“Ion Ianosi este un ganditor de anvergura, un exeget subtil si pasionat al traditiei hegeliano-marxiste, dar si al lui Nietzsche, Dostoievski si Thomas Mann. In anii dictaturii comuniste, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si ca prolific autor, domnia sa a aparat valorile estetice clasice impotriva obscurantismului demagogic imbratisat de multi dintre colegii sai. ” – Vladimir Tismaneanu, Revista 22 a GDS, 19 mai 2003
„(…) Capitalismul e ultima, cea mai rafinată şi mai abjectă inumanitate. El impune omenirii cele mai masive jertfe din câte a cunoscut istoria, distruge bunurile materiale ale societăţii, valorile economice, politice, etice şi estetice. Capitalismul este împărăţia tragicului adică a frumuseţii neîmplnite, distruse, sfărâmate (…). Lichidarea capitalismului şi prin el – odată pentru totdeauna – a exploatării omului de către om înseamnă dispariţia sursei principale a tragicului.
Concluzia logicului: în societatea socialistă şi comunistă sfera de acţiune, ponderea tragicului se răsfrânge foarte mult. Socialismul nu distruge, ci multiplică valorile – într-un ritm şi amploare nevisate înainte.
(…) Pentru prima oară în istorie, satisfacerea setei de frumos devine o problemă de stat, o obligaţie trasată de către partid tuturor făuritorilor de bunuri materiale şi spirituale. Frumosul pătrunde în toate sferele vieţii, în producţia industrială, în noile rânduieli de la ţară, în construcţia de locuinţe, cartiere, oraşe” (Ion Ianoşi, „Socialismul şi valorile estetice”, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 21, 11 mai 1961, p. 1).
„Capitalismul este omul ajuns la sărăcia spirituală absolută, omul la care «simţul posedării» s-a hipertrofiat monstruos, anihilând orice sentiment cu adevărat uman. (…) Individualismul este o consecinţă logică a orânduirii capitaliste” (Ion Ianoşi, „Capitalismul şi arta”, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 27, 29 iunie 1962, p. 2).
„Indicaţiile cuprinse în cuvântarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa de partid a oraşului Bucureşti stau la temelia atitudinii noastre faţă de literatura occidentală. Sintem împotriva minimei rezistenţe, a soluţiilor comode, a simplificărilor, pentru o cercetare ştiinţifică obiectivă, adică marxist-leninistă, a tuturor fenomenelor literare, oricât de contradictorii ar fi ele. Principiile noastre sunt maleabile dar ferme, cuprinzătoare dar precise. Ele cer şi respingerea îngustimii sociologist-vulgare şi respingerea pseudologicii liberaliste, obiectiviste. (…) Comunismul pune totul în slujba omului, el este forma supremă a umanismului. În nobila noastră luptă recunoaştem aliaţi în toţi umaniştii veritabili (…) chiar dacă umanismul lor e limitat, contradictoriu. (…) În valorificarea marxist-leninistă a literaturii occidentale, vom ţine cont permanent de acest criteriu etic-estetic esenţial: valoarea, menirea, soarta, Omul!” (Ion Ianoşi,Cuvantarea tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej…„Gazeta literară”, anul XI, nr. 15, 9 aprilie 1964, p. 4)
Ultimele luni mi-au fost din cale-afară de grele. Instinctiv, m-am apărat îndepărtîndu-mă şi tăcînd. De la începutul anului, am încetat să mai urmăresc actualitatea românească. Pentru prima oară după 30 de ani, dacă cineva mă întreabă ce se mai întîmplă “acolo”, nu pot răspunde. Şi-mi dau seama că această neştiinţă nici nu mă împovărează, nici nu mă diminuează. Dimpotrivă. Mă simt mai liber, mai împăcat.
Nu-mi lipsesc scandalurile, grosolăniile, cîrcotelile. Nu-mi lipseşte nici Băsescu, nici Boc, nici Udrea, nici prea mulţii lor semeni. Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi prietenii sau subordonaţii lor nu-mi lipsesc nici ei. Fără ei, zilele mele sînt mai puţin irosite.
Acum 20 de ani, România a pornit pe un drum greşit – încurajată, din inconştienţă sau interes, de mulţi “oameni de bine”, care, acum, se căinează la toate colţurile. Cu o viteză uimitoare, s-au format grupuri care, lipsite de vreun merit, n-au putut să funcţioneze decît prin excluderi şi cenzură. Tot ce e rău în societăţile occidentale a fost adoptat fără întîrziere. Iar societatea, îmbolnăvită pînă la agonie sub comunism, a sfîrşit prin a se sfîrteca definitiv.
Am aşteptat decenii – nu ani! – să se întîmple ceva bun în România. Şi decenii am fost dezamăgit. Decembrie 1989 n-a fost decît un moment de speranţă sterilă, căruia i-a urmat, ca un tobogan infernal, spectacolul prăbuşirilor succesive. Guvernarea liberală ar fi putut fi, în sfîrşit, un adevărat început dacă n-ar fi fost parazitată în permanenţă de forţe ostile ţării şi dacă rezultatele ei n-ar fi fost distruse cu uimitoare rapiditate de către multiplele şi absurdele guvernări Boc. “Revoluţia” pe care capriciile unui singur om au impus-o acum doi ani în conducerea PNL prefigurează, mai ales după alianţele din ultimele luni, un viitor de conflicte şi face iluzorie posibilitatea de a se recîştiga ceea ce se cîştigase între 2004 şi 2008.
Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura. Cititorii, pe de altă parte, nu caută se se informeze, ci să-şi vadă propriile opinii confirmate de cutare sau cutare cronicar. Revelaţiile, chiar şi cele mai scandaloase, rămîn sistematic fără urmări şi totul continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
2011/61/UE: Decizia Comisiei din 31 ianuarie 2011 in temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind nivelul de protectie adecvat asigurat de Statul Israel privind prelucrarea automata a datelor cu caracter personal [notificata cu numarul C(2011) 332] Text cu relevanta pentru SEE
Cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker, erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate
Rusia a anunţat trecerea la un program de înarmare fără precedent din epoca sovietică până astăzi, este vorba de 650 miliarde de dolari până în 2020. Premiera o constituie faptul că nu este vorba numai de armament rusesc, ci şi din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denotă preocupările Rusiei, şi anume rolul primordial acordat Kurilelor şi Mării Negre.
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti. Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”. Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”. Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor; al tuturor regimurilor.
Spre deosebire de venerabilul Alexandru Paleologu, care şi-a recunoscut public încă din 1990 colaborarea cu Securitatea şi şi-a cerut iertare pentru milioanele sale de păcate, Andrei Plesu nu a apucat să facă inca un gest similar.
Andrei Plesu, scriitor, gurmand, ascultator cuminte si de George Soros si de Ion Iliescu, implicat adanc în scandalul Meditatiei Transcedentale, cand Securitatea nu a apucat sa-l scoata la timp, reabilitat apoi de Partid si Ceauşeşti şi trimis în misiuni la Paris, Bonn, Dortmund, Dusseldorf, Freiburg si Heidelberg, a fost regăsit recent în dosarele Securităţii cu numele de cod TULCEANU.
Un aventurier al istoriei noastre recente care a experimentat contrariile pe propria piele: de la cantautor de romante vesele si triste la chiolhanurile pe care le petrecea în “exil”, la conacul Cantacuzino-Enescu de la Tescani, de la comunist la 19 ani la disident la 41, de la capusarea lui Dinu Noica la admiraţia pentru Nicolae Ceausescu, secretarul general la Partidului Comunist Roman, de la simpatia pentru nazistul Martin Heidegger la cea pentru fondatorul “corectitudinii politice” marxiste, Theodor Adorno (de la cel din urma plagiind si titlul cartii sale de referinta, Minima Moralia), de la Institutul de Istoria Artei pe banii Partidului la “Istoria Religiilor” si Filosofie in plachete pe la Colegiul “Noua Europa” si Dilema oligarhului Dinu Patriciu.
Din ‘71 pana in ‘79 traieste in puf la Institutul de Istoria Artei, apoi, in anii ‘80 îşi începe o carieră profesorala linistita la Institutul de Arte Plastice, unde se remarca ca secretar PCR. Dupa scandalul Meditatiei Transcedentale, este scos din culpa prin doua scrisori personale catre secretarul general al Partidului Comunist, tovarasul Nicolae Ceausescu, plus o nota explicativa, toate remise catre conducerea de Partid si cea a Securitatii prin intermediul maiorul de Securitate, viitor general SRI, Vasile Malureanu.
Drept urmare, în 1983 si 1984, Securitatea si odiosul regim comunist il supun la grele cazne, alaturi de Gabriel Liiceanu – nume de cod LULU -, trimitandu-i pe amandoi cu burse la Heidelberg, Republica Federala Germania. Isi petrec revelionul la Paris, cu familiile, alaturi de trotkistii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. La intoarcerea in tara nu patesc nimic, dimpotriva. Pentru a i se contura imaginea de disident, in lipsa de disidenta este “expulzat” in 1989 in fieful lui Viorel Hrebenciuc, la Tescani, pentru a se dedulci de la Gospodaria de Partid a Judetului Bacau si a se intalni cu Ion Iliescu si Virgil Magureanu, sub pretextul chermezei din 23 august, ziua de nastere a exilatului, conform marturiilor lui Tudor Octavian.
Brusc, in decembrie 1989, este numit de Silviu Brucan si Petre Roman ministru al Culturii in Guvernul FSN, iar prietenul sau intim, Gabriel Liiceanu, primeste de la Ion Iliescu si Virgil Magureanu Editura Politica a PCR. In acelasi timp este acuzat de Gabriel Andreescu că a participat la reeducarea disidentilor de la GDS şi de aceea colegii săi de secta l-ar fi numit „bestia din strada Paris”.
Reformist şi conservator în acelaşi timp, fiindcă vrea schimbări, dar nu bruşte şi nu definitive, vrea modernizare, dar nu cu orice preţ, şi preferă sectarismul ecumenismului si inversionismul basescianismului. Nerecunoscător anilor săi de început, când a fost sprijinit de organele de Partid si Securitate, Andrei Plesu s-a opus în ultimii zece ani direct, prin banchete şi declaraţii grave, retrocedării Dosarelor Securitatii inainte de a fi bine periate de Patapievici si Dinescu la CNSAS: „stăm de strajă pentru apărarea Dosarelor noastre” şi „e bine să se ştie că de azi Steaua noastră rosie va fi fermă in toate colturile sale”.
