(daca doriti sa imprimati fotografia sau/si sa o trimiteti mai departe puteti sa o descarcati cu un clic dreapta pe imagine – gasiti mai multe fotografii la ParinteleJustinParvu.Ro)
Si iata, mai jos, si chipul impresionant al Parintelui Justin, la varsta de 29 de ani, dupa doua luni de ancheta la Securitatea din Roman. Fotografia inedita a fost obtinuta in premiera de Asociatia Civic Media, gratie muncii asiduue a cercetatorilor CNSAS, carora la multumim deosebit, fiind publicata pentru prima oara, in ajun de Craciun, de cotidianul Lumina al Patriarhiei Romaniei. Felicitam inca o data cercetatorii CNSAS care au descoperit acest nou Dosar al Grupului Fratiilor De Cruce torturat salbatic de Securitatea bolsevica pentru conspiratii imaginate doar de anchetatorii alogeni sovietici si urmasii lor nemernici din Institute anti-nationale care opereaza sub steag strain si pe banii nostri, sub acoperirea Guvernului Romaniei. Despre conspiratii bolsevice si istoria Grupului FDC din care facea parte Parintele Justin gasiti mai multe detalii in articolul istoricului Adrian Petcu si in materialul extins publicat de Manastirea Petru Voda in ajunul Nasterii Mantuitorului 2013, primul Craciun fara Parintele Justin…
Nota VR – Cer iertare tuturor celor pe care i-am suparat si ma rog pentru iertarea pacatelor mele si mantuirea tuturor, fie ei prieteni sau dusmani. Amin.
La Târgul de carte Gaudeamus am primit o confirmare puternică a stării creştinătăţii noastre, graţie albumului de fotografii Părintele Justin Mărturisitorul (Ed. Mica Valahie, 2013), un substanţial album foto semnat de Cristina Nichituş Roncea, textele, mai exact, Cuvintele Părintelui Justin fiind extrase din interviuri realizate de monahia Fotini, monahul Filotheu si jurnaliştii Florin Palas şi Victor Roncea.
Ce se poate reţine, zdrobitor, că marii noştri monahi, cu predicile lor geniale, sunt călăuzele neamului, dar adesea ei sunt un glas în pustie, aşa cum a fost şi glasul Părintelui Justin, fiindcă între Cuvintele lui, cuvinte dumnezeieşti, şi practica din fruntea ţării e o prăpastie de netrecut. Nu e aforism de-al părintelui care să fi avut ecou în viaţa diriguitorilor acestei ţări. Părintele face apel la unitate, dimpotrivă, pe firmamentul politicii e dezbinare.
Un alt aspect zdrobitor este faptul că Părintele Justin a fost legionar, făcând închisoare alături de alţi mari părinţi duhovnici şi arhierei, ca Parintele Arsenie Papacioc şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Părintele Justin asimilează legionarismul Bisericii lui Hristos. Legionarii pe care i-a cunoscut părintele în închisoare au fost martiri întru credinţă.
Faptul că fusese preot militar voluntar pe Frontul de Est nu l-a privat pe monahul Justin de închisoare, dimpotrivă, martiriul său a fost parcă fără capăt, parcurgând eroic, ca un purtător de cruce, toate închisorile comuniste. Iisus spunea că cine vrea sa Îl urmeze – aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur – trebuie întâi să se lepede de sine, apoi să îşi ia crucea şi în al treilea moment divin să “Îmi urmeze Mie”. Se pare că toţi martirii întru Hristos au năzuit spre un asemenea ideal. O sfinţenie pământească incredibilă. Şi Părintele Justin face parte din stirpea marilor martiri ai ortodoxiei si ai lumii. Cine îi va cunoaşte viaţa (1919 – 2013), va afla în ce fel a devenit şi s-a identificat cu faptele unui adevărat martir întru Hristos. El a întemeiat în satul natal, Petru Vodă, de sub coama Ceahlăului, faimoasa mănăstire în care şi-a dăruit harul, devenind un Mărturisitor apostolic.
Şi totuşi acest sfânt al neamului, face o mărturisire copleşitoare: “Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.
Însuşi reportajul lui Victor Roncea, cum a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cum l-a cunoscut pe Părintele Justin, se numeşte “Ultimul arhanghel al românismului”.
