Iar Sociologia Azi, revista Institutului de Sociologie al Academiei Române, consideră nimerit să publice cu această ocazie un interviu cu profesorul Ilie Bădescu apărut în urmă cu exact 10 ani în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române:
„În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire… Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea.“
Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotograful Dinu Lazar
INTERVIU-eveniment cu geopoliticianul Ilie Bădescu: Revoluţia bolşevică a încercat eliminarea omului iudeo-creştin, fizic şi din memoria universală a omenirii
Profesorul Ilie Bădescu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre oroarea revoluţiei bolşevice şi efectele ei asupra sufletelor neamurilor la 100 de ani de la comemorarea declanşării celui mai mare genocid etnic, cultural şi religios din Istoria omenirii, analizând şi implicaţiile asupra securităţii României, inclusiv la momentul 1989 şi după. Profesorul Bădescu are peste 40 de ani de carieră academică, ca profesor şi cercetător, Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre cărţile sale, profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile unor burse de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane (bursier IREX la Columbia University (New York) şi la University of Illinois, Urbana, unde a desfăşurat cercetări la Arhivele Ph. Mosely). Ca bursier Fulbright la “Fernand Braudel Center” – SUNY Binghamton, New York State, a fost interesat de programele de cercetare ale Centrului şi de metoda de analiză a sistemului mondial modern iniţiată de profesorul Imm. Walerstein, directorul acestui Centru, a cărui lucrare a tradus-o, apoi, în limba română (în colaborare cu D. Abraham şi M. Ghibernea). Lucrarea a şi aparut la Editura Minerva in patru volume. A participat în cadrul grupului de profesori români de la Universitatea din Bucureşti la programele comune cu specialişti de la Case Western Reserve University, Cleveland-Ohio, SUA, la Proiectul privind învăţământul la distanţă derulat în colaborare cu Universitatea Umea din Suedia şi cu Anglia Polytechnic University din Cambridge – Marea Britanie. A făcut parte din grupul de specialişti care au iniţiat proiectul privind Administrarea comunitară a justiţiei derulat cu Universitatea Tiffin, SUA etc. A devenit membru al Centrului Fernand Braudel, Binghamton, SUA, în perioada în care Centrul era condus de prestigiosul savant american, Imm. Walerstein. A făcut parte, în perioada ianuarie-februarie 2001, din grupul de studii si de vizite privind sistemul administrării comunitare a justiţiei în Statul Ohio, SUA. A fost ales de trei ori preşedinte al Asociatiei Române de Sociologie, începând din 1995, a fost şeful Catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti până în 2008 şi este Director al Institului de Sociologie al Academiei Române. Ca Director al Institutului (privat) de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice Bucureşti (până în 2002) a fondat Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN. Este fondator şi co-fondator, printre altele, al Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, revistei Geopolitica, revistei Sociologia-Azi.Ro, Universităţii Emaus, Universităţii Ţărăneşti “Dimitrie Gusti”, ş.a. Ilie Bădescu a promovat în România o direcţie nouă în sociologie pe care, în SUA, americanii T. Campolo şi David Fraser au denumit-o „sociology through the eyes of faith”; în prezent concretizat prin dezvoltarea conceptului de Noologie. A consolidat şcoala naţională de sociologie şi este autorul a zeci de lucrări de specialitate, tratate şi enciclopedii.
Victor Roncea: Ce semnificație poate avea memoria răului care a purtat numele revoluției bolșevice din Octombrie 1917? Ce funcție are actul memorării răului în dinamica elitelor și a societăților în ansamblu? Mai pe scurt: de ce trebuie să memorăm acum, la 100 de ani de atunci, monstruozitatea numită Revoluție din Octombrie? Dvs. analizaţi pentru lucrarea “Noopolitica războiului nevăzut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale” ceea ce aţi denumit “Noopolitica revoluţiei din octombrie”.
Ilie Bădescu: A memora opera răului este o sarcină foarte delicată. Cum să fie cu putință memoria răului? Memoria a ceva este, de regulă, parte a unui cult și a unui calendar, altfel memoria este dificilă dacă este cumva posibilă. Ca să evoci ceva ai nevoie de categorializarea lucrului evocat, adică de prinderea lui în categorii clare care pot scoate materia evocată din obscuritatea cețoasă a unui trecut, din genunea timpului altfel impenetrabil, întunecat. Mircea Eliade ne avertizează platonian că o categorie este o formațiune esențializată și potențată a lucrului memorat. De ce s-ar esențializa și potența răul în memoria lumii? De ce, altminteri spus, s-ar fi fixat răul bolșevic în memoria omenirii ca să ajungă până la pragul minții noastre, acum la 100 de ani de la producerea lui? Răspunsul este unul singur: dacă memoria sau amintirea răului este posibilă, înseamnă că acea nefericită „criză” a fost parte dintr-o teodicee. În același timp, o atare memorare presupune situarea într-un calendar. Când spui „revoluția bolșevică”, spui revoluția din octombrie1917, adică preiei o datare, și secta aceasta comunistă s-a străduit să fixeze acel moment ca pe unul cu care începe un calendar nou, fiindcă bolșevicii veniseră cu promisiunea începutului unei lumi noi, a unui om nou. Deci cu o calendorologie, care elimina orice referire la Iisus Domnul ori la Dumnezeulul lui Abraham. Nimic din calendarologia iudeo-creștină nu mai era admis în „noul calendar”. Revoluția din octombrie a fost, așadar, totodată războiul împotriva calendarului creștin, întemeiat pe toată Scriptura, deci pe substratul spiritualității iudeo-creștine. Ținta acelei revoluții era omul iudeo-creștin, suprimarea lui, fizic, eliminarea lui din memoria universală, a omenirii. Ca atare, memorarea unui asemenea rău, a răului în genere, nu poate fi un act strict „științific” (istoriografic, de pildă), ci obligatoriu unul deopotrivă teologic sau metafizic. Sensurile profunde ale răului numit „Revoluția din Octombrie 1917” nu ni se descoperă decât în și printr-o teodicee a răului care a traversat destinul Rusiei și, prin aceasta, a întregului Răsărit, punând stăpânire pe tot Răsăritul o vreme, preluând, la startul acestui curent tenebros, energii rusești spre a le devia de la linia lor destinală spre scopuri străine de sufletul rusesc, scopuri malefice în esența lor. O asemenea rătăcire, o așa de incredibilă confiscare și deformare de energii la scara unui popor mare, precum poporul rus, în care un savant precum Spengler văzuse vehicolul unui proiect civilizațional salvator, a asemenea rătăcire și deformare, acest popor trebuie să le cunoască și să le recunoască pentru ca să-i devină accesibilă „lămur-irea”, „decantarea” sufletească, altfel sufletul rămâne năclăit. Oricât amestec străin ar fi fost în „afacerea revoluției”, posibilitatea ei și realitatea ei continuă să fie învăluită într-un anume mister.
Putem, desigur, admite, tranzitoriu, ipoteza amestecului Rockfeller-ilor în această „afacere” a revoluției din octombrie 1917, amestec motivat de imperativul contracarării acordului care survenise între frații Nobel și Țar pentru exploatarea zăcămintelor de petrol. J Parvulesco, menționează o posibilă înțelegere a revoluționarilor cu trimișii lui Rockfeller: „Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar. Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.” (Herve le Bideau – https://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html). Un asemenea ajutor, însă, n-ar fi avut puterea de a devia pentru aproape 100 de ani linia destinală a unui popor așa de mare și de energic, precum era „superetnosul rusesc” (Gumiliov), fiindcă despre o asemenea deviere vorbim când ne referim la acea „revoluție”. Un astfel de acord nu explică deflagrația de anarhie a sovietelor de soldați și țărani, fără de care „mizaventura” bolșevică ar fi rămas o simplă utopie. Nici chiar participarea celeilalte ramuri teribile a finanței mondiale n-ar oferi o șansă explicativă mai înaltă: Rockfeller-ii, aflăm din aceiași sursă, „au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok. Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional” (Herve le Bideau – idem). Acesta a fost desigur un factor cu o anume relevanță în țesătura strict istoristă a acelui teribil eveniment cvasitainic care a fost Revoluția din Octombrie. Însă un atare factor ar fi recăzut la proporția lui de mic vertij într-o mare de ape. Rusia pravoslavnică în masivitatea ei n-ar fi putut fi clintită de un asemenea acord. Răul răsăritean și lucrarea lui scapă, iată, unui asemenea nivel de analiză.
VR: Dacă istoriografia, economia, sociologia nu pot oferi un răspuns cuprinzător asupra posibilității și realității acelui fenomen de o asemenea amploare care s-a fixat în scrierile despre el prin sintagma „revoluția din octombrie”, atunci ce cale ar trebui să urmăm?
