Larry Watts lansează la Bistriţa volumul “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” in ziua Marii Uniri
Evenimentul va avea loc în 1 decembrie, de la orele 17.00, la Hotel Metropolis. Invitaţii speciali care vor lua cuvântul sunt Ioan Talpeş, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe, Oreste Teodorescu, realizatorul emisiunii “Codul lui Oreste”, ziaristul Victor Roncea, directorul general al Editurii RAO, Ovidiu Enculescu, precum şi directorul Bibliotecii Judeţene, Oliv Mircea, şi colonelul în rezervă Ioan Gaftone.
Lansarea volumului “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” va coincide cu celebrarea a doi ani de existenţă a portalului de ştiri Bistriţa24.ro.
Larry L. Watts a fost consultant al Corporaţiei RAND în timpul revoluţiei, călătorind destul de des în Europa de Est înainte de 1989. Istoricul american a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare, a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării la reforma din domeniul armatei şi a susţinut cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea României în NATO. De asemenea, între anii 2001-2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate, activitatea sa fiind recunoscută de Serviciul de Informaţii Externe, de Preşedinţia României şi de Ministerul Apărării.
“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” vine să examineze interesele strategice aflate în spatele relaţiilor antagoniste ale României cu “aliaţii”din Răsărit, motivaţiile incredibilei sfidări a ţării noastre la adresa Moscovei, metodele de “eliberare” militară şi de securitate din jugul sovietic, scopurile opoziţiei faţă de politicile de la Kremlin şi, mai ales, reacţia sovieticilor şi a loialiştilor din rândul membrilor Pactului de la Varşovia în cele mai înalte consilii ale acestora, aşa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanţi militari şi de organe ale securităţii statului. Îţi taie respiraţia! Prezentând o înşiruire fascinantă de date şi informaţii din surse neexplorate înainte, Watts ne oferă ocazia de a înţelege calea sinuoasă şi contradictorie străbătută de români de la începuturile epocii moderne până în 1978, nu din perspectiva declaraţiilor publice oficiale sau a publicaţiilor interesate, ci prin dezvăluirea proiectelor, planurilor şi faptelor concepute în umbră, prin cuvintele celor care le-au conceput, apreciază Ioan Talpeş, fost director SIE.
Vineri 25 noiembrie 2011, la ora 18:30, la standul editurii “RAO” din targul de carte “Gaudeamus” de la Romexpo va avea loc un eveniment editorial care va genera un adevarat cutremur politic. Cunoscutul grafician Eugen Mihaescu, care a fost ani de zile consilier personal al presedintelui Ion Iliescu si apoi ambasador al Romaniei la UNESCO, a decis, asa cum promitea inca din anul 2004, sa povesteasca amanunte explozive despre experienta sa in culisele puterii. Personajele — politicieni, diplomati, jurnalisti — sunt arhicunoscute, dar sunt vazute dintr-un unghi care a ramas necunoscut pana astazi marelui public. Citind aceasta carte despre “ieri”, veti intelege de ce traim atat de rau “astazi”: “Nu ne eliberam de trecut decat infruntandu-l!”, transmite Editura RAO.
Ziaristi Online va ofera unul dintre primele capitole ale cartii care, cu siguranta, il va baga din nou in spital pe Ion Iliescu. In acest prim extras publicat in exclusivitate aflam cu un individ care “fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika” isi imagina in trenul prezidential care se indrepta de 1 decembrie 1990 spre Alba Iulia, “în timp ce șiroia de transpirație”, cum ar putea sa deturneze intreaga conducere a Romaniei la Budapesta. Mai aflati cum “Petrică, vrednicul pui de cominternist”, pe platoul de la Alba Iulia “dirija galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l”. O alta imagine plastica “transpirata” de graficianul Eugen Mihaescu in scris este cea a “juntei militare care sărbătorește reușita loviturii de stat” a lui Ion Iliescu, la un chiolhan organizat într-o școală militară. Militarii din delegatie “erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate”… Va invitam sa va delectati cu aperitivul:
După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.
