“Dacă este posibilă o colaborare cu comuniştii după alegeriledin această toamnă? Consider raţională colaborarea cu orice forţă cu viziuni sănătoase asupra viitorului acestei ţări. Pentru comunişti uşa mai rămâne a fi deschisă, dar cu anumite condiţii, pe care, la fel, le-am enunţat cu mai multe ocazii. Dar spectrul potenţialelor parteneriate e mult mai larg.”
Dacă îi urmăreşti evoluţia de la o parte, îi scoţi în evidenţă o schimbare de atitudine. Este cald, calm şi, totuşi, supărat pe disonanţa din Alianţă, fapt care îl face să fie mai şfichiuitor în mesaj. Anul acesta a demonstrat că nu aleargă după posturi înalte în stat (luaţi-o ca pe o concesie, dacă vreţi), şi a aşteptat aceeaşi dispoziţie pentru mici sacrificii şi de la colegii săi. O lecţie poate că nu a reuşit să însuşească Marian Lupu – ca să nu rămâi dezamăgit, nu trebuie să ai aşteptări. De la nimeni.
În alt plan, puterea, influenţa şi notorietatea pe care le are l-au privat (pentru o vreme, speră) de lucruri pe care le consideră mult mai importante. Adică, de micile libertăţi şi plăceri de fiecare zi, între care cina în familie, privitul televizorului şi comentariile asupra lucrurilor care li s-au întâmplat copiilor la şcoală, în fond, o mulţime de chestiuţe simple, pentru mulţi banale şi plicticoase, pe care şi le permit personajele neimplicate politic şi nici electoral… Evenimentele şi ritmurile ultimelor luni îl depăşesc de multe ori, are aerul omului obosit, dar care ştie încotro merge.
În tinereţe Clinton fuma marihuana, iar Medvedev asculta „Deep Purple” şi nu ascund asta… Mă întrebaţi de ce am o imagine atât de cuminte? Sunt aşa cum sunt – nici mai bun, nici mai rău, cu slăbiciunile şi virtuţile cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Or, cred că un politician este obligat să se îngrijească de propria imagine, altminteri ar manifesta lipsă de respect faţă de societate. Dar trebuie să recunosc că altădată am purtat păr lung „a la Beatles” şi am ascultat „The Prodigy”… Dar asta a fost altădată.
Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Asociatia Obsteasca Scutul Moldovenesc, Miscarea de Tineret Voievod, Miscarea Nationala Democrata din Republica Moldova si inca 35 Organizatii Neguvernamentale sunt impotriva marsului care va fi organizat de gruparile extremiste, Noua Dreapta, Noii Golani, Garda de Fier si Legionarii din Romania in Republica Moldova pe 1 decembrie 2010, de Ziua Nationala a Romaniei.
Mai multe organizatii neguvernamentale apolitice din R.Moldova sunt îngrijorate de faptul, că mai multe grupări extremiste pregătesc acţiuni cu scopul de a reactiva spiritele naţionaliste în rîndul populaţiei din R. Moldova. Ceea ce este contrar valorilor şi principiilor tineretului moldovenesc şi reprezentanţilor minorităţilor naţionale, care locuiesc în ţara noastră.
Constatăm cu regret, că conform informaţiei noastre, organizaţia extremistă de tineret Noua Dreaptă, va desfăşura la 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, un marş demonstrativ în PMAN din Chişinău. La acest marş vor participa un grup numeros de tineri din România care împreună cu cetăţeni moldoveni vor scanda lozinci, antistatale şi xenofobe.
Referitor la cele menţionate, dorim să declarăm următorul şi în acel timp să fim înţeleşi corect. Respectăm statul român, cetăţenii acestei ţări, nu negăm faptul, că moldovenii şi românii sunt apropiaţi, sunt legaţi istoric de o limbă comună, pe care o numim diferit şi de un spaţiul cultural apropiat. Ar fi ridicol să contestăm importanţa rolului României în procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Respectăm cetăţenii Republicii Moldova care se declară romani şi conveţuiesc paşnic, pe acelaşi teritoriu cu persoane de alte naţionalităţi.
Basarabenii te cheama: Vino si tu la filmul documentar “Golgota Basarabiei – Dosarele comunismului”, proiecţie în premieră în România. Vino marţi, 23 nov, ora 19:00 la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti (calea Plevnei 61) la un film despre drama neamului românesc de peste Prut care a trecut prin deportări, foame, lagăre de concentrare, colectivizare! Intrarea Liberă! Acest film trebuie sa-l vadă fiecare român! Basarabeni.ro
Produs de Studioul „Moldova-Film”, la realizarea filmului „Golgota Basarabiei” si-au dat concursul colaboratori ai Serviciul de Informatie si Securitate a Republicii Moldova, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Arhivei Nationale a Republicii Moldova, ai Muzeului National de Arheologie si Istorie a Moldovei, ai Companiei „Teleradio-Moldova” s.a.