IB: Metodologic vorbind, ar trebui ca, mai întâi, să încercuim chestiunea printr-un set de ipoteze cât de cât convergente. Aș remarca, mai întâi, orizontul ipotetic al unei anumite teodicei. Revoluția bolșevică s-ar lăsa tâlcuită, precum am menționat deja, printr-o teodicee a răului, și, în acest caz, ar trebui să începem prin a-i cerceta stricăciunea („opera”) răului care s-a petrecut la acel ceas al istoriei, dintr-un anum cerc al geografiei. Pentru a urma o asemenea linie de căutare, se cuvine să avem o privire asupra stării spirituale a societății la o scară mult mai cuprinzătoare, spațial și temporal, decât aceea a incidenței circumstanțiale a acelei deflagrații anarho-nihiliste de proporții zguduitoare. Berdiaev, de pildă, leagă revoluția din octombrie, parțial, de ceea ce el denumește „mesianismul rusesc” (deși, explicația filosofului rus mi se pare prea localistă și deci limitată), adică de un fel de filetism subtil pe care însuși Dostoievski îl sesiza când ni-l arată pe Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este vorba despre scena în care Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului Zosima: „Alioşa, copleşit de păreri de rău, în preajma sfântului stareţ (…) se simte transportat într-o viziune (…). I se pare dintr-o dată că odaia se lărgeşte (…). Ce e? Ce s-a întâmplat? A, da (…), asta e nunta (…). Nunta de la Cana (…). Iată oaspeţii! Ce veselie! Şi odaia parcă iarăşi se lărgeşte (Ce minunată expresie a orizontului spaţial rusesc — această viziune despre lărgirea repetată a odăii! Nu se va lărgi odaia într-atâta ca să cuprindă tot pământul?). Iar printre oaspeţi dintr-o dată Alioşa vede pe Zosima (…). Zosima se găseşte printre oaspeţii nunţii de la Cana, şi acum iată-1 că se apropie fără ezitare de Alioşaf şi-i spune: — (…) « Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marii bucurii… ». Şi Alioşa, destrămat în lacrimi de bucurie, iese din cameră în noapte. Deasupra el vede cerul înstelat şi Calea Lactee, şi în clipa aceasta, fără să ştie de ce, cade, ca secerat şi sărută pământul, plângând. In acest moment de extaz pământul devine pentru Alioşa un echivalent al cerului (…). Pămîntul însuşi devine cer” (cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. în Opere, vol. 9 Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 208). Oare, atunci când omul, în general, nu pur și simplu Alioșa, caută un corelativ sensibil pentru o realitate transcendentă nu se livrează unui risc ontologic de a deveni robul acelui corelativ și deci al unei idolatrii înfricoșătoare? Să stăruim asupra paginii dostoievskiene. Alioșa, destrămat de lacrimi, se tulbură cu toată făptura lui, alunecând înfricoșător într-o alternativă aproape filetistă. În clipa aceea, cu adevărat înfricoșătoare, el caută îmbrățișarea pământului nu a cerului și, cu sufletul cuprins de extaz caută echilibru în intimitatea de tipar matern a pământului. În teribilul extaz al clipei, Alioșa se aruncă la pământ și amestecă lutul acestuia cu lacrimile sale ca și cum ar săruta niște sfinte moaște. Să presupunem că Alioșa n-ar mai căuta cerul ci s-ar livra ireversibil pământului, ar înălța nomosul pământului la rang suprem, ca și cum cerul nici n-ar mai fi. Ar fi aceasta dovada unei neașteptate idolatrii, idolatria materiei, a triumfului imanenței asupra transcendenței, a unei substituiri din care se nasc idolatriile, substituirea unui element superior printr-unul inferior în ordine ontologică etc. Oare n-ar fi aceasta o preanunțare a ereziei anarho-nihiliste a sectei bolșevice? Să fie, oare, în extazul teluric a lui Alioșa, atestat de momentul răsturnării ochiului extatic de la cer spre pământ, un hibris vecin cu deviația sufletească a sectanților bolșevici? Când în unul și același om se produce ruptura dintre viziunea nunții cosmice, a unui Univers nupțial, unde tot și toate participă la copleșitoarea bucurie a nunții de la Cana, pe de o parte, și atractul teluric, pe de altă parte, care-l face pe omul inversat prizonier al pământului, atunci este pregătită „nașterea” sectelor puterii întunecate, ca și aceea a bolșevicilor. Să fi fost vizitat Alioșa Karamazov de un asemenea duh în clipa rarisimă a extazului mistic? El, evlaviosul călugăr, să fi fost vizitat de un duh deșert când sărută pământul ca pe o icoană, închipuind, în nomosul acelui pământ anume, un fel de putere transfiguratoare, aproape sfințitoare, al unei sfințiri, care, în mod normal, ar fi rezultatul deciziei exclusive și cu totul tainice a lui Dumnezeu. El, Alioșa, ars de dorul sfințeniei și al sfințirii, el pare că nu mai cunoaște răbdarea, el simte totalitar și vrea totul neîntârziat, atunci și acolo, în intimitatea pământului în puterea clipei fulgerătoare. Ce fel de duh este acesta, care ne dezvăluie semne de înrudire cu duhul care va soma și el istoria socială prin cincinale fundamentate pe o consecvență cu adevărat neomenească, cu gândul că este la mâna omului și în forța pământului, a acelei geografii anume, fără de nici un referențial ceresc, să ardă masiva și nenorocita întârziere a Răsăritului?! Amăgit de un asemenea duh, Stalin se va fi crezut stăpânul timpului și al geografiei, arătându-se dispus, pe urmele „învățătorului” său, Ilici Lenin, să oprime, ba chiar să lichideze clase sociale întregi, prin mașinăria diabolică a unui legism al terorii acționat de tribunalele criminale ale lui Djerzinski, Ejovia et eiusdem farinae? De ce o asemenea grabă terorizantă, ca și cum cineva a pus un tren în mișcare și trebuie să-l prinzi, să te urci în el? Oare nu este acesta trenul marii ispite, al slavei deșarte, al închipuirii că cineva (de unde?!) te-ar fi strigat la o misiune extrordinară și tu vei fi cel ce-o va împlini neapărat și neîntârziat, chiar în clipa cea repede? Să fie, în iureșul acela al revoluției bolșevice, ceva din iureșul tataro-mongol, de la un anume ceas al istoriei, însoțindu-i ca un fel de umbră pe primii constructori de stat ai Rusiei, ori pur și simplu hybris-ul unui misionarism care-i vizitează pe marii pământului întrucât se cred stăpâni ai pământului cu pământeni cu tot? În fond, ce-a fost doctrina troțkistă a exportului de revoluție la scară planetară dacă nu expresia unui asemenea misionarism, a unui soteriologism istoricist, a unui mesianism imanentist, deci întors pe dos? Oare nu s-ar fi cuvenit ca omul acela din pragul revoluției bolșevice, înainte de a se fi lăsa furat de iureșul sovietelor de soldați și țărani și de a certa stihiile, să se întrebe cu acele cuvinte rostite într-un Psalm răsăritean, de un alt frate al lui, răsăritean și el, poetul român, Tudor Arghezi: „mai sus, mai sus,// spre ce, spre unde// în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde,// de bronz, sub care doarme dus// alt nepătruns alt presupus”. Între toate aceste laturi, pe care tocmai le intuim în reflecțiile acestea, ni se descoperă o conexiune posibilă, încât o teodicee a revoluției bolșevice ar trebui să aprofundeze chestiunea, infirmând ori adeverind.
VR: Considerați că toate aceste laturi erau anume agregate în Rusia încât să conducă acolo și nu în altă parte la cumplita deflagrație a mileniului?
IB: Precum am precizat, scara de analiză trece incontestabil de raza geografică a Rusiei oricât de mare este aceasta (chiar astăzi, în teritoriul Rusiei se cuprind 80 de Românii, deci însuși faptul acesta trece spre hotarul metafizicii geografiei, îndrăznim s-o spunem). În acest sens, se cuvine să recuperăm ipoteza lui N Iorga că revoluția bolșevică este repetarea, la o scară mai cuprinzătoare și la o mai mare adâncime, a revoluției franceze cu tot cu scenariul terorii anarho-nihiliste a aceleia. Mai apoi, trebuie să consemnăm că veacul al XIX-lea și primul pătrar al secolului următor aduc o prăbușire a tuturor imperiilor de substituție sau de imitație, cu sintagma lui N Iorga, chestiune la care ne vom referi poate mai încolo. Vicleana decizie germană (de a-l trimite sub protecție pe Lenin într-o Rusie foarte apăsată de povara războiului), vicleanul ajutor al cercurilor financiare americane etc., sunt și ele parte a acestei dramaturgii a expansiunii planetare a ultimului nihilism, cum l-a botezat Pr. Seraphim Rose, „nihilismul distrugerii”. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm și astfel: de ce Rusia, de ce în Rusia și nu în altă parte? De ce nu în Franța primei alunecări anarhizante din istoria Europei, unde identificăm tot o ruptură spirituală între substratul galo-roman și adstratul franc, precum subliniază teologul tesalonicean Romanides. În Apus se produsese prima mutație de profil identitar a unei întregi regiuni locuite de elementul galoroman prin invazia francilor. Cu imperiul lui Carol cel Mare, practic, ordinea eclezială a acestei arii se modifică. Episcopii și preoții galoromani sunt înlocuiți de episcopi și preoți franci, ne spune, teologul din Salonic, Romanides, și astfel se produce startul schismogenezei bisericii apusene cu 400 de ani înaintea marii schisme din 1054. Teologul tesalonicean ne sugerează chiar că anticlericalismul revoluției franceze s-ar putea explica printr-o răbufnire a fondului galo-roman reprimat împotriva elementului franc, care suprimase, la ceasul sistematizării carolingiene a imperiului, preoții galo-romani înlocuindu-i cu clerici franci. Este evident că o răbufnire anarho-nihilistă, precum era aceea etalată de revoluția franceză, trimite direct la o anume ambivalență identitară, la un fond reprimat, care, iată, se răzbună într-o asemenea formă. Cu energiile identitare nu se poate croi ce vrei, cum vrei și când vrei, deși mașinăria istoriei politice pare să le ignore. De altminteri, una dintre direcțiile revoluției din octombrie a fost tocmai să lovească în forțele identitare ale popoarelor și ale omului însuși și acesta este un alt aspect care transcende geografia Rusiei ca sistem și cadru de referință a acestei deflagarații de anarhie și nihilism istoric. Asemenea suprapuneri opresive, reprimatoare, induc fenomene de pseudomorfoză, cum remarca Spengler, referindu-se tocmai la pseudomorfoza rusă, a culturii ruse, ilustrând fenomenul prin cei doi ruși monumentali, Tolstoi și Dostoievski. Pseudomorfozele, la rându-le, induc revolte ale fondului reprimat, mai devreme sau mai târziu. În aceiași ordine explicativă, dar în raport cu o altă curiozitate a revoluției din octombrie, este firesc să ne întrebăm: dacă Țarii au fost pregătiți să fie mucenici, cum se explică o așa de radicală ruptură între mucenicia țarilor și rebeliunea totalitară a „norodului” rus, totuși între cele mai creștine popoare ale Răsăritului? Cu atât mai brutal este misterul. Este evident că nici chiar filetismul lui Alioșa, nici mesianismul rusesc, cum crede Berdiaev, n-ar avea cum să explice forța de lovire, precum a unui tsunami, a revoluției bolșevice din Octombrie. Asemenea factori pot mijloci startul deflagrației forțelor telurice, dar nu pot fi socotiți, nicidecum, sursa lor. Aceasta trebuie căutată în altă parte.
