Colegii de la Spinul Bihorean, care au fost un adevarat varf de lance in campania pentruSalvarea Arhivelor Nationale din gheara maghiara, imi fac onoarea sa ma bage in seama, drept pentru care le multumesc. “UDMR a pierdut” – un articol de
Sorin Sotoc / Spinul Bihorean
Minuni se mai întâmplă! UDMR a pierdut o bătălie iar şantajul politic care a determinat trocul Uniunii cu Puterea, pentru promulgarea unui proiect de lege ce-ar fi dus la destrămarea Arhivelor Naţionale, prin retrocedarea unei bune părţi din fondul arhivistic naţional către bisericile maghiare, a căzut. Deocamdată…
Curtea Constituţională a României a respins proiectul de lege privind modificarea Legii Arhivelor Naţionale, ca fiind neconstituţional. Decizia judecătorilor a survenit în urma contestaţiei unui grup de deputaţi ai Opoziţiei, oripilaţi că un astfel de proiect legislativ a putut fi adoptat de Camera Deputaţilor, devenită cameră decizională după ce legea a trecut de Senat. Înainte de a fi trimisă spre promulgare preşedintelui Traian Băsescu, legea a fost contestată la Curtea Constituţională a României printr-un document semnat de 116 deputaţi aparţinând coaliţiei parlamentare PSD–PNL.
Justiţia a decis
Curtea Constituţională a respins legea care, o dată intrată în vigoare, ar fi produs efecte ireparabile, prin crearea posibilităţii ca o bună parte din fondul arhivistic naţional să poată fi retrocedat în natură bisericilor care au creat acele documente. Cum, timp de peste 800 de ani, în Ardeal biserica suverană era cea maghiară, în speţă Biserica Romano-Catolică, cu putere absolută chiar şi peste voievod, este evident că retrocedarea ar fi favorizat bisericile maghiare care ar fi pus astfel mâna pe documente, de o valoare inestimabilă, care dovedesc continuitatea poporului român în spaţiul transilvan. „Curtea Constituţională, în unanimitate, a constatat că Legea pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 este neconstituţională, întrucât a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului (…). Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru”, se arată în comunicatul remis în 7 decembrie de Curtea Constituţională.
Spinul a avut dreptate
Decizia judecătorilor Curţii Constituţionale nu vine decât să întărească ceea ce „Spinul” a relevat în articolele scrise pe marginea subiectului destrămării arhivelor naţionale. „Spinul” a tras un semnal de alarmă vizavi de neconstituţionalitatea acestui proiect legislativ, pentru că forma în care el a fost votat de Senat nu coincide cu cea adoptată de Camera Deputaţilor. Iar, completările operate în Cameră nu sunt de formă (care ar trebui ajute la funcţionalitatea aplicabilităţii legii), ci sunt modificări de fond. Adică, ele creează cu totul alt cadru legal decât cel votat în Senat. Deci, în mod firesc, după adăugirile operate în Camera Deputaţilor, acestea trebuiau revotate şi de Senat. Aceste adăugiri au fost operate la iniţiativa deputatului UDMR Márton Árpád-Francisc, cu complicitatea PDL, şi sunt exact cele care creează posibilitatea retrocedării arhivelor excelziastice către bisericile maghiare.
Nu s-a terminat!
Jurnalistul Victor Roncea, editor al publicaţiei „ZiaristiOnline.Ro”, e de părere că lupta pentru păstrarea integrităţii Arhivelor Naţionale, în forma lor actuală, este departe de a se fi sfârşit. „Pentru mine personal, lupta pentru salvarea Arhivelor Naţionale de la dezintegrare şi izbânda de moment de la Curtea Constituţională a demonstrat încă o dată că cel ce luptă chiar şi singur, pentru adevăr, pentru trecutul, prezentul şi viitorului neamului său, va învinge, până la urmă, negreşit”, a declarat Roncea, în exclusivitate pentru „Spinul bihorean”. „A contat foarte mult coagularea rapidă a celor ce simt româneşte din mediile academice, universitare, jurnalistice, dar şi a românilor care se simt trădaţi de clasa politică şi au simţit nevoia solidarizării prin acest simplu dar atât de important gest: o semnătură. O semnatură care, în condiţiile actuale, te expune unor riscuri. Există o mafie anti-românescă foarte bine conturată. Să nu ne amăgim! Arhivele au scăpat de la destrămare momentan. Repet; mă aştept la o nouă tentativă de asasinare a lor în Parlament, dar ele ramân oricum strânse într-o gheară maghiara dar nu numai, dacă observăm că la conducerea instituţiei în cauză se afla doi anti-români: sectantul Dorin Dobrincu, prepusul lui Volodea Tismăneanu şi un anti-ortodox declarat, şi aghiotantul lui, ungurul Nagy Mihály Zoltán. Este bine de luat aminte la faptul ca principalele instituţii naţionale care implică Arhivele Naţionale – poate cel mai important patrimoniu al României – sunt căpuşate de o minoritate de câteva procente din populaţia României. În faţa politicii maghiare agresive de infiltrare, ocupare şi acaparare a instituţiilor Statului Român pare să nu mai stea nimeni şi nimic. Iată că s-a ridicat o mână de români, de la urmaşii căpitanului Avram Iancu, la cei ai lui Ştefan şi Ţepeş, care le-au pus capacul în cap, pe oala lăsată să fiarbă la foc mic de peste 20 de ani, de către o clasă politică, aşa cum am spus, de-a dreptul trădătoare. Să vedem cum se vor simţi trădătorii de neam şi ţară când le va exploda direct în faţă gulaşul maghiar. Iar trebuie să venim noi să stingem focul, după vorba lui Petre Ţuţea (foto): „Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta”.
„Spinul bihorean” a fost singura publicaţie din Bihor şi una dintre puţinele din România care a tranşat problema revizuirii şi modificării Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996. Criticile opoziţiei parlamentare s-au pliat pe o iniţiativă la care au raliat oameni de cultură, jurnalişti, asociaţii civice şi sindicale, români din ţară şi diasporă, coalizaţi într-un demers fără precedent în isoria României, demascând că această lege aduce atingere chiar siguranţei naţionale. Iniţiativa s-a concretizat, iniţial, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Traian Băsescu, căruia i se cerea să nu promulge legea „restituirii arhivelor confesionale către creatorul lor”, pentru salvarea Arhivelor Naţionale. Acum, prin intervenţia Curţii Constituţionale, Traian Băsescu a fost salvat de la o posibilă mare dilemă: să decidă dacă destrămarea Arhivelor Naţionale e în favoarea Statului Român şi să promulge legea, ori să nu o promulge, trădând astfel interesele de moment ale PDL, partidul ce l-a promovat preşedinte.
Pretenţiile UDMR
Proiectul pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 a fost iniţiat de UDMR, care a propus, la articolul 19, un amendament ce prevede că „documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României odată intrate, potrivit legii, în depozitele Arhivelor Naţionale şi/sau ale serviciilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, nu mai pot fi retrase din administrarea acestora, cu excepţia celor predate în custodie sau preluate în mod abuziv de la cultele religioase”, menţionează Mediafax.