Scenariu – Victor Vasilache, Ion Chistruga
Regie – Ion Chistruga, Alina Ciutac
Imagine – Ion Chistruga
Redactor – Cezara Vasilache
Editor – Alisa Chistruga
Grafica – Anatol Roibu
Sunet – Irina Garbuz
Consultanti – Elena Postica, Mihai Tasca
Voce – Ion Ungureanu
Coordonator de proiect – Ion Siman
1. Pe tarmurile Pontului Euxin au primit stramosii romanilor Vestea cea Buna, pentru intaia data chiar de la Sfantul Apostol Andrei, cum ne invata traditia consemnata de Sfantul Ipolit (cca. 170 – cca. 236) sau, in „Istoria bisericeasca”, de Episcopul din Cezareea Palestinei (265 – 339/40), cel mai de seama istoric din veacurile primare. Traditia a fost reluata mai tarziu de mari scriitori bisericesti, de-ar fi sa-l amintim aici fie si, numai pe calugarul Epifanie (sec. VIII) cu a sa „Viata a Sfantului Apostol Andrei”. De asemenea, Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane vine sa intareasca aceste afirmatii, cum o va face, mai tarziu, in secolul al XTV-lea, istoricul bizantin Nichifor Calist.
O parte din teritoriul actualei Romanii a fost, prin urmare, evanghelizat chiar de un ucenic al Mantuitorului Iisus Hristos. Crestinismul romanesc este de origine apostolica, prin prezenta Sfantului Apostol Andrei pe tarmul Marii Negre si aceasta este, neindoielnic, cea mai adanca legatura pe care o au romanii cu Pontul Euxin.
2. Predicarea de catre Sf. Apostol Andrei a Evangheliei prin aceaste tinuturi si-a vadit roadele cat de curand: amploarea vietii spirituale crestine in Scythia Minor a dus deja, catre finele sutei a III-a, la structurarea unei ierarhii bisericesti La Tomis exista astfel o episcopie subordonata Patriarhiei de la Constantinopol, iar episcopul tomitan avea sa participe, in 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
In aceste conditii, putem intelege extraordinara inflorire a literaturii crestine in aceasta arie euxiniana, in cadrul a ceea ce avea sa fie numit scoala literara de la Tomis, respectiv scoala literara de la Dunarea de Jos. Membri ai ierarhiei tomitane, monahi veniti din Imperiu si stabiliti in aceste locuri ospitaliere si deschise crestinismului au scris, in greaca ori in latina, lucrari catehetice, epistolare, paremiologice, teologico-dogmatice, ascetice, calendaristice, apologetice etc.
Intre acestia, cei mai bine cunoscuti sunt Teotim I Filosoful, Ioan de Tomis, Teotim al II-lea de Tomis, Ioan Maxentiu si Leontius, Valentinian de Tomis, Dionysus Exiguus -in legatura cu care Pr. Dr. Gh. I. Dragulin a emis ipoteza ca ar fi aceeasi persoana cu Dionisie Areopagitul, fondatorul misticii rasaritene – Leontius Bysantinus. Reprezentanti straluciti ai scolii literare de la Dunarea de Jos – in linie ortodoxa, caci acolo s-a manifestat si o directie eterodoxa, ariana – au fost, in secolele IV-VI, Niceta de Remesiana, Laurentiu de Novae, Martin de Bracara.
Multi dintre acestia l-au propovaduit pe Hristos si printr-o intensa activitate misionara, colindand continentul pana spre marginile sale atlantice ori mediteraneene si intemeind si in Apus schituri ori manastiri crestine.
Operele scrise ale tuturor acestor ganditori crestini straromani, elaborate in principal in cadrul celor doua scoli literare crestine din zona Pontului Euxin, fac dovada existentei, in aria pontica, a unei vieti spirituale crestine de o intensitate cu totul speciala inca din primele veacuri de dupa Hristos si, in consecinta, a importantei decisive pe care liantul credintei crestine l-a avut in procesul de formare a poporului traitor pe aceste meleaguri.
3. Teritoriile aflate la vestul Pontului Euxin, intinzandu-se, catre sud, pana la Peloponez, iar catre apus, pana la coastele Siciliene, constituie ceea ce renumita preistoriciana Marija Gimbutas numeste Vechea Europa, o entitate culturala bine individualizata, cuprinsa intre 6500 si 3500 i. Hr. Aceasta straveche civilizatie europeana, a carei varianta ori nucleu de iradiere l-a constituit, dupa cum precizeaza cercetatoarea, aria Romaniei Mari, precede deci, cu cateva milenii, pe cea sumeriana, razboinica si violenta. Avem de-a face, dupa opinia Marijei Gimbutas, cu prima Europa, constituita inainte de infiltrarile popoarelor indo-europene: este Europa epocilor neolitica si a cuprului, caracterizata printr-un mod de viata esentialmente pasnic, pus in evidenta de absenta generala a fortificatiilor si a armelor de lupta, ca si a oricaror reprezentari privind o societate razboinica. Spiritualitatea acestei prime Europe s-a dovedit insa, pe masura extinderii cercetarilor arheologice, de mare bogatie si rafinament: „vechii europeni” aveau o scriere sacra, construiau temple, realizau ceramica si obiecte de cult, sculpturi si figurine reprezentand divinitati intr-o mare varietate de tipuri, participau la ritualuri sezoniere, funebre etc. Aceasta parte a istoriei europene se impune tot mai mult a fi recunoscuta si inteleasa.