Mai orgolios, mai impetuos şi mai carismatic decât majoritatea urmasilor de NKVD-isti si kominternisti, Andrei Plesu a vrut mereu să fie altFel decât majoritatea membrilor Grupului pentru Dialog Social. Extravaganţele rotofeiului eseist au fost observate mai cu seamă prin discursurile antiromanesti, fiindcă „Romania ne refuza să acceptăm homosexualitate, droguri, avorturi, secte”, prin ideea revenirii agentilor civili în Legislativul de la Bucuresti si Bruxelles, fiindcă „GDS, SAR si Soros trebuie să renunţe la rezerva pe care şi-au impus-o şi să recomande la nivelul Executivului persoanele care să fie promovate în Parlament si institutii cheie, de la MAE la ICR, indiferent de apartenenţa lor la SIE sau SVR”, şi prin discursurile sale cu tentă internaţionalistă, croite poate pentru a-i atrage mai mult pe stapanii săi moscoviti.
Pentru a clarifica viziunea sa asupra lumii şi filosofia sa de viaţă, dar şi întâmplările controversate la care a luat parte, Andrei Plesu isi pregateste un volum de „Memorii”, cu gândul că prin această carte îşi va făce bilanţul şi va mărturisi ceea ce are de mărturisit la sfârşitul unui drum lung, scabros, balos şi foarte vascos. Dar, conform editorilor sai de la FSB, luminile memoriilor sale pun în evidenţă umbrele, sub care au rămas ascunse zoaiele in care s-a scufundat în perioada comunistă şi pe care le-a inghitit apoi în mod miraculos când a stat la burse in Occident, iar mai apoi când şi-a refăcut repede şi confortabil cariera sub regimul Iliescu. Mamona să-l primeasca!
Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:
Mihai Pelin
Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putut salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
“Desigur, aparitia presedintelui Basescu la catafalc a fost regretabila” – Rodica Culcer, director TVR, membra GDS, editorialista la foaia “22”, fosta secretara la Ambasada SUA din Republica Socialista Romania si cunoscatoare a Directiei a III a Securitatii, fosta propagandista la “Era Socialista – Revista teoretica si social-politica a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman” si documentarista pentru Rapoartele inaintate Comitetului Central al PCR de catre Institutul de Stiinte Politice si de Studiere a Problemei Nationale aflat sub cupola Academiei de Stiinte Social Politice a RSR “Stefan Gheorghiu”– scoala de cadre a PCR si Securitatii, fosta bagatoare de seama la Asociatia pentru Dreptul International si Relatii Internationale a RSR (ADIRI – alaturi de un Nastase, Brucan sau Verona 🙂 ), presupusa ofiter acoperit la SIE si altele
Degeaba a stat presedintele Romaniei, Traian Basescu, ca un caraghios, la capacul urnelor celor doi trotkisti cremati, Lovinescu si Ierunca, facuti praf si pulbere si adusi cu onoruri nationale la Ateneul Roman; pentru un simplu gest uman – o floare unui poet mort – devine, dintr-odata, demn de “lepadat”. Si nici nu cantase cocosul de trei ori…
In urma cu doi ani, Alina Tatiana Mungiu Pippidi (numele complet) – catapultata in 1990 de la sefia organului UASCR Iasi “Opinia Studenteasca” pana la Bucuresti, pe seama relatiilor neortodoxe ale tatalui ei, Ostin Mungiu -, a scris un text oribil: “La moartea unui clovn“. Era vorba de George Pruteanu, pe numele sau intreg George Pruteanu – Solomonovici, fiul unui medic evreu provenit din Husi si stabilit la Iasi. Dupa ce sarea de vreo cateva ori pe cadavrul inca neracit al fostului sau coleg, pe la jumatatea ritualului, Alina Mungiu ne oferea in textul vitriolic publicat de Romania libera (a milionarului cu stagii in strainatate Adamescu) si unul dintre motivele rafuielii ei cu un mort, care nu mai putea sa-i dea vreo laba in osanze ca sa o culce jos, in troaca ei kominternista de la GDS: “Nu mai era multumit sa fie un simplu deputat taranist si incepuse sa faca propaganda sovina antimaghiara. In unele seri incerca sa aduca subiectul si pe post. Pe masura ce George se lua mai in serios, audienta lui scadea, asa cum ii prezisesem. Pana la urma, departamentul de programe l-a scos de pe ecran, iar eu nu m-am opus”. Tovarasa secretar general al PAM (Partiduletul Alina Mungiu) nu-i putea ierta evreului George Pruteanu ca iubea romanii si Romania: ca nu suporta agresiunea maghiara, critica exacerbarea drepturilor minoritatilor ba chiar milita si pentru mentinerea religiei in scoli in articolele sale din Curentul (veziPruteanu.ro). Apropos, exercitiu de memorie: ati citit vreodata un randulet macar in care cioclii GDS, Alina Mungiu, Andrei Cornea sau Vladimir Tismaneanu sa-si exprime dragostea fata de Romania si poporul roman? (Sa nu se apuce acum, repede… ) Bref. Eliminarea lui Pruteanu de la TVR – din considerentele pe care le-a devoalat matroana ayatollaha – s-a petrecut pe vremea cand papesa gusata a societatii civile trona la etajul 11, pe locul lui Iliescu de la “revolutie”, asa cum face astazi cuplul GDS-ist Lazescu-Culcer. Asa si cu Paunescu. Evreul (dupa mama) Adrian Paunescu, nascut in Basarabia, la Copaceni, Balti.