Deci suntem în faza acestor ultimi mari creştini, ultimi mari mărturisitori ai ortodoxiei. Se adevereşte astfel teama Bisericii ordodoxe profunde faţă de denaturarea credinţei strămoşeşti. Agresiunea asupra ortodoxiei a fost adesea semnalată, dar nu s-a spus că ea se petrece din interior, că a slăbit puterea credinţei în sânul slujitorilor bisericii, dintre care unii se ocupă mai mult de treburile necuratului.
Părintele Justin făcea mereu apel la unitate, ca românii să nu poată fi dezbinaţi, aşa cum încearcă ungurii, cu o agresiune tot mai mare. Se pare că e ultimul apel, fiindcă de la preşedinţie la ultimul librar de la Târg are loc o incredibilă dezbinare, fiecare face numai ce-l taie capul, transformând România într-o ţară ca un ham la o sanie apocaliptică de care trag câinii în toate direcţiile.
În faţa acestei realităţi, albumul Cristinei Nichituş Roncea pare o oază, pare că vine dintr-o altă lume, iar ceea ce vedem şi citim arată ca o carte de muzeu, despre un muzeu viu al spiritualităţii româneşti.
În România, adevăraţii monarhi au fost monahii!
Eu nu l-am filmat pe Părintele Justin. Am făcut peste 50 de filme religioase, am cuprins cam tot ce înseamnă viaţa monahală în România, am ajuns şi la Mănăstirea Petru Vodă, dar Părintele Cleopa a introdus o poruncă la vremea respectivă, pe care au respectat-o şi alţi monahi: “Nu vom mai accepta să fim filmaţi, nu ne vom mai lăsa intervievaţi de TVR până când acest post nu-şi schimbă menirea. E un post păcătos. De două mii de ani, noi, monahii, luptăm să-i educăm pe enoriaşi, să menţinem poporul la focul virtuţilor creştine, iar păcătoşii de la televiziuni luptă împotriva noastră, cu filme vulgare, cu emisiuni deşănţate, cu destrăbălare. Până pornografia nu va dispărea de la TVR şi alte posturi, noi nu vom mai da nici un interviu, nu vom mai apărea pe nici o sticlă”. Cu un astfel de mesaj s-a stins Părintele Cleopa, unul dintre ultimii profeţi ortodocşi ai neamului.
Dar Cristina Nichituş Roncea a avut noroc, fiindcă Părintele Justin s-a lăsat fotografiat de ea, care a surprins şi stările ultime ale bătrâneţelor sale, inclusiv înmormântarea, de o măreţie monarhică. Fiindcă la noi, în România, adevăraţii monarhi au fost monahii! Şi acest noroc, este şi norocul nostru, al cititorilor, al beneficiarilor acestui album, care este ca un testament sfânt, plin de duh, de spirit românesc, de mesaj către o Românie creştină, ortodoxă, aşa cum a fost ea din veacuri.
În acest album întâlnim deci o altă Românie, România profundă, a marilor spirite şi tradiţii, care azi, sub ochii noştri, sub tot felul de forme şi manifestări, cum este şi acest Târg Gaudeamus, piere, dispare, este ca o ultimă imagine, dar care trebuie să fie ca o icoană, să ne obsedeze, să-i obsedeze mai ales pe cei ce duc România într-o direcţie greşită, o smulg din rostul ei milenar, din rădăcinile ei fireşti. Ultimii creştini ai României vor fi ei oare mai puternici decât tăvălugul orb, decât bulgărele sălbatic al unei realităţii scoase din ţâţâni, fără control, fără identitate?
Scriitorul Grid Modorcea (Mitica-Puiu Modorcea) s-a nascut pe 9 ianuarie 1944 la Galati. Dupa terminarea Liceului „V. Alecsandri” din Galati (1963), Modorcea face studii universitare de matematica la Galati si la Bucuresti. In 1974 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti, sectia teatrologie-filmologie. Ulterior a lucrat, succesiv, la Casa de Filme 3, Centrala Romania Film si Studioul „Al. Sahia”, iar dupa 1990 la Televiziunea Romana (Redactia “Viata Spirituala”). Doctor în arte cu teza „Actualitatea ca mijloc de comunicare” la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Membru al Uniunii Cineaștilor din 1977, membru al Uniunii Scriitorilor din 1990 si prodigios cineast, scenarist, dramaturg, prozator, critic, jurnalist si publicist.
Dar, adesea, ca să nu spun cel mai adesea, cititorii sunt mai inteligenţi decât autorii şi manipularea nu-şi atinge ţinta. Şi chiar dacă şi-ar atinge-o, noi tot avem de câştigat, căci ne raportăm la cuvintele rostite de Domnul acum două mii de ani: “Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26).