Victoria normalităţii
„Era normal să fie aşa!”, a declarat pentru „Spinul” depuatul PNL Bihor Lucia Varga. „Proprietatea românilor este prioritară pentru liberali. Oamenii politici trebuie să înţeleagă că ei reprezintă interesele cetăţenilor, iar dacă cetăţenii vin şi ei în susţinerea oamenilor politici, aceasta este o acţiune salutară şi normală în democraţie.
Vizavi de modul în care PDL acceptă şantajul politic al UDMR şi susţine iniţiativele acesteia, nu Uniunea este de vină, ci doar PDL”, crede Lucia Varga.
In urma recentului scandal legat de amanta vicepresedintelui Laszlo Tokes, tanara asistenta Prohászka-Rád Borók, pornit de la dezvaluirile fostei sotii, Edith Tokes, acesta a anuntat, prin purtatorul sau de cuvant, Demeter Szilard, ca va da in judecata Libertatea si Ziaristi Online la Budapesta, Bucuresti si Bruxelles sustinand ca declaratiile fostei sotii nu pot fi luate in seama si ca nici nu au fost dovedite, ceea ce a facut-o pe Edith Tokes sa-i dea o replica usturatoare, catalogandu-l drept “mincinos si inselator” (escroc).
Publicatiile presei maghiare Erdely si Manna au preluat declaratia integrala a fostei sotii. In mod ciudat, presa de limba romana nu observa subiectul. Sa spunem ca vicepresedintele Parlamentului European era… olandez. Si avea o amanta. Cu 22 de ani mai tanara. Si sotia da divort. Si amanta ajunge asistenta lui. Si el mai e si pastor, adica un fel de popa. Nu era un caz? Mai ales chestia cu popa credem ce ar fi fost pe gustul “Adevarului” si “Evenimentului Zilei”. Doar ca popa asta nu e ortodox ci reformat si mai e si ungur, si extremist, agitator pentru independenta Ardealului, plus agent dovedit si “erou al revolutiei romane”. Si mai da in judecata si niste ziaristi romani. Iar in plangere minte de stinge, printr-un ditamai absolvent de filosofie. Aaa, atunci sigur nu e un subiect interesant! Presa maghiara este, iata, mai normala, si reproduce declaratia ferma a fostei sotii a vicepresedintelui PE. Citam din aceasta:
Edith Tőkés îl numește „mincinos” și „înșelător” pe Szilárd Demeter, responsabilul cu presa a lui László Tőkés. Conform textului care i-a parvenit redacției noastre, instanța de judecată l-a condamnat pe vicepreședintele Parlamentului Europei (László Tőkés) pentru că a umilit-o și a batjocorit-o pe soția sa.
Edith Tőkés s-a adresat printr-o scrisoare presei pentru a oferi lămuriri în privința chestiunilor care îl privesc pe fostul ei soț, și pe propria ei persoană. In aceasta se afirma, printre altele:
“Răspunsul meu, în ceea ce privește diversele știri apărute în presă și aserțiunea lui Szilard Demeter la adresa mea – reprodusa mai jos – este ca aceasta este falsă și mincinoasă:
„În ceea ce privește faptul că Joó Edith, fosta soție a lui László Tőkés l-a acuzat, de asemenea, de infidelitate în cererea de divorț pe fostul episcop și a afirmat că fostul soț a umilit-o, aș dori să departajez două lucruri: că ceea ce spune în cursul unui proces de divorț o femeie presupus jignită, asta e o chestiune, ca să spun așa, de confruntare cu propria conștiință. În orice caz, completul de judecată nici în prima instanță și nici în a doua nu a dat crezare acestei acuzații. Afirmațiile unei femei care vrea să divorțeze nu pot fi luate ca atare, mai ales dacă, așa cum în cursul procesului civil aceste insinuări nu le-a putut dovedi.” (Demeter Szilard, șeful biroului de presă al lui László Tőkés)
În ceea ce privește afirmațiile false de mai sus, în motivarea Sentintei civile nr. 2194/2011, data: 23.02.2011, a Tribunalului figurează, cuvânt cu cuvânt, următoarele:
„…..Astfel, faţă de acţiunea formulată de reclamantă, care a cerut culpa exclusivă a pârâtului, această culpă a lui a reieşit clar din probele administrate. Cea mai importantă problemă a cuplului a fost modul în care a fost tratată reclamanta de către soţul ei şi relaţiile extraconjugale întreţinute de acesta. Martorul ….. (filele 40-42 dos.) a relatat mai multe episoade din care a rezultat comportamentul pârâtului faţă de soţia lui, faptul că o umilea în public, o batjocorea de-a dreptul, adresându-i şi cuvinte jignitoare. Apoi, multe din relaţiile extraconjugale ale pârâtului au fost de notorietate, fiind cunoscute chiar de enoriaşi, care venea la martorul……şi-l întrebau de ce biserica nu face nimic în acest sens. Toate acestea au fost confirmate şi de martora….. (filele 53-55 dos ) (…….) Pârâtul îi reproşa reclamantei orice, se lega de orice, nu suporta să fie contrazis. (…..) De asemenea s-a menţionat şi despre relaţiile extraconjugale ale pârâtului .”
Formularea de mai sus – care figurează în sentința instanței de fond – nu a fost recurată de László Tőkés și a rămas și în faza de apel neschimbată. Din acest motiv, pentru opinia publică ar trebui să fie evident că declarația colportată prin comunicatul de presă a lui Szilárd Demeter este falsă și menită să înducă în eroare, fapt pe care îl resping și condamn.”
Printr-un Comunicat de presa, extremistul maghiar Laszlo Tokes a reactionat violent la dezvaluirile facute la Tribunal de fosta sa sotie, Edith Tokes, privind relatiile intime pe care le intretine prin Parlamentul European, cu propria-i asistenta, Prohászka-Rád Boróka, inca de dinainte de divort. Portalul Ziaristi Online a reprodus afirmatiile facute la tribunal, sub juramant si semnatura, de fosta sotie a europarlamentarului, care il acuza pe Tokes ca are o amanta cu (doar) 22 de ani mai tanara decat el. “Exemplu elocvent este comemorarea de 20 de ani a Revolutiei din 1989, cand la organizatiile de o saptamana la Timisoara a fost prezenta actuala amanta, anume Prohaszka Rad Boroka, o tanara de 35 de ani din Miercurea Ciuc. A facut acest lucru fara scrupule”, se scrie in Raspunsul la Intampinare formulat de Edith Tokes la Judecatoria din Oradea. Documentul a fost reprodus in exclusivitate de Ziaristi Online, informatia privind amantlacul lui Tokes fiind apreciata si preluata a doua zi de Libertatea, unde a facut (doar) 22.000 de acesari, cat si de alte ziare si site-uri nationale de limba romana si maghiara. Drept urmare, Tokes a amenintat publicatiile ZiaristiOnline.Ro si Libertatea ca vor fi date in judecata pentru “calomnie si defaimare” la Budapesta, Bucuresti si Bruxelles, scrie portalul maghiar manna.ro in articolul intitulat inspirat “Tokes, DSK-ul de Ardeal, da in judecata pentru defaimare”. Daca plateste Parlamentul European transportul, suntem de acord, au replicat in cor ziaristii online.
