Serviciile vad, ca si noi, efectele dezastruoase ale guvernarilor din ultimii 30 de ani. Dar ele pot scruta si neputinta nationala, «hranita» de planurile cinice ale marilor puteri, de presiunile santajiste ale vecinilor si de toleranta noastra paguboasa la tradare, incompetenta, coruptie. De la fereastra lor secreta, peisajul arata mult mai accidentat decât îl stim, dar atât de clar, încât se zaresc, documentate de arhive, pâna si contributiile otravite ale propriilor lor agenti. Poate vreun onest proiect de tara sa ignore o asemenea geografie ?
« Anul 1990 i-a prins pe multi cu importante lichiditati. Nu erau neaparat persoane din înalta nomenclatura, ci îndeosebi oameni care – spun ei – s-au descurcat. […] Posesorii de lichiditati erau permanent în cautare de oameni siguri, pe care sa se poata bizui la punerea pe picioare si la promovarea afacerilor. Oferta cea mai pretioasa o constituiau fostii ofiteri de Securitate, apreciati ca discreti, constiinciosi, modesti în pretentii si disciplinati, devotati, capabili sa înfrunte riscuri si deprinsi sa rezolve situatii critice. Alianta puterii economice în curs de afirmare cu „excomunicatii“ din lumea informatiilor secrete a stat la baza multor retete de succes în afaceri, dar a cunoscut si evolutii la limita legii ori care s-au constituit în riscuri si pericole pentru legalitate. Mai cu seama acolo unde au interferat retelele internationale ale crimei organizate conduse de falsi masoni dar veritabili mafioti. Dupa doua decenii de continua deconspirare, supusi permanent blamului public, suspectati de toate relele societatii si imperfectiunile democratiei, „securistii“ au devenit imuni. Campania dusa împotriva lor nu face decât sa le creasca mai departe cota. Asa s-a ajuns ca valoarea securistului sa nu mai poata fi cuantificata. Azi, cine se respecta în România are propriul sau securist. Bibelou, mascota ori talisman ! »
Din cuprins : Programarea sistematica a dezordinii, cursa aberatiilor politice * Tismăneanu si Patapievici : sub zodia noilor kominformisti * “Cazul Volodea” sau ce vor sa stie americanii” * Diversiunile cu “acoperiti” * Destructurarea Securităţii si profitul economic al acestei afaceri politice * Serviciile secrete românesti după 1989 sau Dintr-o reformă în alta – interviuri realizate de Victor Roncea * Ofiţerii U.M. 0110 «anti-K.G.B.» – primii disponibilizaţi din Serviciul Român de Informaţii * «Apropierea intelectualilor» * Gogu Rădulescu si «loja de la Comana» * Evenimentele din iunie 1990 – corolar al loviturii de stat militare din decembrie 1989 * Pacepa : secret, real, imaginar… * Întâlniri cu Perfidul Albion: Intelligence Service în România * Scoala de la Păltinis * Operatiunea speciala “Meditiatia Transcedentala” * Delirul maghiar : propagandă, spionaj si extremism pentru « Ungaria Sfântului Stefan » * Sandor, Tokes, Barki * «Ungaria» din inima României – file din cronologia proiectului neorevizionist «Autonomia Ţinutului Secuiesc» * Iugoslavia versus România în războiul din umbră * Indice de nume
Aurel I. Rogojan (nascut în 1949 la Incesti, Ceica, în judetul Bihor) si-a consacrat întreaga cariera scolii nationale de informatii pentru securitate nationala. Sef de promotie al Scolii militare de ofiteri activi a Consiliului Securitatii Statului, cu specializarea în contraspionaj (1970), si absolvent al Facultatii de Drept din Bucuresti (1973), a facut si studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie si management politico-administrativ. Activitatea profesionala si-a început-o în 1970 la Securitatea Municipiului Bucuresti. Între 1977 si 1985 a fost seful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat si sef al Departamentului Securitatii Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 si 2006, în cadrul Serviciului Român de Informatii, s-a ocupat de reglementarea si planificarea activitatii de informatii, a predat în institutii de profil si a asigurat, din posturi de mare raspundere, managementul resurselor informationale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 si 2006. Pe lânga articole, interviuri si conferinte aparute în presa, a publicat o serie de lucrari în regim de « informatii clasificate », precum si volumul 1989. Dintr-o iarna în alta. România în resorturile secrete ale istoriei (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrarilor : Servicii secrete straine. Retrospectiva si actualitate. Interferente în spatiul românesc – împreuna cu Marian Ureche (vol. 1 si 2, Editura Paco, Bucuresti, 1999-2000) ; împreuna cu Traian-Valentin Poncea, Servicii secrete din Ungaria (Editura Academiei Nationale de Informatii, Bucuresti, 2003), Spionajul ungar în România (Editura Elion, Bucuresti, 2007), Istorie, geopolitica si spionaj în Balcanii de Vest (Editura Proema, Baia Mare, 2009).