Pr. Constantin Sturzu: Ni se induce, treptat, ideea că este nevoie să renunţăm la “pretenţia de suveranitate” şi se iau decizii la nivel politic care sunt rodul nu voinţei aleşilor noştri (cu atât mai puţin a poporului), ci efectul unor directive “preţioase” venite pe firul scurt.
Recursul la memorie şi demnitate intentat de GAZETA de Maramureş şi susţinut de o lungă listă de instituţii şi persoane a mai înregistrat o victorie: săptămâna trecută, Consiliul Local Târgu Lăpuş a aprobat, în unanimitate, acordarea post mortem a titlului de cetăţean de onoare părintelui Nicolae Steinhardt.
În urmă cu câteva săptămâni, GAZETA de Maramureş a iniţiat un demers intitulat sugestiv: recurs la memorie şi demnitate. Pentru că, recăpătându-ne memoria, noi, cei de azi, să ne recâştigăm demnitatea. Trebuie să ne întoarcem la valorile şi oamenii adevăraţi ai acestui Neam. De aceea, am propus un gest simbolic: acordarea post mortem a titlului de cetăţean de onoare pentru părintele Justin Pârvu la Baia Sprie, Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş şi Aurel Vişovan, Gheorghe I. Brătianu, Iuliu Maniu şi Iuliu Hossu la Sighetu Marmaţiei. Pentru onoarea şi demnitatea noastră, a generaţiilor de azi, pentru că ei şi-au câştigat aceste virtuţi prin viaţa şi moartea lor.
În 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, în cadrul unui eveniment înălţător, relatat pe larg în numărul trecut al GAZETEI i s-a acordat post mortem titlul de cetăţean de onoare părintelui Justin Pârvu.
Săptămâna trecută a venit rândul Consiliului Local Târgu Lăpuş să voteze în unanimitate propunerea GAZETEI, susţinută de o lungă listă de instituţii şi asociaţii – Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, Î.PS Justinian şi PS Justin, Episcopia Greco Catolică, AFDPR, Asociaţia Civic Media şi domnul Victor Roncea, cărora le mulţumim. Primarul oraşului Târgu Lăpuş a declarat: „hotărârea privind acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru Nicolae Steinhardt a fost aprobată în unanimitate de către Consiliul Local. Ne gândim cum să organizăm decernarea acestui titlu, care ne onorează în mod deosebit”.
Argumentul GAZETEI
„Evreu prin naştere, intelectual agnostic, Steinhardt îl găseşte pe Dunnezeu în închisosare şi tot acolo primeşte botezul creştin. Este începutul unei libertăţi şi unei fericiri paradoxale, de neînţeles pentru multă lume.
La 7 martie 1960 i se „face vânt” într-o celulă sordidă „o bombă de proporţii uriaşe”, din care îl izbeşte un miros insuportabil. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier, o masă îngustă, două bănci, tineche şi o fereastră bătură în cuie. E celula 18, închisoarea Jilava.
Începe brusc o hărmălaie de nedescris şi apoi, cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox. Mai târziu, îi mărturiseşte că e evreu şi ar vrea să se boteze. Părintele Mina, călugărul îi impune nişte lecţii de catehizare pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la uşă, unul lângă altul, vorbind în şoaptă. În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt povesteşte episodul botezului pe larg: „Lecţiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios şi eu e drept mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără îndoială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu.
Ceea ce făgăduiesc din toată inima. Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 şi răspândiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să Nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului”.
Şi momentul potrivit se dovedeşte chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells”. Apoi este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş.
Întâmplarea a făcut însă ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia. Episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii.
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”
Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.
„Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea[1]”
Principiul unităţii la români
Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice: „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.
Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează. Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.
Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.
Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.
Românul şi comunismul
Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.
Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit Armata Roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…
„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”
Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.
Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…
Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.
Mai multă civilizaţie, mai puţină cultură
Dar noi, dragii mei, să fim legaţi în viaţa noastră creştină, să fim legaţi de Sfântul Altar, să fim legaţi de Sfânta Scriptură, să fim legaţi de preoţi, de vieţile Sfinţilor, căci aceasta este pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea.Chiar împotriva diavolului acesta, în sfârşit, al cipului, nu există altă armă decât tot rugăciunea. Un schimnic de pildă, un trăitor, un pustnic, care trăieşte cu adevărat în rânduielile noastre creştineşti – nu purtători de mantie ca noi, pe ici pe colo, vorbesc de pustnici care stau acolo, în chilia lor şi n-au ieşit o dată sau de două ori în viaţa lor până la Paşcani – poate face multe cu rugăciunea.