Marele artist Horia Damian cu geopoliticianul Jean Parvulesco la Paris
VR: Este mai avantajoasă explicația geopolitică a succesului acelei revoluții anarho-nihiliste din octombrie 2017?
IB: Într-un cadru istoric mai larg, oceanic, trebuie să ne întrebăm, desigur, și așa ceva, punând totul în legătură cu un cerc geografic care trece de linia peninsulară a Europei continentaliste: cine a stabilit atunci, în pragul veacului, limba tereziei de la cumpăna istoriei mondiale în favoarea celeilalte mari puteri in statu nascendi, cea americană? Geopolitica ne spune că nomosul pământului intrase în stadiul al doilea, cel oceanic, și factorul rusesc n-avea cum să-și asume o vocație specială în acest sens fiindcă Rusia rămăsese o putere terestră pe toată durata rolului său mondial. Încât, America spirituală este cea prin care va lucra alternativa catehonică la scară planetară, tot răul precipitându-se spre bazinul eurasiatic, pentru ca inițiativa destinală a puterii mapamondice să treacă eventual din nou pe mâna Rusiei, dacă va trece. Chestiunea noului raport geopolitic mondial este examinată, așa de inspirat, de către același J Parvulesco: „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok) … Pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală. Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice” (ibidem). Este evident și de pe acest versant că inițiativa catehonică nu se putuse propaga pe liniamentul puterii continentaliste a Rusiei, unde, în cele din urmă, cu revoluția din 1917 vor triumfa forțele obscurității care vor pregăti, din inima Eurasiei (heartland-ul eurasiatic), triumful unei formațiuni cu adevărat cumplite: nihilismul distrugerii, antiteist, anticristic, antinaționalist. Triumful hipocampus-ului și a zonei amigdaliene asupra creierului prefrontal era total și fusese prefigurat profetic de mintea absolut malefică a unor Lenin, Stalin și Troțki. Iată ce scria Troțki în celebrul său Jurnal din Exil: “Il n’était pas seulement urgent, mais nécessaire de prendre la décision de tuer la famille impériale. La sévérité de cette justice sommaire montrait au monde que nous poursuivrions notre lutte sans merci et ne nous arrêterions devant rien. Il fallait exécuter le tsar et les siens pour effrayer, horrifier et écœurer l’ennemi, mais aussi pour secouer nos propres troupes et leur montrer qu’il n’y avait plus de marche arrière possible et que devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale”. „Era, oare, urgentă și necesară”, cum susține Troțki, decizia de a-i omorâ pe toți membrii familiei imperiale? De ce, în numele cărei stări de spirit? Cinicul criminal Troțki o spune cu sadism lichidatorist, definitoriu pentru terorismul totalitar: era necesară pentru a instaura în lume domnia fricii, a îngrozirii, a oripilării și a consimțământului la distrugere totală (devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale). Nu mila, nu iubirea, nu slujirea, cu care venise în lume Iisus Hristos, ci ura, frica, spaima, teroarea, distrugerea, iată Antispiritul cu care și în numee căruia lucrau sectele bolșevice ale puterilor întunecate. Aceasta arată că revoluția din Octombrie era totodată antiumană și anticristică, adică o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, o tentativă de a distruge hotarul planetar al Duhului lui Dumnezeu în fața înaintării nimicitoare a acestor forțe ale răului și întunecimii. Imperativul distrugerii totale și al „luptei fără de milă” traversa mințile sepulcrale ale bolșevicilor de la Lenin, Stalin și Troțki până la ultimii apostați neokominterniști actuali, care operează în contra spiritului credincios cu spiritul primar-agresiv al omului autonom primitiv, anarho-nihilist, de o rară agresivitate. Am văzut care erau și care sunt energiile sufletești mobilizate de acești lideri ai nihilismului distrugerii prin devierea masei demografice rusești în serviciul mezaventurii sovietismului ruso-cominternist, adică a unei internaționale monstruoase, care se folosea de sânge și energie rusească.pentru un scop profund antirusesc și antiuman? Începuse războiul împotriva omului (în special contra omului iudeo-creștin, universal). Iată dar că și această explicație a geopoliticii tradiționale se dovedește limitată și reclamă convocarea unei alte ramuri a geopoliticii, noopolitica, un fel de geopolitică spiritualistă pentru a examina cum se face legătura dintre geografie și „opera” răului în istorie.
VR: La ce vă referiți?
IB: Mai întâi la substanța celor trei imperii care s-au prăbușit la cumpăna veacului și a mileniului. De ce s-au prăbușit cele trei imperii, pe care Parvulesco le consideră creștine, alunecând și el sub incidența unei teribile amăgiri? Să poată fi acele imperii de simplă substituție, cu adevărat, imperii creștine, cam cum a fost Imperiul Bizantin ? Preluaseră ele acea renovatio constantiniana încât să-și poată asuma un asemenea rol ? Persistența doctrinei subordinaționiste, neoarianiste, în toate cele trei imperii de imitație, german, austriac și rus, ne arată că acestea nu puteau să-și asume rolul de obstacol și deci de frontieră a Duhului în raport cu marea deflagrație a nihilismului postistoric al distrugerii la o scară mapamondică. Aici, diagnosticul lui J Parvulescu este imbatabil : „ Car on se devait à tout prix déchristianiser l’histoire mondiale qui, dans sa marche, arrivait, à ce moment-là, sur le seuil devant il fallait qu’elle cessât d’essayer de faire sienne la lumière suprahistorique de la Croix Victorieuse”. Cele trei imperii nu numai că n-au putut bloca acest proces, dar, mai mult, au pregătit era wilhelmină cu hibrisul ei tragic. În Europa Centrală triumfa idolatria unei ideologii ezoterice urâte, cețoasă, cu toate elementele adiacente, cu kitch-ul Mitteleurop-ei nostalgice etc. În Răsărit va triumfa idolatria ideologiei raționalist-autonome, inaugurată, în Apus, de Revoluția franceză. Crucea victorioasă a Bizanțului n-a putut fi apărată de nici unul dintre cele trei imperii care se credeau creștine, aspirând în realitate să asigure triumful doctrinei subordinaționaiste, ratând astfel spiritul a ceea ce fusese renovatio constantiana, singura care ar fi legitimat pretenția la titulatura de imperii creștine. Acesta este un alt fapt care explică triumful sectei bolșevice. Imperiul German optase pentru viclenie ca energeie guvernatoare a lumii atunci când l-a trimis pe Lenin în celebrul vagon sigilat, cu banii pe care-i va folosi pentru anarhizarea Rusiei și deci pentru răsturnarea dinastiei „creștine” a Romanovilor. Unde era energia Crucii într-o asemenea mezaventură mitteleurop-eană care se adăuga, iată, mezaventurii sovietice din Rusia? Cât privește Imperiul austriac, acesta consimțise la cea mai urâtă idolatrie, fiindcă aici va triumfa atât revoluția sexuală cât și o școală cu centrul de origine în altă parte, dar cu primul ei triumf în cercurile vieneze, Școala de la Frankfurt, prin care se vor pregăti elementele platformei anticreștine a Kondratiev-ului albastru de după decembrie 1989, adică de după alungarea regimurilor comunist-naționale probabil pentru că deveniseră prea naționale, și proiectul Neokomintern-ului n-ar fi avut nici o șansă cu asemenea regimuri de forță și de supraveghere totală. Prin urmare, în miezul revoluției bolșevice se vede bătălia dintre Cruce și secta neoarienilor, adică dintre spiritul iudeo-creștin al Republicii Christiana edificată pe fundația renovației constantiniene și spiritul neoarianist al doctrinei subordinaționisteobscure, care tocmai răbufnise eretic și nihilist, după aproape 2000 de ani de ascensiune a Crucii victorioase. Nu este întâmplător că Anglia n-a fost furată de un asemenea val. Magna Charta era legitimația și apărătoarea ei, chiar ca Imperiu Britanic, la poarta cea strâmtă a istoriei războiului nevăzut. Anglia va fi ferită de asemenea zguduiri și forța care-o apărase trebuie căutată acolo, în fundalul istoriei britanice, la momentul acela, în 1216, când spiritul britanic a oferit Europei noi Magna Charta, document eminamente iudeo-creștin. Din acest punct de vedere, mă detașez radical de profilul pe care Parvulesco îl schițează Angliei și caracterizării pe care o face Tratatului de la Verssailes: menționez doar argumentul fugar că o elită care l-a dat pe Mackinder și viziunea lui asupra geografiei politice a planetei n-ar avea cum să fie încadrată într-un desen propus doar pe baza culorilor psihopolitice ale atitudinii față de Romanovi, chiar dacă gestul acela va fi contat enorm în cântarul vieții familiei imperiale rusești și, probabil, al istoriei universale. Dacă am admite un asemenea unghi interpretativ, ar însemna să acoperim cu același portret tot Apusul, pornind de la mizerabila reacție a tuturor caselor dinastice apusene ale vremii la oribila, incalificabila execuție-asasinat a celui mai reprezentativ om de stat creștin al Răsăritului, la pragul dintre veacul al XVII-lea și veacul al XVIII-lea, și a celor patru fii ai acestuia dimpreună cu vornicul său (ministrul său de externe), deveniți prin canonizare Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și vornicul Ianache. Tot Apusul a asistat atunci la decapitarea sfinților mărturisitori ai lui Hristos ca la un spectacol din lume, consimțind implicit la gestul crimei anticristice săvârșită de un sultan scelerat, gestul fiind, cu toate acestea, admis atunci de toate curțile Apusului, nerejectat de nici una dintre monarhiile apusene, autodeclarate creștine. Dar aceasta este o altă chestiune deși are fire secrete de legătură cu tragedia celeilalte familii de monarhi