slujbă. În altar îl așteptau preoții mănăstirii care voiau și ei un sfat de la părintele şi duhovnicul lor, pentru că în timpul zilei nu era posibil din cauza mulțimii de oameni. În tot timpul slujbei stătea în picioare și pomenea pomelnice până la Sfânta Liturghie și apoi se mai așeza în genunchi în anumite momente ale slujbei. De multe ori îl vedeam cu fața strălucind în altar. Avea o lumină supraomenească pe chip.
După Sfânta Liturghie, la ora 4 dimineața îl așteptau alți oameni pe care îi primea uneori până la ora 7, când le pleca autobuzul de Piatra Neamț. Singurele ore în care dormea erau 2-3 ore până la 9-10 dimineața. Înainte de a se culca seara, indiferent cât de obosit era nu-și lăsa niciodată rugăciunile de seară și paraclisul Maicii Domnului. În fiecare zi citea acatistul Sfinților Arhangheli. Cea mai mare minune pe care am văzut-o la Părintele era modul cum reușea să-ți schimbe viața. Și nu numai a ta, dar și a familiei tale, a prietenilor tăi. Minunile pe care le vedeam la el în fiecare zi erau așa de multe, încât aproape că nu le mai băgam în seamă. Devenise ceva foarte normal să trăim în minunile lui.
Editura RAO a lansat marți, 12 februarie a.c., la Biblioteca Academiei Române și în prezența președintelui Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, lucrarea ”Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, de Narcis Dorin Ion, care se înscrie drept un veritabil Ultim cuvânt al regretatului istoric român. (…)
Evenimentul Istoric vă prezintă un scurt fragment din această lucrare testamentară:
”Despre lucrările profesorului Lucian Boia ce ne puteţi spune?
Lucian Boia este un istoric cu „teză“. El îşi fixează de la început obiectivul pe care vrea să îl demonstreze, culege acele documente care se potrivesc obiectivului respectiv, alege exact ce îi convine şi scrie. Scrie uşor şi a găsit editorul care vrea să facă bani din scrierile sale. Domnul Lucian Boia este un om care nu iubeşte adevărul şi nu iubeşte istoria. Dacă iubeşti istoria trebuie să fii de partea adevărului, adică să îţi dai seama ce arată documentele, să pui toate ipotezele în faţa cititorului şi să îl laşi să judece sau, dacă e nevoie de o opinie personală, să o spui la urmă, nu la început.
Cum apreciaţi demitizările făcute de Lucian Boia în cărţile sale?”
“Academicieni, cercetători, istorici, profesori şi jurnalişti au venit la Biblioteca Academiei Române, la lansarea volumului Mărturia unui istoric singuratic, semnată de Narcis Dorin Ion. A fost un dublu eveniment – pe de o parte apariția celei de-a treia cărți dintr-o serie dedicată unor mari personalități, pe de altă parte – un prilej de a-i aduce un omagiu, la un an de la moartea sa, unuia dintre cei mai cunoscuți și iubiți istorici și profesori români, academicianul Dinu C. Giurescu.
„Profesorul Dinu C. Giurescu nu a fost un om comod, nu a acceptat niciodată să tacă, a fost un istoric cetățean, un intelectual luptător. Nu numai un domn al istoriografiei românești, ci al întregii culturi și civilizații dintre Nistru, Dunăre și Carpați”, a afirmat în deschiderea evenimentului, academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române. (…)
Am avut bucuria de a-l intervieva de două ori. Cât de mult adevăr este şi astăzi în spusele sale.
Istoricul Dinu Giurescu comenta: “Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el şi cred că la un moment dat se va trezi”.
Excelente şi comentariile istoricului despre Brexit: “România nu mai e a românilor”, afirmând că rezultatul referendumului din Marea Britanie reprezintă “decizia unui stat suveran care ascultă nu de ceea ce i se impune, ci de ceea ce cred oamenii că e mai bine pentru ţara lor. Marea Britanie a fost o putere colosală care are în gena ei sentimentul national, mândria naţională.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? În zilele noastre, a-ţi iubi ţara este aproape un delict. Încotro ne îndreptăm, Doamne? O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de un grup de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate…”
Iată ce mai adaugă profesorul: “Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relaţia cu marile puteri nu putem obţine nimic. Istoria nu iartă… Ce ţară vom lăsa urmaşilor noştri?”.”
Decizie istorică a Sfântului Sinod al Bisericii naționale strămoșești: Biserica Ortodoxă Româna face Unirea!
Românii din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei – aflați sub ocupația ilegală și ilegitimă a Ucrainei xenofobe, în calitatea ei de succesoare a fostei URSS și moștenitoare a ticălosului Pact dintre criminalii lumii Stalin și Hitler -, sunt asteptați ACASĂ, în Mitropolia Basarabiei și Mitropolia Moldovei si Bucovinei! Amin!
“6. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.
Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.”
Doamne, ajuta!
“Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău, și a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuți. Patriarhia Română nu a acceptat și nu poate accepta niciodată consecințele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.
Iată Comunicatul integral:
În ziua de 21 februarie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia:
1. Au fost apreciate acțiunile bogate și multiple realizate în Patriarhia Română în Anul Centenar 2018, care au culminat cu evenimentul sfințirii Altarului Catedralei Naționale din data de 25 noiembrie 2018.
2. Totodată, au fost evidențiate numeroasele activități social-filantropice, activități în valoare de peste 114 milioane de lei, aproximativ 24 de milioane de euro.
3. În mod deosebit, au fost apreciate activitățile ierarhilor și clericilor români, desfășurate în diaspora și în eparhiile din vecinătatea granițelor țării, pentru păstrarea identității, spiritualității și culturii române.
Privitor la situația bisericească din Ucraina, Sfântul Sinod a subliniat următoarele aspecte:
4. Timp de aproape 30 de ani nu a fost rezolvată problema schismei din Ucraina și nici nu s-a făcut apel la o mediere pan-ortodoxă, așa cum s-a procedat în cazul schismei din Bulgaria.
Constatându-se acest impas în rezolvarea situației, Patriarhia Ecumenică a acordat Tomosul de autocefalie ierarhilor, clericilor și credincioșilor care se aflau în schismă cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu întreaga Ortodoxie, însă acest tomos a fost acceptat doar de către ortodocșii ucraineni care nu se aflau în comuniune cu Patriarhia Moscovei.
Prin urmare, problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin, și pentru că aici există o mare populație de etnie rusă, care păstrează legătura directă cu Patriarhia Moscovei.
5. Privitor la această situație bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul ședințelor sale din 24 mai 2018 și din 25 octombrie 2018.
S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluție a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unității de credință, respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie) și restabilirea comuniunii euharistice.
În caz de nereușită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.
6. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.
Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.
În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statutului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română.
S-a menționat faptul că, în România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990.
7. De asemenea, Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluționarea problemei ierarhilor şi preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”.
În urma consultărilor menționate mai sus, Sfântul Sinod va exprima poziția sa oficială privind situația Ortodoxiei din Ucraina.
May 13th, 2019 
VR 
Posted in 
Tags: 