Editura Compania Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37 Fax : 021 223 23 24
E-mail : [email protected][email protected] www.compania.ro
Aurel Rogojan, general de brigada (r) al SRI si fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, il incondeiaza pe istoricul american Larry Watts si il acuza ca a fost “omul CIA” la Bucuresti. Pe langa mai multe critici pe care le aduce cartii lui Larry Watts publicata de Editura RAO – Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania – generalul este silit sa recunoasca si meritele lucrarii si gaseste necesar sa-i si multumeasca autorului, pentru ca, dupa 33 de ani, un specialist american reconfirma oficial faptul ca Ion Mihai Pacepa a fost agent sovietic. Aici trebuie insa sa-l completam pe analistul roman: inca din 1988, la aparitia “Orizonturilor rosii”, despre care astazi seful SRI, ambasadorul George Maior afirma ca este o scriere plina de “mult neadevar, minciuna si propaganda”, unul dintre cei mai respectati jurnalisti americani, David Binder, afirma textual despre Ion Mihai Pacepa, in reputatul New York Times: “Din momentul dezertarii sale, domnul Pacepa, care în România a ajuns pana la gradul de general locotenent şi a fost consilierul personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, si-a schimbat de mai multe ori povestile. Aceste modificări, conform Departamentul de Stat şi ofiţerilor de contrainformaţii care l-au interogat, au creat dubii privind veridicitatea sa. Acum, cu ”Orizonturile rosii,” el oferă o versiune a vieţii si experienţelor sale care face sa creasca îndoielile cuiva privind posibilitatea ca defectarea sa fi fost doar o lovitură aranjata. Dl Pacepa este ‘Curva Fericita’ (Happy Hooker) a comerţului cu spioni.” In finalul articolului sau caustic din NY Times, David Binder – un apropiat de-al lui George Bush Sr inca de pe vremea cand acesta era sef al CIA – conchide ca afirmatiile rasuflate ale lui Pacepa nu pot provoca decat chicoteali (chuckles 🙂 ) (vezi facsimil la Ziaristi Online.ro).
In plus, chiar si o recenzie facuta de CIA uneia dintre cartile sale de nuvelistica, “Programat sa ucida”, se incheie cu afirmatia ca explicatia lui Pacepa privind “asasinarea de catre KGB” a lui Kennedy “este neverosimila”, analistul CIA recomandand un “avertisment de sanatate” fata de aceasta carte (“Pacepa doesn’t connect the dots, he adds new ones. A health warning is warranted.”). Ce inseamna sa vinzi castraveti gradinarului!
Mentinandu-si nota critica, Aurel Rogojan, expertul in informatii roman, ia in considerarea insa si o ipoteza italiana, emisa in 1978, potrivit careia ar fi existat “varianta unei operaţiuni comune sovieto-americane în această afacere”. In final, dupa ce il persifleaza pe american din nou ca fiind “omul CIA” (de fapt, ce-o fi asa de rau? In anii ’90, cand l-am cunoscut eu pe Larry Watts, istoricul american era deja un foarte bun cunoscator al Romaniei), Rogojan aminteste si faptul ca, in apararea agentului Pacepa cele mai cunoscute voci au fost si sunt ale unor “cartite”: Sorin Rosca Stanescu si Vladimir Tismaneanu. Curiosi din fire, am incercat si noi site-ul CIA, ca sa vedem ce emite asupra istoricului american. La o simpla cautare apar, ce-i drept, mai multe studii de specialitate realizate de Larry Watts sau referinte la acestea. Vreo sapte. In fine, aceasta inseamna ca este un cercetator respectat in domeniul sau, nu neaparat ca a fost si sef al CIA pe spatiul romanesc si balcanic. De curiozitate, pentru ca s-a auzit prin redactie ca Tismaneanu il contesta pe Watts desi el singur recunoaste ca nu i-a citit cartea am dat un “search” si la cuvantul Tismaneanu pe site-ul CIA, sa vedem cat de apreciate sunt analizele sale despre pre-comunism, in-comunism si post-comunist. Rezultatul este acesta (pentru cei care vor primi aceasta cronica pe hartie, facem mentiunea in scris a rezultatului: 0 – z e r o). (V.R)
Prezentam mai jos comentariul generalului Rogojan publicat de cotidianul.ro:
Se lămureşte şi cazul Pacepa!
“Nu sunt un fan al lui Larry L. Watts şi nici nu mizez pe afirmaţii senzaţionale, potrivit cărora recenta sa apariţie editorială, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, citez: “(…) va răsturna istoria secretă a României şi a Pactului de la Varşovia, aşa cum era ea cunoscută până acum”.
Dimpotrivă, cunoscând, cât de cât, încă dinainte de 1990, “foaia de parcurs” a pregătirii lui L.L.W. ca specialist al Agenţiei Centrale de Informaţii în problemele româneşti, mă consider îndreptăţit să fiu un lector exigent al monumentalului său tom, motiv pentru care, chiar dacă îl felicit pentru tentativa sa, temerară doar în peisajul anost al publicisticii româneşti a genului, mă simt obligat, etic şi profesional, să am rezerve şi reţineri faţă de unele dintre afirmaţiile şi “argumentele” esenţiale pe care şi-a construit opera.
Dintr-un sentiment de respect şi solidaritate de breaslă, aşa cum îmi cere codul secret al onoarei profesiei, nu voi începe să mă refer asupra cărţii sale, prin a-mi critica adversarul de ieri şi aliatul de azi. Ce vom fi mâine rămâne să vedem. Indiscutabil, L.L.W. ne oferă o lucrare de referinţă. Dar nu despre meritele sau complinirile necesare cărţii mi-am propus să mă exprim.