La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.
Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era…
Rebutul Cioroianu de la Dilema lui Plesu, marele pitic de gradina al lui Dinu Patriciu, emite in sarja atacuri la Ziua Nationala dupa cum a fost intors cu cheita pe la spate la Cooperativa de papagali antiromani denumita pompos Colegiul Noua Europa (Novaia Evropa). Cioroianu se integreaza in campania masiva dusa in ultima perioada impotriva Marii Uniri, la care s-au inscris principale ziare si posturi tv din fosta presa romana, pe linia trasata de Laszlo Tokes si ingrosata de un Dan Puric sau David Schwartz. La emisiunea celor doi retarzi acoperiti-descoperiti ai EvZ, baiatul cu peruca rosie cazuta-n barba si fetita atat de abuzata, metaforic vorbind, de intreaga conducere a UDMR ca a ramas cu gura stramba, pe numele lor alese Marian si Lupea, s-au emis atatea enormitati penibile, incat tare mi-e teama ca “mogulul cel bun” a pierdut de tot controlul asupra postului B1 TV in favoarea unei brigazi neo-kominterniste care i-a trantit pe masa geamantanul cu sute de lei albastre, pierdut intr-o zi de 21 decembrie in fata la Melody Bar… Mi-e greu sa le enumar, atat de multe au fost (urmariti si cum cei doi numara pe degete cati ani sunt de la Marea Unire!). Asa ca o sa pun emisiunea aici. E bine sa ramana. Ideea centrala e in titlu. Mai jos, cateva extrase din putul cioroianesc, asa cum si le-au publicat ei in Fituica Zilei:
– Ce am aflat în schimb astăzi, în cursul dimineații când se desfășura parada, am primit un mesaj chiar din curtea Cotroceniului. Domnul președinte știa de câteva zile că urma să aibă parte de o primire ostilă. Am convingerea că știa cu câteva zile înainte sau s-a gândit că va fi huduit și a ales să nu fie azi la paradă.
– Acest tineret atât de cosmopolit pe care îl vedem, eu cred că este în așteptarea unui mesaj efectiv patriotic și național. Acest mesaj nu se dă.
– Eu n-aș fi pus ziua națională de 1 decembrie. Nu știu când aș fi pus-o, poate pe 9 mai sau pe 10 mai. 9 mai este republican iar 10 mai înseamnă monarhist în România, așa că picăm în alte polemici. Noi mereu am schimbat zilele astea, deși 10 mai a stat vreo 70 de ani. Dacă ar fi în puterea mea aș propune ca în primul rând ar trebui să fie o dezbatere. După care un referendum cu cinci variante. Și atunci lumea ar putea alege. Comunitățile, oamenii, națiunile au nevoie de sărbători. Sărbătorile sunt un fel de liant comunitar.
– Eu nu știu dacă generația copilului meu va mai sărbători Ziua Națională pe 1 Decembrie. E un sentiment de instabilitate și provizorat, dar noi după 1948 am stat într-un perpetuu provizorat. A venit stalinismul, a fost înlocuit stalinismul, a venit național-comunismul, apoi am dat jos național-comunismul și a venit tranziția. Acum am terminat tranziția sau cel puțin o parte a ei, suntem aderați dar nu suntem integrați. La noi chiar putem vorbi de o nesiguranță care ne macină, în fond, pe toți. Din acest motiv nu integrăm sărbătorile.
– Dacă ar fi să fiu sincer, eu cred că unii oameni au nevoie de puțină mitologie a propriei istorii. Mă refer la oamenii care rămân la basic-ul acestei științe. Sunt un susținător al demitizării istoriei dar cred că acest lucru trebuie făcut la nivel de specialiști. Dar cel care pleacă din școală și se face chelner, eu aș prefera să rămână cu ideea că am avut un Ștefan cel Mare, nu să îi spui că Ștefan cel Mare a fost sângeros și afemeiat pentru că astfel poate va simți un sentiment de rușine că este român.