Plangerea a fost facuta inca de luni, relateaza Új Magyar Szó, care citeaza din Comunicatul transmis de Biroul de presa al vicepresedintelui PE. Tokes Laszlo a sesizat autoritatile maghiare, romane si “forurile competente europene”, inclusiv de la Parlamentul European, preia cotidianul maghiar din Comunicatul citat. In acelasi ravas vitriolic, Demeter Szilard, purtatorul de cuvant al lui Laszlo Tokes, isi permite sa o acuze de minciuna pe fosta sotie a pastorului reformat, Edith Tokes, despre care afirma ca “nu este o sursa credibila”.
Manna.ro prezinta la randul sau acest Comunicat din partea “DSK-ului”, in care Tokes si ai lui detaliaza cum vom fi tarati in judecata pe la toate instantele hune si europene. Pentru ca expertii lui Tokes au identificat ca din cele circa 100 de fotografii cu Prohaszka Rad Boroka in diverse ipostaze, care de care mai sexy, una singura nu ar fi “amanta lui Tokes”, redactorul responsabil cu selectia a fost sanctionat drastic si obligat sa plaseze toate pozele eliminate in prezent de pe diferite conturi de retele sociale la loc pe internet, intr-o picanta FOTOGALERIE disponibila in baza articolului de la Ziaristi Online.
Extremistul maghiar Laszlo Tokes a amenintat ca publicatiile ZiaristiOnline.Ro si Libertatea vor fi date in judecata la Budapesta, Bucuresti si Bruxelles, pentru “calomnie si defaimare”, dupa ce am publicat dezvaluirile facute de fosta sotie privind actuala amanta, chiar tanara lui asistenta, Prohaszka Rad Boroka.
A Tőkés László európai parlamenti képviselő munkáját segítő munkaközösség nevében a legnagyobb felháborodással visszautasítjuk mindazokat a rágalmakat és a becsületsértés fogalmát kimerítő állításokat, amelyek egy, az EP erdélyi alelnökét célzó összehangolt lejáratókampány részeként jelentek meg Prohászka-Rád Boróka kolléganőnkről.
At the trial, he was accused of having terrorized his wife, Edith Tokes, while other eyewitnesses recounted how they saw the MEP drunk, in his underwear, after having intercourse with a young woman
Ca urmare a demersurilor intreprinse de societatea civila romaneasca in vederea apararii patrimoniului national, respectiv a Arhivelor Romaniei, cat si a deciziei Curtii Constitutionale, sesizata de organizatiile neguvernamentale romanesti, Administratia Prezidentiala a cazut de acord ca Legea UDMR prin care se incerca acapararea totala a Arhivelor Nationale de catre forte neromanesti este neconstitutionala. Sa observam ca proiectul de lege a fost semnat, inconstient sper, si de unii membri PDL.
Intr-un recent mesaj adresat presedintelui Romaniei, Traian Basescu, ii aratam nivelul national de sustinere a integritatii Arhivelor, cu sute de semnaturi venite din toata tara – de la personalitati de marca ale Romaniei -, pentru salvarea arhivelor de la dezintegrare, cat si necesitatea ca aceasta “Lege Maghiara” sa nu fie promulgata. Drept raspuns, consilier de stat Gabriel-Cristian Piscociu ne-a multumit ieri, in numele presedintelui Romaniei si ne-a asigurat ca Legea pentru modificarea si completarea Legii Arhivelor Nationale nr. 16/1996 a fost declarata neconstitutionala în sedinta din 7 decembrie 2011 a Curtii Constitutionale. Drept urmare, asa va ramane.
Sa nu ne amagim insa prea tare. UDMR va incerca reintroducerea legii anti-romanesti, sub alta forma, in Camera si Senat. Parerea mea 🙂
Concluzia: deci, se poate. Dumnezeu si Maica Domnului nu ne lasa, daca spunem o rugaciune si ne luam soarta in propriile maini. Cand vedem ca suntem tradati de clasa politica sa nu abandonam lupta legala si sa mergem, chiar si singuri, pana la capat.
Societatea civilă multumeşte Curţii Constituţionale a Romaniei pentru respingerea ca neconstitutional a proiectului de modificare spre distrugere a Arhivele Naţionale, transmite RGN Press in numele organizatiilor care au solicitat Presedintiei Romane si Curtii Salvarea Arhivelor Nationale de laba maghiara.
I. Cu privire la prima obiecţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, în unanimitate, a constatat că Legea pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996 este neconstituţională, întrucât a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut la art.61 alin.(2) din legea fundamentală.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului ministru.”
Drept urmare, Curtea a fost instiintata ca “din partea iniţiatorilor acţiunii de conştientizare a opiniei publice interne şi internaţionale asupra efectelor nocive a votului Camerei Deputaţilor asupra Legii de modificare a Legii Arhivelor Naţionale, dând gir propunerii deputatului UDMR Mártón Árpád Francisc de retrocedare în natură către creator a arhivelor confesionale şi punând astfel în pericol kilometri întregi de documente unicat de arhivă de o valoare inestimabilă, ţinem să mulţumim Curţii Constituţionale a României pentru faptul că a declarat, în unanimitate, drept neconstituţională această lege, ceea ce este – pentru toţi românii – un motiv în plus de încredere în această instituţie fundamentală a statului român.
Astfel salvându-se arhivele de la o aventură periculoasă pe care le-o sortise Camera Deputaţilor, s-a demonstrat, şi cu această ocazie, că o democraţie poate să funcţioneze când naţiunea ia atitudine şi că în ultimul moment se poate întoarce cu 180 de grade un derapaj periculos de la binele comun al societăţii, de la prevederile Constituţiei şi de la drumul spre progres şi consolidare al statului român”, se arata in scrisoarea de multumire a mai multor asociatii si personalitati care au condamnat votul dat de Camera Deputatilor, de distrugere paractic, a Arhivelor Nationale.
Totodata, pe adresa Roncea.Ro sosesc in continuare din tara liste de semnaturi care au fost deja transmise presedintelui Romaniei, Traian Basescu, in completarea cererii nostre de a nu se promulga Legea Maghiara de modificare a Legii Arhivelor spre destramarea si instrainarea lor.
Subsemnatul Noane Dumitru, functia consilier, Administratia Cetatii Oradea, subscriu la apelul Federatiei Arhivistilor din Romania si la APELUL ISTORICILOR ROMANIEI – NU dezmembrarii Arhivelor Nationale, NU destramarii Romaniei!