Se poate trăi şi fără toate mecanizările acestea, căci noi, aici la început, aşa am trăit. Mergeai de la Petru Vodă până la Târgu Neamţ, 35 de Km pe jos, mergeai 2 zile. Şi acolo vindeai vreo 2-3 căpriori din material cioplit şi veneai acasă. Şi asta era viaţa noastră. Dar iată unde au ajuns azi civilizaţia şi cultura. Mai puţină cultură şi mai multă civilizaţie. Dar este nevoie şi de cultură. Poţi să ai toată civilizaţia, să ai toate mecanismele la buzunar… şi să nu ştii carte, să nu ştii să le foloseşti…
Educaţia copilului
Cea mai mare greşeală pe care o faceţi dumneavoastră în familie este că nu deprindeţi pe copii cu nevoinţa muncii. Copilul este ca şi un călugăr. Călugărul, când nu are de lucru, trebuie să-şi întoarcă rasa pe dos şi să o coase. Aşa e şi cu copilul. Dacă nu are de lucru se pierde. De aceea, învăţaţi copiii să muncească, să aibă o meserie de bază, să ştie tâmplărie, să pună o teracotă pe sobă, că în Occident, când merge românul, nu e întrebat ce facultăţi are, ci de meseria pe care o ştie. Pe lângă pregătirea ta, trebuie să ai şi o meserie. Aşa că învăţaţi copiii să se roage, învăţaţi-i să vă asculte şi să muncească.
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea viaţă paşnică. Amin.
[1] Fragmente din cuvântările Părintele Justin Pârvu către credincioşii din comuna Negreşti, Vaslui. [2] E vorba de mina de la Baia Sprie.
Înaltpreasfințitul Teofan ne îndeamnă să completăm un formular de sesizare la CNA cu privire la emisiunea de pe PRO TV ”patru nunți și o provocare” unde a fost promovată căsătoria unui cuplu de homosexuali.
Pentru ca emisiunea aceasta să fie scoasă din program e nevoie să semnăm o sesizare la CNA. Aveți aici link-ul: https://www.cna.ro/Formular-de-sesizare-Radio-TV.html. Trebuie doar să se compleze fiecare căsuță care are în paranteze ”(necesar)”, iar la secțiunea conținutul reclamației să se insereze un text care sa prezinte protestul nostru personal. Spre exemplu:
“În data de 12 septembrie, începând cu ora 20:30 postul PRO TV a difuzat emisiunea “Patru nunți și o provocare“, în cadrul căreia s-au difuzat imagini de natură a bulversa dezvoltarea psiho-socială a copiilor și a persoanelor cu probleme de relaționare socială. Mai precis, în emisiunea în cauză s-a oficiat o “căsătorie” între doi homosexuali, lucru care contravine Codului Civil românesc aflat în vigoare, și s-a pus un accent excesiv pe momentele de tandrețe, (sărutări, mângâieri etc) arătate în prim-plan.
Mai mult, în cadrul aceleiași emisiuni s-au făcut remarci ofensatoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, comunitate al cărei membru sunt, împreună cu familia mea.
Consider emisiunea ca făcând parte dintr-un proces de reeducare prin divertisment, pentru ca reperele după care a funcționat societatea și familia până astăzi să fie distruse.
În numele copiilor mei, precum și al legislației CNA care pune pe primul plan protecția fizică, morală și mentală a minorilor, vă cer să opriți de la difuzare această emisiune și sa dispuneți sancționarea drastică a postului PRO TV.”
Nu durează mai mult de 2 minute să se completeze sesizarea.
Îndemnați cât mai multe persoane apropiate să facă lucrul acesta!