– Eu aș prefera o zi națională care să ne unească. 1 Decembrie este puțin cam constrângătoare.
– Pe vremea de azi-dmineață cred că nici suedezii sau finlandezii nu s-ar fi plimbat pe străzi. Eu cred că mulți s-au bucurat de această zi, dar nu trebuie să te aștepți la parade cu majorete pe stradă pentru că nu se vor întâmpla.
In cadrul unei campanii generale desfasurate in fosta presa romana impotriva sarbatoririi Zilei Nationale de 1 Decembrie (vezi aici de ce), azi, TVR Info, post “national” platit de prostii de romani, a prezentat un interviu realizat in studiourile din Dorobanti cu un “regizor” de 24 de ani, ajuns mare vedeta de cand la conducerea TVR s-a instalat gasca anti-romanesca condusa de extremistii de la GDS.
“10 mai este ziua regelui, dar eu nu sunt un regalist. 23 august a fost un succes pentru ca a fost incheiat pactul cu regimul fascist”, a afirmat nonsalant, “regizorul” David Schwartz, nominalizat anul acesta la categoria “Debut” in cadrul Galei Premiilor UNITER. Adica sa fie ca pe vremea comunistilor, normal, ca asta sunt GDS-istii nostri. “1 decembrie reprezinta unirea, insa, daca ne uitam la populatia din Transilvania, constatam ca aceasta nu este prea incantata de aceasta unire. Unirea a adus in Romania o multime de minoritati nationale cum ar fi cea maghiara, turca. In Dobrogea cea mai mare parte a populatiei era de nationalitate turca, turcii fiind mai multi decat romanii acolo”, a mai spus gaozarul TVR (termen prezidential – nota mea).
“Data de 1 decembrie nu inseamna foarte mult pentru mine pentru ca nu cred in ideea de stat national. De mic am fost obisnuit ca de 1 decembrie avem doar zi libera. Eu nu sarbatoresc ziua de 1 decembrie. Marea majoritate a prietenilor si a cunoscutilor mei nu sarbatoresc 1 decembrie”, a continuat, imperturbabil, “vedeta” TVR, adaugand: “Acum multa lume rade cand se afiseaza drapelul national, in vreme ce, in alte state, drapelul national este afisat cu mandrie”. Dar, totusi, “Nationalismul ne-a facut foarte mult rau atat in anii ’30 cat si dupa anii ’70. Valorile nationale sunt compromise… Nationalismul vine de la modul cum te identifici cu minoritarii”, a mai spus “valoarea nationala” a TVR.
In incheiere, intervievatoarea a mai apucat, totusi, sa marcheze Ziua Nationala cu un si “noi suntem romani”: “Sa ne bucuram, totusi, de acest 1 decembrie, ca suntem romani…” Asa romani…
Marturia lui Ion Gavrila Ogoranu: “Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (…). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul.
După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.”
“Traim o perioada in care istoria nationala este lichidata cu buna stiinta”, a afirmat cu greutatea unei ghilotine un istoric de marca al Romaniei contemporane, la aniversarea aproape invizibila a 150 de ani de la nasterea lui Alexandru Averescu, unul din cei trei maresali ai Romaniei, alaturi de Constantin Prezan si Ion Antonescu. Ucraina, vecina noastra buna, l-a executat deja pe Maresal, fara sa declanseze nici o reactie oficiala din partea Romaniei. Asa ca, poate, profesorul Florin Constantiniu chiar are dreptate.