4. In secolul al XlII-lea, dupa cum arata Simion Mehedinti, Pontul Euxin era o „mare italiana “. „La Kaffa erau dogi ca si la Venetia”, incat atingerea dintre locuitorii fostei Dacii si cei ai Italiei era directa si a fost rupta numai de forta navalitoare a turcilor selgiucizi. Se cuvine, iata, sa vorbim, despre latinitatea primara a culturii euxiniene in care se incadreaza, ca experienta cruciala, evolutia scolii Martirice Ardelene. Aceasta a mijlocit reconexarea noastra cu centrul Latiului, ceea ce a permis sa „socotim din nou sirul intamplarilor din Principate ab urbe condita”. Numai astfel incadrata, in cercul geocultural largit al marii culturi euxiniene, ni se destainuie pe deplin toate intelesurile acestei miraculoase scoli de redesteptare sufleteasca a neamului nostru.
Aceasta romanitate este trasatura cea dintai a europenismului nostru occidental. Teoria lui E. Lovinescu socoteste sirul intamplarilor relevante pentru Occidentul nostru interior abia de la Revolutia franceza. Corifeii scolii Ardelene socoteau acelasi sir de intamplari ab urbe condita, de la intemeierea Romei. Noi, romanii, nu ne occidentalizam, noi suntem occidentali ab originem, caci am fost si suntem traitori ai acestui aion aeternum, eonul roman, care poate fi talmacit pe deplin doar in cercul marii culturi euxiniene, care se suprapune in mare masura cu cercul romanitatii orientale cercul in care s-au intalnit cele trei mari spiritualitati fara de care nu putem vorbi despre europenism: spiritualitatea indo-europeana, care-si are matca in zona ponto-carpatica, spiritualitatea greco-romana – prin sinteza Romei si apoi a Bizantului – si spiritualitatea crestina apostolica, fiindca in aria Daco-Romaniei si a Greciei corintice au adus Vestirea Mantuitoare cei doi apostoli ai lui Dumnezeu: Pavel si Andrei).
Constructia spirituala a Romei in Orient n-ar fi putut veni decat de la romanitatea orientala sadita de Traian in toata Traco-Iliria, in Iliria si Dacia euxiniana deopotriva. Cercul euxinic razbate din nou in toata luminozitatea sa cu aceasta romanitate orientala, fiindca, dupa retragerea valului tataresc, de la gurile Dunarii pana la Golful Corintului infloresc „Vlahiile”, iar Pontul Euxin, precum s-a aratat, era o mare italiana. Iar legatura aceasta dintre locuitorii Daciei si cei ai Italiei vorbeste despre un bloc al marii latinitati. si, precum s-a vazut, stefan cel Mare, acest „atlet al lui Christos”, cum a fost denumit in Occidentul mediteranean, a inteles cu toata inaltimea importanta Pontului Euxin. Cucerirea otomana a Europei nu putea sa inceapa decat dupa ce s-ar fi savarsit cucerirea lumii euxiniene, si Pontul ar fi devenit „lac asiatic”. Abia cand avem o intelegere apasata a chestiunii euxiniene putem, in fine, dobandi o viziune realista a chestiunii europene si a dimensiunilor reale ale „micii noastre peninsule europene, la apus de istmul ponto-baltic”.
5. Simion Mehedinti apreciaza, in scrierile lui, ca ne aflam la inceputul unei noi faze in istoria statelor din Europa rasariteana si faza aceasta este inteligibila numai din perspectiva euxiniana completa. Fiindca, precum scrie Mehedinti, fata cu „marea masa mongola din rasaritul Asiei”, cu „furnicarul din India”, cu „marele centru de populatie din Statele Unite” si cu „inchegarea unui nou centru de desime in Rusia”, „mica noastra peninsula europeana devine un satelit politic, dupa cum e si un satelit fizic al Asiei”. Intra in istorie marile state continentale, „intemeiate pe acele mari aglomerari omenesti”, intre care „colosul rusesc” care, „spre a respira liber spre ocean” are nevoie de Baltica si de Pontul Euxin, din nou, incat „Europa peninsulara se afla in fata unui mare conflict de interese”, in locul „pericolului galben” (cliseu folosit, observa Mehedinti, de cei ce judeca istoria cu impresii capatate din istoria lui Altila si Cengis Khan), se ridica un „pericol alb”. „Coeficientul puterii istorice a noului focar e acea crestere de 12 milioane in fiecare deceniu, pe cand Europa peninsulara a atins limita cresterii de populatie (…). Iar elementul romanesc de la Dunare, (Mare) si Carpati se afla, ca si acum sute de ani, in fatada de rasarit a Europei”, un „front” si o „frontiera” spre stepa asiatica. (Oare este o intamplare care-i priveste doar pe romani faptul ca primul lucru decis de generalul Lebed, dupa victoria lui Eltin, a fost stoparea retragerii Armatei a 14-a din Transnistria? Acela salutat cu atata neintelegere de puterile Occidentului ca mare „democrat europenist” isi incepe ciclul prezidential printr-un gest de despotie asiatica: decide contra curentului european si mondial. O face din vointa exclusiva, complet arbitrara, ca orice mare despot din istoria „despotiilor orientale”. Iar chestiunea poate fi pe deplin inteleasa numai daca este pusa din nou din perspectiva euxiniana, a Marii Negre si a neamurilor din cercul euxinic).
