“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă
În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.
Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?
Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!
Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger
Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.
În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.
Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!
Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).
Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)
După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.
Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:
Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.
La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!
Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”
Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.
În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!
Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!
Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:
Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:
Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:
Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:
La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!
În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.
În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Sigur ca Victor Ponta are dreptate in Cazul Plagiatului: nu el a plagiat!, ci “negrisorii” care i-au scris Teza de Doctorat pe vremea cand era secretar de stat in Guvernul Nastase (2003). Si, daca ne gandim ca conducatorul lui de doctorat era Insusiul 🙂 Adrian Nastase, cel care il si alinta “micul Titulescu”, cam cine din cadrele sistemului ar fi putut refuza “onoarea si placerea” de a fi “negrisor” pe plantatia PSD? Suspecti principali de serviciu (cu scuzele de rigoare dar asta e viata) sunt chiar cei despre care se spune astazi ca i-ar fi plagiat Victor Ponta: profesorii Ion Diaconu (foto sus cu Vladimir Putin), Dumitru Diaconu si Vasile Cretu. Oare de ce nimeni nu observa ceea ce este atat de evident? Il vedeti pe Victor Ponta scriindu-si teza de doctorat noaptea, dupa zeci de ore de munca de Partid si de Stat, la lumina lumanarii tinuta de bona filipineza, dupa ce i s-a creionat deja traseul de viitor prim al Romaniei lui Nastase?! Sa fim seriosi!
Dar, in oglinda la aceasta afacere murdara – asa cum ar trebui sa priveasca orice jurnalist – haideti sa vedem si cine sunt tupeistii din curtea celor care-l musca pe Ponta de funduletz:
Pretinsul doctor Patapievici timp de 12 ani (!) si Plesul lui?
“Rostirea esentiala este logosul culegator-deslegator care predica prin fiinta gandirii gandirea fiintei. Semnatura rostirii este : esse entis“ – Constantin Barbu, Rostirea esentiala. Eseu despre reamintirea Fiintei (1985)
“…Putem cel mult nota cu uimire cu cata indemnarea [Noica] a stiut sa scoata din lada cu zestre straiele verzi puse la naftalina, ferite de molii si mucegai, pentru a agita la momentul oportun steagul nationalist, sub auspiciile si binecuvantarea national-comunismului in varianta lui romaneasca” – Mariana Sora, Scrisoare (1984)
In jurul filosofului legionar Constantin Noica s-au aflat, la Paltinis, zeci si zeci de discipoli. Priviti fotografia de mai sus, extrasa din monumentala Istorie a Literaturii Romane de Azi pe Maine, a lui Marian Popa, si care poarta urmatoarea explicatie: “Filosoful Noica, inconjurat de studenti si cadre didactice de la Facultatea de ziaristica a Academiei Stefan Gheorghiu“. Asemenea vizite prelungite se petreceau regulat, selectandu-se sau auto-selectandu-se viitori cursanti ai marelui ganditor. Studentii Academiei lui Noica erau pusi la grele incercari filosofice, si nu numai, toate derulate sub ochiul atent al Securitatii.
Insa nu vi se pare putin ciudat ca din toti acesti fii filosofici ai marelui ganditor astazi sa nu auzim decat de doi, fosti beneficiari de burse la Heidelberg si de revelioane la Paris in perioada regimului comunist, cu acordul total al Departamentului Securitatii Statului, “filosofi” fara opera dar plini de talente si brosuri de eseuri si articolase de ziar, ajunsi azi un fel de comici vestiti ai micului ecran? Si nu vi se pare ciudat ca in timp ce Ion Iliescu chema minerii in iunie 1990 pentru a-l salva de la o “lovitura de stat legionara” in acelasi timp isi instala drept ministru al Culturii un “emul” al filosofului considerat legionar, recte pe A. Plesu, iar celui de-al doilea bursier recomandat pentru Humboldt de filosoful format in creuzetul elitei legionare, revista Criterion, respectiv lui G. Liiceanu, ii oferea pe tava Editura Politica a PCR? Ce-i unea pe ei, oare, ca se simta atat de bine impreuna, in aceasta companie comunisto-“legionaroida”? Ultima oara cand se produsese aceasta coabitare fusese tocmai pe vremea Anei Pauker, iar “legionarii” care au pactizat atunci cu comunistii, dusmanii lor de moarte, si ai Romaniei, s-a dovedit ulterior ca aveau toate motive sa se incuscreasca cu komisarii bolsevici ai Moscovei: fusesera de la bun inceput agenti sovietici infiltrati in randurile Legiunii. Ca sa punem capac acestui excurs logic, nu vi se pare ciudat ca, desi cei doi au avut timp de 22 de ani toate resorturile materiale si decizionale pentru a implini marile Proiecte ale lui Constantin Noica – respectiv publicarea in integralitatea lor a lucrarilor lui Mihai Eminescu si obtinerea si tiparirea lucrarilor lui Dimitrie Cantemir, nici unul nu a facut-o? Ba dimpotriva: de sub pulpana lui A. Plesu s-a declansat si continua cel mai perfid atac la adresa lui Eminescu, “omul deplin al culturii romane”? Si cine sunt emulii emulului? Un “bulgaroi cu ceafa groasa”, ca “micul gigant” Cartarescu, sau o “pocitura cu bulbucati-i ochi de broasca” ca Patapievici? Nu zice nimeni ca ei, ca niste venetici ce sunt, devarsati de imperiul slav pe pamant romanesc, sunt obligati sa iubeasca Romania si ce are ea mai sfant, dar macar sa o respecte, “n-asa”?!