Despre divortul cu scantei al pastorului reformat si autonomist recalcitrant Laszlo Tokes, ajuns vicepresedinte al Parlamentului European cu sprijinul Fidesz, s-a tot vorbit. La proces s-au formulat de la acuzatii privind terorizarea sotiei, Edith Tokes, pana la declaratii ale martorilor oculari care l-au surprins pe presedintele Partidului extremist al maghiarilor din Transilvania in chiloti, beat mort, dupa o aventura cu o tanara de 30 de ani.
Într-o declarație dată în timpul procesului de divorț al soților Tokes, preotul reformat Balogh Barnabas, fost consilier al lui Tokes Laszlo începând cu 1998, a povestit cu lux de amănunte umilințele la care a fost supusă Tokes Edith, în cei 25 de ani de căsnicie. Despre una dintre aventurile extraconjugale ale sefului sau, Balogh Barnabas afirma: “Eram cazați la hotel, fiecare avea camera lui. La mine în cameră s-au strâns câțiva participanți, pentru a bea niște vin, m-am dus să-l chem și pe el, însă el mi-a spus că nu vine, spunându-mi însă să o trimit la el în cameră pe Szabados Argentina (foto stanga). Chiar am condus-o, iar el o aștepta în cameră, stând pe pat și cu bustul gol, doar în pantaloni”, a declarat Balogh în fața magistraților orădeni. O alta presupusa amanta amintita la proces a fost o anume Palfi Noemi (foto dreapta), o orădeancă în vârstă de 43 de ani, căsătorită cu un preot reformat, mamă a trei copii si presedinta a Asociației “Csillagocska” din Oradea. Aceasta a negat insa. Mai era pomenita si “o studenta” care l-a insotit pe europarlamentarul maghiar intr-o vizita in Statele Unite. Dar ce nu s-a aflat, atunci, cu certitudine, este numele amantei actuale a pastorului reformat, despre care sotia afirma ca i-a luat locul la celebrarea manifestarilor a 20 de ani de la revolutie si a stat alaturi de Lech Walesa si alti invitati de marca, la aniversarea de la Timisoara.
Chiar daca opinia publica a reusit sa afle cate ceva din Scrisoarea fostei sotii, Edith Tokes, catre Prezbiteriul Bisericii Reformate iar presa ceva mai multe despre infidelitatile europarlamentarului de rang inalt, numele amantei care a pus capac unei relatii de 25 de ani a ramas ascuns. Pana acum. Suparata ca scandalagiul in sutana a facut o Intampinare la actiunea ei de divort, Edith Tokes nu a mai avut insa nici o retinere in a introduce numele amantei in chiar cererea ei de Raspuns la Intampinare catre Judecatoria Oradea. Documentul a fost obtinut, acum, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, care prezinta, in premiera, numele amantei, dupa cum l-a dezvaluit fosta sotie. Tinerica este nimeni alta decat una dintre asistentele agitatului vicepresedinte al Parlamentului European din partea UDMR, conform site-ului oficial al PE. El, aproape 60, ea, o tanara zglobie, bine-facuta, cu doar 22 de ani mai micuta, originara din Miercurea Ciuc, absolventa de Babes-Bolyai, in timpul liber asistenta si la Universitatea Sapienta, pe numele ei Prohaszka Rad Boroka.
Prezentam mai jos documentul depus de Edith Tokes la Judecatoria din Oradea – in text, Foto si PDF – cat si cateva ipostaze care de care mai dragute cu amanta de-acum oficiala a vicepresedintelui Parlamentului European, membru al Grupului Partidului Popular European – Crestin si Democrat. Oare diriguitorii Parlamentului European si ai grupului PPE plus Fidesz si UDMR, ca sa nu mai vorbim de prelatii Protopopiatului Reformat de Bihor, stiu in ce mocirla este tarata morala crestina si doctrina de “dreapta”, “crestin-democrata”, pe care sustin ca o reprezinta?
Subsemnata Tokes Edith domiciliata in Oradea str. Louis Pasteur nr.42 A duplex 4A, parte in procesul de divort de numitul Tokes Laszlo dosar nr.5792/271/2010 formulez prezenta:
Despre presa si securitate, dintr-o perspectiva personala
Ma numesc Victor Roncea, sunt jurnalist, si, pentru cei care nu ma cunosc, o sa incerc sa explic de ce ma aflu aici. In primul rand originea: dupa parintii tatei, sunt oltean si ardelean. Dupa parintii mamei: sunt muntean si moldovean. Bunica mea (nascuta in Sinaia) a fugit de rusi, din Cernauti, pe jos, insarcinata si cu mama de mana, pe atunci in varsta de doi ani. Ajunsa la Bucuresti avea sa-si piarda sarcina – fratele nenascut al mamei mele – pe masa de operatie de la Filantropia in urma bombardamentelor aviatiei americane. Aceasta pare sa fie soarta romanilor: sa fuga de rusi si sa dea de americani.
In 21 decembrie 1989 m-am aflat in Piata Universitatii, printre alti nebuni si alaturi de agentii straini pe care dvs i-ati reperat in timpul si dupa lovitura de stat din 22 decembrie 1989. Din 21 decembrie 1989 pana in 15 iunie 1990 rareori am mai ajuns pe acasa, fiind unul dintre organizatorii manifestatiilor anticomuniste si antifeseniste, care au culminat cu Fenomenul Piata Universitatii si venirea minerilor la Bucuresti. M-am intalnit prima oara cu dl general Rogojan in 13 iunie 1990. Desigur, fara sa stim unul de celalalt. Domnia sa era in sediul SRI de la “Lanturi”, la un nivel superior al cladirii, incoltit de diversi agenti care faceau pe demonstrantii, iar eu stingeam incendiul lasat de acestia in urma lor, la etajele inferioare. Peste 20 de ani, cand avea sa-mi ofere, in exclusivitate aceasta istorie, o premiera jurnalistica – un ofiter de servicii secrete despre cum a fost in sediul SRI in 13 iunie 1990 – am constatat cu surprindere ca nici ziarul stindard al “opozitiei”, nici cel al “puterii” nu au fost interesate de aceasta dezvaluire. De fapt, ce deranja, se pare, erau numele noastre, puse deja “la index” in democratia “noii republici”. Istoria acelor zile este cuprinsa astazi, gratie autorului, Aurel I Rogojan, si editorului, Petru Romosan, intre paginile acestui volum, exceptional, dupa parerea mea: “Fereastra Serviciilor Secrete. Romania in jocul strategiilor globale”.
A doua zi dupa momentul 13 iunie, pe 14 iunie, unul dintre colegii dvs avea sa-mi salveze viata, mie cat si colegilor care ne refugiasem in Institutul de Arhitectura, dupa ce mai multi mineri, aflati dupa parerea mea sub influenta unor substante speciale, vroiau pur si simplu sa ne taie capetele, printre altele.
La ancheta desfasurata asupra mea la Unitatea de la Magurele, in conditii umilitoare, faptul ca am fost recunoscut de catre soldatii dezarmati de la sediul SRI, din 13 iunie, cat si invocarea unor nume din Ambasada SUA, ale unor persoane interesante care ne contactasera la Liga Studentilor, a dus, probabil, la eliberarea mea si a fratelui meu, dupa trei zile de calvar.
