Victor Roncea Blog

„Nostalgia“ nu are halta la Trianon

Ar fi trebuit sa vorbesc despre alegeri ca despre  un important semn de intrare în normalitate si, desigur, ca despre o garantie ca scolile si spitalele desfiintate vor fi repuse în circuitul firesc. Din pacate, însa, nu pot trece cu vederea  faptul ca prin Transilvania bântuie cam demult, si tot mai frecvent, niste fantome care raspândesc iarasi ura si mârlanie.
De 92 de ani, maladia de care sufera acestea se numeste Trianon, iar când se apropie 4 iunie,  Transilvania se umple de honvezi în uniformele si cu drapelele de altadata, se dezgroapa si se îngroapa  morti si trimisii „tarii-mama“ se poarta de parca românii ar fi o etnie neînsemnata, pe cale de disparitie. o populatie aparuta în spatiul transilvan mult dupa cea maghiara.  Fantoma din acest an are un nume: Kover László si este presedintele Parlamentului ungar. Cum era de asteptat, n-a venit singur, ci a trimis pe alte cai  cenusa lui Nyiro Iozsef, „apostolul secuilor“, poet si gazetar, iar în restul vietii un antiromân si un antisemit înflacarat fara nici cea mai mica asemanare sau legatura cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Lucian Blaga; cum s-a spus. Sigur, pamântul este generos, ofera odihna vesnica tuturor celor ce au avut viata – plante si animale, buni si rai, hoti si criminali, sfinti si pacatosi. Mi-e imposibil sa uit ca un sfânt, un adevarat sfânt al românilor, Inochentie Micu Klein,  spunea, dupa 24 de ani de  exil chiar la Roma, ca nu poti învia decât în pamântul patriei. Mi se pare normal ca si Nyiro, daca într-adevar si-a dorit asta, sa  se întoarca de unde a plecat, desi cât a fost în viata nu s-a simtit bine printre valahi. Dar, este  la îndemâna oricui sa observe, Nyiro n-a fost adus la noi pentru odihna eterna, ci pentru a raspândi, fie si sub forma de cenusa, ura, lacrimi si  sânge, asa cum s-a întâmplat cu 22 de ani în urma, la Târgu Mures. Atunci a lipsit Nyiro, dar nu si lozincile de ieri si de azi. Caci si acum s-a urmarit ca înhumarea cenusii sa coincida cu marele pelerinaj de Rusalii de la Sumuleu, localitate prin care, pe vremea Diktatului, trecea frontiera, iar  trenul aflat la dispozitia pelerinilor avea un nume usor de decodat: „Nostalgia“. Pâna la urma, chiar si acest sentiment este de înteles. Nefiresc  mi se pare sa-i jignesti pe cei ce îti dau voie sa te manifesti cum vrei, sa traiesti în ce secol si în ce atmosfera îti convine, desi civilizat ar fi sa tii seama si de ceilalti, sa le menajezi sentimentele, sa nu-i provoci neîncetat.
Cu niste ani în urma am fost la Hiroshima, orasul în care a cazut prima bomba atomica. Soferul si cel ce ma însotea erau supravietuitori. Familiile lor au murit în conditii îngrozitoare, dar si la fata locului si mai târziu,  la multe zile dupa ce am iesit din atmosfera de acolo, au refuzat sa pronunte chiar si numele tarii de provenienta a celor ce au fabricat si aruncat bomba. Lectiile istoriei sunt adesea foarte brutale si nu cred ca ar fi fost nevoie de 92 de ani pentru a le întelege. Iata, mai bine de o jumatate de secol, în Baia Mare si apoi în Cluj, am trait printre unguri, iar în perioada Diktatului de la Viena am fost si cetatean al Ungariei, al unei Ungarii faloase si agresive pe care cei de vârsta mea au iertat-o, dar nu cred sa o fi uitat. Se stie ca aceasta a dobândit Ardealul de Nord fara ca armata noastra  sa fi tras un singur glonte, datorita unui rege las, Carol al II-lea, a unui Consiliu de Coroana la fel de las si a guvernului Gigurtu care  nu a avut curajul. sa