Pentru oamenii lumii informaţiilor secrete, pentru românii cu o educaţie peste medie şi care şi-au folosit propria minte pentru a-şi trece în revistă istoria naţională, L.L.W. nu aduce noutăţi ori lucruri de senzaţie. Ne oferă, în schimb, un produs analitic care frapează lumea profană prin simplitatea si pragmatismul cu care pot fi exprimate adevăruri importante, trăite şi simţite de toţi. De aceea, poate că prima reacţie a multor cititori va fi aceea de a se întreba de ce trebuie să ne redescopere americanul L.L.W. istoria pe care noi nu am ştiut ori nu am avut curajul să ne-o scriem “sine ira et studio”.
Unul dintre lucrurile spuse de L.L.W., nu în carte, ci în campania de promovare a acesteia, a fost acela că “defectorul Pacepa a fost agent sovietic“. Afirmaţie pe care a întărit-o şi ambasadorul Cristian-George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, în alocuţiunea Domniei Sale, sâmbătă, 28 mai a.c., cu prilejul lansării volumului la Târgul de carte Bookfest 2011 Bucureşti.
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Publicat si decotidianul.ro
PS: Am pus de doua ori aceasta informare ca sa fiu sigur ca e inteleasa 🙂
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
Mihai Razvan Ungureanu, seful SIE, primeste o lectie despre CIE de la Liviu Turcu. Serviciile secrete: între mit şi realitate (V)
În amplul interviu dat Jurnalului Naţional de şeful Serviciului de Informaţii Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, domnia sa utiliza, atunci când s-a referit la Serviciul de Informaţii Externe din timpul fostului regim comunist, acronimul de DIE (Direcţia de Informaţii Externe)
Kalugin şi Dorobanţu lucraseră amândoi la Washington D.C. în anii ’50, perioadă în care DSS se subordona complet şi direct KGB-ului. Dorobanţu l-a avertizat pe şeful Departamentului de contraspionaj al KGB să nu „se încreadă în zâmbetele oficiale” şi i s-a plâns că Ceauşescu a ordonat ca aceea să fie ultima dată când avea să ia legătura cu KGB.
Reţeaua lui Volodin avea un nucleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi Democraţiei Socialiste, România liberă. Acest nucleu a racolat câteva zeci de persoane şi a editat, prin mijloace nu tocmai improvizate, primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea mai fidelă replică a glasnostului şi perestroikăi.
Consilierul prezidenţial Eckstein Kovacs Peter a declarat la o emisiune de la Realitatea Cluj că este de acord cu solicitările privind “autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc”.
Cei 270 de delegaţi prezenţi la şedinţa Consiliului Naţional Secuiesc, organizată în clădirea Parlamentului din Budapesta, şi-au reînnoit jurământul depus în anul 2003 şi s-au obligat faţă de susţinerea înfăptuirii autodeterminării.
Jurnaliştii spun că Băsescu ar fi primit un ultim raport alarmant pe această temă şi că a şi convocat toţi consilierii pe probleme de apărare cu care a avut o discuţie secretă. Constantin Degeratu, mai aflam, ar avea la dispoziţie “efectivele” destul de mari care compun Federaţia Militarilor din România, o organizaţie civilă a militarilor, alcătuită “din 11 asociaţii reprezentative”.
Fragmente din cartea “O ISTORIE A CRIPTOLOGIEI ROMANEȘTI”, de VASILE MAIEREAN și DAN DULCIU, apărută la editura RAO în luna mai 2010 si lansata ieri la Targul de carte BookFest, in prezenta mai multor responsabil la cel mai inalt nivel din serviciile de informatii romanesti de dinainte si de dupa 1989 (foto). Autorii lucrarii: Vasile Maierean — Seful Centrului National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1991 — 2003 si Dan Dulciu — Filolog arabist si specialist in criptologie, expert criptolog la Centrul National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1978 — 2002.
5. ACTIVITĂȚI CRIPTOLOGICE DESFĂȘURATE ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Activităţile de obţinere a informaţiilor din mesajele cifrate s-au desfăşurat nu numai în zona operaţiunilor militare.
În ianuarie 1915, în cadrul Poştei Centrale din Bucureşti a fost înfiinţat „Serviciul supravegherii ştirilor”, care avea printre atribuţii şi interceptarea corespondenţei poştale, pentru a o reţine şi a o decripta pe cea criptografiată sau codificată şi pentru a opri telegramele cifrate ale ataşaţilor militari inamici. Activitatea acestui Serviciu acoperea întreaga corespondenţă poştală, telegrafică şi telefonică din România şi se desfăşura în sediul Palatului Poştei Centrale din Calea Victoriei.
Din nefericire, tocmai la Poşta Centrală aveau să primească românii o lovitura mişelească, prin activitatea unui mare trădător de ţară, colonelul Victor Verzea, agent al spionajului german si austro-ungar.