Am devenit jurnalist la “Romania libera”, apoi corespondent al ziarului in Statele Unite. Am facut parte din echipa de presa a Miscarii Pentru Romania, o formatiune care, daca nu era spulberata de Virgil Magureanu – la fel dupa cum a procedat si cu celebra unitate 0110 -, astazi, la fel ca formatiunea rivala dar similara, Fidesz-ul lui Viktor Orban, putea sa fie la putere in Romania.
Am revenit definitiv in tara in 1996, punandu-ma rau din prima si cu noua guvernare si cu ambasadorul SUA din acea perioada, un personaj numit Alfred Moses, dupa ce – fac aceasta afirmatie in premiera – cu sprijinul unor informatii obtinute de la un ofiter FBI, intr-o actiune conexa cu CIA, am publicat la ZIUA o ancheta despre traficul de influenta si afacerile murdare, de sute de milioane de dolari, derulate sau inlesnite de reprezentati ai SUA cu inalti oficiali din Ucraina si Romania – la noi era vorba de cumnatul lui Mircea Geoana, un oarecare Ionut Costea – in ceea ce s-a numit “Afacerea Transchem” (Foarte interesant, in perioada campaniei electorale din 2009, un britanic simpatic si sclipitor, din punct de vedere intelectual, angajat al unei firme private de intelligence, a venit la Bucuresti pentru a purta o discutie profesionala pe aceasta tema). La vremea respectiva, am fost amenintat, democratic, cu moartea, dar prietenii mei care, se vede treaba, erau si sunt mai puternici decat dusmanii mei, au reusit sa ma protejeze. De atunci si pana in 2009 am fost sef al Departamentului Externe al ziarului ZIUA si reporter de razboi, ocazional, din Balcani si pana in lumea araba. M-am impotrivit semnarii Tratatului cu Ucraina (cat si cu Republica Moldova) si nu am sustinut pozitia conducerii politice a Romaniei in timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, motiv pentru care intr-o alta carte a generalului Rogojan, “Spionaj in Balcani”, apar la randul meu ca personaj aflat “in atentia” organelor.
In 20 de ani de presa, am intalnit sute de colegi de-ai dvs, din toate colturile lumii, in calitati oficiale sau sub diverse acoperiri mai mult sau mai putin traznite, zeci de ministri de externe si oficiali guvernamentali si numerosi presedinti de state, mai mult sau mai putin faimosi. Doi dintre ei, Mubarak si Gaddafi, si-au gasit, recent, sfarsitul tragic. Am fost la sediul NATO in momentul in care tara noastra a fost primita in Alianta, si in Biroul Oval, la prima intalnire a presedintelui Basescu cu Bush Jr. Dar am fost si la Arafat, in Ramallah, pe vremea cand acesta, asediat, isi traia ultimele saptamani de viata si am fost si arestat, in Ucraina, si declarat persona non grata pentru 10 ani, pentru articolele mele scrise despre drepturile romanilor din jurul Romaniei.
L-am cunoscut pe dl general Rogojan pentru ca ma pasionase o carte a domniei sale, unica la vremea aceea, despre spionajul ungar inRomania. Apoi, la eliberarea ultimilor detinuti politici romani din Transnistria, fostii membri ai Grupului Ilascu, iesiti dupa 12 si 15 ani de inchisoare, cand am publicat cu Civic Media, in cinstea lor, un volum omagial care s-a numit “Eroi pentru Romania – Basarabia si amenintarile Rusiei la Marea Neagra”, domnul general ne-a ajutat oferindu-ne pentru carte un capitol consistent despre spionajul rusesc in Romania.
Cu toate acestea, dupa 20 de ani de presa, intr-o zi, s-a hotarat ca nu mai sunt bun de ziarist. Si mi “s-a ridicat dreptul de semnatura” in presa centrala, ca sa folosesc o formulare de pe vremuri.
Ultimul articol la care lucram, aparut doar pe jumatate, era scris ca urmare a unei investigatii pornite de la informatiile pe care am avut privilegiul sa le primesc de la un personaj de legenda din lumea dvs. Unul dintre acei oameni fara nume – ca si cel pomenit de domnul Rogojan in cartea sa, in dialogul despre tovarasul Pacepa, agentul “american” creat si protejat de structurile speciale ale KGB.
Investigatia mea se referea la agentii unor puteri straine, ostile Romaniei, care se orienteaza dupa lumina venita de la Rasarit, si care au ajuns mari si tari in tara aceasta, in ciuda faptului ca activitarea lor antiromaneasca fusese devoalata de catre serviciile secrete romanesti inca de dinainte de 1989. Unul dintre ei – numit in partea din articol care a fost publicata – este binecunoscutul agent maghiar Laszlo Tokes, ajuns ditamai vicepresedinte al Parlamentului European. Colegul meu, Florin Budea, reputat jurnalist oradean, aflat aici in sala, se confrunta si acum cu acest personaj, care ii pretinde despagubiri fabuloase pentru publicarea acelorasi informatii despre fostul episcop reformat de Oradea. Pentru lupta sa pentru adevar, in aceasta batalie dintre David si Goliat, dl Budea a fost premiat de Civic Media cu Premiul “Mile Carpenisan” pentru curaj si excelenta in jurnalism in 2011. Dar iata, procesul cu sinistrul extremist maghiar, continua.
Partea a doua a articolului pomenit, ramasa nepublicata in urma demiterii mele intempestive in prag de alegeri, de catre patronul din umbra al publicatiei, Sorin Ovidiu Vintu, il privea direct pe fostul prim ministru al Romaniei, Adrian Nastase, care, desi fusese avertizat oficial si neoficial de catre colegii dvs, de la cel mai inalt nivel, ca angajeaza pe post de sef al Cancelariei un agent maghiar dovedit, acesta a ignorat informarile si dovezile prezentate si a procedat in consecinta, numindu-l pe Alin Teodorescu, primul sef al Fundatiei Soros si, concomitent, al Grupului pentru Dialog Social, in aceasta functie de raspundere in statul roman. Actul, dupa toate normele legale, se incadreaza in Codul Penal de astazi la “inalta tradare”, si este pedepsit cu inchisoarea. Din cate stiu eu, tradarea, ca si trecutul, nu se prescrie.
