Sursa “A” transmite: …Ca o paranteză la anul 2003 (30 mai), iată şi câteva paragrafe din discursul oficial, de la Cotroceni, al lui Ion Iliescu:
Cu o decada în urmă, în mai 1993, aici la Cotroceni, am cunoscut delegaţia Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Sud condusă de Suveranul Mare Comandor C. Fred Kleinknecht. Succesul acestui dedicat om de a restabili Francmasoneria Ritului Scoţian în România este o nouă mărturie a puterii si vitalităţii regenerate a naţiunii noastre. Ilustrează încrederea în abilitatea noastră de reconstrui tradiţiile care au contribuit la viaţa spirituală româneasca, conectându-ne la evoluţia democratică a Europei şi a lumii.
Suntem la curent cu rolul jucat la nivel mondial de Masonerie şi de contribuţiile sale la crearea Europei moderne în special la începutul revoluţiilor de la 1848. În mod particular, Masoneria a contribuit la stabilirea României moderne şi la unitatea statalităţii. Cu toate acestea, aceste fapte au fost ascunse în România pentru ultimii 50 de ani.
Astăzi, recunoaştem că multe stadii din istoria noastră pot fi relaţionate cu incredibilii Masoni români care au fost cu adevărat oameni de stat, intelectuali prodigioşi şi figuri iluminate. Prin viziunea lor, au trasat destinul naţiunii noastre şi idealul lor de a unifica statalitatea, ideal împărtăşit de toţi românii care a devenit realitate în 1918, tot prin iniţiativele şi contribuţia patriotică a Francmasonilor.
În contextul globalizării de astăzi, viitorul unei naţiuni civilizate şi moderne nu poate sta în afara dialogului. Avem nevoie de cât mai multe punţi cu putinţa pentru a facilita schimbul cultural. Francmasoneria este parte a acestui proces. Este un vas de comunicare pentru toate forţele doritoare să lucreze în binele naţiunii Române, la dezvoltarea sa şi la deplina sa afirmare.
Ceremonia glorioasa din această seară este menită ca luare aminte a continuităţii Francmasoneriei române şi ca expresie de gratitudine faţă de toţi masoni români care au desăvârşit-o.
Sursa “A” informeaza: Pentru a pregăti terenul înainte de întâlnirea strategică cu mafiotul şi masonul Licio Gelli (cel care a distrus Italia şi a răsturnat cel puţin două Guverne), grupul infractor Săvoiu & Nestorescu-Bălceşti a realizat o vizită la Paris, unde s-au reunit cu bulgarul Marcel Schapira, informatorul securităţii din exilul românesc şi turnătorul de masoni români care au crezut că au scăpat de mâna lungă a securităţii.
Discuţiile celor trei (chiar dacă au fost patru, dacă nu-l uităm şi pe controversatul Victor Agapicescu) de la finele lui noiembrie 2010 au avut la bază practic destabilizarea masoneriei din România şi a Marii Loji Naţionale din România, dar şi a Supremului Consiliu condus de Costel Iancu. Horia Nestorescu-Bălceşti, acest falsificator nativ pseudo-istoric al (chipurile) masoneriei, spune că Schapira este “memoria vie a Masoneriei române” şi că va scoate o carte intitulată “De la Moroiu la Schapira. 130 de ani de Masonerie”. Adică în traducere: DE LA UN GENERAL ROMÂN (parte a războiului de independenţă) LA UN BULGAR (informator şi turnător de masoni pentru securitatea română, cel care a fugit din România NU cu un paşaport românesc…).
Pe 23 mai 1941 Licio Gelli primeşte carnetul de membru al Partidului Naţional Fascist, cu numărul 23.375-P-D.
În 1949, acelaşi “tânăr” se pensionează. chiar şi aşa, aceasta nu înseamnă că va renunţa la afaceri. De fapt, totul fusese doar o pregatire pentru ceea ce urma, iar viaţa lui abia acum începea să fie trăită cu adevărat.
În 2002 a fost personificat de actorul italian Camillo Milli în filmul I banchieri di Dio, de Giuseppe Ferrara (filmul prezintă scandalul Băncii Ambrosiano). De asemenea, Licio Gelli va fi interpretat şi de actorul american George Clooney într-o producţie a Sony scrisă de David Black şi regizată de Oliver Dahan. Condiţia lui Gelli a fost aceea de a citi şi aproba înainte scenariul filmului.
