Agerpres: Lazslo Tokes, propus de PPE ca vicepreşedinte al Parlamentului European
Eurodeputatul român (?! – nota mea) László Tőkés (PPE/UDMR) a fost propus de grupul Popularilor Europeni să ocupe funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European, în locul eurodeputatului ungar Pál Schmitt.
Decizia a fost susţinută de delegaţia română în grupul PPE, formată din 11 eurodeputaţi ai PDL şi trei eurodeputaţi ai UDMR.
Săptămâna viitoare, la sesiunea plenară a legislativului european de la Strasbourg, Tőkés ar urma să fie anunţat oficial ca vicepreşedinte al PE.
László Tőkés a fost ales europarlamentar pe listele UDMR în cadrul scrutinului din 7 iunie 2009.
Pál Schmitt, vicepreşedinte al Fidesz în perioada 2003-2007 şi eurodeputat din 2004, a devenit recent preşedinte al Parlamentului de la Budapesta.
CNSAS ne face placerea si ne deconspira inca un intelectual din curtea GDS, recrutat de Securitate, in 1984: Mariana Celac. Ne-ar fi interesat sa stim insa si care dintre acesti intelectuali din grupul fondat de Silviu Brucan (agent sovietic inca din vremea NKVD-ului) si Mihnea Berindei (“Sandu” si ‘Mircea”) au lucrat pentru servicii secrete comuniste straine, gen KGB, STASI, AVO, sau cum s-or mai numi ele. Despre Mariana Celac, sora lui Serghei Celac si fiica lui Nicolae Cealik, gagauz, primul prefect comunist instalat de Armata Rosie in Romania, la Craiova, Stefan Andrei ne-a povestit multe lucruri simpatice (vezi Video). Amuzant, micii contopisti de la CNSAS ne informeaza ca Mariana s-a nascut la data de 07.08.1936 in “Chisinau, Republica Moldova”. Sigur se infiintase “Republica Moldova” in 1936? In stilul asta copii nostri ar putea invata ca Burebista a intemeiata actuala Cetate Alba, consolidata de Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare in “Bilhorod-Dnistrovschi din Republica Ucraina”. In fine. Dumnezeu cu mila. Revenind la Mariana Cealik, CNSAS ne spune ca “Domnia sa a fost recrutata la data de 01.11.1984, pentru completarea retelei informative pe linia Serviciului F” (vezi Doc mai sus). Cu toate acestea, Mariana Celac a primit, ca si Sorin Rosca Stanescu, verdict de necolaborare. Evident, in Dosar nu exista nici angajament nici note informative, ca la toata “lumea buna”. Au disparut. Normal, daca colegii sai de grup, Plesu si Patapievici, au calarit – “filosofic” vorbind – CNSAS-ul inca din primele clipe…
Civic Media promite ca va prezenta si alte date noi si simpatice de la CNSAS, caruia ii multumim. Pana atunci:
Si Nicoleta Savin s-a suparat pe intelectuali. Intr-un prim text consacrat subiectului, jurnalista afirma:
Intelectualii noştri, le place sau nu, recunosc sau nu, au trădat poporul român.
Colaboraţionism, minciună, omisiune, jumătăţi de adevăr, indiferenţă, orgolii, salvări individuale, iată soluţiile alese de intelectuali care au trădat raţiunea lor de a fi, oriunde pe glob.
Unde e literatura de sertar, din perioada izolării în turnul de fildeş? În afara lui I.D. Sârbu, nimeni n-a produs nimic… Nu că ne-ar fi fost utilă această literatură, dar măcar să vedem pentru ce opere nemuritoare a fost lăsat de izbelişte poporul român…
C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric
de Isabela Vasiliu-Scraba
Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.
In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).
Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).