creștini care alcătuiseră până la momentul ciumei roșii axul noopolitic al Rusiei pentru circa 300 de ani (ani de glorie pentru Rusia, incontestabil). În fond, ca să ne întoarcem la spiritul britanic, datorăm enorm lui Mackinder, de pildă, faptul că putem formula așa de clar, de frumos și adevărat, împreună cu J Parvulesco o astfel de concluzie: „Car la géopolitique, projection vitale de l’être, l’emportera, toujours, sur les aliénations aberrantes que le non-être et ses puissances d’intervention, de subversion active et secrète tentent, jusqu’à la fin, d’imposer à l’histoire, à la “grande histoire”. L’histoire peut se laisser parfois aliéner. La géopolitique, jamais.” (ibidem). Fără s-o numească, Parvulesco se referea, desigur, la geopolitica puterii spiritului, adică la noopolitică. Încât, putem conchide cu autorul, dar substituind termenului de geopolitică pe cel de noopolitică: noopolitica, „ca proiecție vitală a ființei, va triumfa totdeauna asupra alienărilor aberante pe care non-ființa și puterile sale de intervenție, de subversiune activă și secretă, vor încerca, până la capăt, să le impună istoriei. Istoria se poate lăsa alienată uneori. Noopolitica niciodată” (cf ibidem, substituirea termenului de geopolitică prin cel de noopolitică îmi aparține). Dintr-un atare unghi putem conchide cu același mare geopolitician că „le cauchemar communiste apparaissant désormais comme un épisode de plus en plus incompréhensible, inutile et foncièrement pervers, appartenant à un ailleurs d’outre-monde, d’outre réalité, d’outre-histoire, dépourvu de toute signification intelligible dans l’ensemble de l’histoire actuellement en marche”. Și totuși, acest episod aparținând unui „altundeva de dincolo de lume” (à un ailleurs d’outre-monde) s-a derulat într-un loc anume și toată străinătatea lui a devenit cumva „trăsătura indigenistă” cea mai teribilă a unui loc anume numit Rusia sovietică, întoarsă pe dos, într-o clipă, de la Rusia creștină a Romanovilor la Rusia păgânizată a lui Lenin, Troțki, Stalin, Djerzinski, Ejovia etc., spirite primar agresive, apostatice, făpturi ale crimei, făcute să comită crime colective în numele acelei forțe alienate, completamente străină de Rusia profundă, fiindcă acele crime au fost dirijate mai întâi contra poporului rus pentru ca operațiunea să fie exportată apoi contra tuturor popoarelor din fostul imperiu sovietic. Un imperiu păgân, anticristic și antiuman. Și totuși, cum a fost cu putință ca cele două Rusii, a lui Lenin-Stalin-Troțki și Rusia Romanovilor, a Sf Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt etc. să facă parte din una și aceiași Rusie în teribila ei concretețe ? Precum însuși Parvulesco remarcă (pe care îl citez din nou pentru finețe și profunzimea aprecierii) : „ Le génocide halluciné du peuple russe, inauguré et comme annoncé par le massacre de Nicolas II et les siens, devient-il ainsi, à la fin, l’immense holocauste saint à travers lequel le peuple russe a réussi à conjurer les forces du chaos et du néant qui, venues – appelées, invoquées, convoquées – de l’extérieur, de l’extérieur de la Russie et de l’extérieur même de ce monde, avaient pu s’installer subversivement en son sein – comme cela s’était fait déjà, à un autre niveau peut-être, nous venons de le dire, en Grande-Bretagne depuis l’assassinat du roi Charles Ier, au XVII-me siècle – pour le faire se perdre, et en faire, ainsi, ce par quoi le monde entier allait devoir se perdre. ” (ibidem). În viziunea aceasta, revoluția bolșevică din octombrie este doar unul dintre vârfurile acestui tsunami noologic stârnit de „forțele haosului și ale neantului” „venite din afara Rusiei și din afara lumii însăși” spre a se instala subversiv în inima lumii pentru a-i aduce pierzania. Aceste forțe au lovit întâi Franța, ne spune N Iorga. Există, remarcă istoricul român, două tipuri de revoluții în istoria lumii: organice, precum cea americană și „artificiale”, adică fără de nici o legătură cu popoarele și cu natura lumii, străine de textura acesteea (venite din afara lumii, din afara istoriei, din afara realității, ne spune Parvulesco) și care s-au dezlănțuit întâi în Franța și apoi, după modelul și cu forța motrice a celei de acolo, au lovit cu o înspăimântătoare putere și urgie Rusia, sovietizând-o, adică instaurând în viața poporului rus, formațiuni de viață înstrăinate de propriul ei suflet, ca și cum ar fi transmutat-o pe un drum străin de toată ființa ei lăuntrică, de vocația ei, care, în loc să ducă la înviere, duce la moartea cea de-a doua, cum spun părinții pustiei egiptene, adică la moartea sufletului, în lume păstrându-se doar spectrele umane, un fel de „cadavre verticale”, cu sintagma lui Tolstoi. Marea problemă este nu atât originea acestor forțe, fiindcă lucrul acesta a fost lămurit de mințile vizionare ale comunității de cunoaștere mondiale și acestea au arătat că nici o cauză (forță, formațiune) imanentă n-ar putea aduce o asemenea transmutare sufletească. Problema tulburătoare este rapiditatea și amploarea instalării ei la scara Rusiei și, mai apoi, la scara lumii. Faptul că după război regimul forțelor haosului, ale acestui imperialism al răului, cu sursa într-un „altundeva de dincolo de lume, de istorie, de realitatea însăși” (Parvulesco), s-au instaurat rapid în țările din Est se explică prin forța de izbire a regimurilor de ocupație militară și politică. Faptul că același impaerialism al răului, nevăzut dar vădit, s-a lărgit în lume, fără de aportul vreunei ocupații militare, cu o rapiditate uimitoare după războiul al doilea la scara planetei este al doilea lucru și uimitor și înfricoșător. De aceea lămurirea chestiunii revoluției ruse este o problemă a științei mondiale și deci a unei teodicei universale. Faptul că Roosevelt și Churchill au consimțit deciziei viclene a celui în care se întrupase răul absolut, Stalin, arată cât de oarbe, de ignorante și de înstrăinate erau deja elitele lumii și ale popoarelor de la vârful lumii. Dacă ar fi cunoscut natura reală a acelei puteri bolșevice, acele personaje ar fi trebuit să aleagă alternativa martirilor în loc de a deveni complicii celei mai întunecate forțe a istoriei universale de până atunci. Așa cum vor face elitele organice ale popoarelor Răsăritului, care vor alege calea ocnelor și a lagărelor concentraționare și deci a martiriului, în locul consimțământului chiar și tacit la opera acelui imperialism al răului cu sursa în afara lumii și a istoriei. Revoluția din octombrie ar fi trebuit să-i atenționeze pe liderii celor două puteri ale Apusului tocmai prin cele trei carateristici ale revoluției bolșevice: rapiditatea instalării unui asemenea regim al răului, folosirea de către șefii acelui război văzut și nevăzut a mașinăriei crimei colective începând cu lichidarea familiei Țarului Nicolae al II-lea, adică a garantului de la vârful societății în privința creștinismului poporului și, în al treilea rând, faptul că un asemenea război-revoluție lovește ca un tsunami și se insatureză subversiv și cu o viteză înfricoșătoare, ca forță de masive, ample și periodice valuri devastatoare, care loviseră chiar miezul societății, a celui mai mare popor eurasiatic. Răul metafizic, rapiditatea și criminalitatea acelei puteri ar fi trebuit să-i avertizeze cu mult înaintea războiului. Alianța lor cu Stalin în fața celeilalte amenințări cumplite, nazismul, este comprehensibilă conform cunoscutului proverb: „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Faptul însă că după ce ai trecut puntea ridici frățietatea cu satana la rang de principiu al diplomației păcii este inexplicabil și inacceptabil. Cum să nu înțelegi și să nu știi că lumea era deja devastată de un alt război, unul nevăzut, mai cumplit, prin efectele lui decât chiar cel care tocmai se încheiase, cu victime cumplite și cu suferințe umane înngrozitoare, dar cu totul incapabil să ucidă suflete la aceiași scară ca războiul nevăzut care cpătase amploare și sistematizare statală după revoluția din octombrie. Ori oamenii care se aflau la aceiași masă cu Stalin erau cu desăvârșire spălați pe ceier, ori cinismul puterii îi va fi făcut orbi și încremeniți în nesimțirea față de suferințe și atrocități colective trecute și desigur viitoare. Că Churchill știa ceva despre esența acelei puteri este atestat de întrebarea empatică (deci cutremurător cinică) pe care i-o adresează lui Stalin într-o pauză a tratativelor în legătură cu succesul comunizării țărănimii. Mai mult, Stalin îi și mărturisește, ca între frați, că acel război contra țăranilor i-a luat zece ani și a fost mai dificil decât al doilea război mondial. Prin urmare, Churchill știa. Cu Roosevelt era altceva, el era dovada acelei stranii inocențe americane care explică multe din stilul diplomației americane ca forță mondială în anumite momente și aspecte ale Răsăritului. Dar aceasta este o altă chestiune. Prin urmare, revoluția din octombrie este un atestat cu pivire la un eveniment terifiant stârnit de forțe ale haosului care lovesc din afara popoarelor și a lumii însăși, rapid (cu rapiditatea unui tsunami), în mod subversiv (de unde importanța uriașă a forțelor secrete) și se instaurează în miezul popoarelor, de unde stârnesc valuri devastatoare în popoare și peste lume. Odată instaurate, aceste forțe trec la sistematizarea instituțională a operei răului universal și astfel apare în istorie cea mai cumplită mașinărie a războiului nevăzut care macină societăți, popoarele sunt deviate de la linia lor, omul este întors din calea lui destinală care-l purta spre înviere și deci spre mântuire.