Licio Gelli a primit şi numeroase distincţii printre care amintesc: Cavaler în grad de Mare Cruce a Ordinului Libertadorului San Martin, Mare Oficial al Ordinului San Silvestro Papa, Comandor al Ordinului de Merit al Republicii Italiene, Comandor al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim, Medalia Comemorativă a Războiului din Spania şi Medalia Comemorativă a Diviziei de Voluntari del Littorio.
Gelli este şi posesorul a mai multor titluri (unele deţinute în trecut), printre care trebuiesc amintite următoarele: Maestru Venerabil din Trecut al Lojii Propaganda Due (P2), Academician de Onoare al Academiei “Artişti Europeni”, Academician al Academiei Internaţionale “Pontzen”, Preşedinte de Onoare al Academiei “Il Tetradramma”, Academician al Academiei “Il Richiamo”, Membru Honoris Causa ad vitam al “Uniunii Operatorilor Artiştilor Culturali”, Academician Emerit al Academiei “Cita Eterna”, Cetăţean de Onoare al oraşului Kudjianda (din Tadjikistan), Doctor Honoris Causa în Ştiinţe Financiare la Universitatea Pro Deo din New York, Ataşat pe lângă Ambasada Argentinei în Italia pentru consiliere economică şi Ministru Plenipotenţiar pentru Afaceri Culturale, titlul de Conte (prin decretul Majestăţii Sale, regele Umberto al II-lea) şi… ŞOC (sau nu?!): Profesor Asociat al Universităţii din Oradea, România.
În anul 1995, acelaşi Licio Gelli a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, inclusiv cu o recomandare de la Senatul Universitatii din Oradea, dar nominalizarea nu dus niciodată la primirea acestui premiu de către masonul Gelli…
Sursa “A” informeaza: Dacă am crezut că am văzut şi citit tot despre afacerile murdare ale masoneriei (mă refer la ce a publicat masonul rebel Florin Ghiulbenghian) atunci ne-am înşelat. România continuă să fie ţinta unor atacuri externe si interne ale unor personaje dubioase şi extrem de controversate. Ceea ce inseamna ca da, Romania conteaza, si da, se mai poate inca insfaca ceva din ea.
În luna decembrie, care tocmai a trecut, a avut loc o întâlnire interesanta în Italia, oraşul Arezzo, pe Via Santa Maria delle Grazie, la faimoasa Vilă Wanda a contelui Licio Gelli, cel care a pus bazele mafiei masonice din Italia acum câteva zeci de ani, prin Loja Propaganda Due (P2) si despre care se spune ca s-ar fi aflat in relatii personale cu Ceausescu. Caracteristica principala a P2 era ca avea printre membrii sai toti capii serviciilor secrete italiene, de la cel militar la cele civile (vezi video mai jos). Conform veteranilor din serviciile romanesti, Gelli, desi a avut si o aventura cu OSS (precursorul CIA), in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, a fost in final racolat de KGB care s-a servit apoi de legaturile sale mafiote si masonice pentru mai multe afaceri murdare intre blocul rasaritean si cel occidental plus America latina, de la implicarea in lovituri de stat si pana la crime. Gelli a fost introdus la Ceausescu de alti doi agenti ai KGB, aflati la sefia DIE, Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa, inainte ca seful statului comunist sa poata fi informat de structura interna a Securitatii asupra trecutului acestuia. Influenta pe care afaceristul DIE, Pacepa, cu numele de cod atribuit de DSS “Canalia”, o avea pe langa Elena Ceausescu, a impiedicat o avertizare la timp. Ulterior Gelli s-a folosit de relatia sa privilegiata pana la a afirma subteran ca l-ar fi initiat si pe Ceausescu in masonerie. Anul 1989 l-a prins in arest la domiciliu, tot pe Via Santa Maria delle Grazie. Dupa 1989 a continuat sa aiba afaceri in Romania, in special in vestul tarii, zona predilecta a investitiilor italiene. Un personaj extrem de complex, cu acces direct la cel putin trei Papi, Celli a ajuns chiar sa fie nominalizat in 1995 la… Premiul Nobel pentru poezie, cu recomandari venite din partea Comitetului Premiului Dante Alighieri, prezidat de un cardinal, plus a unor institutii de cultura din… Kirgistan si Uzbekistan si a… Senatului Universitatii Oradea. Ca o nota de culoare, pe cand avea aproape 80 de ani, in 1998, politia a descoperit in ghivecele cu trandafiri, tuberoze si orhidee din gradina vilei Wanda nu mai putin de 150 de kilograme de aur. Acest “Venerabil” în vârstă şi masonerie, la cei aproape 91 de ani ai săi, continuă să fie activ, cu toate ca Propaganda Due oficial nu mai exista.