La starea de “indezirabil”, “non grata” in propria presa, romana, si-au adus contributia si alte personaje din cartea domnului profesor Rogojan: un anume Liiceanu, un anume Plesu, un anume Patapievici, un oarecare Tismaneanu, cu totii mari vedete ale cercurilor vizibile de “intelectuali public” dar si ale celor invizibile, de conspiratori marunti anti-Romania. Am fost dat in judecata de Liiceanu, pentru un editorial cu titlul “Profitorul tuturor regimurilor”, de Patapievici, pentru o ancheta intitulata, daca nu ma insel, “Jaful de la ICR” si de Tismaneanu, prin prepusul sau, Mihnea Berindei, pentru o analiza cu un titlu bun, dupa parerea mea: “Cand Minciuna sta cu Presedintele la masa”. Fiecare mi-a cerut drept daune, mie si ziarului, cate 3.300.000.000 lei (trei miliarde lei vechi). In total 9 900 000 000 lei. Avocatul celor trei: Valeriu Stoica. Se pare ca articolele de acest tip si cele legate de Rusia si esecurile diplomatiei noastre, cum a fost si un alt editorial, care avea titlul, metaforic, “Limba lui Ungureanu”, si se incheia cu o chemare adresata Departamentului National Antitradare si presedintelui Basescu – “Comandante, da ordinul!” -, au dus pana la urma la raderea completa a arhivei ZIUA de pe internet. Procesele au fost pierdute in cele din urma de tovarasii in cauza si, daca nu as fi citit in memoriile publice ale unor mari scriitori romani si luptatori pentru adevar, inca exilati, ca Radu Portocala si Paul Goma, ca si ei au fost eliminati din viata publica, si de la Paris si de la Bucuresti, de personaje ca Petre Roman, Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, etc, as fi crezut ca sunt singurul paranoic din presa. Singura scapare pare sa fie internetul. De altfel, printr-o stralucita formula, Paul Goma se declara “scriitor internetizat”.
Dar iata totusi ca nu suntem chiar paranoici si mai exista cate o speranta, concretizata, pentru publicarea adevarului: cartea domnului general Rogojan scoate aceste personaje din tenebrele lor – practic le ia de ciuf – si le aduce la lumina zilei, prezentandu-le adevarata lor fata, asa cum este bine cunoscuta de serviciile secrete romanesti, dar si de cele aliate. Este vorba de personaje care, prin concursul lor nefast la mersul impiedicat al statului si la cursul evenimentelor politice, atenteaza zilnic la securitatea statului roman impingand tara, incet-incet, spre un deznodamand care – asa cum avertizeaza cu strigatele sale din desert academicianul Dinu Giurescu – poate duce la pulverizarea Romaniei si chiar la disparitia natiunii romane, in cele din urma.
Aparitia acestei carti, prin devotamentul generalului Rogojan fata de adevar si straduinta editurii Compania, a domnului Romosan personal si a prietenilor sai, este nu numai un avertisment grav adresat decidentilor statului dar si – intr-o era cand istoria reala este deformata si falsificata sau chiar stearsa complet – o marturie pentru generatiile viitoare asupra chinurilor prin care trece Romania de azi, aflata sub atacurile continue ale neo-kominternistilor – dupa cum ii definea regretatul profesor Mihai Ungheanu -, cu totii urmasi directi ai kominternistilor care au nenorocit Romania sub ocupatia sovietica urmata dupa lovitura de stat din 23 august 1944.
Este, cred eu, o datorie de onoare a tuturor celor care si-au dedicat viata apararii securitatii nationale sa urmeze drumul deschis de Fereastra Serviciilor Secrete si de dl general Aurel Rogojan si sa nu lase tara sa cada, din nou, poate definitiv, sub ocupatia – vorba lui Take Ionescu – a “dusmanilor naturali” ai Romaniei.
Nota: Audienta, pe langa studenti si profesori, a fost formata in majoritatea ei din cadre active, in rezerva si in retragere ale serviciilor de informatii romanesti
Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există
Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut intenţii să se pună în slujba unor puteri străine.
Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.
Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.
În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.
Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales, pentru a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.
Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?
Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare…
– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?
– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic, cum a fost cazul lui Pacepa.
– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.
– Aţi reţinut corect.
– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?
– Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.
– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri… Cazul fostului căpitan Şerban, în Elveţia, membri ai emigraţiei române anticomuniste…
– Dumneavoastră cam ştiţi cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…
– Principial, da. Dar de la principii la practică mai pot interveni şi necunoscute. Realităţile din New Jersey sau New South Wales, raportate nivelelor ierarhice superioare, treceau prin mai multe filtre de gândire, fiecare încercând, înainte de a raporta, să intuiască de ce i se cere să raporteze, ce ştie “şeful mare”, de întreabă chiar de acea chestiune. Mentalitatea aceasta ţine de natura umană, este în “firea lucrurilor”, aşa că o marjă a distorsiunii realităţilor trebuie prezumată.
– Au fost două maniere de abordare a operaţiunii de control asupra trădătorilor fugari. Prima: până la trădarea lui Pacepa, cel care a şi coordonat operaţiunea până în monmentul în care a dezertat şi şi-a vândut ţara şi onoarea. A doua: după evaluarea trădării lui Pacepa şi, mai nuanţat, când Tudor Postelnicu l-a determinat pe generalul Pleşiţă, iar acesta a încercat – cu consecinţe nefericite pentru el, în primul rând, să “dinamizeze” monitorizarea statică şi să dea unele semnale, cum că “mâna lungă a revoluţiei i-ar ajunge pe trădători oriunde s-ar alfa ei”. Aşa cum pe Troţki l-a ajuns în Mexic. Pleşiţă nu s-a gândit la modul serios să facă aşa ceva, dar în 1983 se înregistraseră, statistic, cele mai multe dezertări şi trădari din rândul ofiţerilor aflaţi în misiuni externe, în număr de opt. În contextul respectiv, a apreciat că trebuie să potenţializeze pericolul şi să obţină rezultatul dorit prin exerciţiul ameninţării, nu al acţiunii propriu-zise. El s-a lăudat, după 1990, mult şi necontrolat pe această temă, ca şi cum încă nu şi-ar fi ieşit din rol. Asta a făcut rău în planul percepţiei publice, mai puţin avizate… Va trebui să aducem lămuririle necesare. Trebuie reţinut ca nici o persoană nu a fost răpită şi nici o sentinţă de condamnare la moarte nu s-a pus în aplicare.
Pacepa a conceput controlul trădătorilor fugari ca bază a aplicării soluţiei finale, dar nu a obţinut acceptul lui Nicolae Ceauşescu, care a pus mai presus interesele politice majore, respectiv crearea, menţinerea şi consolidarea relaţiilor bilaterale. Ceauşescu realiza valoarea simbolică a acelor sentinţe capitale, care stigmatizau şi serveau de lecţie în interior, dar nu s-a gândit niciodată să pericliteze raporturile diplomatice ale României de dragul aplicării legalităţii socialiste faţă de un nemernic trădător. Acesta este purul adevar.
– Este de presupus că asemenea operaţiuni nu lăsau indicii care să implice statul român…
– Dacă victimele erau români, nu se putea să nu apară bănuieli.
– Au existat versiuni privind dispariţia lui Pacepa şi substituirea sa cu o “fantomă”, iar cu privire la dispariţie, de asemenea, erau acreditate mai multe posibilităţi: ascundere definitivă, moarte, răpire de catre ruşi etc.