Profesorul Ilie Badescu la infiintarea Universitatii Taranesti “Dimitrie Gusti”
VR: Putem încadra sociologic acest tip de revoluții?
IB: Sociologic acest tip de revoluții se disting prin aceea că se propagă necontenit, și pe timp de pace și pe timp de război, vizează sufletul colectiv și deci fac parte din clasa „războaielor pentru cucerirea minții” (men s mind wars, cum le califică un sociolog american) și stârnesc forțele internaționalismului împotriva forțelor naționalismelor și împotriva omului iudeo-creștin. Sunt, altfel spus, revoluții internaționaliste. Ele vin istoricește după triumful revoluțiilor naționaliste care au ieșit victorioase în tot secolul al XIX-lea pentru a intra în coliziune cu revoluțiile internaționaliste în secolul XX. Secolul XX este unul al războiului revoluțiilor, care s-au tolerat în cursul veacului anterior, dar au ajuns la linia de ciocnire în veacul al XX-lea și prim ciocnire macroistorică este revoluția din Octombrie. În Rusia, forțele național-creștine ale acestui popor intră direct în coliziune cu forțele internațional-anticreștine și acest război se încheie pentru circa 80 de ani cu victoria revoluției interanționalist-anticreștine ceea ce va și conduce la cea mai cruntă, prin forța barbariei, agresiune contra bisericii, a mânăstirilor, a preoților și călugărilor și, aparent paradoxal, contra singurei aristocrații cu investitură divină, formată din oamenii pământului, adică din țărani și, la vârf, din monarhii creștine. Așa se explică ținta (miza) întreită a forței nimicitoare a revoluției internaționaliste: biserica, țăranii și țarul (regele). Într-un anume sens, putem încadra aceste revoluții internaționaliste în tipologia răbufnirilor trufiei babeliene în istoria omenirii, fiindcă prin năzuința secretă de a croi regimuri de stăpânire fără de Dumnzeum redescoperim ispita omului de a rezidi turnul trufiei adică de a-și recompune unitatea pierdută în și prin căderea în păcat, în păcatul trufiei de a ridica un turn al puterii autonome până la cer nu sub cer, ci până la cer, cum se exprima duhovnicul român, Părintele Galeriu.
VR: Pe cine reprezentau aceste forțe tenebroase și cum operează ele? Este posibilă replicația lor în alte spații și timpuri?
IB: Acestea nu erau în nici un caz simple forțe sociale sau politice, așa cum le prezintă sociologia imanentistă, în care se depozitează și viclenia omului nihilist. El nu este un agent al vreunei clase sociale ori al vreunei mize politice ori a vreunei justiții sociale pentru clasa de jos împotriva claselor de sus. Acste forțe sunt purtătoarele unor misiuni simbolice, sataniste în esența lor, prin care se deschide era nihilismului distrugerii. Că ei săvârșeau totul în cadrul unui ritual reiese din alegerea casei Ipatiev, denumită de Lenin „casă cu destinație specială”. Alegerea era una rituală fiindcă numele acestei case cu destinație specială purta același nume cu cel al celeilalte „case Ipatiev” în care cu 300 de ani în urmă fusese încoronat împărat la 1613 Mihai Feodorovitvh Romanov. Casa inginerului Ipatiev fusese rechiziționată, aflăm de la Parvulesco, din ordinul lui Lenin pentru a fi transformată în „casă cu destinație specială” și anume cu destinație lichidatoristă a unei genealogii dinsatice creștine, prin care s-a ilustrat vreme de 300 de ani o dinastie creștin-ortodoxă în fruntea unui imperiu neobizantin. La 300 de ani în urmă, remarcă Parvulesco, într-o casă cu același nume, Mănăstirea Ipatiev, fusese împlinită ceremonia creștină a așezării primului Romanov în scaunul unei împărății creștine a Răsăritului. Operațiunea a fost dusă la împlinire la comanda și sub constrângerea unui ritual, al unui asasinat ritualic. Este evident că totul se săvârșea în cadrul și sub forma unei slujiri, a unei liturghii întoarse. Operațiunea a fost săvârșită într-o simetrie răsturnată față de ceremonia săvârșită (cu cinci ani înaintea asasinatului simbolic) la Mânăstirea Ipatiev, unde familia Romanovilor celebrase 300 de ani de la nașterea dinastiei Romanovilor (Jean Parvulesco – “La signification suprahistorique du massacre des derniers Romanov”. În cadrul corpului de execuție regăsim numele ungurului Imre Nagy, care va deveni prim ministru al Ungariei comuniste, fiind el însuși executat în cadrul inaurecției antisovietice din 1956.). În Răsărit un asemenea asasinat ritualic fusese săvârșit, cu circa 200 de ani mai devreme de lichidarea Romanovilor, împotriva unei alte genealogii dinastice creștin-ortodoxe, aceea a Brâncovenilor, săvârșit tot ritualic, de o altă forță păgână, din care țâșnise domnia unui alt imperiu al tenebrelor și tot împotriva unei genealogii creștine neobizantine.
Asasinatul ritual include și operațiunea obsesivo-compulsivă a „dezidentificării” martirilor aruncându-le cadavrele în gropi anonime, ca și acel puț de mină, și eventual prin folosire unor substanțe precum acidul sulfuric pentru a arde și desfigura chipurile celor asasinați. Procedeul va fi extins în toate temnițele comuniste din tot lagărul pentru ca astfel să fie împiedicată definitiv ceremonia îngropăciunii religioase săvârșită vreodată de vreun urmaș. Ritualul lichidatorist utilizat contra casei imperiale a fost extins și împotriva tuturor celor din jur, ba chiar împotriva straturilor conectate la spiritul acelei echipe guvernante. Reluarea procedeului s-a încercat și în România revoluției albastre și este meritul noului inteligence românesc în frunte cu șeful acestuia că nu a admis o asemenea operațiune. Așa se explică și noua orientare a acestei instituții și salvarea de la un deznodământ tragic și antiuman al unor personalități ale vechiului regim. Operațiunea n-a mai reușit după 1990 în primul rând datorită celui ce s-a aflat în fruntea noului inteligence românesc care a operat din start decuplarea instituției de la linia echipei de la vârful puterii prevenind astfel foarte multe primejdii. Operațiunea secretă a decuplării a devenit explicită în și cu ocazia alegerilor din 1996. Revenind la tema interviului, vom sesiza, că tehnica dezidentificării (ștergerii, distrugerii identității) celor asasinați ritualic la ordinul regimului comunist de ocupație a fost folosită, precum am precizat, în temnițele comuniste din România astfel că reidentificarea cu trupul și cu numele să nu mai poată fi săvârșită. Un asemenea ritual prelungit al dezidentificării este fundamentul legii care pune sub amenințare restituirea semnificației simbolice a numelui celor uciși în temnițele regimului bolșevic de ocupație din România. Eliminarea unei asemenea tehnici de distrugere a identității (și deci de asasinat simbolic) s-a petrecut în România încă din 1962-64 și recursul la utilizarea ei a fost reluat episodic după 1989 fără a mai fi cu putință atragerea mașinăriei „statului profund” într-o asemenea operațiune astfel că ceea ce s-a reușit s-a petrecut alături de mașina statului și lucrul acesta este dătător de speranțe. Furia echipelor răzlețe contra oricărei operații restaurative a numelui și a semnificației unor personalități ucise în pușcăriile regimului de ocupație face parte din același ritual compulsiv al dezidentificării celor asasinați în temnițele edificate de revoluția internaționalist-anticreștină și antinațională a ultimului nihilism european, nihilismul distrugerii, al cărui start este chiar revoluția din octombrie 1917. Prin umare, asasinatul ritual și procedeul dezidentificării, furia contra numelui și a memoriei victimelor sunt trăsăturile operative ale acestor forțe ale tenebrelor ultimului nihilism eurasiatic (ibidem).
VR: Ce fel de oameni erau acești „operativi” ai unei asemenea maledicții conectate la forțele nihilismului?