Întâlnirea despre care va vorbeam a avut loc între Licio Gelli şi două personaje controversate şi chiar dubioase din masoneria din România: Constantin Bartolomeu Săvoiu (cică ar fi general – dar în care armată, a României? Cum a ajuns el general?) şi Horia Nestorescu-Bălceşti (cică istoricul masoneriei din România!).
“CĂTRE POPOR”
enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei
Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-creditorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi creditorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)
De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.
Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.
Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.
Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.
Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.
Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.
Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169
(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu
Conform lui Perpessicius, textul de mai jos poate fi anexat părţii similare din Scrisoarea a III-a. Versiunea este redata publicului larg pentru prima oara, integral, prin plasarea acestor versuri pe internet prin intermediul Roncea.ro
Perpessicius: Cum am semnalat, în treacăt (Perpessicius, Eminescu în parlament, în Preocupări Literare, VII, 3, Martie 1942), multiple sunt prezumţiile, după care această versiune va fi fost scrisă chiar în atmosfera încinsă a Parlamentului: frecventarea asiduă a şedinţelor, aşa cum reiese din cercetarea activităţii lui ziaristice, tabloul de un crud realism, decalcat după realitate şi mai ales carneţelul însuşi, cu toate atributele lui, în primul rând scrisul. Quasicaligrafic în primele două strofe, scrisul devine din ce în ce mai lax, din pricina acelor cozi de smeu răsucite, ce ţin loc de cuvinte întregi, şi este deci mai dificil de descifrat. Un astfel de scris presupune o stare de spirit, specială şi un loc, oarecum impropriu răgazului, încât cu excepţia, poate, a întâielor două strofe care sunt singurele, reluate, nu e greşit a socoti versiunea aceasta improvizată în chiar incinta Parlamentului.
Din pricina scrisului, care, cu adevărat, în părţile lui cele mai dificile, constitue pentru cercetător, una din caznele descifrărilor eminesciene, versiunea n’a fost reprodusă decât fragmentar, mai exact, spicuită şi uneori cu grave erori de lecţiune, cum se va vedea la locurile respective.
Hidoasa pocitura…
De patrie, virtute vorbeşte liberalul
De-onoare, castitate ‘i este gura plină
Ai crede că ‘nainte-ţi tu ai pe genialul
Erou a ‘nţelepciunii ş’a patriei lumină
Că propria lui viaţă curată ca cristalul (5)
O pildă-i de caracter şi inimă creştină
N’ai crede că ‘nainte un stâlp de cafenele
Defaim’ acele vorbe servindu-se de ele/ Versiune: Ce-şi bate joc de vorbe servindu*-se de ele
Ghebos, urît şi lacom, stegar de craialîcuri
El ziua stă pe oameni de treabă să inculpe (10)
Tovarăşi de beţie [şi] de caraghiozlîcuri
Aprob’ a lui cuvinte şi schimele de vulpe
Spre sară, toţi bătrânii* pornesc la craialîcuri
Şi fete de vânzare le strâng atunci de pulpe
Purtând* pe buză miere, e ‘n el monetă calpă (15)
Canalie deplină din creştet pân în talpă
Dar cine-i ceata asta cu nasuri înroşite
Cu dârele prin barbă, cu feţele nerase
Guri mari şi buhăite, musteţile sborşite
Cu cismele cârpite, cămăşile soioase
Privirile sunt crunte şi feţele ‘ncruşite (45)
Cu frunţi mai mici de-un deget, cu cefe roşii groase…
Ei sunt smântâna lumii.. . Când clopotu auzi-vei
Să ştii că toţi sunt faţă… s’au adunat beţivii.