Poate ar trebui sa precizez din capul locului ca nu sunt nici “fan” Paunescu, nici “fan” Pruteanu, chiar daca le admir, in parte, opera, ori, respectiv, anumite atitudini romanesti, dupa cum nu am ascuns niciodata, ba chiar dimpotriva…
Dar sa ne intoarcem la mortii lor. De data asta, dupa cum am prevazut din primul moment, tonul l-a dat Tismaneanu, al carui trecut il stie toata lumea – nu mai insist. Membru GDS si el. Lapidarea post-mortem, de la inaltimea postului public de televiziune, a asigurat-o un alt membru GDS, inca din ilegalitate :), Andrei Cornea (detalii mai jos, de la maestrul Ion Cristoiu 🙂 ). Pentru cei care nu stiu, Andrei Cornea este, conform Wikipedia “fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului literar de origine evreiasca Paul Cornea“. Evident, Wikipedia, o constructie creata in fapt pentru falsificarea istoriei reale, il prezinta edulcorat pe “profesorul” Paul Cornea, un satrap al culturii romane, de pe vremea cand era varf de lance la CC al UTM si pana a ajuns komisar sef al “propagandei prin cultura”. Dar sa ramanem putin la structura etnica a acestui comando de soc in lupta cu cadavrele inerte.
(Desigur, se poate spune ca copiii n-au nici o vina pentru trecutul parintilor lor. Asa e, n-au nici o vina ca sunt evrei si ca taticii lor au venit in Romania din URSS cu tancurile sovietice dar, spre deosebire de evreul Paunescu, ajuns pui de taran oltean, ceilalti “anticomunisti” de azi, ca copii de nomenclaturisti comunisti, au beneficiat de toate avantajele sistemului, de la a imparti sandvisul cu icre negre si banca de scoala cu fiul presedintelui, Nicusor Ceausescu, pana la a se juca cu putulica in tarana pe strazile cartierului rosu – Primaverii – cu fetita lui Leonte Rautu 🙂 )
In Statele Unite, evreii sunt mandri ca sunt evrei. De la neoconservatori pana la internationalisti ca George Soros, ii auzi rostind in public cu gurita lor: “I am a Hungarian-Jew”, “I am a Jewish American”, “Proud to be Jewish” etc, etc. La noi, dupa cum se vede, asumarea propriei identitati scartaie. Nici macar un Iliescu sau un Nastase nu sunt “mandri ca sunt tigani”. Daca totusi Vladimir Tismaneanu aminteste ca familia tatalui sau, “Ciungul” din Brigazile Rosii trimise de NKVD in Spania, provine din Soroca, Alina Tatiana Mungiu nu prea e mandra de originile ei de… Balti. Macar cei doi nu au scuza lui Paunescu, care a aflat dupa ce era deja “mare poet roman” ca mama sa a preferat, pe cand el avea doar un an, sa ramana in Basarabia reocupata de Armata Rosie, decat sa vina in Romania impreuna cu tatal sau, refugiat la Barca. Socul identitar l-a trecut cu greu dar a lasat si o amprenta in opera sa. Spre exemplu, este de amintit poemul ”Noi, baciul si rabinul” – tiparit din dispozitia sef rabinului Moses Rosen si de “Revista Cultului Mozaic” – sau marcantul “Poporul evreu”: “E prea destul, miroase-a fum în lume/ Miroase -a carne arsă, vrei nu vrei,/Miroase-a cer și-a remușcări postume./ Miroase a cuptoare cu evrei. (…) Le știu și eu, ca orice om, pe toate/ Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,/ Popor evreu ca sarea în bucate,/ Pentru întreg poporul românesc.”
Aceasta nu l-a impiedicat insa pe Paunescu sa scrie – spre deosbire de cei care-i crapa teasta post mortem – versuri crestinesti atat de emotionante ca cele din “Basarabia pe cruce”, de exemplu, pe care nu pot sa nu le reproduc: “Se urca Basarabia pe cruce/ Si cuie pentru ea se pregatesc/ Si primavara jertfe noi aduce/ Si plânge iarasi neamul românesc. (…) De-acolo unde s-a sfîrsit pamântul,/ Vin triburi, sa ne ia pamânt si frati/ Si-n fata lor abia rostim cuvântul/ Si, prin tacere, suntem vinovati./ Ce cale poate tara sa apuce?/ În tragica, neconvertita zi,/ Se urca Basarabia pe cruce/ Si nu stim învierea cînd va fi.”