IB: Îi definește magistral același Pârvulesco, cel mai mare noopolitician al veacului XX. În viziunea sa aceștia erau oameni posedați. Un sociolog american îi numește impersonați. Limbajul popular îi denumește împielițați. Părinții pustiei egiptene îi prezintă ca pe pe cei posedați de duhuri necurate, precum ar fi duhul slavei deșarte, ori duhul trufiei sau duhul omului babelian, un fel de paranoia puterii etc. Parvulesco le fixează profilul prin exponentul lor cel mai de sus, V I Lenin: „Alors que, en fait, il s’agissait, pour V.I. Lénine, du moment même de sa réalisation suprême. De sa grande mission nécromancienne souterraine, de toute sa vie de Marout, de mort-vivant habité par une entité occulte, de ce pourquoi il avait été lui-même pressenti à la tâche, retiré d’entre les vivants, plongé dans le mystère de la série de métamorphoses abyssales le portant à devenir progressivement quelque chose de plus en plus non-humain, une entité logeant son centre de gravité dans une réalité extérieure à ce monde, directement dépendante des Supérieurs d’En-Dehors” (ibidem). V I Lenin este, așadar, rodul culminant al „plonjării în misterul unor metamorfoze abisale care-l portează progresiv spre ceva tot mai non-uman, o entitate fixându-și centrul de gravitație într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Tărâmului din Afară” (ibidem). Acești Superiori ai gheenei (ai tărâmului Dinafară), ne amintesc cuvintele evanghelice în care Iisus Domnul caracterizează gheena iadului ca fiind ”Întunericul cel mai dinafară”. Tot astfel este caracterizat Satan când vine la sfat în Cartea lui Iov. La întrebarea lui Dumnezeu: „pe unde ai mai umblat”, cel viclean răspunde: „am bătut marginile pământului” confirmând că este cel-mai-dinafară, că este Cel Venit Dinafară, locuitor al Tărâmului din Afară. Parvulesco îi numește chiar așa „Veniți” și locatari ai „Tărâmului Dinafară” (des Venues și d’En-Dehors). Oamenii revoluției din octombrie au centrul de gravitație „într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependenți de Superiorii Tărâmului din Afară (Supérieurs d’En-Dehors” – Cf Ibidem). Revoluția din Octombrie a fost dirijată, iată, de cei veniți de pe un tărâm din afara lumii, „Superiorii tărâmului din Afară” (d’En-Dehors), este pragul de maximă eficacitate al răului, expresia victoriei surpătoare a tenebrelor întunericului asupra luminii divine a lumii istorice, tentativa de răsturnare a puterii luminii divine din lume, din rânduielile lumii și din mințile oamenilor; este iadul rostogolit asupra lumii. Ea nu s-a încheiat atunci, ci va reveni sub forma valurilor mai slabe ori devastatoare ca a unui adevărat tsunami al răului al cărui nucleu și centru de gravitație este în afara lumii, în întunericul cel mai dinafară, dar pe care căderea lumii îl poate muta pentru partea ei căzută în chiar miezul lumii, așa cum se va fi întâmplat atunci în Rusia lui Octombrie negru. Pentru o clipă din marea trecere, iadul s-a instaurat victorios în miezul lumii răsăritene torsionând-o cu totul.
Profesorii Ilie Bădescu şi Petre Anghel cu istoricul american Larry Watts la Institutul de Sociologie al Academiei Române
VR: Domnule profesor, după părerea mea clipa încă mai zvâcneşte; această torsionare revine cu noi forţe în prezent, cu sensul schimbat, dar cu exact acelaşi scop: furatul sufletelor de la Dumnezeu şi anihilarea mântuirii lor, sabotarea mântuirii neamului nostru la Marea Judecată, neantizarea noastră în iad. Efectul prezent este similar celui din Experimentul Piteşti, la o scara mai largă. Armele s-au perfecţionat. Între acestea, propaganda neagră, dezinformarea şi intoxicarea au atins culmi ale perfecţiunii, spre torsionarea minţii umane. Să luam de pildă aşa-zisul “fenomen” de “fake-news”. Exact cei care strigă cel mai tare împotriva “fenomenului” – existent, de altfel, de când lumea, dar astăzi cu o răspândire exponenţială mult mai mare – sunt propagatorii adevăratelor ştiri false. Iată cum s-a materializat lumea sintetizată de Orwell atât de simplu: albul este negru, negru este alb. Cum a fost cazul şi în ceea ce priveşte aşa-zisa “Listă a lui Dughin” titrată în adevărata presă moscovită din România drept lista cu “oamenii-cheie ai Moscovei în România” , deşi eu apar ca un jurnalist care “pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus” iar Dvs drept “cel mai prestigios geopolitician din Romania”. Unde am ajuns? Mie ca jurnalist şi Dvs ca sociolog ni se spune cu cine avem voie şi cu cine n-avem voie să ne întâlnim, ni se interzice poate să mai şi gândim? Ce ziarist ar refuza un interviu cu Putin? Numai unul tâmpit, iertată-mi fie exprimarea, ca cei care domină presa telecomandată de astăzi. În acest sens, în ce vă priveşte, observ cum se acţionează, în opinia mea, din acelaşi centru de comandă, dar pe căi diferite, doar în aparenţă opuse. Recent, spre exemplu, a apărut în presa şi publicistica de expresie rusească un text al Dvs de pe Ziaristi Online, dedicat gânditorului român pomenit mai sus, alături de un text al lui Dughin, dar fără a fi menţionată sursa şi fără a vi se comunica formele şi scopurile editoriale finale pentru care era folosit. Pe de-o parte sunteţi lăudat pentru deschiderea Dvs spre dialog, în folosul României, iar pe de cealaltă parte se încearcă lipirea Dvs artificială de ceea ce reprezintă sau nu Dughin, spre compromiterea Dvs, din punct de vedere propagandistic, evident, de către cei care susţin ca vorbesc în numele NATO. Dvs, care la Summitul NATO din România, cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti şi împreună cu Asociaţia Civic Media şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) aţi publicat pentru toţi înalţii participanţi volumul “Dimensiunea Răsăriteană a NATO (“NATO’s Eastern Dimmension”) sunteţi, chipurile, “anti-NATO”. Cum răspundeţi acestor atacuri perfide? Nu este vorba cumva de aceeaşi monedă cu două feţe?
IB: Dacă este aşa, sunt convins că această monedă, servind minciuna, se va rostogoli cu siguranţă la vale. Dezavuez aceste practici. În acest caz punctual nu pot decât să reafirm ceea ce am mai spus: “Lista” este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.
Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.
Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.
Pe 25 martie, de Buna Vestire, Institutul de Sociologie al Academiei Române şi Revista “Sociologia Azi” au organizat la Casa Academiei un moment dedicat împlinirii a 96 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara.
Nota: Maine, de ziua Unirii, veti putea viziona intreaga conferinta, pe site-urile organizatorilor.
De s-ar ridica Ştefan-Vodă…, ar fi pedepsiţi cei care n-au ascultat povaţa bătrânului voievod ca în caz de neputinţă să nu închine ţara ruşilor, să nu vândă pământul strămoşesc cum au făcut-o şi o fac fără demnitate guvernanţii „noştri”.
„Emil Boc este un prost. Când îl văd, îmi vine să-l bat…”
„Am vrut să-l bat pe Emil Boc și nu m-a lăsat Dan Nica. Și acum regret, dar poate mai am ocazia”
La rândul său, premierul Victor Ponta este unealta perfectă prin care UDMR impune limba maghiară ca limbă oficială de stat în județele din Transilvania. Sub pretextul unei păci sociale cu minoritatea maghiară, Victor Ponta este dispus la adevărate acte de trădare națională prin cedarea suveranității statului român în Covasna și Harghita în favoarea UDMR și la sacrificarea românilor din cele două județe.
Maine se implineste o luna de cand Stelian Tanase, directorul interimar al TVR, a cenzurat brutal emisiunea “Mostenirea Clandestina” realizata de Monica Ghiurco impreuna cu istoricul american Larry Watts. La ora 14.08, la doar opt minute de la inceperea episodului despre agentul sovietic Ion Mihai Pacepa, retransmiterea documentarului pe noul post destinat fratilor basarabeni, TVR Moldova, a fost intrerupta din ordinul direct al lui Stelian Tanase.
Dupa o sedinta CNA cu scantei, in care realizatoarea Monica Ghiurco a prezentat pe larg situatia, la cea de a doua sedinta, in care TVR a si fost amendata cu 70.000 de lei, dar doar pentru ascunderea “casetei-martor” care inregistrase cenzura, a aparut, in sfarsit, si punctul de vedere al SRTv (foto mai jos). Doamna Narcisa Iorga face observatia intemeiata ca acest punct de vedere, nesemnat de directorul interimar, apăra un act de cenzură al directorului interimar, invocând trunchiat Regulamentul intern al societății publice de televiziune. În Regulament, Capitolul IV.7. CONTROLUL IERARHIC REDACŢIONAL ASUPRA EMISIUNILOR DIFUZATE DE SERVICIUL PUBLIC DE TELEVIZIUNE prevede următoarele:
“1. Răspunderea pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine, după caz, în condiţiile legii realizatorului de emisiuni sau programe, autorului, precum şi serviciului public de televiziune.
2. În condiţiile asumării răspunderilor precizate la alineatul precedent, cenzura de orice fel este interzisă în Societatea Română de Televiziune.
4. Răspunderea pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică prin emisiunile produse şi difuzate de Societatea Română de Televiziune este precizată în sarcinile de serviciu ale personalului angajat al Societăţii Române de Televiziune.
8. Controlul ierarhic redacţional priveşte exclusiv calitatea, legalitatea, oportunitatea, durata programului şi/sau costurile materialului în cauză.
9. Controlul ierarhic redacţional se exercită, de regulă, anterior realizării ori difuzării pe post a unui material.
13. Intervenţiile în programele postului public de televiziune, în emisiunile programate pentru difuzare pe postul public de televiziune, în emisiunile aflate în producţie sau în faza de pregătire pentru a intra în producţie sau a fi difuzate pe post, exercitate în afara competenţelor şi responsabilităţilor stabilite prin sarcinile de serviciu se constituie în cenzură, faptă considerată deosebit de gravă în Societatea Română de Televiziune.”
Ce poate fi mai clar? Poate Constitutie Romaniei?
Un basarabean, probabil, scrie in Adevarul de azi: “Noul director al TVR, Stelian Tănase, a decis întreruperea difuzării documentarului pe baza nu ştiu cărui motiv. Aş putea să dau eu un motiv: supăra prea mult agentura rusă din Republica Moldova.”
La o luna de la actul de cenzura cu precedent doar hat, in 13 iunie 1990, organizatiile de aparare a libertatii presei tac malc. Daca asa sta treaba cu “societatea civila” ce se intampla cu ceilalti realizatori tv, cu jurnalisti profesionisti din televiziunea publica? Unde le este solidaritatea fireasca?
Monica Ghiurco lanseaza un Apel la constiintele lor:
APEL LA COLEGII DIN PRESĂ:
Dacă veţi trece sub tăcere cenzura care mi s-a întâmplat mie, mâine vi se va întâmpla vouă şi nimănui n-o să-i mai pese! Şi veţi binemerita dispreţul publicului pentru că nu luptaţi pentru drepturile voastre.