Acolo prezidentul frizând* o faţă calmă
Că e cam după masă n’ar vre să se cunoască — (50)
Şi cum îi vede astfel pe dragii săi de-avalma
Intoarce: asupra tutor scârboşii ochi de broască
In fund unul* mai* scârnav* îşi suflă nasu ‘n palmă
Şi de surtuc o şterge, mahmur* se uită, cască
Berlicoco întinde [a]* mână după clopot (55)
Tăcere pretutindeni, în sală* câte*-un* şopot
Se scoală, unul atuncea şi strigă: Cer cuvântul
— L’aveţi»— ce om e-această [indesc.] [ind.] [ind.] [ind.] [ind]./Versiune: L’aveţi «Domnilor*, Legea, virtutea*, adevărul*;
O faţă uricioasă* şi peliţa gălbue*
Pe capul lui păr aspru, sborşit şi roş de câne (60)
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
Colo unde urmaşul lui Budha Sakya Muni1) (65)
Nazarineanul, dulce, în deal, îşi are casa (Dealului Mitropoliei – n.m.)
Işi poart[‘]* bătrânul rabbin Berlicoco perciunii/ Versiune: S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii* şi secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ş’a minciunii
Calomniei*, vânzării*, făţarnică grimasă (70)
Alăturea cu crucea*, cu moaştele din templu
De uri* şi infamie* sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul* (75)
Hidoasele fiinţe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple*, trepte* şi treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap* cloceşte acolo sămânţa lui de ură (80)
Ms.-ul 2260,103. f1) 2261,157—168
“Hidoasa pocitura” este C. A. Rosetti, initiat in masonerie la Paris, fost primar al Capitalei, presedinte al Camerei Deputatilor si apoi ministru de Interne in perioada scrierii de mai sus, ministru al Cultelor in primul guvern al lui Carol I
Expresia, se ştie, aparţine lui Vasile Alecsandri, care tipărea în Timpul dela 9 Februarie 1878 2) cunoscuta lui Epistolă către generalul Florescu, pe care luptele politice îl ţinuseră, tocmai în timpul războiului, departe de armata 3), pe care o organizase:
Or cine stă ‘n arenă, de tină are parte.
Eu, nedeprins cu tina, mă ţiu de ea departe
Ş’aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură
Care-au sădit în ţară invidie şi ură 4).
De a doua zi chiar, expresia era anexată şi circulaţia ei nu va cunoaşte nicio pauză (…).
f 1) Aceste 10 strofe, dintre care unele abia schiţate iar altele nefinite (cu rimele stinghere), sunt construite pe tiparul, des întrebuinţat în această vreme, ottava rima şi se află în ms.-ul miscellaneu 2261. 157—168.
Perpessicius mai noteaza: Sunt file înguste, longitudinale, dreptunghiulare, de mărimea 21 cm. X 7,5 cm., de bună şi solidă hârtie albă, velină, cari, în număr de 50 formau un carneţel de buzunar, comod, confecţionat chiar de Eminescu, care a avut, din juneţă chiar, această artă (dovadă sms.-ele Elena şi Marta, cf. vol. I) şi care trebue să fi fost la origină cusut. Legat dimpreună cu altele, în ms.-ul miscellaneu 2261, Academia l-a desfăcut cu abilitate, adaptându-l la condiţiile materiale ale ms.-ului şi păstrându-i, în acelaşi timp, cu exactitate, ordinea, deci caracterul originar. Cu excepţia primelor două păginioare, celelalte au fost dispuse câte trei, mobile la cotor, în succesiunea originară, izbutind să creeze o pagină de mărimea manuscrisului 2261. Pentru mai uşoară verificare, s’a dat fiecărei păginioare un număr aparte, aşa că acest submanuscris, longitudinal, de buzunar, figurează cu cele 50 file ale lui, între ff. 148—197, inclusiv. Intâia filă (148), devenită pseudo-copertă, e înnegrită de uzura buzunarului (carneţelul mai poartă o dungă verticală, lungimea lui permiţând să fie îndoit) şi pare să fie pătată cu câteva picături de cafea neagră.
Toate notele luiPerpessicius la sursa:Eminescu, Opere, Vol II
Vlad Palas: M-am intalnit cu Dan Puric. M-am lamurit!
Zilele trecute am participat la o conferinţă susţinută la Braşov de domnul Dan Puric şi intitulată „Suflet de copil”. Era vorba ca la conferinţa să fie şi o discuţie interactivă cu tinerii mobilizaţi prin Inspectoratul Şcolar (pe bază de tabele nominale, ca la înalte oficialităţi politice!), dar această discuţie nu a mai avut până la urmă loc, tema conferinţei fiind schimbată în „martiraj”.