Constantin Barbu este unul dintre discipolii lui Dinu Noica care s-a incapatanat sa-i continue opera maestrului sau. Ajuns la randul sau un maestru, cel despre care filosoful spunea ca “este exceptional de inzestrat” reprezentand “filosoful tinerei generatii”, este si singurul care s-a incumetat, azi, cu mijloace proprii si mari sanse de reusita, sa duca pana la capat Proiectele Nationale ale lui Constantin Noica – Eminescu si Cantemir, proiecte aflate deja in derulare (amanunte, in curand, aici). Si tot el este cel care nu se sfieste sa arate ca partenerul lui Plesu, Liiceanu, alintat cand Siegfried cand Marcello, “imparatul” autoproclamat al filosofiei “romanesti”, este gol. Si nu numai ca este gol pe dinafara dar este gol si pe dinauntru. Gabriel Liiceanu, profitorul absolut al tuturor regimurilor, este o fiinta lipsita de fiinta. Este o nefiinta calare pe memoria bietului Noica, pe care l-a si plagiat brutal in chiar teza sa de doctorat. Plagiat pe care Constantin Barbu il demonstreaza si il insoteste cu o marturie-bomba: confesiunea lui Constantin Noica inregistrata pe banda de Securitate.
Sa recapitulam putin: deci, pe 13 iunie 1990 comunistul Ion Iliescu se lupta cu studentii-legionari din Piata Universitatii si tot pe 13 iunie 1990 un fost student al legionarului Constantin Noica, acum membru al Guvernului FSN, lasa la redactia ziarului Adevarul, aflata deasupra biroului sau din Casa Scanteii, o scrisoare de condamnare a “rebeliunii legionare”, inabusita in sange de mineri, a doua zi (veziaici articolul lui Andrei Plesu aparut in 14 iunie 1990 pe prima pagina a Adevarului). In acest timp, Gabriel Liiceanu, directorul fostei Edituri Politice a PCR, acum rebotezata, pentru cunoscatori, cu numele de Humanitas, se instala confortabil in avionul de Paris, dus la aeroport cu o limuzina a Ministerului Culturii, iar Silviu Brucan ordona Armatei sa plaseze un camion cu soldati in fata sediului GDS din Calea Victoriei 122, pus la dispozitie gratuit de FSN din custodia CC al UTC. Timp de peste 15 ani, Gabriel Liiceanu avea sa se pretinda o “victima a mineriadei” la fel ca si toti membrii Grupului pentru Dialog Social. Ciudat, in lagarul Unitatii de Securitate de la Magurele, unde am aterizat “in genunchi, cu mainele la ceafa si cu fata la perete”, dupa arestarea mea ilegala din Facultatea de Arhitectura si o triere efectuata chiar in sediul Guvernului Romaniei, nu am vazut neam de intelectual. Doar studenti si elevi. Cu totii legionari, evident. Cand, peste 17 ani, in calitate de fost “legionar” din Piata Universitatii ajuns acum jurnalist – evident, tot legionar, vorba lui Pataghiveci – aveam sa public aceste adevaruri intr-un editorial din ZIUA cu titlul nu foarte prost ales de “Profitorul tuturor regimurilor”, Gabriel Liiceanu avea sa ma dea in judecata impreuna cu alti doi colegi, Sorin Rosca Stanescu si Ion Spanu, care publicasera in aceeasi editie un articol de dezvaluiri privind unul dintre plagiatele lui Liiceanu, avand titlul foarte inspirat ales de LIICHEANU. Cele doua articole erau insa insotite de un al treilea. Cum ziarul ZIUA a disparut de pe net si am inteles ca sunt persoane care-si dau licenta sau doctoratul aprofundand studierea acestei probleme, a proceselor-atentate la libertatea presei, e bine sa ramana scris, pentru istoria presei, faptul ca al treilea articol, chiar cel in care se afirma negru pe alb ca el, Gabriel Liiceanu, este un plagiator in serie, era semnat de un nume mai putin cunoscut “protipendadei” intelectualoide bucurestene dar foarte bine cunoscut de filosoful nostru de mucava, inca de la Paltinis: Constantin Barbu. Singurul care nu a fost dat in judecata de Gabriel Liiceanu desi tocmai el afirma in articolul respectiv, citez, ca: “Liiceanu sufera de “plagiocefalie”“. Poate va intrebati de ce nu l-a dat Liiceanu in judecata pe Barbu? Simplu. Raspunsul era cuprins chiar in artic0lul citat: “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj. De altfel, Noica mi-a povestit cum a reusit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzatie de plagiat in teza sa de doctorat despre “Tragic”, convingandu-l sa paraseasca Institutul de filosofie.“
Oare faptul ca “Filosofeanu'” nu l-a dat in judecata pentru a-i pretinde pe mana cu Valerica Stoica despagubiri fantastice de 100.000 de dolari, ca in cazul nostru, tocmai pe acela care il acuza de plagiat, nu ii demonstreaza sine die vinovatia?