Conform Constituţiei, Art. 30: “(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă.”!!!!!!!!!
Indiferent de explicaţii (în cazul acesta neprecizate şi neasumate de cel care a comis cenzura, deşi a trecut aproape o lună de la scoatere DIN EMISIE!!!!, nu din grilă, a documentarului meu) nimeni nu trebuie lăsat să se considere a fi deasupra legii.
Iar încălcarea legii, aşa defectă cum e (pentru că nu explicitează cenzura – cine ar fi crezut să mai existe aşa ceva la 25 de ani de la răsturnarea unui regim în care cenzura era regula? – şi nici nu stabileşte sancţiunile care se impun) este evidentă chiar şi pentru cei care se erijează în apărătorii domnului Stelian Tănase.
Chiar dacă mă costă din punct de vedere profesional faptul că îmi apăr profesia şi dreptul la liberă exprimare, luptându-mă public cu o conducere care îşi arogă puteri discreţionare şi care m-a denigrat emiţând în spaţiul public informaţii complet false, eu mă încăpăţânez să demonstrez că adevărul trebuie apărat cu orice preţ. Că adevărul nu se negociază, nu se vinde şi nu se cumpără. Şi nici conştiinţa mea!
In cadrul sedintei de azi, 4.03.2014, a Consiliului National al Audiovizualului (CNA), TVR a fost amendata cu 70.000 de lei, in principal pentru cenzurarea serialului documentar “Mostenirea Clandestina” de catre Stelian Tanase, fost propagandist comunist, in prezent director interimar al televiziunii publice. Reamintim ca transmisia emisiunii realizata de Monica Ghiurco cu istoricul american Larry Watts a fost intrerupta brutal, pe 7 februarie a.c., la orele 14.08, de catre Stelian Tanase, in timp ce era retrasmisa peste Prut, in Republica Moldova. Pentru ca nu exista amenda pentru cenzura (!), cea mai grava forma de atac asupra presei libere, CNA a dat amenda pe Legea audiovizualului pentru neprezentarea “casetei- martor”, facuta disparuta de echipa infractoare din jurul lui Tanase. Cine va plati amenda? Tot noi? Sau faptasul? Comisia de Etica si Arbitraj a TVR ar trebui sa se pronunte! La fel, Comisiile pentru cultură, artă și mass-media din cadrul Parlamentului României, care asigură controlul parlamentar asupra activității TVR.
Voi reveni cu amanunte, inclusiv despre “propaganda comunista” a lui Larry Watts!
In imagine: Larry Watts, dupa ce a infatisat in pielea goala reteaua agentilor sovietici si actele de pornografie intelectuala ale “elitelelor” din Romania, este pus la zid de catre unul din “mostenitorii clandestini” ai KGB-ului, Stelian Tanase.
O alta recenzie favorabila a fost realizata de Revista Serviciului Roman de Informatii (SRI), Intelligence, PDF Nr 20, (Pag 118), sub semnatura prof. univ. dr. Tiberiu Tanase. Daca SRI si revista sa oficiala reprezinta in conceptia distinsului director interimar si atat de temporar al TVR vectori ai “propagandei comuniste” si “national-securiste” atunci ar trebui sa-l cam ia de urechi, daca este asa de “tare”, pe George Maior, directorul SRI, care are in subordine ofiteri de informatii cu o medie de varsta de 35 de ani, nu pe Monica Ghiurco.
De asemenea, dr. Larry Watts impreuna cu prof. univ. dr. Ilie Badescu, creatorul Masterului de Studii de Securitate, au sustinut la invitatia celui din urma, o conferinta cu ecouri in mediile academice de pe ambele maluri ale Prutului, gazduita de Institutul de Sociologie al Academiei Romane si transmisa in direct in Republica Moldova (fara cenzura!).
In Romania, cartile istoricului Larry Watts au fost prezentate, printre altii, de: prof. univ. dr. academician Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. academician Florin Constantiniu (VIDEO aici), prof. univ. dr. Cristian Troncota, dr. Cristian Paunescu si dr. academician Mugur Isarescu (la BNR, VIDEO aici), prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (in organizarea Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana – Academia Romana, filiala IASI – VIDEO aici), prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean (la Universitatea din Craiova – VIDEO aici), prof. dr. Ion Varta (la Universitatea din Chisinau – VIDEO aici), prof. univ. dr. Ioan Scurtu (VIDEO aici), prof. univ. dr. Mihai Retegan si, nu in ultimul rand, fostul sef al SIE, dr. Ioan Talpes si actualul sef al SRI, dr. George Maior (VIDEO aici), s.a.
Alte recenzii ale unor “provocatori securisti” pot fi gasite la:
Mediterranean Quarterly (2011) 22(3): 115-118; recenzie de prof. univ. dr. Symeon Giannakos, seful Graduate Program in International Relations de la Salve Regina University, Rhode Island.
Iesirea din comunism n-a insemnat intrarea pe o cale dreapta spre o noua societate, cum ne spun teoriile schimbarii. Din contra. Acea iesire a fost comparabila cu intrarea într-un peisaj potrivnic, cu multe furtuni si turbulențe care-au preschimbat perioada aceasta intr-un interregn mai degraba decat într-o fază de tranziție. Interregnul este anarhic, lipsit de direcție, departe de un standard definițional. Primul obstacol a fost cel al sistemului de gandire. Elita guvernatoare a împins poporul român în mentalitatea acelor populații insulare care așteaptă un salvator din lărgimea oceanului, de peste mări.
Salvatori externi nu există și lucrul acesta se poate dovedi cu mersul lucrurilor în cele două cicluri de câte zece ani. Dacă în anii 90 din largul oceanului economic se zăreau la orizont marile corăbii salvatoare ale marilor metropole, începând cu 2001 aceste corăbii au dispărut deja sub linia orizontului căci criza izbucnită atunci a a fost asemenea unui tsunami care a împins slavatorii înapoi cu o forță pe care o masoară uriașul deficit provocat de marea disproporție dintre pasivul în lichidități al băncilor și activul nelichid plasat în investiții de lung termen și în împrumuturi substandard. America s-a trezit brusc în criză de lichidități ceea ce a preschimbat dolarul într-o adevărată fata morgana a celor care tocmai circulau pe imensitatea oceanului economic.
Pentru a ieși din criză s-a inventat piața swap-urilor, adică a achiziționării activelor cu risc de neplată (care încorporau deficite, ipoteci substandard etc.) ceea ce a transformat medicul financiar-bancar al planetei în vraci otrăvitor fiindcă banca garanta și ea cu derivate. În 2008, de pildă, swapurile s-au înmulțit „atingând o valoare pe hârtie de 60 de trilioane de dolari” devenind, cum precizează Roubini „cea mai importantă sursă a riscului sistemic” al lumii. Care metropolă mai putea veni în chip salvator din largul oceanului economic al lumii?
Neatenția, inabilitatea de a privi lumea în culorile sale reale au condus clasa politică la un gest asemănător cu consumul narcoticelor. Instalarea în această așteptare soteriologică a devenit cel mai nenorocit narcotic și primul obstacol social al României. Putem spune că opțiunea aceasta în forma ei soteriologică a creat un imens ”hazard moral” (încrederea într-o promisiune echivalentă cu instalarea într-o așteptare irealistă, care la sfârșit aduce nu salvare ci eșec spre dezastru), escaladat cu fiecare ciclu electoral. Fenomenul acestei încrederi de tip soteriologic are o anume recurență și revine ori de câte ori societatea se află în crize majore. Un atare fenomen a fost cercetat de către Roubini pe cazul opțiunii Greenspan, care a nutrit așa de mult speranța piețelor într-o intervenție salvatoare încât hazardul moral a dobândit proporții catastrofale din care s-a nutrit apoi cerul baloanelor speculative care pluteau deasupra piețelor americane și mondiale.
Opțiunea soteriologică a clasei politice românești a creat un hazard moral pe care l-a accentuat spre catastrofic refuzul clasei politice de a-și folosi autoritatea pentru a proceda la regelementări care ar fi controlat dansul frenetic al frontierelor libere pe teritoriul României. Un exemplu este piața restituirilor. În Ungaria guvernul a intervenit și a fixat un prag maxim la 100 000 de dolari americani pentru cea mai mare restituire. În România s-a preferat politica nonintervenției încadrabilă tipologic în ceea ce este cunoscut ca „opțiunea Greenspan”, adică în refuzul sau amânarea oricărei intervenții reglementative care ar fi controlat sălbăticia noilor piețe și astfel s-a ajuns la rezultate monstruoase de tipul celor ilustrate de restituirile frauduloase de terenuri și proprietăți, ca în Ardeal, unde au fost împroprietăriți nelegal familiile celor ce fuseseră despăgubiți de statul român la finele primului război mondial în urma procesului optanților.
Gândirea pe toată durata celor circa 25 de ani de fază ascendentă ai ciclului Kondratiev (1974-2001) a fost una prudențială și instituția de la vârf a acestui sistem de gândire a fost Comitetul Basel de Supraveghere bancară, creat în 1974, înființat de Guvernatorii Băncilor centrale ai grupului de țări G 10, deci ai marilor metropole. Într-un raport al Comitetului se preciza: „Slăbiciunile din sistemul bancar al unei țări, fie ea dezvoltată, fie în curs de dezvoltare, pot să amenințe stabilitatea financiară atât în țara respectivă cât și pe plan internațional” (apud Roubini, p 141-142). După declanșarea crizei, de fapt de prin 2001 deja apar la orizont nu corăbii salvatoare ci cuirasate amenințătoare.