Strateg, militar, luptator cu arma si cuvantul, artizan al reintregirii, prim-ministru al Romaniei de trei ori, ministru al Apararii, ministru de Externe, membru al Academiei Romane, decorat cu ordinele “Steaua Romaniei” si “Coroana Romaniei” si cu medaliile “Bene Merenti” si “Crucea Trecerii Dunarii”, alaturi de alte 120 de decoratii. Este adevarat, de reprobat pentru patronarea inabusirii revoltei taranului roman impotriva arendasilor care umpleau ca omizile Moldova (si-a dat apoi demisia), dar de aplaudat pentru arestarea participantilor la primul congres al PCR. Si-a mai spalat apoi din pacate ajungand cu trupele la portile Sofiei si recuperand astfel sudul Dobrogei, Cadrilaterul, cu judetele Durostor si Caliacra, conform pacii de la Berlin de dupa razboiul de independenta. Nu este cazul sa-l preamaresc eu pe acest mare om de stat al Romaniei, fondator al Ligii si Partidului Poporului, dar nici autoritatile de azi nu au dreptul sa-l preamicsoreze. Nascut in satul Babele, din Buceag, Basarabia de sud, langa Ismail, dupa moarte localitatea a primit numele sau: Maresalul Averescu. Tatal Maresalului se distinsese in sat prin ridicarea scolii. La 150 de ani de la nasterea sa, un grup de romani inimosi a vrut sa instaleze un bust al marelui roman chiar in fata scolii ctitorite de parintele sau, invatatorul Constantin Averescu. Nu s-a putut. “Fratii” ucraineni, care au pus acum stapanire pe pamanturile romanesti vor sa modifice, pana la stergere, la lichidare, si istoria, in ciuda faptului ca satul e locuit tot de romani. Insa acum sunt numiti “etnici moldoveni”, iar numele catunului nu mai e nici Babele, nici Maresal Averescu, ci Oziornoie (ce mama haholilor o insemna?!). La Bucuresti, amagiti cu diversiunea spionului Floricel si imbatati de victoria diplomatiei pentru capitalul interesat in gazele din Marea Neagra, autoritatile statului condus – nu o data, ci de trei ori! – chiar de catre Maresalul Alexandru Averescu, au amutit la aceasta ofensa inimaginabila. Adica au intrat in starea lor naturala, in adormire. Ce trebuie facut pentru a fi trezite?
Profesorul Gheorghe Zbuchea s-a stins din viata azi, 29 decembrie 2008, in jurul pranzului. Profesor in cadrul catedrei de istorie universala a Facultatii de Istorie, Universitatea Bucuresti, Gheorghe Zbuchea a fost cel mai de seama cercetator roman al istoriei romanilor sud-dunareni. Printre contributiile sale se numara mai multe volume asupra istoriei tarilor balcanice, dar si o seama de editii de documente si sinteze asupra comunitatilor romanesti din Peninsula Balcanica. Profesorul Zbuchea a coordonat in ultimii ani mai multe teze de doctorat ale unor romani din Serbia cu privire la istoria romanilor din dreapta Dunarii. Studentii si apropiatii isi vor putea lua ramas bun de la profesorul Zbuchea pe 30 decembrie la capela cimitirului Sfanta Vineri, iar inmormantarea va avea loc pe 31 decembrie la Manastirea Caldarusani. https://www.centruldestudii.ro/
Domnul Profesor
Neobosit, venea adeseori la redactie, mereu pe jos, indiferent de vreme, pentru a-mi aduce o ultima lucrare sau noutate despre romanii din jurul granitelor, “fratii nostri din afara”, cum le spunea. L-am cunoscut personal in America, in urma cu mai multi ani, la un Congres al aromanilor, organizat de dr Aureliu Ciufecu – prezidentulu a Congreslui trâ Culturâ Macedo-Română ditu SUA. Nu-mi venea sa cred ca profesorul caruia ii citisem cu veneratie studiile despre cultura romanilor din Balcani imi statea acum in fata, intr-o incapere mica a Universitatii “Sacred Heart” din Fairfield-Connecticut, elaborand impreuna rezolutia Congresului. De fapt, evident, a facut-o dansul aproape integral, cu o elocventa de admirat. M-a abordat