Am avut toată încrederea în domnul Dan Puric, sperând că e un om care crede cu adevărat în ortodoxie şi în sfinţii ţării acesteia. Am muncit personal pentru domnul Dan Puric în anii trecuţi, am lipit afişe pe timp de iarnă, i-am promovat conferinţele sale mai vechi pe care le-a susţinut la Braşov, am participat la discuţii cu domnul Puric (având în vedere că, alături de familia mea, am organizat două conferinţe şi două spectacole ale sale şi încă două ale trupei sale de pantomimă). Prin urmare, după conferinţa din 7 decembrie am mers să vorbesc cu dânsul. Aflasem dinainte că ar fi declarat că a semnat un angajament cu Securitatea. M-am dus să mă lămuresc, pentru că pe internet se vehiculau mai multe variante: ba că nu ar fi ştiut de ce a semnat, ba că ar fi semnat „pentru Basarabia”. Ei bine, răspunsul domnului Puric la o întrebare relativ simplă m-a făcut să realizez cu adevărat că domnul Puric este doar un actor care, din când în când, îşi mai uită şi el replicile. Mai întâi domnul Puric mi-a spus că a fost căutat într-o zi de un securist, care l-ar fi pus să semneze „ceva” pentru că vrea să elibereze Basarabia (in 1976!) şi că va trebui să îi dea în scris domnul Puric „orice informaţie despre ţară”. Oare de cine voia ofiţerul de securitate să elibereze Basarabia? De comunişti?! Deci, securitatea era, în opinia domnului Puric, anticomunista şi naţionalistă… în vreme ce în aceeaşi perioadă luptători români anticomunişti înfundau încă temniţele comuniste.
Întrebându-l pe domnul Puric de ce colaborează cu oameni din organizaţii anticreştine, mi-a răspuns ofuscat că aceştia i-au spus că vor „să facă bine” şi că printre ei s-ar afla şi creştini. Eu ştiu, însă, că nu poţi să fii în acelaşi timp şi cu Dumnezeu, şi cu mamona.
Am avut o mare dezamăgire în ceea ce-l priveşte pe domnul Dan Puric. Am crezut până în ultima clipă că poate va încerca să se desprindă de aceşti oameni, dar din păcate nu a făcut-o. Mă întreb de ce niciun coleg dintre cei cu care am lipit afişe în Braşov, cu care am împărţit fluturaşi pentru spectacole, cu care am vândut şi citit cărţile actorului, nu mai este alături de domnul Dan Puric? De ce foşti susţinători au început să-l părăsească? Mă gândesc la faptul că domnul Dan Puric s-a îndepărtat de Părintele Justin Pârvu pentru oameni suspuşi, cu influenţă, care să îl poată ajuta să dobândească „Sala Rapsodia” sau emisiunea de duminică de la ora 16 pe televiziunea naţională.
În ceea ce priveşte atacurile nedemne aduse întâi de un discipol al domnului Puric, apoi chiar de dumnealui, la adresa părinţilor mei, nu cred că ar fi nimic de spus. S-or fi gândit, măcar o clipă, ce simte un „suflet de copil” când îi sunt jigniţi părinţii?
Din acest moment, domnul Puric pentru mine nu mai reprezintă nimic altceva decât un biet actor înnebunit după bani şi faimă, care dă la o parte pe oricine pe principiul „să ne meargă nouă bine”.
P.S.: Îmi cer scuze dacă modul în care am scris este cam dur, aşa cum mi-am cerut, de altfel, scuze şi domnului Puric pentru tonul meu cam obraznic, dar îmi este greu, deşi mă străduiesc, să fiu altfel având în vedere toată încrederea pe care personal am investit-o în acest om. Într-un moment de furie, pentru a-mi arăta dispreţul pe care mi-l poartă, domnul Puric a declarat că ceea ce i-am spus eu i-a zis şi Părintele Justin Pârvu. Acesta este un compliment pentru mine, domnule Puric! În rest, vă dorim toate cele bune.
January 14th, 2011 
VR 
Sursa “A” transmite: …Ca o paranteză la anul 2003 (30 mai), iată şi câteva paragrafe din discursul oficial, de la Cotroceni, al lui Ion Iliescu:
Posted in 
Tags: 