Rolul Romaniei la Gurile Dunarii si Marea Neagra, fruntariile Europei
“Agresiunea comunista din 1940, stabilind Rusia la Gurile Dunarii si la un pas de Dardanele, a afectat nu doar Romania, ci si intregul continent al Europei, dand peste cap echilibrul dintr-o regiune, prin traditie, fierbinte… Este tragic a reflecta ca o politica autentica a reconcilierii din partea Kremlinului, care, prin crearea unei zone de granita loiala, de la Marea Alba si cea Baltica pana la Marea Neagra, ar fi putut, probabil, impiedica acest razboi, a fost sacrificata de dragul ambitiilor imperialiste, care, de atunci, au aruncat omenirea in cea mai sangeroasa lupta” – Charles Upson Clark – Octombrie 1941
DOCUMENT. Brosura informativa cuprinsa in lucrarea AXA – Noua Romaniei la Marea Neagra, 2005
HISTORICUS, 1915
“De ce ne trebuie Basarabia”
Razboiul european a luat proportiile unui adevarat cataclism. Toate marile puteri ale Europei si pe deasupra Japonia iau parte la macelul inspaimantator care insangereaza omenirea de aproape un an de zile.
Luptele se dau pe fronturi de mii de kilometri si milioane de ostasi cad sub focul ucigator al armelor celor mai perfectionate.
Intreaga viata economica a statelor in lupta e ruinata, iar tarile neutre traesc intr-o adevarata teroare inspaimantate de acest groaznic razboi care ameninta totul cu distrugerea.
In afara de lupta sangeroasa de pe fronturi, in afara de inspaimantatoarele atacuri ale milioanelor de ostasi care brazdeaza Europa cu brauri de foc, beligerantii si in special Tripla Intelegere, care se simte mai slaba militareste decat puterile centrale, dau asalturi disperate neutrilor pentru a-i tari si pe ei in acest razboi al imperialismului european.
Si daca luptele pe fronturi stagneaza uneori, daca luptatorii stau in transee luni de zile intr-o inactivitate enervanta, daca in unele parti beligerantii stau fata in fata fara a se hotari sa faca jertfa suprema si sa dea atacul decisiv, in capitalele statelor neutre lupta diplomatica se duce mereu cu aceiasi intensitate, asalturile devin din ce in ce mai inversunate.
De altfel, chiar de la inceputul razboiului dovedindu-se superioritatea covarsitoare a Puterilor centrale, Tripla Intelegere si-a pus intreaga speranta in interventia neutrilor, asteapta victoria nu de la armatele ei insuficiente pentru a o obtine, ci de la intrarea in lupta a unor forte noi, de la neutrii pe care nadajduia ca prin promisiuni si prin amenintari sa-i decida in cele din urma sa se arunce cu toata puterea impotriva austro-germanilor. Si daca anglo-franco-rusii n-au prea inregistrat succese pe campurile de lupta, daca Belgia e in intregime ocupata si Franta invadata de Germani, daca armatele rusesti sunt pretutindeni distruse, Tripla Intelegere a repurtat in schimb dupa aproape zece luni de asalturi continue la Roma, succesul determinarii Italiei de a calca alianta care o unea de treizeci de ani cu Puterile centrale si de a se zvarli in razboi alaturi de anglo-franco-rusi.
Este aceasta, fara indoiala, un succes diplomatic al Triplei Intelegeri obtinut insa cu mari jertfe, cu sacrificarea tuturor intereselor sarbesti.
Pentru a o hotari sa intre in lupta i s-a promis Italiei un adevarat imperiu colonial si in plus toata coasta Adriaticei si Albania de sud indepartand astfel din nou pe nenorocitii de Sarbi de la Mare, sfaramandu-le vechiul vis de patrundere la Adriatica.
Pe baza acestor promisiuni, care, daca s-ar indeplini ar satisface imperialismul italian si ar face din Adriatica un lac italienesc, regatul lui Victor Emanuel al III a intrat in lupta.
Pentru a determina insa aceasta intrare in actiune, Tripla Intelegere a fost nevoita sa dezminta singura principiul nationalitatilor cu care spera sa ademeneasca pe neutri, caci a trebuit sa cedeze Italiei coasta dalmata locuita numai de sarbi.
De altfel, era evident inca dela inceputul razboiului ca nu din principiul nationalitatilor a izvorat acest formidabil razboi si ca nu pe baza acestui principiu va fi purtat el.
Principiul nationalitatilor putea servi doar ca decor pentru a ascunde adevaratul joc de ademenire a neutrilor incercat de Tripla Intelegere. El n-avea insa ce cauta intr-un razboi de suprematie politica si economica a lumei, in razboiul celui mai pronuntat imperialism.
Inchipuiti-vi-o pe Rusia, sugrumatoarea ucrainenilor, finlandezilor, polonezilor, moldovenilor, georgienilor si atator altor nationalitati, luptand pentru triumful principiului nationalitatilor!
Razboiul pentru stapanirea economica a lumii
Adevarul e ca razboiul a inceput si se poarta pentru stapanirea economica a lumii.