La vremea respectiva, fosta victima inchipuita a mineriadei s-a pretins, din nou, o biata victima, de data aceasta schimbandu-l din rama pe Iliescu cu Basescu. Din cauza faptului ca el a semnat o scrisorica pentru Basescu este acuzat de plagiat, vocifera Liiceanu pe toate gardurile presei cumparate, in prealabil, de prepusul sau Patapievici, prin stipendii ICR pentru cate un redactor sau altul. Nu mai conta ca autorul acestor randuri era la randul sau un sustinator al presedintelui Basescu – si a si ramas -, fapt pentru care a si platit cu eliminarea din presa.
Dar iata ca acum Liiceanu “s-a lepadat” public si in direct de Traian Basescu. Conform declaratiilor sale, “lepadarea” s-a produs ca urmare a afirmatiilor lui Basescu privindu-i pe doi mari conducatori ai statului roman, Ceausescu si Antonescu, afirmatii care mie, dimpotriva, mi-au reconfirmat personal statutul de fan al presedintelui. Deci acum nu mai poate fi, cred eu, din nou, o victima colaterala si profitoare in acelasi timp a vreunui regim, de la Ceausescu la Iliescu, de la Constantinescu la Basescu si nici nu se mai poate ascunde dupa turul panatalonilor “lepadatului” de Basescu. Ca atare putem publica, iata, dupa cum o si facem, o noua dovada, zdrobitoare, privind Cazul de Plagiat al Tezei sale de Doctorat. Speram, desigur, ca nu va sari si de data aceasta din baie ca o vampa isterica a tuturor regimurilor ca sa cotocodoceasca pitigaiat ca e victima… legionarilor. Si mai speram ca nici nu se va baza pe faptul ca gasca sa de impostori a ajuns sa controleze mai bine de jumatate din fosta presa romana…
Mai ales ca e un subiect la moda, de interes general, si l-am auzit pe distinsul critic literar Alex Stefanescu sustinand deunazi la B1TV ca “Un profesor la Oxford prins cu o singura propozitie plagiata isi pierde calitatea de profesor. (…) Plagiatul este o impostura impotriva careia statul trebuie sa deschida actiune in Justitie. Pentru ca tu te-ai prezentat ca un scriitor de calitate, ceea ce nu esti.”
Asadar, Constantin Barbu, fostul coleg de studentie al lui Gabriel Liiceanu la Scoala de la Platinis, cel care afirmase negru pe alb ca “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj” s-a gandit ca nu strica – vorba criticului Alex Stefanescu – ca statul sa deschida o actiune in Justitiei impotriva tuturor plagiatorilor, iar din capul listei sa nu lipseasca LIICHEANU zis si PLAGIICEANU. (Roncea.Ro)
Are cuvantul Maestrul Constantin Barbu:
Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu este eseul despre Nostos de Constantin Noica, adică 32 de pagini furate și introduse în teza de doctorat a lui Liiceanu despre Tragic
Cel mai mare plagiat al lui Liiceanu pare a fi capitol imens din teza lui de doctorat despre Tragic. Capitolul se numeste Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului, capitol pe care Liiceanu nu l-a mai introdus in editia a doua a Tragicului. Publicam mai jos, spre edificare, capitolul ce pare a fi scris aproape in intregime de Noica, lucru pe care Liiceanu va trebui sa-l lamureasca, mai ales ca acuzatia de plagiat in teza de doctorat s-a referit in chip special la subcapitolul 3 intitulat “Fiul risipitor”. Inainte de aceasta redam insa o Nota cu bucluc a Securitatii:
In cartea Constantin Noica in arhiva securitatii, editata de Dora Mezdrea si publicata chiar la Humanitas (2209), gasim documentul 32 (pag 123-124), ceea ce ne dovedeste faptul ca “introductorii” Plesu si Liiceanu nici macar nu se obosesc sa citeasca textele prefatate. Li s-a mai intamplat, de altfel, cam acelasi lucru si cu Jurnalul Monicai Lovinescu, in care, desi nu este inca publicat integral, apar totusi detalii picante despre sejururile celor doi in Occident, in plin aprig regim comunist, dar si despre un Patapievici surprins in flagrant de falsificare a propriei sale biografii, bine observat de Civic Media. Documentul la care ne referim azi este o transcriere a unei convorbiri telefonice dintre Constantin Noica si nepoata sa, profesoara Simina Noica, inregistrata de Securitate. Din convorbire reise clar ca Noica se vede in textul lui semnat de Liiceanu, ca lui Liiceanu i-au publicat totusi textul, ca Liiceanu ii datoreaza mult lui Noica. Trebuie sa observ ca maiorul Patrulescu minte cand spune ca Liiceanu a publicat in Revista de filozofie un Nostos. Liiceanu n-a publicat nici un Nostos in Revista de filozofie (am verificat anii 1972-1976), dar a semnat un text despre Epopeea lui Ghilgames, unde, daca nu ma insel, se vede bine tot mana lui Noica. Este problema lui Liiceanu sa lamureasca aceste lucruri grave de biografie intelectuala, mai ales ca va trebui sa mai raspunda unor intrebari privind pagini pe care le-au scris altii si le-a semnat el (Michel Haar?). Iata documentul in discutie:
„32. 29 ianuarie 1972; 8 martie 1972. Redarea convorbirilor telefonice ascultate de Securitate pe care le-au avut Constantin Noica cu Simina Noica şi Felicia Noica cu o persoană necunoscută
Redat din limba română 122/P.I.
Strict secret Exemplar unic
NOICA CONSTANTIN
Obiectivul discută în ziua de 29 ian. 1972 la orele 19.10 cu nepoata sa, respectiv NOICA SIMONA1, lector universitar la IAŞI, şi, printre altele, rezultă următoarele:
SIMONA: Ai luat în Berceni, acasă, pe Corydaleu şi ai lăsat aici presocraticii?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da.
SIMONA: Ascultă-mă. La aceea a lui LIICEANU GABRIEL, ce să-ţi spun, oricât ai vrea tu să spui că nu „te vezi” sau „nu te vede”, iese ucenic acolo, până în vârful unghiilor, adică, cred, că ei şi-au dat seama imediat, dacă vreunul ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de a ta, că este şi aceea a ta…
NOICA CONSTANTIN: I-au publicat-o totuşi lui Liiceanu pe aceea.
SIMONA: Păi, cred că asta a fost, că astea au fost supărările…
NOICA C: Nu au obiectat asta, dar…
SIMONA: Lucrarea seamănă si ca stil… si ca anumite probleme… şi nu ştiu ce… Liiceanu îţi datorează mult. Adică se simte manata… Nu?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da. Da.
Din discuţie rezultă că NOICA SIMONA, pe timpul cât domiciliază în IAŞI, stă în gazdă la adresa din str. Mihail
———
1. Corect: Simina Noica.
Kogălniceanu nr. 28. Voi cere identificarea, verificarea şi date complete de la I.S.J. IAŞI privind atitudinea şi poziţia faţă de regim, comportarea şi relaţiile ei de acolo. Legăturile pe care le are la redacţiile anumitor publicaţii, printre care şi la Cronica, Convorbiri literare, unde şi NOICA CONSTANTIN are mult acces.
MENŢIUNE: Am verificat şi Liiceanu Gabriel a publicat în Revista de filozofie un „NOSTOS” – filozofie idealistă. Are acum prezentat la redacţie ceva similar. Am dat sarcină informatorului „CRISTIAN”, care are posibilitatea să intre în posesia unor astfel de materiale, să facă o analiză ştiinţifică a articolelor prezentate de Liiceanu.
Mr. Pătrulescu”
Liiceanu este un impostor fara ismene, nici nu poti sa-i spui “imparat gol”. Degeaba se spala prin baie cu sampoane si sapun, se parfumeaza cu parfumuri nu prea scumpe. La ce bun sa mai parfumezi un cadavru ?
Fiind un inchizitor de duzina se parfumeaza ca sa nu miroase urat victimelor-spectru cu care mai sta de vorba intre doua cosmaruri. Daca nu-mi inapoiaza manuscrisele lui Cioran, o sa-l dau in judecata si ii pun sechestru pe Humanitas, chiar daca nu mai are decat vreo 3 procente. Se aude Liiceanu ?