Colonelul de artilerie Victor Verzea a fost scos din armată în 1908, pentru divulgarea unor secrete militare ce fuseseră folosite împotriva ministrului de Război, generalul Averescu, de către preşedintele Partidului Conservator, Al. Marghiloman. În 1913, Partidul Conservator venind la putere, Victor Verzea a fost numit director general al Poştelor. Rămas în această funcţie, cu mici intermitenţe, până în noiembrie 1916, acest individ odios a desfăşurat o intensă activitate în favoarea Germaniei şi a Austro-Ungariei:
– A cules şi a transmis spionajului acestor ţări informaţii cu caracter militar, pe care le obţinea intrând, prin natura funcţiei, în birourile Marelui Cartier General, având şi aprobarea de a obţine date despre orice operaţiune militară proiectată de strategii armatei române;
– Toate telegramele cifrate ale armatei, Externelor şi serviciilor de informaţii erau citite zilnic de el, iar datele culese astfel le transmitea germanilor. În plus, le-a dezvăluit acestora şi sistemele de cifrare folosite;
– A exceptat de la cenzură corespondenţa deschisă internă şi externă, precum şi coletele pentru străinătate, dând astfel posibilitatea spionilor să-şi transmită cu uşurinţă mesajele codificate sau cifrate;
– Toate oficiile telegrafico-poştale aflate la comandamentele militare din teritoriu aveau dispoziţii să îi comunice operativ localităţile unde erau dislocate trupele şi deplasările acestora, date pe care le transmitea spionajului german;
– A cenzurat corespondenţa şi a interceptat convorbirile telefonice ale celor mai importante personalităţi politice şi militare, inclusiv ale generalului Averescu, toate mişcările militare proiectate de Marele Cartier General ajungând să fie cunoscute de inamic;
– În contextul retragerii spre Moldova, la sfârşitul lui noiembrie 1916, a primit ordin să distrugă instalaţiile telefonice şi telegrafice, să evacueze personalul în Moldova şi să transporte acolo cele opt milioane de lei aflate în seifurile Poştei. Victor Verzea nu a făcut nimic din toate acestea, ci a predat ocupanţilor instalaţiile şi o parte din bani, restul oprindu-l pentru el.
Ca răsplată pentru toate aceste ticăloşii, nemţii l-au numit, în timpul ocupaţiei, primar al Bucureştilor[1].
Autorităţile judecătoreşti române aflate în Moldova l-au condamnat pe Victor Verzea, pentru trădare, la moarte, în contumacie, pedeapsă ce nu a fost executată niciodată, întrucât în 1920 toate actele de trădare şi spionaj, săvârşite în timpul războiului, au fost amnistiate(!) prin două decrete regale.
Autorii lucrarii “O istorie a criptologiei romanesti”: Vasile Maierean — Seful Centrului National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1991 — 2003 si Dan Dulciu — Filolog arabist si specialist in criptologie, expert criptolog la Centrul National de Cifru si Transmisiuni Cifrate in perioada 1978 — 2002. La lansare au fost prezenti responsabili de la cele mai inalte nivele ale serviciilor de informatii romanesti de dinainte si de dupa 1989 si au luat cuvantul, pe langa autori, gen (r) Aurel Rogojan, dr Ion Constantin si profesorul Dan Zamfirescu, care a atacat problema supravietuirii Romaniei.
Obedienţa externă a complotului disidenţilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu
Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile si violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări. Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea să numească “pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii” constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că “pegra avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii”. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-a implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu. În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu”, nu generează disidenţi, ci oportunişti.
Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială “Who is Who,” pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia “519, Ion Iliescu” se menţiona “[…] în septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul
Uniunii Scriitorilor din România – “România Literară”- a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.”
Cu mai mulţi ani în urmă, insă, când era prim secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale caror antecedente şi relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea de către primul secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.
Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., deoarece Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să ne determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al K.G.B. – ului.
Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu “foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analişti” şi “consultanţi”- prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…
Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau, ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi, nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi animaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă – ori refuză – serviciile face diferenţa.
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti de front” ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi” (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful si esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un gest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentie”. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani. Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras – a fost “detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde – după cum spune legenda – “se iese numai cu picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“ “Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonată de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza. Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre scrisorii celor şase.
Schimbarea de sistem din România a fost nu întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate pe informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi al matricei mult prea birocratice utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida faptului că serviciile de informaţii activ implicate aveau la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra psihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctorale ale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice. Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.
Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor lansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilor politico-sociale, pentru condamnarea – chiar la moarte prin linşaj public – a membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şi nu trebuia să surprindă. Doar ordinele date de generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu capete proporţii mult mai mari.
Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului de Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omnicidul premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful Statului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem) Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militare, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele zile tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale şi care s-a voit, pe deasupra , şi criminal…(Anexa 1) Dacă ne amintim – şi nu avem cum să uităm – s-au mai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei de Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitara, a fost distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pe stadionul Ghencea, special amenajat pentru o ambuscadă împotriva “teroriştilor”) personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila, ori în alte judeţe).
Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia, vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de manevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şi pe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţia apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv), cât şi cel din 1989, au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare – dacă a fost o eroare – descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale. Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre membrii cei mai activi ai primei puteri provizorii instituită în decembrie 1989, citez: “[…] din cauza situaţiei politice […] în ţara asta armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. […] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21 decembrie – ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o perioadă când asta (n.n. – armata) era singurul lucru pe care ne sprijineam”. Această ultimă afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!
Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri – Milea, Postelnicu şi Vlad – care nu-i executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune: “Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai ridice!” Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra insurgenţilor înarmaţi – dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilor şi copiilor – nu era, însă, permisă de nicio lege a războiului.