E razboiul dintre Germania, care, prin dezvoltarea ei uriasa, pretindea cu drept cuvant stapanirea cailor de comunicatie si debuseelor necesare industriei si comertului sau, si dintre Anglia, care nu admite ca altcineva sa mai stapaneasca Marea de care ea dispune de atatea veacuri.
Toti ceilalti beligeranti in afara de Anglia si Germania sunt numai personaje secundare in acest razboi in care lupta se da intre vechea suprematie engleza si forta noua germana.
Si natural ca intregul razboi imprumuta caracterul ce i-l da lupta economica si politica dintre Germania si Anglia.
Daca acestea lupta pentru stapanirea in general a marilor si oceanelor, Rusia lupta si ea pentru stapanirea Marii Negre si a portilor acestei mari, Dardanelele, dupa cum Turcia se razboieste pentru pastrarea acestei stapaniri.
Italia, la randul ei, s-a aruncat in lupta pentru a face din Adriatica un lac italienesc, spre a fi numai a sa, fara nici o concurenta si fara nici o pretentie streina, iar Austro-Ungaria lupta cu toate puterile pentru a-si pastra partea ei de mare, mijlocul indispensabil de comunicatie si de viata.
In aceste conditii, a pune lupta pe principiul nationalitatilor inseamna a inlatura interesul economic, singurul care prezideaza si conduce acest razboi.
Ni s-au parut necesare aceste explicatii fiindca in lupta pe care o duce si in Romania Tripla Intelegere pentru a ne castiga concursul a cautat prin presa si prin organele ce-i stau la dispozitie sa inlature cu totul partea economica a razboiului, sa ne distraga atentiea de la planurile rusesti in Marea Neagra.
Ori, e vizibil ca in acest razboi Romania – daca va interveni si noi credem ca trebuie sa intervina – are datoria intai sa-si asigure existenta si apoi sa infaptuiasca unitatea nationala.
Ori pentru asigurarea existentei sale, Romania are neaparata nevoie de gurile Dunarii si de libertatea deplina a Marii Negre.
Chestiunii Dunarii pentru viata Romaniei
Intr-un studiu aparut de curand, dl Vintila Bratianu arata importanta enorma a Chestiunii Dunarii pentru viata Romaniei.
Dunarea formeaza pentru Romania artera principala, prin care se scurg toate bogatiile acestei tari. Romania are astazi in stapanirea ei 1300 km din malurile Dunarii, dintre care peste 490 km sunt ambele tarmuri, pe teritoriu romanesc.
Din aceste fapte rezulta o consecinta logica si primordiala pentru intreaga viata a Romaniei: aceasta tara are absoluta nevoie de libertatea de navigatie completa a Dunarii, de libertatea completa a gurilor Dunarii.
Dar ceva mai mult: dl Vintila I. Bratianu arata, luand ca pilda raul Volga, ca avem nevoie ca libertatea regimului pe Dunare sa fie completata printr-un regim liber si pe Marea Neagra si in Stramtori. Neavand aceste libertati, Dunarea scurgandu-se intr-o mare inchisa (in cazul nostru inchisa politic) noi tot nu ne putem folosi de acest fluviu in masura in care ne dicteaza interesele noastre.
Ori razboiul actual a pus la ordinea zilei chestia libertatiii de navigatie a gurilor Dunarii, a Marii Negre si a Stramtorilor. Dnii Sasonow, Goremykin, Gurko, Miliukow, printul Trubetkoi, toata presa ruseasca cer in mod hotarat si unanim Constantinopolul si Stramtorile.
Ceva mai mult, Rusia cere, acum chiar, cand este departe de victorie, Galatiul nostru: aceasta o afirma si raposatul rege Carol intr-o convorbire cu dl. Virgil Arion, aceasta o afirma si dl P. Carp int-un articol publicat in «Moldova» ; aceste afirmatii, pana acum cel putin, n-au fost desmintite oficial de guvernul actual.
Stim deci pozitiv ce vor Rusii, iar realizarea acestei dorinte a Rusiei este desfiintarea oricarei libertati de navigatie a Dunarii, a gurilor Dunarii, a Stramtorilor. Deci, in caz de victorie ruseasca, vom depinde in toate aceste chestiuni complet de bunavointa Rusiei, vom fi nevoiti de a cauta sa obtinem aceasta bunavointa ruseasca si, deci, vom fi vasali Rusiei!
„Rușii fac tot ce pot ca să creeze un stat pro-rus în Moldova, sau cel puțin un stat suficient de instabil pentru ca nimeni să nu-l poată folosi pentru a amenința Rusia” (George Friedman, Stratfor)
Cu câteva zile înainte de alegerile de o importanță crucială din Republica Moldova, apar tot mai multe analize care indică miza acestui mic stat fragil de dincolo de Prut. Şi înțelegem tot mai mult despre mutările geopolitice care au de a face cu această zonă.
Mai întâi, Rusia. Este tot mai clar că pentru ruși alegerile din 28 noiembrie au o mare importanță și că și-au fixat obiective în legătură cu acest eveniment. Sistemul putinian a adus ordine și a alocat resurse pentru ca serviciile rusești să poată juca ofensiv pe mai multe fronturi.