Sunt de amintit si alte cazuri de reucidere publica a unor mari intelectuali romani, cum ar fi (tot) Tismaneanu, a doua zi dupa moartea lui Mihai Ungheanu sau Michael “Peter” Shafir (tot in “22”-ul GDS-istilor) la moartea lui Raoul Sorban, un “drept intre popoare” (care i-a refuzat avansurile lui Plesu si asa au ajuns baietii sa se lipeasca de Noica, pentru a deveni, pana azi, membri ai sectei catarilor de la Paltinis – vorba Parintelui Nicolae. Btw – si cu Parintele Nicolae Steinhardt, evreu trecut la ortodoxie, s-a incercat reinmormantarea publica, dupa “caderea” comunismului. Liiceanu, cel care azi “se leapada” de Basescu, dupa ce a profitat de el ca si de Iliescu si Constantinescu, a refuzat initial, in 1990, sa publice “Jurnalul Fericirii” la fosta Editura a PCR pe care o primise de la FSN pentru a o transforma in privata Editura Humanitas. De abia dupa ce a vazut succesul imens pe care l-a avut volumul aparut la Editura Dacia a pus mana pe efigia Parintelui, ajunsa azi la alti neo-kominternisti, din familia Moscovici, respectiv Editura Polirom. Cu Edgar Papu, alt mare intelectual evreu-roman botezat, s-a procedat la fel…)
Ca sa conchid: sa fie vorba, asadar, in aceasta lapidare post mortem de o rafuiala etnica-ideologica, intre fostii internationalist-kominternisti actualii “anticomunisti” de “dreapta”, “intelectuala” si “conservatoare” si ceilalti? Posibil. Unii experti in securitate considera ca este vorba si de tabere informative opuse: Paunescu ar fi devenit simpatizant al americanilor dupa bursa de care a beneficiat in SUA, in anii ’70, spre deosebire de gasca celorlalti, care a jucat dintotdeauna cu rusii, sub steaguri straine. Ion Cristoiu crede ca, mai curand, este o rafuiala de clan: neo-nomenclaturistii GDS contra tuturor. Ii preiau spre o edificare cat mai completa materialul de azi, de la Reporter Virtual, unde are o rubrica saptamanala, si pentru ca imi aduce tare mult aminte de articolele sale din anii tineretii :). Cititi-l cu atentie:
Datul cu părerea – o boală de care suferă și TVR
S-a ivit brusc, a ars niţel cu vîlvătăi şi s-a stins iute, lăsînd în urmă doar cenuşa, un scandal provocat de ediţia din 7 noiembrie 2010 a emisiunii Ultima ediţie, difuzată de TVR și TVR Internațional. Pentru cei mai puţin preocupaţi de ciondănelile de pe maidanul nostru politico-mediatic, mă văd obligat să rezum în cîteva cuvinte tărăşenia transformată în tărăboi.
Duminică, 7 noiembrie 2010, pe la prînz, în timp ce Adrian Păunescu era dus la groapă, Televiziunea română difuza, în hotarele emisiunii Ultima ediţie, un pamflet violent al lui Andrei Cornea împotriva Mortului din sicriu, bocit în direct de televiziuni şi îmbălsămat valoric de politicieni. Momentul a stîrnit, cum era şi de aşteptat, controverse isterice în planul trăncănelii mediatice şi decizii ferme în cel al bătăliei politice.
Liderul PSD, Victor Ponta, intuind că un Adrian Păunescu mort e mult mai util electoral decît un Adrian Păunescu viu, şi-a exprimat public indignarea, cerînd convocarea conducerii TVR la Tribunalul Comisiilor parlamentare de specialitate. Autosesizată, Comisia de etică a TVR a declanşat o anchetă de care s-a făcut mare caz în presă și în politică. Rezultatul concret al inițiativei a fost însă mult sub huietul de pe scena noastră publică: un Comunicat din care rezultă că onorabila instituţie nu poate face nimic. Producătoarea emisiunii a refuzat pur şi simplu să se prezinte în faţa Comisiei. Şi cum Comisia nu dispune de Poliţie proprie, membrii săi s-au mulţumit s-o pîrască presei pe contravenientă.
Parcurgînd textele scrise şi urmărind intervenţiile verbale dedicate momentului televizionistic din 7 noiembrie 2010, nu mi-am putut face o imagine clară de ce se reproşează emisiunii Ultima ediţie.
De un fapt concret la o imensă trăncăneală
Potrivit unora, prin găzduirea pamfletului vorbit de Andrei Cornea, TVR a sfidat învăţătura potrivit căreia Despre morţi numai de bine.
Potrivit altora, TVR a dat dovadă de păgînism: în plină ducere a mortului la groapă, în loc să-şi fi şters o lacrimă, fie şi pe furiş, a aruncat asupra sicriului o găleată de vorbe rele.
CNA a aprobat prelungirea cu inca 9 ani a licentei audiovizuale prin satelit, pentru postul Realitatea TV
de Adrian Vasilache / HotNews.ro
Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a aprobat joi prelungirea cu inca noua ani a licentei audiovizuale prin satelit, pentru postul Realitatea TV, dupa ce sase membri au votat favorabil. Doi dintre membrii CNA care au votat impotriva au spus ca vor sesiza Parlamentul, printr-o scrisoare deschisa, de faptul ca CNA ca institutie are o problema in respectarea legii.
Cei trei membri CNA care au votat impotriva prelungirii licentei Realitatea TV au fost Narcisa Iorga, Dan Grigore si Ioan Onisei. Ceilalti sase membri ai Consiliului au fost pentru prelungirea licentei pentru acest post TV. Ceilalti sase membri ai Consiliului, prezenti in sedinta de joi si care au votat pentru prelungirea licentei pentru acest post TV au fost: Mihai Malaimare (PSD), Constantin Dutu (ex-PRM), Cristina Trepcea (ex-consiliera lui Adrian Nastase), Rasvan Popescu (ex-consilierul lui Emil Constantinescu), Szasz Attila (UDMR) si Gelu Trandafir (Cotroceni?).