La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale P.C.R. din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, ca din toate celelalte reşedinte de judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că în armată existau o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista un precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare.
În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie 1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii având şi “temă dată”.
În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-o stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel care… Nu eu…
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat. Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a spus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de sânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţele necesare pentru controlul situaţiei aici în interior… Se pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară, vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…” Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum iniţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…
Am cunoscut – şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu – confruntările cu toate categoriile elementelor operaţionale “humint” ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de stat militară “parţial reuşită” (citat din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989. Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai “complotului intern”, chiar generalul Militaru personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.
Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne – care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă “de nivel” la conducerea DSS. – i-a fost trimis ca interlocutor translatorul de limbă rusă, cu care efectuase în anii ’60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de 31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şi-a trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat şi cu conducerea – mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie – arestată.
Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?” I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase, în anul de apariţie, 1975… A luat volumul şi fără să mai spună ceva s-a îndreptat spre sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.
În legatură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi i se reţine ca fapt pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate sub diverse acoperiri şi biografii pentru misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie “prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor. După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele ?! Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul. Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a riscului vieţii în serviciul patriei, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune. Am facut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor români din acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România.
Un alt amănunt – şi acesta important –: Virgil Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.
Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi probleme, generate de returnările masive ale emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români. Ceauşescu dispune primirea “returnaţilor” în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li sa permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost potrivnice… Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acest rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez: “Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri din Germania […] şi aşa mai departe au acţionat acolo […]”. Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva “evadări” de-a dreptul spectaculoase: Nadia Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.
Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând ca importanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină a graniţei. Faţă de această situaţie şi a “forţărilor” spectaculoase de frontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era expresia percepţiei “Tovarăşului” asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni altul decât temutul Tudor Postelnicu.
Gen brig (r) Aurel I Rogojan
Capitol extras din lucrarea 1989 DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA… ROMÂNIA ÎN RESORTURILE SECRETE ALE ISTORIEI
Domnului Mihai Pilsu, Director General, Administrator Unic
Domnului Liviu Luca, Presedinte FSLI Petrom
Domnului Sorin Ovidiu Vintu, Mogul
Notificare Publica
Stimati Domni,
Subsemnatul Victor Roncea, angajat al SC ZIUA SRL cu functia de Senior Editor, conform Contractului individual de munca inregistrat la ITM Bucuresti, membru al Sindicatului Jurnalistilor Profesionisti, afiliat la Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind, membru al Federatiei Internationale a Jurnalistilor si al Federatiei Europene a Jurnalistilor, membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti, presedinte de onoare al Asociatiei Civic Media, membru fondator al Organizatiei de Media a Sud Estului Europei, al Conventiei Organizatiilor de Media, al Centrului Rezistentei Anticomuniste si al mai multor Coalitii cetatenesti, membru de onoare al Societatii Culturale „Tinutul Herta” si al Asociatiei 15 Noiembrie 1987 – Brasov, s.a, recompensat pentru activitati publicistice cu Premiul „Virgil Tatomir” al Uniunii Juristilor din Romania, 2004; Premiul Special al Presei la Gala Societatii Civile pentru Campania „Solidaritate pentru Delta”, 2004; Premiul „Editorialistul anului 2005” al Clubului Roman de Presa, 2006; Diploma de Onoare si medalia de merit pentru promovarea deontologiei profesionale din partea UJR, 2006; Premiul “Vocea Basarabiei”, 2007, Premiul Uniunii Jurnalistilor Profesionisti pentru carte de presa – volumele “Eroi pentru Romania”, 2008; Diploma de Onoare a Institutului National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Romane, 2008, Premiul pentru jurnalism al Academiei si al Fundatiei “Mihai Eminescu”, 2007 si 2008; Medalia Dimitrie Cantemir a Fundatiei Culturale Magazin Istoric, 2008; etc, samd, cu o activitate civica si o vechime in presa de 19 ani,
Va notific urmatoarele:
In data de 14 iulie 2009 am fost sanctionat cu un asa-numit “ULTIM avertisment scris”, despre care am luat la cunostinta cu mentiunea mea notata ca “NU sunt de acord”, deoarece contine acuze neintemeiate. Contextul “Avertismentului” a aparut in conditiile cenzurarii brutale a unui interviu realizat de subsemnatul cu jurnalistul si scriitorul Ion Cristoiu, dupa ce acesta fusese plasat sub un soi de embargo mediatic, observat de mai multi comentatori de presa, printre care si Stelian Tanase chiar la Realitatea TV. Interviul a fost acceptat initial si publicat pe site-ul ziarului ZIUA la data de 10 iulie a.c. dar obliterat in aceeasi zi, dupa numai cateva ore de la postarea acestuia. “Avertismentul” ultimativ emis de fostul meu coleg de breasla, acum Director General al ZIUA, Mihai Pilsu, a fost intocmit fara respectarea prevederilor legale, motiv pentru care am fost nevoit sa contest aceasta decizie, asa cum o cere legea si cum prevad normele de dreptul muncii, Contestatia fiind admisa in instanta de judecata conform Dosarului TB Nr 33603/3/2009.
