Victor Roncea Blog

“Catarii de la Paltinis”… “işi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire”. – Parintele Nicolae Steinhardt

Spalatoreasa lui Dinescu si a agentilor KGB din GDS in general, Mirela Corlatan, mai tranteste o “bomba”: un interviu fasait cu succesorul lui Silviu Brucan la sefia neo-kominternului, Andrei Plesu, mare “garant moral” al “Comitetului de Incredere” al Fundatiei “Dinu Patriciu”, in tandem cu parasitul Petre Roman, si ayatollah fondator al Colegiului “Noua Europa”, subnumit “Colegiul Invizibil”. Punct cu punct, spalatoreasca parasutata din “Centrala Iasi” si ajunsa pe caile serviciilor sub poala lui Tismaneanu la EvZ, incearca, in van, sa dea cu inalbitor de rufe pe toate petele lenjeriei intime si ingalbenite de vreme si nevoi a dalmatianului si profitorului tuturor regimurilor. Membru PCR de la 19 anisori, secretar al Organizatiei de Baza la Institut, apoi disident de parada, dar cu vila in strada Paris 14, inca din epoca “odiosului”, totodata navetist opresat de Securitate numai pe rute selecte, Paris-Berlin, cainatul Andrei Plesu – introdus de Parintele Nicolae Steinhardt in secta Catarilor de la Platinis -, da dovada de o cadere de intelect masiva. Raspunsurile sale la intrebarile aranjate sunt boante si terne, lipsite de umoru-i alteori vivant si de sclipirile de inteligenta care-i mai licaresc de pe vremea raposatului. Sa-i fi angajat actualul stapan, Costache “Dinu” Patriciu, sau poate vecinul si fostul sau patron, Sorin Ovidiu Vintu, un negrisor sa le piguleasca, de sunt asa pline de luciu dar lipsite de substanta?! Sau, mai curand, chiar asta e “ilustrul” filosof cu o opera de trei… brosuri. In tot cazul, mai sufera si de  amnezie. Cum vroia oare sa ajunga presedinte al Romaniei? Poate de-aia i-a si predat stafeta pupilului sau Baconsky…

O sa-l ajut eu putin sa-si aduca aminte cum devine cu bursele prin Germania si excursiile la Paris, refuzul de a primi un post la Vocea Americii sau Europa libera conform Jurnalului Monicai Lovinescu, pactul cu Securitatea si Ceausescu, Planurile Alfa si Atlas, furtul “Minimei Moralia”, intalnirea de la Tescani cu Iliescu si Magureanu, cum apara minerii si hulea Piata Universitatii pe 14 iunie in “Adevarul”, visurile de a deveni “un Havel al Romaniei” (dar fara inchisoare), pe vremea FSN dar si ulterior, cand a primit un sut in dos de la Cotroceni, cat si motivele pentru care “troika nomenclaturista” Plesu – Liiceanu – Patapievici, cu Dinescu la mantinela, il uraste atat de tare pe Adrian Marino, cel care le-a vazut adevarat fata de dupa masti chiar din sanul lor.  De unde sa incep? Poate de la mult hulitul Marino, cel care le-a trecut pe la razele x trupul si sufletul lipsa, atat de bine descris, ca exercitiu de autoportretistica, de genitalul Patapievici: “abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”. Desigur, voi reveni… 🙂

Adrian Marino: Troica nomenclaturista Gabriel Liiceanu – Andrei Plesu – Horia Roman Patapievici

Ajutat de o pozitie importanta, Editura Humanitas (fosta Editura Politica) si de Dilema, condusa de Andrei Plesu (scoasa cu banii regimului Iliescu), care are si vocatia irezistibila a puterii politice directe, s-a ajuns la refacerea mitului autoritatii spirituale unice, definitive si imperative. G Liiceanu devine constiinta natiunii. Al sau Apel la lichele, supremul manual de etica civica, etc. O astfel de mentalitate, transformata in monopol cultural, este plina de implicatii nocive (pag. 338).