Nota mea: Parantezele imi apartin. Cat despre Gelu, o stii el ce-o stii. Poate l-au convins “regulile BBC” ale fostului sau coleg de la revista GDS “22”, Stelian Tanase, poreclit de rautaciosi Stelica P…ica. Desigur, nu e nici un conflict de interese faptul ca Gelu semneaza si acum in “22”. Rusinica! 🙂
UPDATE Mediafax:CNA ar fi avut motiv să retragă licenţa postului Realitatea TV, care până pe 23 septembrie 2010 l-a avut ca acţionar majoritar pe Vitalie Dobândă, dar ca patron pe Sorin Ovidiu Vîntu, fapt care încalcă legislaţia audiovizualului, a declarat, în şedinţa de joi, Narcisa Iorga, membru al Consiliului.
Narcisa Iorga a făcut aceste afirmaţii în contextul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a reanalizat, în şedinţa de joi, solicitarea S.C. Realitatea Media SA din Bucureşti de prelungire, cu nouă ani, a licenţei audiovizuale pentru postul Realitatea TV. În şedinţa de marţi, CNA amânase luarea unei decizii privind prelungirea licenţei postului Realitatea TV.
Intr-o prima stire difuzata de Mediafax, se arata ca Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a reanalizat, în şedinţa de joi, solicitarea S.C. Realitatea Media SA din Bucureşti de prelungire, cu nouă ani, a licenţei audiovizuale pentru postul Realitatea TV. În şedinţa de marţi, CNA a amânat luarea unei decizii privind prelungirea licenţei postului Realitatea TV. Sedinta a fost cu scantei. Cititi mai jos relatarea integrala:
AWACS: Mama catre Charlie Bravo. Care convoi ? Care civili ? La dracu’ ! Aici e mana sarbilor. Distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Ce sa distrug ? Tractoare ? Masini obisnuite ? Repet: nu vad nici un tanc. Solicit instructiuni. AWACS: Mama catre Charlie Bravo. E o tinta militara. O tinta militara absolut legitima. Distruge tinta ! Repet: distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Am inteles. Lansez rachetele !”
Cotidianul britanic “The Express” a dezvaluit ca pilotul unui Harrier GR-7 al fortelor aeriene britanice, aflat in misiune in momentul atacului din apropiere de Djakovica, l-a avertizat pe pilotul american al aparatului F-16 in privinta unor posibile “pagube colaterale”. Dupa ce a survolat la joasa inaltime convoiul de refugiati, englezul i-a transmis prin radio ca, in mod sigur, este vorba de vehicule civile, flancate de vehicule militare.
(…)
Am cascat noi gura prin sediul RTS, dupa care directorul televiziunii ne-a poftit intr-o sala de protocol unde – spunea el – colegii sarbi vor sa ciocneasca un pahar cu noi. Ei bine, chiar in acel moment au inceput sa sune sirenele alarmei aeriene. Era 22:30 si, in 5 minute, zambind incurcati, toti ziaristii si-au luat talpasita. In frunte, desigur, chiar cu ministrul Matic, care n-avea, nici el, nevoie de surprize neplacute. Am ras cu lacrimi vazandu-i cat de repede au uitat si de solidaritate si de vin si de tot. Imi amintesc ca, putin mai tarziu, mama lui Mile l-a sunat si ne-a certat ca radeam ca prostii in sediul RTS. Reporterii sarbi filmasera vizita de solidaritate si au difuzat stirea, in care apaream si noi, iar la Timisoara se vad programele televiziunilor sarbesti.
Cand ne-am intors la hotel, la o masa a barului ne astepta Nelu si cu “scriitorul” Dragan. Privindu-ne cu repros, Dragan ne-a intrebat ce fel de intelectuali sunt cei care, indiferent in ce scop, aproba declansarea unui razboi. Nu am inteles ce voia sa spuna. Ne-a aratat un comunicat, semnat de cateva zeci de intelectuali romani, in sprijinul orientarii euro-atlantice a autoritatilor de la Bucuresti. “Ceea ce a derutat pe multi dintre cetatenii nostri si i-a impiedicat sa ia o pozitie limpede in actualul conflict din Balcani este ca impartim cu poporul sarb valorile credintei,” ne-a citit Dragan, cu glas tare, din comunicat. “Numai ca Milosevic nu duce “un razboi sfant”, ci unul de epurare etnica, iar valorile ortodoxiei, pe care le impartasim cu poporul sarb, nu inseamna si coincidenta cu optiunile politice ale celor doua popoare. Structurile puterii noastre s-au pronuntat, de la bun inceput si cu admirabila consecventa, pentru NATO si Europa.”
N-am prea avut raspuns. Ca de obicei, Dragan ne surprindea prin informatiile pe care le avea si prin logica argumentelor. Nu era suparat pe noi sau pe cei care au semnat scrisoarea, ci se intreba in numele caror valori, un grup de “proeminenti intelectuali” puteau sa sustina un razboi ilegal, declansat impotriva unui stat suveran, fara acordul Natiunilor Unite si doar in baza unor reportaje difuzate, ce-i drept, pe posturi importante de televiziune. Reportaje precum cele de la CNN, de exemplu, realizate de Christiana Amanpour, care “intamplator” este sotia lui James Rubin, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat al Statelor Unite”. Integral latarget: suntem scuturi vii si la televiziunea din belgrad
INTELECTUALITATEA SI RESTUL LUMII – O RUPTURA SOCIALA
Cu totii am fost, probabil, educati in ideea ca intelectualii sunt avangarda unei natiuni. O clasa creatoare, aparte, cu o contributie de exceptie la consolidarea sociala si spirituala a natiunii in care traiesc. Pentru motivele de mai sus, avand in istorie atatea exemple de intelectuali de exceptie, am invatat sa-i respectam si sa consideram cuvantul lor, un cuvant de invatatura.