Cât priveşte părerea lui Noica despre Liiceanu şi Pleşu ea se găseşte în anumite pagini din Noica – Jurnal de idei . Să le cităm:
“[Pe o foaie a caietului triunghiular:] Hegel
G.[abriel] A.[ndrei] (aprilie 1974)
[Adăugat:] Eşuat iunie ‚74/
[328] Mai 1981
Mi-a plăcut Sor.[in] V.[ieru] fiindcă are pe dracul în el. Şi ceilalţi doi îl au, în felul lor. (Feluri de-a avea pe dracul). Îndrăcirea face viaţa spiritului. Şi e mai variată decât negativitatea lui Hegel, sau «ba»-ul.
(Gabriel îl are sub forma întrebării: de ce aşa? de ce? Andrei sub forma contestaţiei. Petru şi M.Ş. nu-mi plac fiindcă n-au nici un drac. C. fiindcă îl are într-o formă minoră, orgoliul). (Cel mai mult îmi place Sănduc [Dragomir], care e dracul însuşi).
[13] Îmi dau seama acum, în toată simplitatea, că A.[ndrei] Pl.[eşu] a avut noroc întâlnindu-mă. Nu sunt decât un întârzietor, un ins care face pe ceilalţi să întârzie lângă.
Dar tânărul acesta avea nevoie de aşa ceva, căci altminteri, cu darurile sale se făcea praf.
[227] Obsesia lui A.[ndrei Pleşu] este «fratele-porc» şi în sens nobil, cu mântuirea sa, şi în sens trivial-existenţial. De aceea îl poate interesa Jung şi l-ar fi putut interesa Freud, care amândoi caută să trimită îndărăt şi exact (primul la vis, ultimul la mama-papa-caca). Până la punctul de unde s-a declanşat trauma. (Sau Jung spune: ai visat asta, deci ai regăsit şarpele încolăcit, nu-i aşa? pe uroboros, sau arhetipul mumei sau alt arhetip psihologic ştiut, exact descriptibil, fiindcă mai înainte fusese proiectat în afară de mitologii şi religii.
Ei asta vor, exactitatea amintirii şi încadrarea cazului.
Dar dacă Mnemosyne era principala muză, era pentru că îţi amintea de ceva care n-ai ştiut niciodată.
Nu amintirea exactă a locului şi ceasului din fratele-porc interesează, ci uitarea, liniştirea lui, spre a lăsa loc altei amintiri, anamnezice.
Dacă e în noi ceva mai adânc decât noi înşine, să uităm de noi înşine şi să ne amintim de noi.
Acest lucru îl face – discret, cu bună creştere şi indirect – cultura. E cultura aceea în care nu vrei, sau nu vrei nimic determinat, dar prin care, fără să fi cerut nimic, te pomeneşti dăruit şi dulce dăruit cu înţelepciunea ta, câtă este în tine, fiule, care rătăceşti pe la toate şcolile pentru a afla ceea ce ai în pivniţele tale.
[392] Nu ştiu dacă peste 200 de ani. . . Investiţie în aer. Minorităţile au condus întotdeauna (dar cele impuse, nu alese). Eşecul unei democraţii. Rămâne din ea posibilitatea selecţiunii de oriunde. Altfel şi astăzi câteva inteligenţe creatoare conduc, schimbă, decid. Trebuie favorizate şi altfel: spiritual, nu doar productiv. De făcut prospecţiuni.
Se spune: sau democraţie, sau elitism. Dar elitismul prin alegere e democratic!
[396] 3. V. [1984]
15. I. [1984]
Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L.[iiceanu]. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut.
Căci raportul este miracolul în matematici ca şi în rest. Frângerea, fractura. Matematicile nu încep cu numărul (care e doar unul dintre «principii»), ci cu raportul. Iar ele reuşesc, în lumea modernă, tot cu raportul: calculul infinitezimal începe de la raport, respectiv valoare limită a raportului dintre infinitezimale: 6 pe 3 e egal 2, dar şi 0,6 pe 0,3 şi 0,0006 pe 0,0003. e 2!
Dacă marxismul nu a putut fi încă înlocuit de ceva e pentru că aducea un raport: cel dintre exploatator şi exploataţi (aşa cum arăta lui M.E. un B.). Se concepe dislocarea lui printr-o nouă religie (Toynbee, Malraux, Eliade) tocmai pentru că religia – spre deosebire de bietul capitalism liber – instituie un raport, între om şi divin, între om şi om.
Până şi erosul (vorba lui Al.[ecu] din 1955) este etern pentru că prin el însuşi, biologic, este raport, raport sexual. Trăim într-o lume cu demonia numerelor (statisticul!), dar fără rapoarte. Dă-ne, Doamne, un raport, şi schimbăm în bine lumea… Poate I.G.
A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.
A călca cu dreptul
A călca cu stângul
[303] «Nu uitaţi adevărul» îmi reproşează A.[ndrei]. Vai de cei care caută aşezarea, în ceea ce curge.