Eram profund detestat, deoarece contestam, direct sau indirect, intreaga atitudine intelectuala a acestui grup: dreptul de a fixa definitiv opinia, de a stabili unica ierarhie acceptabila a valorilor, de a se considera instanta culturala suprema. Adevarat grup de presiune culturala. Si ura irationala s-a dezlantuit cand, invitat la o sedinta a grupului GDS, in care fusesem cooptat, fara sa fi facut de altfel vreo cerere (am primit chiar si o adresa “oficiala”), G Liiceanu m-a dat, pur si simplu, afara (14 noiembrie 1995). I-am replicat dur “am fost invitat” si am declarat ca nu plec. Si ca nu ma intimideaza nimeni, mai ales dupa 14 ani de Gulag. Moment penibil. Pana la urma, cel ce a parasit sedinta a fost… G Liiceanu (…). Daca evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitara, bine mascata, intoleranta in orice caz a acestui grup (…).

Evident ca “exasperam”, dupa expresia lui Andrei Plesu, mai ales ca mi se parea pur si simplu ridicol a fi “exclus” din cultura romana de acest moralist cu lipsa la cantar, care imprumuta de la altii titlul unei carti (Minima moralia) fara sa o declare. Si cu o opera destul de “subtire”. Ca si de anatemele si expulzarile lui G Liiceanu, devenit marele “filosof national” sau Horia Roman Patapievici (pag. 358).

In legatura cu moravurile si psihologia “vietii literare” eram tot mai mult de parerea lui Em. Cioran despre scriitori “tarfe ce se cearta pentru acelasi trotuar”. (“Viata unui om singur”, Editura Polirom, 2010)

Radu Portocala: Trecătoarea sinceritate a impostorilor

În Jurnalul Monicăi Lovinescu pe anii 1994-1995, la pagina 252, se găseşte un fragment interesant, care completează şi ilustrează un subiect abordat de mai multe ori pe acest blog:

“Îi citim lui G[abriel] dintr-o scrisoare a lui Patapievici, aceste rânduri care-l privesc: «Cu G[abriel] L[iiceanu] am petrecut o admirabilă zi la Frankfurt. Mi-a spus cuvinte pe care, dacă le-aş crede, ar trebui fie să mă sinucid, fie să încetez să scriu. Dar nefăcând toate astea, eu stau şi mă întreb, cu oarecare tâmpă inconştienţă, când anume îşi vor da seama oamenii că sunt un impostor?» G[abriel] jubilează: «Nu v-am spus şi eu acelaşi lucru: că mă simt uneori un impostor?»”

Comentariul autoarei fiind: “Tot de astfel de impostori să avem parte!”

Ei bine, profeţia s-a-mplinit. Contrazişi în momentele lor de luciditate, reconfortaţi, propulsaţi pe toate căile de Monica Lovinescu, avem parte de ei în fiecare zi şi sub toate formele, pînă la saţietate. Ceea ce explică, fără îndoială, ridicolul cult al personalităţii pe care grupul “aleşilor” îl închină de la o vreme binefăcătoarei lor.

Ochiul Magic

Cum a vrut Plesu sa ajunga presedinte ca candidat al FSN-ului lui Roman

Monica Lovinescu, Jurnal, 1990 – 1993, pagina 253

Duminica, 21 iunie 1992

“Intre timp Coposu, prin Herlea (o aflu in ajunul sosirii lui Liiceanu de la Mihnea*), incearca sa-l convinga sa candideze pentru Conventie pe… Plesu. Va sa zica Manolescu nu e eligibil drept candidat al Conventiei pentru ca l-a dus Mihnea la… socialistii francezi, dar Plesu, care a ramas pana la capat in Guvernul Roman, da.

Deodata tot creditul moral pe care i-l acordasem lui Coposu se clatina.

Plesu trimite prin faxul lui Mihnea (ele e inca la Berlin) o punere la punct: refuza. N-ar accepta dacat daca ar fi candidatul si al Conventiei, si al FSN-ului lui Roman! Egal deci in ambiguitatatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 incoace si pe care constat c-a tinut-o proaspata in frigiderul berlinez (unde se dusese cu o bursa sa scrie despre… ingeri) de vreo sase luni incoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.” 