Asa stau lucrurile in teorie. In Romania “democrata”, aristocratia intelectuala si culturala este separata, din pacate, de omul de rand, printr-o prapastie, aproape de netrecut. Omul din clasa de jos nu doar ca nu-l mai intelege, dar chiar il dispretuieste pe intelectual, iar acesta la randul sau alege sa intrerupa orice urma de dialog cu “vulgul”, inchizandu-se intr-un turn de fildes in care isi creaza o realitate paralela.
Dupa patru ani de lucru in fabrica, langa muncitori, autorul acestor randuri poate depune MARTURIE despre paralelismul celor doua lumi. O tensiune surda exista la granita intre realitatea muncitorului rupt de foame, depasit de o societate pe care nu o mai intelege, pe de o parte, si cenaclurile-dezbaterile filosofice ale intelectualitatii romanesti, sterile si inutile. In aceste conditii, reconcilierea si unitatea sociala sunt doar vise, iar instrumentul numit “societate civila” devine din ce in ce mai mult o secta.
Punctual, la agravarea situatiei a contribuit mult “optiunea societatii civile” fata de razboiul pornit acum 5 ani impotriva Iugoslaviei. Situandu-se la 180 de grade fata de romanul mediu, care se impotrivea ideii unui razboi in imediata vecinatate a tarii, intelectualii romani de elita au optat pentru sprijinirea actiunilor de forta. Esenta pozitiei lor a aparut in revista “22”, numarul 478 din 20-26 aprilie 1999, sub titlul “Optiunea societatii civile intr-un moment de cumpana”. Acesta era, de fapt, un gir moral dat actiunii – ilegale, imorale si antiumane – a NATO in tara vecina.
La cinci ani de la agresiunea contra Iugoslaviei, putem vedea cat de departe de rezolvare este problema pentru care atunci s-a pornit razboiul: situatia din Kosovo. Personal consider ca intelectualii ce au semnat APELUL PENTRU RAZBOI au gresit grav. Pentru a-si repara greseala si a fi iertati de cei care si-au pus sperantele in ei, ar fi absolut necesar sa-si ceara scuze. Cu siguranta insa, orgoliul nu le va permite acest lucru. Nu pot decat sa constat starea de fapt si sa insirui mai jos numele semnatarilor APELULUI LA CRIMA, spre improspatarea memoriei unora din noi si spre sublinierea, inca o data, a unei situatii triste: distanta uriasa intre intelectualii “societatii civile” si romanul de rand.
Bogdan I Stanciu, Aprilie 2004
TEXTUL COMPLET AL APELULUI LA CRIMA PUBLICAT IN “22″
Basescu e intr-un tsunami mediatic. Gratie lui am aflat ca mai exista Prima Tv. Nu m-ar mira ca in curand sa-l vedem pe la Kanal D, pe plaja de la “Pierduti in Panama” si, de ce nu?, la OTV cu Pepe si Ramona. Tot datorita/mai bine zis din cauza lui am fost obligat sa ma uit azi pe HotNews, un site de pseudo-stiri pe care il evit, si nu pentru ca ii apartine lui Vintu, care l-a preluat de la interpusii lui Soros, ci pentru ideologizarea sa de tip comunist-intelectualoida. Aveam o singura curiozitate, pe care mi-am satisfacut-o cu hohote de ras. Da, este real: Basescu a fost intervievat de Dan Tapalaga. Tragi-comic, trebuie sa recunosc.
Nu vrea sa mai amintesc prestatia lui Tapa laga de la Ministerul Justitiei, de cand era sub Monica Macovei. Sa zicem ca e jurnalist acum. In aceasta calitate presupusa nu a ezitat sa o deserveasca in continuare pe “civila” Macovei, “figura solara” alaturi de Cristian Preda si Traian Ungureanu, deveniti brusc angajati politic pe spezele PDL. Din aceeasi calitate a servit-o si pe bubulina “societatii civile” Alinuta Tatiana Mungiu, cand s-a otarit oparita pe Basescu si pe fiica sa, Elena, pentru ca cei doi i-au taiat visul de a se alatura menajului a trois al “figurilor solare” pentru a-l transforma intr-un “swap” de cupluri la Parlamentul European. Alimentat de bulinuta lui Soros si activat brusc, la cheita, Tapalaga a produs la momentul euro-parlamentarelor “anchete” de demascare a “dinastiei Basescu”, in serie: de la voturile pregatite de PDL pana la mesajele de e-mail din PPE, Tapalaga le stia pe toate.