Iar unul dintre fronturi este acum Basarabia. Instalați deja solid pe Nistru, rușii joacă tare pentru extinderea dominației până la Prut. Analistul Petru Bogatu de la Chișinău scrie că, „la această oră, Republica Moldova este ținta unei agresiuni informaționale mișelești dinspre Est. Rusia a lansat împotriva noastră un atac ucigător care nu întotdeauna se vede cu ochiul liber”. *
De asemenea, George Friedman, de la agenția americană Stratfor, aflat – coincidență? – în aceste zile într-un periplu în regiune, a publicat astăzi un material despre Moldova în care remarcă fragilitatea situației, pe fondul tendințelor centrifuge din societatea basarabeană, aflată într-un stadiu “pre-național”.
El remarcă trei mari tendințe: cei ce doresc unirea cu România, în minoritate, și o majoritate împărțită între nostalgicii URSS, ce vor revenirea în orbita rusească, și adepții suveranității, ce optează pentru independență, eventual și pentru o apropiere de UE și NATO.
Friedman detectează cu abilitate importanța Moldovei pentru Rusia și Ucraina și pericolul foarte actual pentru Occident ca Moldova să intre din nou sub control rusesc. Concluzia sa este că singura soluție pentru Basarabia este România, sugerând că doar unirea ar scoate regiunea din impas.
„Moldova are sens ca parte a ceva. Uniunea Sovietică a dispărut. Europa are deja mai multe probleme decât poate gestiona și nu are nevoie de încă una. Însă România e încă aici. Nu e o soluție perfectă, și în mod sigur nu una care să fie bine primită de mulți moldoveni, dar este o soluție”. **
Am lasat intentionat, fara alte adaugiri, titlul de mai sus, care produce frisoane oricarui roman, desi este vorba de un editorial scris de Ion Cristoiu in urma cu 20 de ani, la data semnarii primului Tratat al Puterii instalate dupa lovitura de stat din 1989, a “Frontului Salvarii Nationale”, care avea sa fie si ultimul Tratat din istoria existentei nefastei Uniunii a Republicilor Sovietice Socialiste. Un editorial valabil si azi, cu mici modificari onomastice.
Nimic nu e intamplator. Desi Petre Roman a fost primul sef de Guvern din lume care a recunoscut “independenta” Republicii Moldova, o inventie geopolitica stalinista, dupa semnatura pusa ulterior de blestemul Romaniei, Ion Iliescu, alaturi de cea a trilateralului Mihail Gorbaciov, Dumnezeu nu a vrut ca acest Tratat nenorocit sa fie ratificat, pentru a se consfinti oficial de catre romani raptul istoric al Pactului Hitler – Stalin. Ne-a mai dat o sansa: URSS s-a spulberat inainte ca Tratatul sa ajunga in Parlamentul Romaniei. Au mai trecut insa sase ani si tradarea a fost dusa aproape pana la capat de catre alt presedinte nevolnic al Romaniei mici: Emil Constantinescu, originar din Tighina, care a semnat la indemnul “tovarasei colonel” Zoe Petre si a ministrului de Externe Adrian Severin ticalosul Tratat cu Ucraina. Iar zilele trecute s-a completat barbaria si prin semnarea Tratatului de frontiera cu Republica Moldova, de catre ministrul Teodor A. E. Baconschi si premierul moldovean (asa-si zice el) Vladimir Filat, intr-o continuitate perfecta a Pactului amintit, daca tinem cont ca de data aceasta cei doi ministri s-au combinat intr-un gretos cocktail Molotov iar Ribbentrop a fost inlocuit cu brio de frau Merkel (Chiar ii credem pe nemti ca ne vor baga in Schengen si, pe deasupra, vor “rezolva” conflictul din Transnistria? In folosul cui?) Nu degeaba am facut acest pomelnic “romanesc” de mai sus. Toate persoanele implicate in aceste cedari ale Romaniei, dar absolut toate, au legaturi directe, de sange sau obedienta, cu marea putere rosie de la Rasarit. Intamplator?
Public asadar acest editorial din cartea lui Ion Cristoiu care reuneste articolele sale din anii ’90 – O lovitura de stat prost mascata – lucrare care se va lansa sambata, la ora 13, la Targul Gaudeamus. Este chiar o pagina de istorie, o istorie a tradarilor Romaniei, poate uitata de multi dintre politicienii guralivi de azi. De aceea, probabil, se si repeta. Pentru ca ce altceva decat o noua decadere a Romaniei este semnarea Tratatului de frontiera cu inventata Republica de peste Prut, un act contestat vehement chiar si de catre presedintele de la Chisinau, Mihai Ghimpu?! “Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat”, concluziona Ion Cristoiu cu 20 de ani in urma privind actul murdar semnat de Romania cu URSS. Ce s-a modificat de atunci? Se pare ca doar cateva initiale: URSS s-a preschimbat in UE…
Nu ratati in curand aici: Cum analizele Ziua din ultimii zece ani se regasesc in relatarea geopolitica a lui George Friedman de la Stratfor despre Rusia si rolul Basarabiei la Marea Neagra, un interviu de azi cu Ion Cristoiu si doua editoriale-bomba de ieri: despre maresalul Ion Antonescu si rafuiala gazetarului cu raposatul rabin-sef Moses Rosen.Si, evident, dezvaluirea secretului lui Adrian Paunescu, alt originar din Basarabia. Pana atunci, ramane intrebarea:
Adevărat s-a cedat Basarabia?