In data de 24 septembrie 2009, Directorul General al ZIUA, Mihai Pilsu (foto stanga), m-a chemat la el in birou si mi-a comunicat ca este nemultumit de faptul ca am apelat la Justitie, desi contestatia a fost formulata in respectul legii si cu toate ca numitul ar putea fi considerat un fel de elev de-al cenzuratului maestru Ion Cristoiu (foto dreapta). In consecinta, mi s-a cerut sa-mi dau demisia “pentru ca altfel, oricum, voi fi dat afara, cu orice mijloace” – fapt pe care l-am considerat ilegal si, bineinteles, inacceptabil, mai ales ca la intrebarea daca din punct de vedere profesional are ceva sa-mi reproseze acesta a admis ca nu. Pretextul oficial al deciziei sale a fost doar faptul ca am contestat avertismentul scris si cenzurarea interviului cu Ion Cristoiu in care acesta afirma printre altele, metaforic, ca Realitatea TV este “o colivie aurita”, unul dintre motivele care ar fi starnit mai abitir actul de cenzura.
Pe langa pretextul oferit de acesta, o alta posibila motivatie a atitudinii sale ar putea fi faptul ca, in aceeasi zi, inaintasem o Plangere Penala pe adresa lui Doru Buscu, director editorial al revistei “Academia Catavencu”, pentru profanarea statuilor de la Universitate in cadrul unei campanii de prost gust – sanctionata de Brigada de Ordine Publica a Politiei Capitalei pentru ca incalca flagrant Legea Monumentelor -, fapt adus de asemenea in discutie.
In opinia mea, o eventuala influentare a Directorului General Mihai Pilsu din afara si din motive exterioare chestiunilor strict profesionale, nu face cinste nici uneia dintre institutiile de presa invocate, sau altor factori externi, oricare ar fi ei, mai ales in contextul in care amploaiati ai publicatiei “Academia Catavencu” sunt cercetati penal pentru lovituri si ultraj la adresa subsemnatului si a altor ziaristi. Angajatii mardeiasi ai lui Buscu, carora li se intocmesc in aceste zile dosare penale, au maculat intr-un mod incalificabil si fara precedent notiunea de presa in Romania si onorabilitatea Trustului Realitatea-Catavencu, fapt ce il voi prezenta spre judecata si Clubului Roman de Presa.
Dupa aceasta intrevedere mi s-a dat termen de gandire pana a doua zi, pentru a-mi da demisia. Deoarece am refuzat, mi s-a comunicat ca luni, 28 septembrie, sa imi ridic actele de demitere si sa predau automobilul, lap-top-ul, telefonul, reportofonul si alte obiecte din dotare. In ciuda acestor afirmatii amenintatoare, in loc de a fi demis conform cuvantului asumat ferm de catre Directorul General am inteles ca, de fapt, printr-o asa zisa “Decizie unilaterala” mi-a fost reziliat Contractul de Drepturi de Autor, ceea ce reprezinta circa 90% la suta din veniturile de la SC ZIUA SRL si printr-o alta Decizie mi-a fost retrasa calitatea de publicist-comentator si mi-a fost inventata una de “conspectator”, cu salariul minim pe economie de pe Cartea de Munca. Nu am luat cunostinta in scris de aceste Decizii, pana la aceasta ora, drept pentru care va informez public sa-mi fie remise la adresa aleasa, Casa de avocatura Mihai Rapcea.
In data de miercuri, 30 septembrie, hartuirea mea la locul de munca a continuat prin cererea imperioasa de a preda toate mijloacele tehnice, calculatorul, telefonul mobil luat cu tot cu numarul personal (ulterior blocat abuziv), etc si mutarea intr-un birou necorespunzator, in batjocura, fara nici o dotare tehnica, situat intr-un spatiu care nu indeplineste conditiile si standardele unui mediu sanatos si nici nu intruneste normele de protectia muncii, fapte care contravin prevederilor din Contractul Colectiv de Munca unic la nivel de ramura mass-media si Acordului muncii pe care ziarul ZIUA se lauda public – pe vremea lui Sorin Rosca Stanescu – ca l-a acceptat primul din mass media romanesti.
In aceeasi zi mi s-a pus in vedere sa imi ridic si toate bunurile din biroul de Senior Editor fiind informat ca am interdictie de a intra in redactia ZIUA, in ciuda “marinimoasei” oferte precedente prin care mi se “oferea” un birou intr-un spatiu necorespunzator si a faptului ca, potrivit Legii, sunt si acum angajat al societatii care inca mai publica ziarul ZIUA. Contradictia dintre faptele si spusele Directorului General este socanta.
Avand in vedere aceste fapte precum si dorinta mea de a solutiona acest caz pe cale amiabila, va solicit urmatoarele:
– Anularea imediata a pretinsului “ULTIM avertisment scris” la adresa subsemnatului.
– Publicarea interviului cu Ion Cristoiu despre Traian Basescu si mogulii de presa, cenzurat de redactorul sef de la Editia Online, Margarita Geica, cat si a ultimului material remis redactorului sef, Roland Catalin Pena, interviul cu gen (r) brig. Aurel Rogojan despre transformarile principalului serviciu de informatii roman, de la Securitate la SRI, si de la Virgil Magureanu la Radu Timofte.