riposteze nici macar atunci  când aviatia lui Horthy, înainte ca „arbitrajul“ sa se fi încheiat, a ajuns pâna la Brasov si Satu Mare. „Învingatorii“ s-au laudat ca au venit în Ardealul de Nord pentru o mie de ani, dar au fost obligati sa-l paraseasca cu 996 de ani mai devreme prin jertfa  armatei noastre care, în mai putin de o jumatate de secol, a intrat de doua ori în Budapesta salvând Ungaria nu numai de comunistii lui Béla Kun, ci si de fascism, strapungând, cu mari sacrificii, cele trei centuri de aparare ale Budapestei. Se întelege, în Europa Unita cu totul altfel se pun astazi problemele, dar oricum s-ar pune, si în orice context,  sunt greu de suportat la nesfârsit provocarile,  jignirile si dispretul chiar si daca te gândesti  la zecile de mii de români cazuti pe pamântul Ungariei. Nu fac parte dintre cei care exagereaza meritele etniei sale. I-am descris de atâtea ori pacatele, erorile si esecurile… Dar nici nu pot trece cu vederea faptul ca tocmai cei pe care i-am ajutat în momente dificile  se poarta de parca istoria începe si se sfârseste cu ei. De fapt, nu e bine sa alegi din istorie numai ceea ce îti convine si nici sa ramâi prea mult în urma ei precum fetele batrâne întepenite într-un moment frumos al tineretii lor.  Faptele ostasilor lui Horthy si ale admiratorilor acestuia din perioada Diktatului ma îngrozesc si astazi, ca si brutalitatea  administratiei si a jandarmilor cu celebrele pene de cocos la palarie. Celor ce sunt de-o seama cu mine, cuvântul Horthy le aduce automat în memorie atrocitatile comise în Moisei, Sarmas, Huedin, ca si în multe alte locuri si te întrebi daca, tacând la nesfârsit, altii  din dinastia lui Nyiro ca, de exemplu, locotenentii Vasvari si Akosi, care au condus represaliile în cele  doua localitati salajene, Ip si Traznea, nu vor fi curând comemorati ca eroi civilizatori.  Dupa Revolutie au aparut noii internationalisti care au sustras istoria si cultura româneasca dintre preocuparile noastre majore. Si nu numai ca au desfiintat scoli, dar au vândut pe sub mâna pâna si mari capitole din istoria României. Bagatelizând totul, Transilvania mai este confundata cu Boc si cu cei ce, de dragul unor voturi, au minimalizat orice lege, regula, institutie. Azi suntem o tara spoliata de valorile ei, o tara fara sfinti, o taraba de pe care oricine poate cumpara orice. Kover László ne face „barbari“, desi nu îmi amintesc ca noi, românii,  sa fi fost aceia care au  scos copiii cu baionetele din burta mamelor. În ce ma priveste, nu i-am confundat niciodata pe unguri cu coechipierii presedintelui Parlamentului maghiar. Confratii mei din Cluj, scriitorii maghiari, precum si numerosii profesionisti cunoscuti acolo mi-au impus respect si admiratie nu numai pentru ceea ce au scris, ci si pentru ca am fost pe aceeasi baricada în anii cei mai grei ai „epocii de aur“. Prin intermediul lor am cunoscut, cu incontestabil folos, cultura si civilizatia maghiara. De aceea nu cred ca trebuie sa tacem  când golanii si bisnitarii nostri si ai lor îsi dau mâna peste sau pe sub frontiere. Transilvania a fost si trebuie sa ramâna un spatiu al tolerantei, iar agitatia acestor apostoli ai urii, darâmarea statuii mitropolitului Saguna din Ungaria sau incendierea casei lui Avram Iancu din Târgu Mures nu sunt exemplele cele mai potrivite de toleranta, dupa cum nici blestemarea neîncetata a Trianonului. Daca timp de aproape o suta de ani aceasta nu a dat nici un rezultat, poate ca ar fi nevoie de alti politicieni, nu de alta istorie.

AUGUSTIN BUZURA

Revista Cultura