(*) E vorba de Mihnea Berindei

Si cand te gandesti ca a mai existat un mogul care, prin 2007, se gandea sa-l faca presedinte pe Plesu… Bagase bani in “cercetare”, ii gasise si “brand de presedinte” : “Un Havel al Romaniei” (desi exista o diferenta majora: Havel a stat vreo cinci ani la inchisoare nu in palatul Marucai Cantacuzino de la Tescani ).  Se pare ca mogulul nostru a renuntat dupa ce i-a dat o emisiune si a vazut ca are audienta 0,01…

Plus: pagina 291

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

Detalii despre acest tanar cu tatal iesit suferind din inchisorile comuniste Aici

Monica Lovinescu. Jurnal, 1981-1984. Selectii (sublinierile imi apartin):

1981, Paris

Marti 15 decembrie:

Cand ma intorc de la dentist (abcesul) il gasesc acasa pe Gabriel Liiceanu. (…) Plesu a scris un articol impotriva patriotismului, el, de cand e in Germania, n-a putut scrie un rand de filosofie.

Miercuri 30 decembrie

Toata ziua la noi, G. Liiceanu.
Totul in jurul lui Noica cu Jurnalul de la Paltinis pe care l-a tinut L. Fabulos dialog socratic si nu mai putin fabuloase sofisme. Dar cand e gresit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuala de a sustine orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjuga si-si lasa regretul de a nu-l fi intalnit cand avea intre 25 si 28 de ani, singura varsta cand admite sa-ti fie “antrenor”. L. se zbate de fapt acum intr-o recunostinta si o rebeliune amara.

1983, Paris

Duminca 8 mai

Seara, Liiceanu cu sotia.

Miercuri 11 mai

Seara la Liiceanu (varul sau plecat, i-a lasat casa) la cina cu Stoichita. Cateva stiri din tara. Ulea atacat de V. pentru felul cum s-a purtat cu Plesu si evitat apoi de toata lumea, a fost internat la Marcuta. (Interesant! – nota mea)

Vineri 13 mai

Seara Liiceanu cu sotia la noi. Sorin Marculescu i-a scris ca Jurnalul de la Paltinis s-a intors de la cenzura doar cu cateva pagini taiate si lasandu-i-se lui Balaita raspunderea publicarii. S.M. crede deci ca va fi publicat. Si brusc ne intrebam impreuna – dar cu cea mai mare infiorare tot Liiceanu se intreaba – cum va reactiona Eliade la paginile atat de dure impotriva lui, dar nu numai Eliade, ci si Noica insusi, care poate fi furios de repetarea a ceea ce a spus el despre Eliade si de dezvaluirea continutului scrisorilor acestuia din urma, al carui egotism absolut il deplange Liiceanu in Jurnal. (E. da vesti despre el si nu cere niciodata de la Noica).
Acum Noica spune ca s-a terminat in Romania cu cultura pe treizeci de ani. Cum se inseala in toate pronosticurile, poate fi un motiv de speranta. (Si cat de mare dreptatea avea Noica! Faceti calculul – Nota mea)

Duminica 2 octombrie

De la trei dupa amiaza la 12 noaptea, Liiceanu la noi. (…) Ii telefoneaza la Heidelberg lui Andrei Plesu in clipa cand acesta chiar a intrat in casa. E cu Ujica, si Liiceanu scurteaza convorbirea. Dupa ce ne intoarcem de la restaurant, il recheama si vorbim si noi cu el. I-au dat drumul cu copilul.

Vineri 30 decembrie

Seara telefon Culianu – Plesu – Liiceanu. Au sosit la Paris. (…) Liiceanu imi spune ca au venit toti trei cu masina de la Hedeilberg… (Pentru a face Revelionul la Paris)

1984, Paris

Duminica 1 ianuarie

Daca exista semne pentru un in ceput de an, acesta a fost cu adevarat fast. De atata vreme ne doream sa-i vedem impreuna pe Liiceanu cu Plesu – si iata ca s-a intamplat. Toata ziua aici, de la 4 dupa-amiaza la miezul noptii…

Marti 28 februarie

Telefon de la Vlad Georgescu: va trece prin Paris la 9 martie directorul sectiei romane de la Vocea Americii, Edward Mainland, care vrea sa ma vada, sa-i recomand redactorii pentru Vocea Americii. Are trei posturi libere. Ii dau numarul de telefon de la Megeve, dar telefonam imediat lui Plesu. Ocazia pentru el si Liiceanu e unica…

Joi 1 martie

Ieri telefon de la Andrei Plesu. A fost atat de socat de sugestia cu Vocea Americii incat pe moment i s-a taiat respiratia si n-a mai stiut ce sa intrebe. De atunci discuta mereu cu Liiceanu. Il lamuresc cat pot.

(more…)