Cum să-l caut? Poate broasca să caute balta? Dar este în ea, în orizontul ei. Adevărul e orizont mişcător. «Nu m-ai căuta… » Nu ţintesc către adevăr ca dat (ca în budhismul zen), ci înaintez cu el cu tot.
[253] Asist cu bucurie la lui G.[abriel] de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…”
Şi aceste aprecieri ale lui Noica sunt prietenoase .
Scandalizat de Epistolar (despre care Noica mi-a spus: ”Au reuşit ceea ce şi-au propus: m-au înnămolit”, Păltiniş, 4 septembrie 1987), Noica a scris la sfârşitul Epistolarului o notă intitulată chiar Epilog:
“Epilog
Ar trebui să surprindă, pe cel care vine de la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce: Jurnalul de la Păltiniş? Oamenii dau sens şi trup câte unei himere, câte unei dorinţe, sau câte unei fabule.
Ce mi se pare cuceritor în Epistolarul prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşa cum este cel al istoriei care, până dăunezi, n-a fost decât „istoria războaielor“, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adâncă din sânul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi bine acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sânul căreia artistul ceartă material că nu i se supune şi material ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gând formulat, se dovedeşte a fi gândirea.
În epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stârnit prea frumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întâmplat mai nimic. Ca în Epistolar? Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume unde coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.
Păltiniş, ianuarie 1986”
Este o lovitură de ghilotină, executată de un maestru.
Un model germanic caragealizat, o neantizare a învăţăceilor Liiceanu şi Pleşu care se vor sinucide când vor afla ce înseamnă nimicul inteligibilului în Kant. Adică neîntruchipare, băieţi!
De altfel Liiceanu a recunoscut într-un text din revista Orizont (dacă-mi amintesc bine) această trădare a lui Noica.
Să-i dăm cuvântul trădătorului însuşi: “Aş vrea să mă întorc la „trădare“, pentru că nu am încheiat subiectul. Putem vorbi despre trădarea lui Noica în două feluri. Pe primul cred că l-am epuizat în linii mari: era vorba despre o trădare în raport cu imperativele culturii înseşi. Să ieşi din bibliotecă, să participi la „dialoguri sociale“, să apari la televizor, să dezbaţi ce se întâmplă pe scena politică…. Toate acestea sunt însă de negândit pentru un om de cultură care trebuie să-şi facă „opera“, cum se zice, care trebuie să fie asemenea unui pianist obligat să exerseze zilnic pentru că altfel iese din cursă. Sigur că ceea ce noi am făcut în acest sens reprezintă o trădare a gândului lui Noica. Cel care a rezistat cel mai tare la acest tip de „obligaţie istorică“ e Mircea Cărtărescu. Pur şi simplu, pentru el nu s-a schimbat nimic. Cred că ar fi trăit la fel înainte de 1940, în 1980 sau acum. El ştie forte bine ce vrea. Este cineva care ştie că s-a născut ca să-şi scrie cărţile. Ei bine, noi nu am avut această tărie. Deci „a trăda“, în acest prim sens, înseamnă a ieşi din spaţiul culturii şi a cocheta cu jocul de-a istoria şi politica. Dar al doilea sens în care putem vorbi despre ce înseamnă al trăda pe Noica se referă la felul în care el a pariat pe noi. În 1983 Noica îmi spunea cu un ton aproape testamentar: „Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: Nemaijucându-l“. Noica ne introdusese într-o anumită logică a devenirii culturale. Ca să existe o gândire specializată în lumea asta trebuie să se înlănţuie nişte generaţii. Am scris despre lucrurile acestea undeva. Deci dacă există miracolul Heidegger – pentru cei 1000 – 2000 de oameni care ştiu ce înseamnă Heidegger pe lume – e nevoie ca în spatele lui să existe vreo două sute de ani, care încep cu un personaj care se numeşte Kant. Ştafeta asta între Kant şi Heidegger trece prin Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Husserl… În acest fel ia naştere miracolul unei gândiri. Noica ne-a oferit această şansă. S-a aşezat undeva, într-un punct inaugural al gândirii, aşa cum a făcut Kant în zorii filozofiei germane moderne când a dat acestei filozofii un prim impuls. Dar în Germania au existat filozofi care preluat acest impuls. Ori, la noi nu s-a întâmplat aşa ceva. Istoria a venit peste noi făcându-ne o clipă să credem că, în raport cu felul în care societatea românească avea să se aşeze în matca istoriei, a sta să dezbaţi până în ultimele detalii tratatele de ontologie ale lui Noica este de o inactualitate teribilă. Refuzul de a da o şansă de continuitate gândirii care apăruse o dată cu Noica a fost, neîndoilenic, o trădare. Toţi cei care îi stătuserăm în preajmă am ajuns, într-un fel sau altul, cumva să dezertăm. Apoi, treptat, am început să ne punem tot mai des întrebarea: „Ce se alege totuşi din noi, până la urmă?