– Unele dintre aceste versiuni erau parte a operaţiunii de protecţie. Exista o “dublură” Pacepa, care este, în realitate, personajul activ, cu apariţii relativ frecvente în spaţiul comunicării publice. Pacepa, cel real, a fost foarte puţin folosit şi în elaborarea, de exemplu, a cărţii “Orizonturi roşii”. Altfel nu pot fi explicate numeroasele inexactităţi, care pot fi sesizate cu uşurinţă şi pe care persoane implicate de relatările sale le combat. Or, Pacepa nu ar fi acceptat să rişte credibilitatea spuselor sale pe seama unor afirmaţii gratuite. O parte a debriefing-ului realizat pe parcursul câtorva ani, împreună cu date specifice obţinute din alte surse, a fost încredinţată unor redactori de serviciu ai “departamentului de război politic”, care continuă să lucreze sub identitatea lui Pacepa.
– Memorandumul monitorizării lui Pacepa era impresionant… Lasă impresia ca aţi ajuns foarte aproape de el.
– Încă nu pot să spun cât de aproape, dar am ajuns foarte aproape şi am ramas în “ariergarda” lui până în ultimul moment…
Acum, după trecerea anilor, realizez cât de riscantă a fost operaţiunea şi cu ce pericole ne-am confruntat. Am simţit, adeseori, “în coasta noastră” dispozitivul de protecţie pe care KGB-ul îl asigura lui Pacepa, cunoscut fiind că ruşii au aflat de intenţia pe care Ceauşescu o avea la un moment dat de a pune sentinţa de condamnare în aplicare. Carlos a fost convocat de legăturile sale superioare de la la Moscova, unde i s-a cerut să nu execute sentinţa… Carlos a negat că ar fi fost angajat de Ceauşescu. Ruşii, totuşi, au insistat să nu dea curs vreunei propuneri în acest sens, dacă va fi solicitat din partea lui Ceauşescu sau de altcineva.
– Ştiu că aţi pătruns în dispozitivul interior de securitate de la domiciliul lui Pacepa. Puteţi să oferiţi nişte detalii?
– Ne-a reuşit o operaţiune de infiltrare, sub steag străin, de toată frumuseţea. Pacepa făcuse cândva un important serviciu lui Tito, livrându-i nişte opozanţi din R.F. Germania, pe care i-a atras la Bucureşti… Aşa că am exploatat acest fapt şi o croată, Maria Iskra din Rijeka, cu bune şi înalte recomandări, a ajuns menajera lui Pacepa. Din acel moment, am avut constant informaţii din imediata apropiere a ţintei.
Apoi, un agent dublu româno-rus, pentru a acredita ideea că doar Securitatea l-ar urmări pe Pacepa, a transmis legăturii sale din România unele informaţii despre locul unde se afla Pacepa (Arlington –Vienna) şi fotografii ale Mariei Iskra în incinta reşedinţei lui Pacepa. Ar fi urmat, apoi, ca Maria Iskra să fie contactată ca din partea Securităţii României şi cu documentaţia respectivă să-i informeze pe americani despre pregătirile avansate privind lichidarea lui Pacepa… Bizar sau nu, aceleaşi informaţii şi fotografii le-am primit şi din sursă americană, care probabil anterior le-a dat KGB-ului şi de la KGB au ajuns la noi. A fost un “joc operativ”, căruia a trebuit să-i contrapunem suficiente măsuri de apărare faţă de riscurile la care eram expuşi.
Spre sfârşitul anilor `80, Maria Iskra s-a repatriat. Aceleaşi surse au făcut să ne parvină adresa ei din Iugoslavia, unde putea fi contactată.
– Credeau că…
– Au crezut degeaba.
– Cu privire la noile identităţi şi fizionomii ale lui Pacepa aţi avut în analiză şi evaluare mai multe versiuni, iar prin eliminare aţi ajuns la ipoteza de lucru care…
– …Care ne-a facilitat pătrunderea în spaţiul securizat asigurat de americani. Şi acolo, surpriza cea mare a fost să constatăm că alţii, care erau interesaţi în protejarea, şi nu lichidarea lui Pacepa, ne-o luaseră deja înainte şi-l supravegheau mult mai strict. Din acel moment, noi am înţeles ceea ce trebuia şi am evaluat şi riscurile.
– Aţi abandonat?
– Nu chiar, dar trebuia să evităm alte surprize ce ne puteau fi pregătite.
– A dorit Ceauşescu moartea lui Pacepa?
– Teoretic, da. Voia ca Pacepa să simta permament pericolul. Practic nu ar fi îngăduit-o, fiindcă avea inteligenţă politică şi realiza consecinţele. Lui Ceauşescu i-a fost teamă, la un moment dat, că, dacă nu este omul lor, ruşii l-ar putea lichida, ca să se arunce vina pe el.
– A fost omul ruşilor de la început şi de ei nu putea scăpa.
– Da, el a fost orientat în alegerea carierei de către prietenii sovietici ai tatălui său. Concret, un militant al Cominternului a intervenit pentru angajarea în Securitate, deoarece, iniţial, fusese respins pe motiv de dosar. Tatăl său lucrase la reprezentanţa Ford în România, iar juniorul Pacepa activase în YMCA (“Asociaţia Tinerilor Creştini”, cunoscută şi ca “Organizaţia Amicii SUA”). Aceste antecedente i-au făcut pe unii să creadă că Pacepa era al americanilor. Fals.
Ulterior, ruşii l-au ajutat să promoveze în ierarhia spionajului, fără a avea aplicaţie pentru domeniu. A lucrat nemijlocit, în ţară şi afară, cu înalţi ofiţeri ai spionajului sovietic. Este de presupus că americanii nu l-au crezut, dacă a afirmat altceva.
Nu trebuie să mai existe vreun dubiu că Pacepa a lucrat în România pentru KGB şi am să expun câteva argumente în acest sens:
În 1978, în urma unui control efectuat de generalul Alexandru Dănescu, succesorul lui Doicaru la conducerea Direcţiei Generale de Informaţii Externe, s-au descoperit mari delapidări coordonate de Pacepa şi câţiva acoliţi ai săi puşi cu toţii pe căpătuială. Ceauşescu urma să-l destituie pe Pacepa şi să-l defere justiţiei militare. Pentru a-l salva, KGB-ul a regizat dezertarea şi predarea la americani;
Ca dovadă că Pacepa, la data trădării, nu era recrutat de americani, pledează, printre altele, lipsa sistemului de legătură cu CIA, prin care să se realizeze recuperarea în caz de pericol. După ce s-a deplasat oficial în R.F. Germania, recurgând la o înşelătorie – pretextul tratativelor cu Concernul Fokker pentru avionul mediu-curier -, Pacepa l-a contactat pe Rolf Spitra, un agent dublu, al său şi al Serviciului de Informaţii al US Army, pentru trupele dislocate în RFG, căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu partea americană, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă era deja agent al CIA, atunci trebuia să aibă un sistem de legătură prin care să-şi cheme ofiţerul de caz la contact. Aşa cum se practică, orice agent secret, mai cu seamă unul de valoare, aflat în “teritoriul inamic” este dotat cu un ”plan de acţiune pentru salvare în caz de pericol”;
În R.F. Germania, Pacepa “s-a predat” la o baza militară a SUA, oferindu-şi serviciile de trădător unei agenţii rivale CIA, “Defense Intelligence Army”. Din nou, dacă Pacepa era deja agentul americanilor, trebuia ca ofiţerul de legătură să vină să-l preia de la bază, ceea ce nu s-a întâmplat. A fost, în schimb, adus urgent la bază ataşatul aero al Ambasadei SUA la Bucureşti, care îl cunoştea pe Pacepa de la activităţile protocolare oficiale, pentru a-l identifica pe proaspătul trădător şi a confirma că “este un peşte mare”. După identificare, ataşatul şi o gardă de puşcaşi marini l-au însoţit pe Pacepa în avionul care l-a depus la Baza militară aeriană Andrews din proximitatea Washingtonului.