S-a stabilit demult că elementele bisericeşti au un efect liniştitor, ba chiar narcotizant, asupra omului.
Acest adevăr explică, poate, de ce în atmosfera de ouă roşii, cîntări line şi lumînări transmise în direct de Televiziunea Română, într-un efort de a înlocui ideologia de partid cu ideologia bisericească, a trecut aproape neobservat unul dintre momentele stranii ale istoriei noastre postbelice:
Semnarea la Moscova a Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S.
De ce trebuie să apreciem astfel acest eveniment?
Foarte simplu.
Documentul, pregătit de o vizită anterioară a ministrului nostru de Externe, domnul Adrian Năstase, consfinţeşte frontiera dintre România şi U.R.S.S. stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. Potrivit acestuia din urmă, raporturile teritoriale dintre tara noastră şi Uniunea Sovietică urmau a fi cele hotărîte prin ultimatumul sovietic din iulie 1940, consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939. De reamintit, dacă mai e nevoie, că Tratatul de pace de la Paris confirmă apartenenţa la U.R.S.S. a străvechilor teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina. Altfel spus nedreptatea istorică făcută României în urma înţelegerilor între cei doi mari dictatori ai Europei: Hitler şi Stalin.
Putem spune astfel că semnarea Tratatului cu U.R.S.S. în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1991 reprezintă renunţarea oficială de către România la Basarabia şi Bucovina.
Sau, ca să fim mai exacţi, o nouă cedare a Basarabiei.
O abdicare de către întreaga ţară
Am fi nedrepţi dacă am pune exclusiv pe seama domnului Ion Iliescu povara acestui moment greu al istoriei noastre din ultimul timp. Gestul iscălirii de către mîna preşedintelui n-a fost decît supunerea la un protocol. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei cade în responsabilitatea întregi puteri de azi. Să nu uităm că Tratatul a fost pregătit de domnul Adrian Năstase, ministrul nostru de Externe. Executivul e astfel responsabil, alături de Instituţia prezidenţială, în realizarea acestui act greu de imaginat. Răspunzători sînt însă şi Parlamentul, şi toate forţele politice, şi presa care, cu cîteva mici excepţii (România liberă, Dreptatea) n-a tras din timp semnatul de alarmă asupra celor ce se pregăteau în culise.
Responsabili sîntem şi noi toţi.
Nu numai cei ce au votat la 20 mai 1990 Frontul Salvării Naţionale, dar şi cei care au optat pentru alte partide sau nu s-au prezentat la urne. Pentru că domnul Ion Iliescu ar fi ezitat să-şi pună semnătura pe un asemenea document dacă ar fi ştiut că îşi va ridica împotrivă întreaga societate românească. Din nefericire, chestiunea Basarabiei nu pare să fi depăşit în conştiinţa noastră colectivă momentul siropos al îmbrăţişărilor patetice, al podurilor de flori, al lirismului ieftin, al iniţiativelor culturale prăfuite.
Atinsă de o criză profundă, societatea românească n-are forţa de a se pronunţa ferm într-o chestiune de interes general, care depăşeşte interesele de moment. Energia noastră naţională s-a epuizat, pe vreo jumătate de secol, în revolta din decembrie 1989. Ce-a mai rămas din ea se consumă azi în eterna văicăreală cotidiană, în ieftine scandaluri de presă, în dispute balcanice. Trăim cu spaima în sîn la o eventuală pretenţie teritorială a Ungariei.
Cum s-ar crede că am putea sfida un colos de proporţiile Uniunii Sovietice?
Gestul de abdicare de la Moscova nu e numai al domnului Ion Iliescu.
El aparţine ţării întregi.
Păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin
Polemizînd cu unii critici, preşedintele ţării a precizat că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi fost un act iresponsabil.
Sîntem întru totul de acord cu domnia sa. Problema teritoriilor de peste Prut trebuie judecată la rece. Luciditatea politică ne demonstrează limpede că a ridica în acest moment intern şi internaţional problema trecerii la România a Basarabiei şi Bucovinei ar fi sinonim cu un gest de sinucidere naţională. Desigur, sovieticii au declarat nul şi neavenit Pactul Ribbentrop-Molotov. De aici nu decurge însă în mod automat voinţa acestora de a trage şi consecinţele practice ale tezei teoretice.
Ceauşescu a cerut acest lucru la Congresul al XIV-lea. Pretenţia lui i-a grăbit prăbuşirea. E limpede că păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin e obiectivul nr.1 al actualei conduceri sovietice. Desprinderea şi a unei neînsemnate bucăţi de teritoriu din moştenirea lăsată de înaintaşii comunişti ar însemna pentru Gorbaciov sfîrşitul politic, şi poate nu numai. Din punct de vedere economic şi social-politic, preşedintele sovietic poate face orice. El se poate avînta chiar în lupta pentru abolirea comunismului. În nici un caz el nu poate lăsa să se destrame Uniunea Sovietică. Sentimentul de mare imperiu domină istoria Rusiei. El e valabil şi acum. De acesta trebuie să ţină cont orice forţă politică, orice conducător, indiferent de viziunea sa asupra societăţii.