Demersul lansat de Gazeta de Maramures si sustinut de Asociatia Civic Media si zeci de personalitati ale Romaniei, pentru conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem Parintelui Justin Parvu, a fost incununat de succes, sambata, 14 septembrie, la Baia Sprie, de Inaltarea Sfintei Cruci. Primarul orasului Baia Sprie, Vasile Dorin Pasca, nu s-a lasat intimidat de presiunile Institutului “Elie Wiesel” si aberatiile directorului acestuia, Alexandru Florian, si a organizat o serie de manifestari omagiale memorabile. Practic, Institutul “Elie Wiesel”, organ bugetar si bugetofag care isi depaseste abuziv prerogativele si obiectul de activitate, a fost desfiintat moral chiar de sponsorii lui, contribuabilii romani crestin-ortodocsi. Mai mult, la evenimentul de sambata s-au inregistrat si au fost impartasite celor prezenti noi minuni ale Parintelui Justin, din timpul vietii dar si dupa plecarea sa la Ceruri. O marturie tulburatoare a oferit Parintele Hariton Negrea, actualul staret al ctitoriei Parintelui Justin de la Petru Voda, Neamt, Manastirea Arhanghelilor Mihail si Gavriil, ridicata in memoria martirilor anticomunisti ai inchisorilor ocupatiei bolsevice a Romaniei. Ascultati mai sus marturia Parintelui Hariton si, mai jos, selectii importante din alocutiunile reuniunii, respectiv cea a jurnalistei Ioana Lucacel de la Gazeta de Maramures, discursul integral al Parintelui Hariton Negrea si cuvantul emotionant al Maicii Justina, ucenica Duhovnicului Neamului si stareta a celei de-a doua ctitorii a Parintelui Justin, Manastirea Paltin – Petru Voda. Tot sambata s-a anuntat ca, de-acum, Parintele Justin Parvu, momentan, este Cetatean de Onoare in doar trei localitati ale Romaniei, respectiv: Poiana Teiului, Belcesti si Baia Sprie.
Camelia Tocaci de la eMaramures relateaza: “A ars in timpul vietii ca o flacara vie si s-a jertfit pentru semenii sai, invatandu-i ce inseamna credinta si iubirea fata de Dumnezeu, dar si fata de neam si fata de tara. Pentru intreaga viata consacrata lui Dumnezeu si neamului, parintelui Justin Parvu i-a fost oferit ieri, 14 septembrie post-mortem titlul de cetatean de onoare al orasului Baia Sprie. Evenimentul desfasurat la Casa de Cultura din orasul Baia Sprie a reunit monahi si monahii de la Manastirile Paltin si Petru-Voda, din judetul Neamt, preoti si credinciosi care l-au cunoscut si care l-au iubit pe marele duhovnic trecut la Domnul in luna iunie a acestui an. (…)
Despre parintele Justin Parvu, unul dintre ucenicii acestuia, actualul staret al manastirii Petru-Voda, Hariton Negrea a marturisit ca era „un mare duhovnic, un parinte iubitor” care avea „puterea rugaciunii”. „Mai putin am intalnit in viata mea, persoane care a avut puterea rugaciunii. Parintele Ioanichie Balan de la manastirea Sihastria ne spunea noua, care sa spunem ca am fi generatia aceasta din urma: sunteti si voi oarecum ca niste stalpi, dar ca sa ajungeti la cer, trebuie sa atingeti valorile duhovnicesti ale parintelui Justin”, a afirmat staretul Manastirii Petru-Voda.Cei din preajma marelui duhovnic au mai aratat ca acesta a dus in permanenta o viata jertfelnica, primind in chilia sa pe fiecare credincios care venea cu sufletul indurerat sau care avea nevoie de un sfat, o mangaiere sau o binecuvantare.
„Multi ani la rand, parintele a primit sute de oameni in chilia sa. Odata a stat zilnic, fara a avea o duminica, fara a avea o sarbatoare, fara a avea o vacanta, fara a avea concediu, nici macar o ora pentru el. Nici macar sa manance, nici macar sa doarma. Am stat odata cu pixul in mana si am socotit cati oameni intra intr-o zi obisnuita cand nu intra foarte multa lume. Erau 300 si cu acesti oameni vorbea cu fiecare in parte. Incepand de la taranul de jos care avea probleme, cu vaca, cu gaina si il asculta cu atata dragoste pana la ministri si fosti ministri pe care considera ca trebuie sa-i indrepte, ii indrepta, pe altii ii mustra”, a amintit monahia Justina.