apoi, direct, in urma unei conferinte a Centrului de Geopolitica de la Sociologie: “Trebuie sa lucram impreuna, domnule Roncea! Imi place de dumneata.” Si asa am si facut, de atunci. Eram “compatibili”. Chiar fara se se cunoasca prea bine, cei uniti de aceleasi idealuri se recunosc imediat intre ei. Si atunci cand e nevoie sunt unul. Era legat, inevitabil, si de – cum ii spuneam eu – “vechea garda” care avea de a face cu Basarabie. Cu toate acestea mie imi era mereu aproape. “Trebuie sa facem tot ce putem pentru tara”, imi spunea cand ii reprosam, mai in gluma, mai in serios, ca se afiseaza cu “diversi”. A fost, practic, unul dintre acei sfatuitori care prefera bucuria anonimatului la ceasul unei realizari, cum au fost volumele “AXA – Noua Romanie la Marea Neagra” sau “Eroi pentru Romania – Transnistria si amenintarile Rusiei la Marea Neagra”. Intr-o zi a venit cu ochii iradiind de lumina la biroul meu – nu-i placea comunicarea prin telefon decat pentru mici detalii organizatorice – sa-mi spuna: “Am reusit! Am tot cursul lui Bratianu!” Cursul integral al marelui Gheorghe I Bratianu “Chestiunea Marii Negre”, sustinut la Universitatea din Bucuresti intre 1942-1943. “Fantastic!”, am exclamat si eu la fel de entuziasmat. Il obtinuse in manuscris, cu adnotarile originale, de la urmasii istoricului ucis de bolsevici la Sighet. M-am intalnit a doua zi cu Domnul Profesor, la o bere, unde-i placea dansului sa mearga, aproape de casa, la “Harbor”, in Piata Amzei, pentru a-mi oferi copia manuscrisului. Am folosit largi extrase, privitoare la expansiunea sovietica la Marea Neagra – o analiza perfect valabila si astazi – in “Eroi pentru Romania”. Cand ne reintalneam, Domnul Profesor ma aborda, strengareste: “Sa-mi mai dai niste volume din Eroi, ca le-am epuizat pe celalalte. Le-am dat cui trebuie!…” Imi placea modul in care il folosea pe “trebuie”. Era omul lui “trebuie”. Pentru istorie, pentru romani, pentru Romania. Alte fragmente din studiul lui Bratianu, supervizate de dansul, au fost publicate intr-o lucrare conceputa special pentru Summitul NATO in colaborarea Fundatiei Pentru Romania cu Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti si Serviciul Roman de Informatii: “Dimensiunea Rasariteana a NATO – SUA, NATO, Romania si zona extinsa a Marii Negre”. Pentru 27 martie, 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu tara, am lucrat impreuna si separat, realizand amandoi doua manifestari. Vorbisem cu dansul pentru publicarea unui album omagial cu documentele Unirii. Pana la urma s-a ales, la aniversarea a 90 de ani, doar de o expozitie, pe care, cel mai probabil, nici organizatorii nu stiu cine a inspirat-o. Ultima oara m-am auzit cu dansul pentru a participa la conferinta organizata de Fundatie inainte de alegeri – “Ai cui sunt romanii din jurul Romaniei? – Solutii, probleme, provocari”. Mi-a spus de atunci: “Sunt bolnav, dar vreau sa vin. O sa fac tot posibilul sa ajung!”. Nu a ajuns. Ceea ce ne-a provocat ingrijorare. L-am sunat seara, dupa conferinta. Nu a raspuns. S-au apropiat alegerile, campanie, Basarabia, etc. Cand m-am intors in tara, am aflat ca este tot bolnav. Mi-am propus cu cativa apropiati si fosti studenti de-ai dansului sa-i facem o surpriza: sa aparem la usa blocului si sa-l invitam jos, la o bere si o tacla. De data asta nu am mai ajuns noi. Acum, sunt convins, sta la o tacla, cu mult nesat, chiar cu fratele sau de misiune, istorica, Gheorghe I Bratianu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, alaturi de toti aparatorii neamului romanesc!
December 1st, 2011 
VR 
Larry Watts lansează la Bistriţa volumul “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” in ziua Marii Uniri
Posted in 
Tags: 