– Trecerea sumelor prevazute in Contractul de Drepturi de Autor in Cartea de Munca, intrucat cele doua contracte prevad acelasi obiect de activitate si, potrivit legislatiei in vigoare, Contractul de Drepturi de Autor poate fi lovit de nulitate absoluta, atat in cazul meu cat si in cazul tuturor ziaristilor de la ziarul ZIUA siliti sa accepte acest artificiu in dispretul legii;
– Acordarea tuturor drepturilor banesti, pentru ultimii trei ani de activitate, prevazute in Contractul Colectiv de Munca unic pe ramura mass-media, contract care se aplica, conform Legii nr 130/1996 si angajatilor SC ZIUA SRL.
– Scuze publice, tiparite in ziarul ZIUA, pentru daunele morale produse de actele ilegale ale Directorului General, inclusiv eliminarea abuziva a subsemnatului din caseta redactionala, in contextul in care nici aceasta Decizie nu intruneste normele legale si survine pe fondul unui litigiu de munca agravat.
In cazul in care conducerea SC ZIUA SRL nu raspunde in termen de cinci zile calendaristice de la aceasta notificare, ma vad nevoit sa apelez la organizatiile sindicale interne si internationale la care sunt afiliat, la forurile politice si neguvernamentale europene care monitorizeaza libertatea presei si de expresie in statele Uniunii Europene, precum si la instanta de judecata, pentru eventuale despagubiri morale.
Amintesc conducerii ZIUA ca pe perioada solutionarii Contestatiei, conform Codului Muncii, masurile aberante de hartuire prin sanctionare nu isi produc efectele. In cazul in care SC ZIUA SRL va ignora Legea, la finalul procesului va fi obligata sa plateasca din urma toate salariile aferente lunilor trecute. Subliniez ca acest caz a devenit deja de notorietate publica, intrand atat in atentia presedintelui MediaSind, Cristian Godinac, care s-a autosesizat, cat si a senatorului si avocatului Iulian Urban, vicepresedintele Comisiei Juridice din Senatul Romaniei.
Rog conducerea fondatoare a ceea ce odata a fost un ziar care lupta pentru adevar si dreptate, sa ia nota cu responsabilitate ca astfel de atitudini, care se adauga unor alte cazuri similare de jurnalisti profesionisti persecutati – cum ar fi Catalin Cocos si altii vs Adevarul Holding, Marius Draghici vs Ringier, Florin Budescu vs Ziare.com, Dan Badea vs Gardianul, s.a. -, nu fac decat sa infunde Romania inapoi in trecutul totalitarist-comunist impotriva caruia ZIUA s-a afirmat de la infiintare si pana mai ieri, inclusiv cu aportul major al subsemnatului.
Cu aceeasi consideratie,
Victor Roncea
Jurnalist
06.10.2009
Foto: Ziua Cargo (st) si Arhiva Victor Roncea (dr)
Sambata, 03 octombrie 2009 a avut loc, la Caciulata, lansarea in avanpremiera a volumului “1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei” semnat de generalul brg. (rez) Aurel I. Rogojan si aparut la Casa de Editura “Proema” din Baia Mare, o lucrare care va provoca multe insomnii protagonistilor din decembrie 1989.
Evenimentul editorial a fost dedicat celei de a XXXV-a aniversari a “Promotiei 1974” a Scolii Militare de Ofiteri Activi nr. 1 a Ministerului de Interne – arma informatii pentru securitate nationala. Volumul a fost prezentat participantilor la eveniment de catre fostul comandant al scolii, la absolvirea promotiei, generalul Iulian Vlad. O aparitie public foarte rara si cu atat mai importanta, generalul Vlad a tinut sa sublinieze ca: “Despre evenimentele anului 1989 si altele pregatitoare s-a scris mult dar din varii motive nu a existat, in cele mai multe cazuri, un interes real si buna credinta de a pune punerii faptele in lumina adevarului. Lucrarea de fata este de o cu totul alta factura. Inainte de toate, ea face o pledoarie pentru adevar. Iar adevarul adus la lumina este rezultatul interpretarii si redarii evenimentelor traite cu forta pe care o confera analiza obiectiva a informatiilor.
Dar marele merit al acestei carti este acele de a rememora – prin imagini document comentate – unele moment tragice ale evenimentelor din decembrie 1989, si a aduce, astfel, un omagiu, fostilor nostri camarazi din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista, Inspectoratul judetean Sibiu si ostasilor Centrului de Instructie Transmisiuni Campina, asasinati miseleste, in ambuscadele diversioniste din Bucuresti, Otopeni si Sibiu, create de scenaristii razboiului civil planificat, in urma caruia Romania trebuia sa anticipeze dezmembrarea Iugoslaviei. Nu sunt omise nici atrocitatile savarsite de extremistii unguri, soldate cu 6 asasinate si 34 de sedii distruse ori incendiate. Intr-o axexa a cartii se gaseste marturia cutremuratoare a ofiterului Mircea Buie, pe care extremisti unguri din Covasna l-au spanzurat, dar a avut sansa de a i se rupe spanzuratoarea si a fi salvat, de unguri buni cetateni romani si oameni de omenie. In incheiere doresc sa felicit cu caldura atat pe autorul lucrarii, domnul general rez. Aurel I. Rogojan, cat si Editura PROEMA, pentru aceasta noua si remarcabila realizare. Ambilor le doresc sa continue colaborarea si sa dea numerosilor cititori, noi si mari satisfactii spitituale.“
Generalul Iulian Vlad a iterat fostilor sai elevi si camarazi indemnul de a sustine promovarea valorilor reprezentate si aparate de activitatea loiala a ofiterilor de informatii in serviciul tarii si al oamenilor ei.