O discutie incitanta, din 2006, cu scriitorul Mihai Pelin despre fosta Securitate si „zestrea” pe care ne-a lasat-o aceasta structura. Un subiect care, in ultima vreme, a umplut importante spatii de emisie si pagini intregi de ziare. Cu Mihai Pelin despre disidenti. Despre Andrei Plesu ori Paul Goma, cu detasarea de care toti ar trebui sa dam dovada :). Putem sa vorbim oricat despre disidenti, colaboratorii fostei Securitati, ofiteri, ofiteri acoperiti – mai ales ca subiectul este mai mult decat generos si reprezinta, fara nici un dubiu, un important moment al istoriei noastre contemporane -, dar sa o facem desprinzandu-ne de ticurile comuniste. Deconspirarea informatorilor si a ofiterilor de Securitate sa nu aduca aminte de infierarile proletaro-staliniste de trista amintire, pentru ca atunci nu suntem cu nimic mai buni decat cei care pana in 1989 au dat ordine politiei politice. Mai ales cand santajistii sunt fosti si actuali agenti ai unor puteri straine 🙂
La ce mai lucrati, domnule Pelin?
Acum, lucrez la o comanda ce mi-a fost facuta de o institutie guvernamentala italiana, referitoare la o perioada istorica determinata, si sper ca in martie, anul viitor, sa fie gata (lucrare pentru care a si fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Republicii Italia – foto de la ceremonie).
Cu toate astea, ati avut timp sa puneti „tunurile” pe Andrei Plesu. De ce?
Domnule, el este un fel de sef al unor asa-zisi intelectuali de elita care mi-au adus nenumarate afronturi, mai ales dupa momentul in care am intrat in arhivele SRI. Stiau foarte bine ca eu voi da acolo de niste informatii care s-ar putea sa-i lezeze. Mi s-au intamplat niste chestiuni care doar atunci cand le pun pe hartie pot avea credibilitate. Am fost supus unor nenumarate intepaturi, ca sa ma exprim elegant, din partea unor domni si a unor cucoane. In ciuda faptului ca n-am avut in viata mea nici un fel de diferende cu ei si nici macar nu-i cunosc.
Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii – Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 – n.n.), Plesu a scris un editorial in „Dilema” in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.
Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare. Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea?Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. Un exemplu in acest sens este Gabriel Andreescu, o voce bine conturata a societatii civile romanesti.
Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme – de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin.
Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens?
Prăbuşirea aeronavei prezidenţiale poloneze, la finele săptămânii trecute, tragedie care s-a soldat cu 96 de morţi de la cel mai înalt nivel al ierarhiei statului polonez, la o distanţă de 70 de ani de evenimentele de la Katyn, a trezit un real interes la nivel mondial pentru aflarea cauzelor acestui accident. Multe ziare şi televiziuni din întreaga lume au prezentat diverse păreri, ipoteze şi scenarii legate de producerea accidentului. Ziarul „Curentul“ l-a contactat pe comandorul Nicolae Cârligeanu, până în urmă cu câţiva ani specialist în securitatea zborurilor la divizia militară 70 de la Aeroportul Otopeni . Domnia sa ne-a declarat că există o serie de elemente contradictorii care nu sunt conforme cu cele prezentate mass-mediei internaţionale. Câteva dintre acestea ar putea fi legate de limbajul special universal dintre piloţi şi turnurile de control, care nu necesită neapărat cunoaşterea limbii engleze.
De asemenea, distanţa dintre locul producerii accidentului şi pista aerodromului de la Smolensk este suspect de mare, chiar şi în condiţii de vizibilitate redusă din cauza factorilor meteorologici. Comandorul Cårligeanu ne-a mai spus că la fel de incertă este şi explicaţia dată de autorităţi vizavi de raza de circa 2 kilometri pe care au fost împrăştiate resturile avionului, în condiţiile în care s-a afirmat că au fost trei-patru încercări de aterizare. Acest lucru ar fi presupus un consum mare de cherosen, iar din puterea exploziei rezultă că avionul avea în rezervoare destul de mult combustibil, factorul determinant al exploziei. Mai trebuie luate în calcul şi variantele unor bruiaje din satelit ale aparaturii de la bordul unor astfel de avioane, precum şi sistemele de apărare antiaeriană amplasate lângă un astfel de aeroport militar. Vă prezentăm în continuare discuţia avută de ziarul „Curentul“ cu specialistul român în securitatea zborurilor civile şi militare, domnul comandor Nicolae Carligeanu.
Domnule comandor, ce ne puteţi spune despre concluziile preliminare trase vizavi de accidentul aviatic de la Smolensk, care a condus la moartea delegaţiei poloneze? Stau în picioare afirmaţiile autorităţilor ruse?