Neșansa Europei de sud-est a fost să reintre în sistemul capitalist mondial sub semnul unor întâmplări pe care o guvernanță încrezătoare și naivă nu avea cum să le controleze, precum: inovarea financiară (acum se inventează sistemul bancar din umbră, cum a fost denumit), politica banilor accesibili, (legată și de intarea în ciclul Greenspan), eșecurile statului și ale sistemului bancar paralel. Una dintre inovațiile financiare este monetizare timpului viitor, al generațiilor de mâine. Fenomenul a fost denumit supraîndatorare. Când raportul dintre veniturile gospodăriei și datoria ei în SUA atinge raportul de 135% ne dăm seama că o asemenea gospodărie nu va plăti cu capitalizarea timpului prezent ci al timpului de mâine, adică va lăsa moștenire o îndatorare sau o sărăcie, deci tot o îndatorare. Mecanismul utilizat este acela al garantării titlurilor de valoare cu credite ipotecare. Aceasta a fost marea inovație a sfertului de mileniu. Fenomenul este explicat de către Roubini. Modelul tradițional al creditului, ne spune marele economist, se baza pe inițierea unei relații de creditare după modelul inițiere-deținere. Creditul se stingea în timpul prezent pe măsură ce creditatul își plătea ratele la credit și principalul. După inventarea titlurilor de valoare garantate cu credite ipotecare și a pieței obligațiunilor emise pe baza unui portofoliu de credite s-a născut un sistem nou care deja derula operații financiar-bancare cu ceea ce ținea de un viitor incert (căci creditele încă nu provocaseră nici o plată când deja obligațiile erau vândute pe piața titlurilor garantate cu astfel de credite). În felul acesta s-a ivit un model nou, conchide Roubini: inițiere-distribuire, care permitea bancherului să vândă obligațiile înainte ca ele să se fi stins și astfel s-a născut o piață care opera în contul timpului viitor, sporind enorm valoarea pe hârtie a acestor titluri garantate cu creanțe ipotecare, deci cu o muncă viitoare. Comerțul cu timpul viitor al împrumutătorului atinge praguri uriașe, care, doar în America atingea în 2006, precum s-a menționat, 60 de trilioane de dolari. Mecanismul poate fi regăsit la nivelul statelor. Când un stat atinge o îndatorare care trece de capacitatea sa de plată, el va glisa datoria spre un timp viitor asimptotic adică își va îndatora poporul pentru vecie.
O altă cauză obstaculară a fost vremea smintită de frică în care a intrat lumea începând cu marea criză (care atinge pragul de sus în 2007-2008). Ea a generat o „panică de secol XIX” care s-a propagat „cu o viteză de secol XX” (Roubini, 157). Nimeni, nici o elită nu mai putea gândi relaxat. A fost totuși un moment de mobilizare sistemică datorată băncilor centrale, care au aruncat colaci de salvare, în toată lumea, „băncilor mici și instituțiilor financiare de toate tipurile” (ibidem). Momentul acela, însă, nu s-a tradus peste tot în politici de salvare, ci din contră, în politici de înăsprire peste pragurile de suportabilitate a populației ceea ce a condus la o prăbușire a încrederii în instituțiile statelor. Marea panică a adus după sine marea neîncredere, adică o criză de legitimitate cum n-a mai fost de pe vremea prăbușirii imperiilor la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, acum nu imperiile sunt vizate ci statele naționale. Această criză de încredere a devenit cel mai greu obstacol în calea spre o societate bună. Alianța tacită sau croită a băncilor centrale n-a fost urmată, la momentul doi al crizei, de o alianță a guvernelor naționale, astfel că instrumentul înlăturării neîncrederii n-a existat. Pe acest fond s-a produs primăvara arabă (movement of rage, cusintagma lui K. Jowitt) și tot pe acest fond s-a declanșat insurecția populară (insurectionary movement) în Estul Europei contra expansiunii marilor corporații. Popoarele au luat inițiativa, adică au inițiat, în stilul lor, operații de apărare, dar din păcate reacțiile guvernelor întârzie, rămân prea încete. Se distinge totuși modelul polonez, de pildă, care a reușit să edifice o mare societate mixtă americano-canadiano-poloneză cu o proporție acționară de 1/3. Alt model este cel francez urmat și de bulgari prin care se interzic unele tipuri ale industriei extractive cu mare risc ecologic, precum exploatarea gazelor de șist. Modelul românesc e și de această dată cel bazat pe o bâlbâială prelungită a celor aflați la cârma țării, care nu au curajul să ia taurul de coarne și să spună „Nu” operațiunilor riscante, precum au spus francezii și bulgarii, nici nu se mobilizează prin vreun impuls antreprenorial ca al polonezilor ori printr-un fel de reacție naționalistă precum a ungurilor. Guvernanții români se bălbâie, arată că ori nu știu ce vor ori nu sunt în stare să aplice ceea ce știu. Pe acest fond criza de legitimitate se prelungește și fenomenul ocupării Pieții Universității devine unul endemic, ca o boală netratată.
Un alt obstacol se referă la împingerea României într-un fel de războaie de tip nou pentru care n-a existat nici o pregătire. În 1995 am avertizat în cadrul Clubului de la Sinaia asupra războiului logistic care fusese declanșat în România în cadrul marelui proces de rapidă dezindustrializare a țării. Exemplul cel mai coincludent este cel al modului în care a fost falimentate o binecunoscută oțelărie electrică, prin rupturi repetate ale legăturilor cu furmizorii de energie electrică, ceea ce avea ca efect înghețarea odată cu oțelul și a furnalului, provocând astfel scoaterea definitivă din uz a unui asemena furnal. Teoria pieței libere ne spune că e firesc ca furnizorul de energie să întrerupă furnizarea de îndată ce plata este întârziată. Teoria modernității reflexive (U Beck) ne spune, însă, că în aceste situații intervenția statului este obligatorie. Faptul că privatizarea s-a făcut fără de nici o prevedere și deci condiționalitate arată esența războiului logistic care vizează tocmai crearea unor astfel de sincope. Al treilea obstacol a fost sistemul de gândire pe care s-a fundamentat procesul reformei. Acesta s-a materializat în cele două legi; legea 18 a fondului funciar și legea 15 a fondului industrial. Cele două legi atestă un sistem eronat de gândire din care a ieșit reforma oligarhică și o altă fațetă a războiului logistic. Acest sistem de gândire a fost marea piedică în calea spre o societate bună, adică o societate care ne permite să trăim toți sub o nouă calitate socială și deci sub un standard civilizațional înnoitor. Prin urmare alternarea războiului logistic și a reformei oligarhice a fost cauza principală a impasului actual. Un alt obstacol a fost profilul actorului chemat să inoveze. Acesta a fost nu un inovator ci un anarhist. Inovatorul se vede în ceea ce Schumpeter a numit „distrugerea creatoare”. Anarhistul împlinește doar prima parte a sintagmei: distrugerea. S-a distrus enorm și nu s-a creat mai nimic în afara imperiilor de carton ale baronilor reformei. Al cincilea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei morale, abandonul imperativului moral în tot și în toate, Familia a crezut că singura ei datorie este instruirea copiilor și așa au ieșit amatorii de hârtii galbne numite diplome, care acoperă un trist deficit de capital intelectual și moral. Defecțiunea mașinăriei morale s-a agravat prin instaurarea puterii statului magic. Au apărut diseminatori de televiziuni locale care au început să transmită non-stop filme pornografice, astfel că totalitarismul sexual s-a instaurat cu o rapiditate uimitoare și cu efecte devastatoare, adăugate la cele ale dependenței de TV și de internet. Înlocuirea statului ideocratic cu „statul magic” (Huxley) a fost perceput ca o eliberare când în realitate el a fost o nouă robie. Lanțurile ruginite de fier au fost înlocuite cu lanțuri lucitoare de aur sau de argint dar tot lanțuri doar că lasă iluzia adusă de efectul luciului hinotizant. Al șaselea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei gândirii prin vânătoare miturilor, a simbolurilor, a credinței, care sunt operatori strategici în economia gândirii. S-a născut astfel o economie a gândirii eronată, dacă ținem seama de faptul că un simbol este, cum spune Acad Tudorel Postolache, o ”bibliotecă a oralității condensate”. Figura unui erou, mitul și simbolurile, invocarea geniului eponim și deci a operei eponime, sunt mijloce unice ale performanței economiei de gândire și tocmai acestea au fost distruse de către actorii reformei din cultură, adică de noii anarhiști. Mașinăria gândirii poate fi acaparată de sisteme de gândire eronate și astfel conduce la grave eșecuri. La startul modernității noastre, misiunea „reparării” mașinăriei gândirii moderne românești a fost asumată de geniul lui Eminescu. Acesta a apărat gândirea românească de eroarea preluării mecanice a marilor teorii care erau total inoperante în sistemul realității românești. Rând pe rând, Eminescu a eliberat economia noastră de gândire de utilizarea mecanică a teoriei salariului natural a lui Ricardo, a teoriei avantajului comparativ, propunând în schimb premizele teoriei costurlor aferente, iar în replică la teoria fiziocratică a muncii țărănești Eminescu dovedea că munca industrială are o valoare augmentată de capitalul tehnic încorporat, în locul teoriei darvinistă a selecției celui mai adaptat a propus teoria selecție sociale negative etc. etc. Eminescu a fost atunci salvatorul de geniu al economiei gândirii teoretice românești și reparatorul genial al unei mașinării de gândire pe cale de a se gripa. Nimeni n-a preluat misiunea lui Eminescu la startul acestei a doua tranziții, cum s-ar putea denumi revenirea la capitalism după interregnul comunist.
“Pentru straini cartea este utila sub aspectul reflectarii gandirii din intelligence-ul romanesc si transformarilor actuale si un indicator al preocuparilor vechi si noi pentru specialistii romani in domeniu. Este, de asemenea, de interes pentru cei care analizeaza comparativ reformele in intelligence si preocuparile in domeniu in spatiul post-comunist.”
Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb.”
Mihai Ghimpu: “Să ridicaţi lumânările în sus să se vadă şi de la Guvern, şi de Preşedinţie, şi de la Parlament, şi de la Moscova, şi de la Bucureşti. Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român.”