La randul sau, autorul, fost profesor al promotiei, a spus ca: “In cei 35 de ani care au trecut la momentul aniversat, am fost martorii unor evenimente epocale, care au marcat pofund istoria omenirii si care si-au pus amprenta si asupra noastra … Am traiat experienta unica a ceea ce poate sa insemne victoria si infrangerea intr-un “razboi rece”. Pentru oamenii din lumea informatiilor secrete, insa, orice esec este temporar si se constitue in resursa viitoarelor succese. Am “prins” schimbarea prefixului mileniului, care a insemnat apusul unei lumi si inceputul alteia, cu anvantajele, dar si cu numeroasele ei incertitudini. La linia orizontului omenirii nu se intrevede, inca, nimic care sa-i confirme sperantele… In nici doua decenii am ajuns sa utilizam cunostinte si tehnologii care sfideaza spatiul si timpul, ceea ce insemna si sfidarea a doua dintre dimensiunile noastre existentiale, de cand exista lumea. Este oare omenirea suficient de pregatita pentru viitorul ei ? De ce simt nevoia sa spun toate aceste lucruri ? Fiindca facem parte din generatiile care au sansa sa poata intelege mai bine prezentul, prin prisma experientei trecutului, iar asta inseamna ca viitorul mai depinde, inca, si de noi. Altfel, vom lasa urmasilor o lume si mai nesigura… Este momentul sa ajutam istoria sa se elibereze de cenzura invingatorilor momentani, care nu sunt niciodata cei definitivi “si-a incheiat generalul Aurel I.Rogojan alocutiunea. Volumul beneficiaza de o prefatare de exceptie, semnata de prof. univ. dr. Teodor Ardelean, fost senator de Maramures, director al Bibliotecii judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare, care intr-un comentariu dens, de profunda intelegere a tainelor lumii informatiilor secrete si cu veritabile accente de reflexie axiologica puncteaza: “Unii comentatori ai evenimentelor au cazut prada iluziei istorice ca daca suntem contemporani unui fenomen, eveniment sau lant de evenimente avem mai multe sanse de a deslusi dedesupturile si, în consecinta, de a putea gasi adevarurile despre acestea. Constient si de astfel de „iluzii” Aurel I.Rogojan dezvolta o succesiune de argumente, într-un mozaic încarcat, când de elocinta, când de elocventa, pentru a demonstra tuturor celor interesati ca atunci când „România s-a aflat sub ocupatie informativa straina”, adevaratii ofiteri de informatii erau la post, erau, altfel spus, în serviciul natiunii. Se vor supara unii, se vor sifona altii, cartea aceasta va genera multe polemici, multi o vor citi si reciti, si mai multi o vor comenta, pentru ca este o CARTE VIE, cu personaje înca traitoare …. Întelegeti de ce ziceam „iluzie”! Si asa zice si domnul general, caci, „istoria nu se scrie atâta timp cât protagonistii evenimentelor nu trec si ei în istorie”. Oare chiar „în istorie” domnule general, sau poate ca v-ati gândit la perioada când ei nu vor mai putea influenta istoria ca la o … epoca istorica ?! Stilul coerent, precis si riguros, fara distorsiuni sau imixtiuni obositoare da NOTA cea mai buna a exactitatii, trimite gândul spre veridicitate si încânta chiar si atunci când este marcat de laconism, firesc si dezirabil. La sfârsitul lecturii te întrebi automat ce vor zice despre carte unii actori principali ai acestor ani. Dar îti gasesti imediat raspunsul, caci te afli nu în fata unui om politic asezat la conducerea unui serviciu secret, nu în dialog cu un bun jurist despre legiferarea în acest domeniu delicat si dificil, ci chiar ÎN MEDIO RES, în dialog cu un EXPONENT VERITABIL al celui mai învolburat segment – ACTIVITATEA DE INFORMATII PENTRU SECURITATEA NATIONALA. Se spune ca pentru un organism social acest sistem reprezinta exact ceea ce este pentru un organism fizic SISTEMUL IMUNITAR. Când se pierde imunitatea biologica organismul nu mai are puterea de a se lupta cu factorii de atac interni sau externi (virusi, microbi …). Când se pierde imunitatea sociala organismul social nu mai are puterea de a stapâni dezlantuirile browniene din razboiul pentru putere. Dar salvarea poate veni (si a si venit) chiar din faptul ca, atunci când sistemul imunitar social era aproape lichidat, au intervenit în ecuatia lucrurilor exponenti devotati. Exponenti care, convinsi ca sistemul „nu mai putea fi securizat” au actionat mai mult prin prisma propriei constiinte, devotate natiunii (vezi multele evocari ale faptelor generalului Iulian Vlad, care a salvat situatii de o dificultate absolut istorica.) Considerati, asadar, stimati cititori, gândurile din rândurile de fata ca o invitatie spre o lectura pe care o veti simti de la primele pagini ca fiind incitanta si fascinanta. Si de folos pentru aflarea adevarului.”
July 4th, 2011 
VR 
Fereastra Serviciilor Secrete 
Posted in 
Tags: 