Ele stau în picioare până se definitivează ancheta, noi nu putem face decât nişte supoziţii, dar ele trebuie să fie cât de cât pertinente în funcţie de context, pentru că acest lucru este cel mai interesant. În primul rând, cine ar putea să intre aici: factorii umani şi cei tehnici. Haideţi să luăm întâi piloţii, care sunt cei mai importanţi, pentru că se spune că ei îşi iau în mâini soarta echipajului şi a pasagerilor. Vorbind de echipaj, trebuie să ţinem cont că este o aeronavă prezidenţială, deci nu este vorba de orice aeronavă. Vârsta piloţilor nu are nicio relevanţa, iar criteriu principal este cel calitativ, deci se face numai pe baza numărului orelor de zbor. De obicei, piloţii unor astfel de aeronave sunt foarte buni pentru că nimeni nu merge pe mâna unora mai puţin experimentaţi. Noi să nu uităm că piloţii de luptă sunt toţi tineri şi sunt cei mai buni piloţi, în special cei militari. Vârsta cea mai bună este cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Nu putea fi unul de, să zicem, 50 de ani, cum se obişnuieşte în cursele civile TAROM, spre exemplu. Revenind, pilotul când pleacă în misiune îşi face o pregătire prealabilă foarte bună. El ştie de unde pleacă, cu coordonate cu tot, pe ce aerodrom vrea să ajungă, care este aerodromul de rezervă, condiţiile meteo şi staţiile de radiorelee sau pentru dirijare. Din punctul ăsta de vedere, nu pot exista semne de întrebare. Atunci nu rămâne decât partea tehnică. Să nu omitem, totuşi, că acele condiţii tehnice au favorizat accidentul. Dacă era un timp bun, se putea uita pe parbriz şi ar fi putut să vadă că nu este în zona respectivă. Putea să vadă „ochimetric“ că este departe de pistă, că nu este pe ax şi că nu are înălţimea optimă şi aşa mai departe. Viteza respectivă este una de aterizare, orice avion de genul acela aterizează cu o viteză în jur de 320 de kilometri la oră, poate chiar spre 360. Înălţimea unde se presupune că ar fi trebuit să aterizeze este de 8 metri, deci cât înălţimea pragului de aterizare. Lateralul de 150 de metri este un mare semn de întrebare. Să nu uităm ca aerodromurile militare, dar şi cele civile au şi pistă naturală alături.
Bulibasa Ioan Tiriac, miliardar facut pe genunchii tatucului Ion Iliescu cu oportunitati grase oferite de Petre Roman, cat s-a vorbit public de colaborarea sportivilor cu Securitatea a uitat ca si-a inceput cariera dand Note Informative ca un amarat de turnator cu nume de cod “Titi Ionescu”. Desigur, ce nu are CNSAS si, deci, nu se poate pronunta, este Dosarul sau de la SIE, de roman multi-prosper al regimului Ceausescu. Sa amintim cam ce gandea agentul miliardar al regimului Iliescu despre romanii care se impotriveau profitorilor loviturii de stat din decembrie 1989: “Bine ca minerii au curatat Piata Universitatii!”. Aici gasiti Decizia CNSAS.
People Magazine, 1991: Tennis’s Count Dracula Returns to Transylvania, with a Lot at Stake
“There is an opposition press now and some freedom to I ravel; still,after the first wave of excitement, many Romanians again fear thattheir phones are tapped or that they are being shadowed by secretpolice. So far the U.S. is wary too; it has not offered Romania thesame trade status it has to Czechoslovakia and Poland.
This whole subject irritates Tiriac no end. “This is a50-year-old paranoia,” he insists. He calls the new government “veryprogressive” and the new Prime Minister, Petre Roman, “a very dynamicguy.”