Inca din timpul vietii, au iesit la iveala marturii despre sfintenia parintelui Justin. „Ceea ce am vazut eu la parintele Justin. Dupa ce am pus la masa vreo- 3-4 randuri de trapeza, lumea a ramas fara ciorba. Si am zis; parinte Justin nu mai avem ce sa dam mancare la oameni si inca mai sunt pe afara. Si a zis parintele Justin: am sa vin eu sa vad. A luat parintele Justin lingura aceea mare si a dat de trei ori in acel cazan cu ciorba si s-a facut din nou ciorba pana in varful lui. Eu am vazut acel lucru. Ceea ce inseamna ca parintele Justin a avut puterea cuvantului”, a marturisit staretul Manastirii Petru-Voda, Hariton Negrea.
Dupa trecerea sa la cele vesnice, au aparut alte minuni. Din trupul sau a izvorat mir, iar uleiul de la candela asezata la icoana cu chipul sau a vindecat mai multi bolnavi. Sfintenia sa nu putea trece neobservata. In semn de apreciere fata de personalitatea marelui duhovnic, un model demn de urmat care ne-a invatat “sa fim darzi si sa luam atitudine”, consilierii locali din Baia Sprie au decis in unanimitate sa-i acorde post-mortem titlul de cetatean de onoare al orasului Baia Sprie.”
De asemenea, la Petru Voda si in drum spre Baia Sprie, la manastirea de la Turda inchinata lui Mihai Viteazul, conform relatarilor monahilor si martorilor oculari, uleiul de la candela Parintelui, oferit in dar maicilor de la Mihai Voda, s-a prefacut in mir.
Inca din timpul vietii, au iesit la iveala marturii despre sfintenia parintelui Justin. „Ceea ce am vazut eu la parintele Justin. Dupa ce am pus la masa vreo- 3-4 randuri de trapeza, lumea a ramas fara ciorba. Si am zis; parinte Justin nu mai avem ce sa dam mancare la oameni si inca mai sunt pe afara. Si a zis parintele Justin: am sa vin eu sa vad. A luat parintele Justin lingura aceea mare si a dat de trei ori in acel cazan cu ciorba si s-a facut din nou ciorba pana in varful lui. Eu am vazut acel lucru. Ceea ce inseamna ca parintele Justin a avut puterea cuvantului”, a marturisit staretul Manastirii Petru-Voda, Hariton Negrea.
Parintele Justin Parvu a primit sambata, 14 septembrie, titlul de Cetatean de Onoare al orasului Baia Sprie, in cadrul evenimentului “Triunghiul mortii”, care a adunat istorici, oameni de cultura, reprezentanti ai BOR, precum si obstea celor doua manastiri pe care fostul mare duhovnic le-a ridicat in satul Petru Voda.
E limpede ca exista prin semintia lui Israel ipocriti, tampiti, obraznici si nesimtiti, pentru ca iata ce doreste de fapt domnul Florian: “Consideram ca imaginea parintelui Justin Parvu nu poate fi un simbol demn de promovat si in consecinta solicitam retragerea titlului de cetatean de onoare post-mortem”. Sa condamni un om de 93 de ani pentru ideile expuse in cadrul unui interviu, e o adevarata dobitocie, indiferent din partea cui ar veni acuzatiile.
Parintele Hariton Negrea, staretul manastirii Petru Voda, primind distinctia de Cetatean de Onoare acordata post mortem Parintelui Justin Parvu de Primaria, Consiliul Local si romanii din Baia Sprie – 14 septembrie 2013
Maica Justina, stareta manastirii Paltin – Petru Voda, ucenica a Parintelui Justin, la ceremonia de la Baia Sprie
Primaria Baia Sprie va decerna azi, intr-o ceremonie speciala, Cetatenia de Onoare post-mortem Arhimandritului Justin Parvu, blandul Duhovnic al Neamului plecat la Domnul sa-si insoteasca fratii sai, martirii inchisorilor comuniste, in urma cu trei luni.
Iată de ce, găsim poziţionarea dumneavoastră, cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva. Diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE nu aduce beneficii răposatului arhimandrit, ci, mai degrabă, comunităţii noastre ca recurs la demnitate şi memorie.
Maramureşul nu a luat-o înaintea Neamţului când a avut iniţiativa de a-i acorda părintelui Justin Pârvu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. Comuna Poiana Teiului, unde arhimandritul a ridicat lăcaşurile de închinăciune de la Petru Vodă, l-a inclus încă din 2004 în rândul vârfurilor localităţii.
December 25th, 2013 
VR 
(daca doriti sa imprimati fotografia sau/si sa o trimiteti mai departe puteti sa o descarcati cu un clic dreapta pe imagine – gasiti mai multe fotografii la ParinteleJustinParvu.Ro)
Posted in 
Tags: 