“ Gesturile pe care le consumi „angajându-te“ în beneficiul societăţii se înscriu toate undeva, dar pe tine te lasă vidat. Ele se depozitează cel mult ca ecou în minţile câtorva. Dar singurul depozit adevărat e cartea. În acest sens, fac parte dintr-o generaţie care crede încă în mitul cărţii. „Pot eu risipi, mă întrebam întruna, partea cea mai bună a fiinţei mele, tot ceea ce s-a cumulat în viaţa mea pentru a fi exprimat şi pus la îndemâna celorlalţi în forma ideală a scrisului?“ Răspunsul a venit de la sine, când recent, s-a petrecut în mine o răsturnare. În anii din urmă, în linii mari, nu am făcut altceva decât să mă ocup de administrarea culturii şi să am ieşiri inegale pe scena publică. Dar totodată s-a întâmplat şi ceva extrem de important: mi-am dat deodată seama că în tot acest timp am trăit foarte mult şi că, într-un fel, mi-am câştigat dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci în propria-ţi viaţă, să trăieşti iluzia şi deziluzia, moartea ta şi moartea celor apropiaţi, înseamnă să-ţi trăieşti iubirile, istoria comunităţii tale, înseamnă să-ţi pui în discuţie fiinţa toată, aşa cum un om la începuturile vieţii nu poate să o facă. Şi acum să vă spun în ce constă adevărată „trădare“ la adresa lui Noica. El avea iluzia că este un bun negustor de cai şi că ştie să vadă în fiecare tânăr pe care-l avea în faţă ce fel de cal este: o mârţoagă, un pur – sânge, un cal de tracţiune, etc. Avea de asemenea credinţa că a te manifesta spiritual în forma optimală înseamnă să faci filozofie. Reducea pe toţi oamenii pe care îi avea în faţă la acest tip de performanţă. Toţi trebuiau să devină filozofi. Din acest punct de vedere, cu unii a nimerit-o, cu alţii, nu. Cu mine a nimerit-o pe jumătate. Structura mea intimă este a unei persoane cu o afectivitate puternică, cu o nevoie intensă de a-şi pune trăirile în scenă. Declaraţia de iubire asta însemnă, Jurnalul de la Păltiniş, la fel: ambele pun în scenă mai mult decât mintea cuiva. Ori, Noica nu accepta decât „desfăşurarea pură a ideii“. Din această perspectivă, întâlnirea mea cu Noica a fost doar parţial reuşită. Dar asta o ştiu abia acum. El m-a pus pe o cale bună şi greşită în acelaşi timp. Ca structură, Cioran mi-ar fi convenit din punctul de vedere al tăierii mele stilistice şi de viaţă mult mai mult. Pentru că mă interesa infinit mult mai mult să exprim ceea ce gândesc şi, deopotrivă, simt decât pura derulare a unor gânduri abstracte. Pe de altă parte, recunosc că am o atracţie deosebită pentru travaliul pur al minţii, aşa încât cealaltă latură a structurii mele a putut rămâne o vreme în surdină. Anii au trecut, iar primul meu gest de revoltă a fost chiar Jurnalul…, din care tonul unui tratat de filozofie dispăruse cu desăvârşire. Până atunci, scrisesem Tragicul, studii despre o teorie a simbolului, exegeze la Platon, mă preocupa o carte despre limită…
Aşadar, în ce mă priveşte se pune mereu problema cum îmi împart „destinul cultural“ între, să zicem, vocaţia de a vorbi la persoana întâi şi o alta, manifestată într-o mai mare măsură, de a vorbi în numele impersonalului, gândului pur, al ideilor ş.a.m.d. Dacă o să mai am nişte ani buni în faţă, am să încerc să găsesc acea direcţie care, pentru prima oară, ar urma să-mi satisfacă aceste două feţe interioare pe care cred că le am: mi-ar plăcea să îmbin ştiinţa de a rafina o idee cu vibrato-ul persoanei care scrie şi care trebuie să se implice în discurs.”
Grija lui Liiceanu este rezistenţa lui Cărtărescu, pentru care “nu s-a schimbat nimic”.
Care Cărtărescu? Cel care scria că Heidegger şi Noica sunt doi bătrânei cu bască, unul dintre ei frecând maieutica prin cârciumi?