Unul dintre materialele la comanda ale lui Tapalaba a fost gratulat de slujnicuta lui Tismaneanu, Patrascoiu, drept “un editorial de colectie”. Era despre fiica presedintelui, asemuita cu o “martoaga chioara, o iapa tampa, obosita si cazuta”. Daca dvs ati avea o fiica, ce ati avea de spus acestui personaj? Dupa mine, toate productiile sale “deontologice”, emanate din frustrarile Alinutei, erau ca un scuipat in rafala pe obrazul sefului statului si al tatalui Basescu. Le-a uitat Basescu? Caci acesta este individul cu aere de atot-jurnalist la care s-a dus azi, in studiou, presedintele Romaniei, pentru cateva mii de accesari penibile. Jalnic!Vorba lui cand se referea la Geoana sau la Vintu, la Radu Moraru: “Brrrrr! Brrrrr!”.
Oare cat de jos poate cobori Basescu, de a ajuns acum pana la Tapalaga? Pentru ce?
Cateva mostre deontologice “de colectie”:
Martoaga chioara
de Dan Tapalaga
“De fiecare data cand o vad, tuguindu-si buzele la interviuri aranjate sau foarte complezente, cand o aud gafand ridicol chiar si in cele mai banale situatii posibile, imi vine in minte un banc. Nimic mai mult. Un banc stupid, dar care-i vine manusa. Un taran avea o martoaga chioara. Intr-o buna zi, o scoate la targ. De vanzare iapa? De vanzare. Aude? N-aude, ca-i surda. Vede bine? Nu vede, ca-i chioara. Dar de tras, trage? Nu trage, ca-i obosita si cazuta. Pai, de ce-ai mai adus-o la targ? Sa-mi bat joc de ea, de aia. A doua zi, taranul isi scoate iarasi martoaga la targ. Schimba foaia. De vanzare iapa? De vanzare. Aude? Mai ceva ca o iepuroaica. Urla in urechea rapciugii. Nici o tresarire. Da’, de vazut, vede cu ochii astia umflati? Ca vulturul pe stanca. Omul ii trece mana prin dreptul ochilor. Nici o clipire. Da de tras, trage? Ca-mi pare costeliva rau. Ca bivolul in jug! Scutura zdravan de capastru, martoaga cade lata. Mai face o incercare: macar calare, tine? Jar mananca! Cand se suie omul in sa, ce sa vezi? Aratarea se ridica pe picioarele dinapoi si o ia la galop. Se izbeste cu capatana in primul copac, cal si calaret se fac praf. Aproape fericit, taranul ii striga din urma: Nu vede, n-aude si nici nu trage! Da’, vezi ce curajoasa e?”
HotNews.ro / 30 mai 2009
Si inca:
Efectul EBA
de Dan Tapalaga
“(…)Am scris şi īntr-un comentariu publicat pe HotNews.ro: partidul preşedintelui a dovedit că are resurse nebănuite de slugărnicie şi poate fi profund iraţional. Slugărnicie faţă de şeful statului, care pare să fi cedat īn faţa unor capricii absurde. Dacă s-ar fi opus cu adevărat candidaturii fiicei sale, Băsescu n-ar fi īncurajat-o tacit. Nimeni din partid n-a avut curaj să denunţe impostura, să demaşte farsa, să arate pericolul căderii sub PSD. Sprijinind-o pe EBA, PD-L şi-a pus īn situaţii absolut ridicole cele cāteva figuri solare de pe listă: Macovei, Preda, TRU. Mezina preşedintelului este opusul lor. Calităţile celor trei se īmpiedică fatal īn defectele ei. Īnsă n-au avut curajul protestului public.
Şi încă ceva esenţial. Elena Băsescu a ştiut şi a consimţit ca partidul să-i regizeze succesul / urile? Că n-are nici un merit? Veţi spune că sună cam naiv, dar n-ar fi fost exclus să i se întreţină iluzia unei candidaturi reale. Adevărul e că EBA a ştiut şi a consimţit. Elena Băsescu a revenit în PD-L şi i-a certat pe câţiva lideri că nu s-au mobilizat suficient în sprijinul ei. Lideri care au petrecut noaptea de duminică spre luni alături de ea la sediul din Modrogan relatează scene halucinante cu EBA, nemulţumită că în „judeţul Ploieşti“ ar fi putut să ia mai mult. Ar fi repetat de câteva ori „judeţul Ploieşti“, iar reproşurile erau adresate celui de-al treilea om în stat: Robertei Anastase, preşedinta Camerei Deputaţilor.(…)”
Revista “22” a GDS
Si da-i si da-i:
Basescu e corupt
de Dan Tapalaga
“(…)Urmand exemplul sau, pasim pe calea arbitrariului: in cazul Bordei, Basescu e corupt. Cui ii pasa de dovezi? Asa arata statul arbitrar, un presedinte cu mintile ratacite prin campania electorala care se crede judecator suprem.(…) Acesta pare a fi pacatul cel mai frecvent comis de presedinte: supra-evaluarea functiei de presedinte. Unii o numesc in mod exagerat dictatura, dar e mult mai putin: ceva intre infatuare, calcul rece si populism. “
April 26th, 2011 
VR 
“Ion Ianosi este un ganditor de anvergura, un exeget subtil si pasionat al traditiei hegeliano-marxiste, dar si al lui Nietzsche, Dostoievski si Thomas Mann. In anii dictaturii comuniste, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si ca prolific autor, domnia sa a aparat valorile estetice clasice impotriva obscurantismului demagogic imbratisat de multi dintre colegii sai. ” – Vladimir Tismaneanu, Revista 22 a GDS, 19 mai 2003
Posted in 
Tags: 