– În SUA aţi fost numai pe urmele lui Pacepa sau şi ale dublurilor sale?
– La un moment dat urmăream trei obiective, dintre care unul era, fără să ştim cine, Pacepa. Apoi am reuşit să-l alegem, dar pentru derută nu i-am lăsat nici pe ceilalţi doi.
– Cine realiza supravegherea?
– Un lanţ de detectivi profesionişti, mercenari internaţionali, angajaţi sub diferite pretexte, folosindu-ne de mai multe “steaguri străine”.
– Şi care puteau să şi…
– …Cu tariful corespunzător, imediat.
– Dacă nu mă înşel, Dana Pacepa şi soţul ei, sculptorul Radu Dămăceanu, nu s-au bucurat de o prea bună primire din partea lui Pacepa…
– Fac o dezvăluire a unui fapt până azi inedit. La un moment dat, li s-a permis Danei si soţului ei să meargă în SUA. S-au întors după două săptămâni… Dezamăgiţi. Ei ar fi motivat că “tata a fost de nerecunoscut (…), ne-a cerut să ne găsim de lucru, să nu stăm pe capul lui…”.
Dacă Pacepa ar fi fost ce se afirma, americanii l-ar fi răsplatit regeşte şi copiii nu-i erau o povară.
– Aţi afirmat că aţi fost pe urmele lui Pacepa, până în ultimul moment. Când a fost acel “ultim moment“?
– Când Pacepa, cel real, nu a mai apărut, după o spitalizare de circa şase luni. Dacă nu a murit, probabil a ajuns şi el unde s-a retras, şi întru cele veşnice, tovarăşul general-maior Kim Philby, erou al URSS.
– Dar generalul Pacepa, cel reabilitat şi pensionar al statului român…
– …Un om care nu există!
General de brigada (r) Aurel I Rogojan
Fişa privind trădătorul Pacepa Mihai
– Născut la 28 octombrie 1928 în Bucureşti
– Origine socială: muncitorească
– Căsătorit, un copil
– Studii: Facultatea de Chimie Industrială
– Profesia de bază: inginer chimist
– Cunoaşte limbile străine germană şi franceză
– Încadrat în Ministerul de Interne la 19 februarie 1951 cu gradul de sublocotenent
– Părinţii: tatăl a fost tinichigiu exclus din partid în 1949 pentru atitudine nejustă faţă de muncitori şi că a fost omul patronului la atelierele ”Leonida”; a decedat în 1952
– Mama casnică, neîncadrată politic, a decedat în 1953.
A trădat în 28 iulie 1978, când se afla în misiune în R.F. Germania, de unde a fost dus în SUA şi anchetat de CIA. În prezent se află în protecţia CIA, care îl foloseşte pentru: organizarea de provocări şi acţiuni duşmănoase împotriva R.S. România.
Deţinem informaţii că la oferta unei firme (edituri) americane coordonate de CIA îşi pregăteşte publicarea memoriilor în schimbul sumei de 250.000 de dolari.
După trădare a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustăţi tunse scurt.
Domiciliază sub identitatea de Paul Montaigne în apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed. 1800 Rupert av. Mc Clean, într-o zonă locuită şi de cadre CIA. Posedă un imobil cu două nivele prevăzut cu sisteme de avertizare – alarmare şi are pază permanenta la aceasta.
Foloseşte autoturismul cu nr. Va-UKP-980.
Ca menajeră personală este folosită numita Iskra Maria, de origine iugoslavă, angajată CIA care este dirijată de regulă şi spre alţi trădători români (Horodică, Nicola, Răuţă).
Cu sentinţa nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secţia Militară a fost condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii.
Este în atenţia Compartimentului special, nou constituit, pentru a se aplica hotărârea judecătorească.
(Din fişa biografică a generalului Ion Mihai Pacepa realizată de Centrul de Informaţii Externe, noiembrie 1981 – Publicata de CNSAS in Ion Mihai Pacepa in Dosarele Securitatii 1978 – 1980, cu un studiu introductiv realizat de dr Liviu Taranu)
Jurnalistul oradean publica pe blogul sau recursul aberant al pastorului infidel (vezi Documentul aici sau in baza acestui text) si comenteaza:
“Iată care sunt argumentele, după mine mustind de ură, pe care vicepreşedintele Parlamentului European, Tokes Laszlo, le-a expus în recursul formulat faţă de procesul pierdut deja, legat de un articol publicat de mine în Ghimpele.
Toata ca toate, eu un singur lucru nu pot să pricep, dincolo de logoreea democratică, europeană… e totuşi posibil ca vicepreşedintele PE să târască la infinit în tribunale un ziarist şi nimeni să nu-i spună măcar că nu se cade să facă asta?!
Am zis hop! Şi s-ar părea că n-am sărit. N-am trecut de hopul teribil care a fost şi, iată, este încă procesul cu Tokes Laszlo.
Azi am aflat că, după calculele mele, în afara termenului de 15 zile în care putea să declare recurs, vicepreşedintele Parlamentului European a făcut demersuri pentru ca acest proces absurd, în care m-a târât, cred eu, fără nicio vină, să continue.
Tenacitatea în a face rău de care dă dovadă această (fostă) faţă bisericească e demnă, zic eu, de o cauză mai bună decât un război împotriva jurnaliştilor care nu-i sunt pe plac excelenţei sale.
Dacă, în primă instanţă, am crezut că e dreptul d-lui Tokes să îşi apere imaginea, pe care aş fi lezat-o, acum, cred, sunt îndreptăţit să mă simt persecutat de însuşi vicepreşedintele Parlamentului European. Ar putea să pară o onoare, un titlu de glorie… dar nu e. Nu mă simt deloc confortabil la gândul că am să fiu obligat să îmi reiau peregrinările periodice pe la tribunal. Pentru mine nu e deloc o plăcere. S-ar părea că îmi lipseşte plăcerea de a mă opune răului.
Un asemenea demers juridic, în Europa, unde dl. Tokes se prezintă ca un mare democrat, e de neconceput. Şi (culmea!) asta vine tocmai din partea lui, cavalerul fără teamă şi prihană al drepturilor omului. Oare libertatea de expresie nu mai face parte din drepturile fundamentale ale omului?! Nu se mai poartă la Bruxelles, libertatea presei?
December 16th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