Dacă chenodoctul Cărtărescu l-ar fi citit pe Heidegger cu bască cu tot ar fi aflat ce e cu Dumnezeu a murit (şi ar fi ştiut cum s-o apuce în teza lui de doctorat dată cu Paul Cornea, stalinistul care vorbea de lapte cu Ana Pauker şi cu ultracriminalul Nikolschi) şi ce e cu nihilismul european (şi nu s-ar mai fi excitat postum la canoanele lui Manolescu)…
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
Cazul Cartarescu, Mang-ul lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici
Roncea Ro va demonstra azi, cu dovezi zdrobitoare, cum campania lui Patapievici de promovare a lui Cartarescu pentru Nobel este o uriasa sifonare de fonduri ICR in conturile Humanitas: Nobelul nu se acorda unui plagiator. Pana atunci, urmariti mai jos cat de troglodit poate fi acest personaj:
Cartarescu: “Dupa parerea mea intoarcerea la religie este de fapt o intoarcere la institutii… religioase si nu la credinta propriu-zisa. Oamenii recurg la religie intr-un fel din disperare si nu din credinta reala si curata (?!). Este ca un fel de superstitie… Dar eu cred ca totul vine din lipsa de… lipsa de perspective si lipsa de sens al vietii pe care le au oamenii astazi. Eu cred ca oamenii nu mai simt ca au pentru ce trai… in Romania, nu mai simt ca se realizeaza pe nici un plan, nici material, nici spiritual. Asa incat, a… nu avem decat un, a… o masa de oameni disperati care nu reusesc sa alcatuiasca un popor, o civilizatie sau o cultura.” (sursa YouTube: attualità politica)
“Pentru mine, credinta este lucrul cel mai important, dar nu in sensul religiilor institutionalizate, care sunt doar cojile goale ale unor vechi si fantastice intamplari. De fapt, credinta, adevarul stiintific si poezia sunt unul si acelasi lucru, si sunt acelasi lucru cu ecuatiile matematice sau cu aura orgasmului.” – Interviu Revista Tarom
“Fanariotismul, balcanismul, ortodoxismul si comunismul, toate “lumini venite de la rasarit”, ne-au tras mereu inapoi, cu sau fara voia noastra, despartindu-ne de civilizatie. E inutil sa le negam sau sa le consideram o fatalitate. Ele sunt parte din fiinta noastra, sunt subconstientul nostru poate necesar. Unele dintre ele vor trebui eliminate energic… Altele, ca ortodoxia si balcanismul, ar trebui imblanzite, reconvertite, sublimate, transformate din frane ale progresului in marci ale diferentei, ale specificului nostru cultural… Sunt ortodox si balcanic, dar asta nu trebuie sa ma impiedice sa fiu european si cetatean al lumii. Va trebui ca, de maine incolo, psihologia noastra, cu componente ale ei vechi si puternice ca patriotismul, sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritica, sa-si revizuiasca notiunile.” Mircea Cartarescu – “Cele doua patrii”
2 ianuarie 2007 – Jurnalul National
Din “cultura” raspandita de ICR pe mapamond in 18 limbi:
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – Vladimir Tismaneanu
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor.” – Kant, Critica raţiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentală, în secţiunea a doua intitulată Despre timp, în par. 4, Expunerea metafizică a conceptului de timp
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor”. – Patapievici, Omul recent, Humanitas, Trei editii
“Kant a scris Critica raţiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat“. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
“Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ – Andrei Plesu, Despre ingeri, Humanitas, 2010, p 260
“A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….“ – Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme, L‘Herne, Paris, 1981, p. 81
Caz destul de rar, Andrei Pleşu copiază în câte două cărţi deodată. El scrie în Despre îngeri (ed. cit., p. 260) şi în Limba păsărilor (ed. cit., p. 253), fără să citeze pe nimeni: “Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ Andrei Pleşu plagiază din Henry Corbin, traducător el însuşi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrări capitale despre filosofiile Iranului. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
Si, “intamplator”, acum, cand Victor Ponta a sters putin pe jos cu CC al GDS, recte Tismaneanu, Patapievici, Lazescu, Dobrincu si alti tovarasei, aflam, via “o sursa anonima” (cat curaj au intelectuanalii nostri!) ca e si el un plagiator. Sa plateasca, desigur! Dar oare n-ar trebui sa stea putin la rand?
Maestrul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica, a publicat dovezi de necontestat privind plagiatele “elitei” ICR-iste, recte Patapievici, Plesu, Liiceanu, Cacartarescu si Manolescu. Le prezint, din nou, mai jos, in speranta ca vor fi civilizati cu totii si nu-l vor lasa pe Ponta sa li se bage in fata la coada de dezdoctorat a plagiatorilor si profitorilor tuturor regimurilor.
Ziaristi Online:
Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, continua dezvaluirile sale cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici dar nu-i uita nici pe Cartarescu si Manolescu. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni). Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei.
July 2nd, 2012 
VR 
“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
Posted in 
Tags: 