În acest context apare clar că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi declanşat din partea Moscovei o ostilitate greu de prevăzut în consecinţele sale concrete. Iritarea agenţiei TASS în faţa Moţiunii de protest a Convenţiei F.S.N. e un semnal destul de concludent. Mai mult ca sigur am fi asistat la o înteţire a activităţi iredentismului maghiar, Ungaria conturîndu-se în ultimii ani, in pofida declaraţilor sale prooccidentale, ca vîrf de lance al intereselor sovietice în Europa de Est. Cu un serviciu secret încropit în grabă, pe ruinele fostei instituţii, România e un teritoriu la discreţia agenţilor străini. Avînd posibilitatea să opereze aproape nestingherite în spaţiul nostru naţional, serviciile secrete străine ne-ar fi pricinuit multe bătăi de cap. Cine ştie ce momente aberante, imposibil de explicat în chip raţional, ne-ar fi aşteptat în perioada urmînd declaraţiei noastre de revendicare a teritoriilor de peste Prut!
Să adăugăm acestora şi un lucru la fel de important.
Din punct de vedere economic, depindem în continuare de materiile prime venite de la sovietici. Revendicarea Basarabiei ar fi putut duce la o gîtuire a traficului dinspre U.R.S.S. Ceea ce ar fi adîncit pînă la proporţii uriaşe criza noastră economică şi ar fi pus la îndoială înseşi procesele pe care le parcurgem.
Revendicarea Basarabiei ar fi fost imposibilă şi prin raportare la contextul internaţional. Numeroase semne din ultimul timp ne demonstrează interesul Vestului pentru păstrarea colosului sovietic. Prezenţa lui James Baker la Moscova în chiar zilele referendumului unional a însemnat, în limbaj diplomatic, o aprobare de către S.U.A. a acţiunii puse la cale de U.R.S.S. Echivocul occidental în ce priveşte statele baltice e o dovadă lămuritoare. Dacă acestea, deşi sprijinite în S.U.A. de un puternic lobby, sînt mereu potolite în tentativele lor de independenţă, e dificil de presupus că Basarabia ar fi putut beneficia de vreo bunăvoinţă.
Nici pe planul intern al Basarabiei nu sînt condiţiile unei întoarceri la patria mamă. Istoria a operat pe acest teritoriu românesc mutaţii social-politice şi economice fundamentale. Politica de rusificare dusă de Moscova a adus aici, din altă parte, o populaţie numeroasă, din care provin marea majoritate a specialiştilor din diferite domenii.
În lupta împotriva conducerii actuale a Republicii Moldova, spectrul unirii cu România e un argument forte al rusofonilor.
Uşor de imaginat ce-ar face aceştia în cazul unei revendicări răspicate din partea României!
Am observat ca George Friedman, seful de la agentia privata de informatii si geopolitica Stratfor, aflat acum in “nation Moldova”, repeta in ultima sa analiza despre Romania si Marea Neagra aproape exact ceea ce afirma presedintele Traian Basescu, in urma cu cinci ani (!) la o conferinta organizata de Civic Media la Facultatea de Sociologie, impreuna cu Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti, programul de master in Studii de Securitate si defunctul ziar Ziua. Mai putin acolo unde o zbarceste. Asa ca m-am gandit sa ofer si securistilor de la Stratfor, cat si tuturor celor interesati, aceasta video-documentare, ca sa nu cumva sa greseasca din nou George Friedman, in urmatoarea sa analiza, asupra “natiunii moldovenesti”, inventia stalinista pe care, cred, nu o poate imbratisa o reputata agentie americana, chiar si privata. Sa speram! PS pentru tovarasa locotenent RC de pe langa obiectivul “PAUL”: Intr-o paranteza, veti gasi si o gluma a presedintelui despre Cenaclul Flacara. 🙂
November 28th, 2010 
VR 
“Dacă este posibilă o colaborare cu comuniştii după alegerile din această toamnă? Consider raţională colaborarea cu orice forţă cu viziuni sănătoase asupra viitorului acestei ţări. Pentru comunişti uşa mai rămâne a fi deschisă, dar cu anumite condiţii, pe care, la fel, le-am enunţat cu mai multe ocazii. Dar spectrul potenţialelor parteneriate e mult mai larg.”
Dacă îi urmăreşti evoluţia de la o parte, îi scoţi în evidenţă o schimbare de atitudine. Este cald, calm şi, totuşi, supărat pe disonanţa din Alianţă, fapt care îl face să fie mai şfichiuitor în mesaj. Anul acesta a demonstrat că nu aleargă după posturi înalte în stat (luaţi-o ca pe o concesie, dacă vreţi), şi a aşteptat aceeaşi dispoziţie pentru mici sacrificii şi de la colegii săi. O lecţie poate că nu a reuşit să însuşească Marian Lupu – ca să nu rămâi dezamăgit, nu trebuie să ai aşteptări. De la nimeni. 
Posted in 
Tags: 