Tiriac doesn’t think much of Romanians who oppose the newgovernment, which becomes clear as he pilots his car through UniversitySquare. Last summer protesters were set upon here by a horde ofRomanian miners armed with clubs and sledgehammers. Internationally itwas the new government’s worst black eye; President Ion Iliescu waswidely believed to have ordered the miners in. “It was a good thing the demonstrators were finally cleanedout of there,” says Tiriac. “People are confusing democracy withanarchy. If I were President, I’d create the biggest police force inEurope. But people see police as power to oppress. So I’d changeuniform. Make them red or pink. Say, ‘These pink people are to defendmy son crossing the street.’ “
It is unclear how much Tiriac’s countrymen might be dismayedby his muscular view of democracy. Some Romanians, it appears, havenever trusted him anyway. “Among ordinary guys, he has always been verypopular,” says Michael Radelescu, a native Romanian who writes computersoftware and now lives in New York State. “But not so much amongintellectuals. Back during the Ceausescu period, anyone like Tiriac whotraveled outside the country a lot was assumed to be collaborating withthe regime. Whether it was true or not, I have no idea, but it was avery common opinion.” Now some Romanians object to Tiriac’sfriendliness with the Iliescu government. The leading opposition paper,Romania Libera, complained recently that the Prime Minister hadoverridden a government vote and privately doled out 14 of Bucharest’smost gracious old homes to “chosen ones”—including his friend Tiriac,who got long-term leases to two.
Tiriac is prowling the property of one of these now, alakefront house across from a compound of villas that Ceausescu onceinhabited. The place is handsome—five bedrooms, 7,000 square feet—buthe can’t move in until renovations are completed.” Integral inRevista PeopleAugust 05, 1991 Vol. 36 No. 4
de Tiberiu Kiss 17/10/2009 Fostul adjunct al Securităţii Timiş, maior (r) Radu Tinu (foto stanga), afirma în urmă cu ceva vreme pentru ziarul nostru că nu românii au provocat prăbuşirea regimului comunist. El spune că ei doar “au dansat pe muzica altor servicii de securitate”, în special CIA şi KGB. Securitatea ştia că în Ungaria se fac “repetiţii” pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Securitatea trimisese agenţi în taberele de antrenament unde se pregăteau “scânteile” Revoluţiei.
“STEP, PENTRU CIA, KALINKA, PENTRU KGB” Mr. (r) Radu Tinu a avut şansa, dar şi neşansa de a fi implicat, din plin, în “revoluţia anticomunistă” de la Timişoara. Şansa, pentru că a văzut cum se face istoria. Neşansa, pentru că a trebuit să suporte 717 zile de detenţie. “Revoluţia care a început la Timişoara nu a fost decât o mască, iar pastorul Tökés László, doar un pretext penibil. Revoluţia nu am făcut-o noi, românii, ci doar am dansat pe muzica altor servicii de informaţii. Step, pentru CIA, şi kalinka, pentru KGB”, este de părere Radu Tinu. Ofiţerul de informaţii timişorean susţine că, încă din momentul în care Bush şi Gorbaciov şi-au “dat mâna pe un vapor acostat în larg”, Securitatea română ştia că se acţionează concertat atât de americani, cât şi de ruşi, pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu. Fostul adjunct al Securităţii Timiş spune că tot ceea ce a declarat premierul maghiar, Miklos Nemeth, despre “antrenarea rezistenţei” este adevărat. “Tabăra era la Bicske, în Ungaria. Am reuşit să înfiltrăm acolo trei informatori, aşa că ştiam tot ce mişcă. Toţi românii care treceau Mureşul erau duşi acolo şi antrenaţi. O dată la trei luni, veneau securiştii maghiari de la AVO – serviciul de spionaj – şi luau românii din tabără şi-i duceau în faţa Ambasadei României din Budapesta ca să manifesteze împotriva regimului. Capul mişcării disidente era un fost student la ASE, originar din Lugoj, actualmente plecat în America.” “Cert e că, cu două luni înainte de evenimentele din decembrie, ungurii au început să dea românii înapoi. Dacă treceau Mureşul cinci români, ei dădeau înapoi zece inşi. Am ştiut şi lucrul ăsta, că ceilalţi erau agenţi de-ai lor…”, susţine Radu Tinu. VICTOR STĂNCULESCU, AGENT BRITANIC Fostul adjunct al Securităţii Timiş povesteşte că generalul Atanasie Stănculescu nu a fost niciodată agent maghiar, ci englez. “Nu degeaba s-a refugiat în Anglia, când a avut probleme după ’90”, consideră ofiţerul de informaţii. Radu Tinu susţine că, încă din perioada celui de-al XIV-lea Congres al PCR, trei “ziarişti” occidentali au încercat să-l contacteze pe pastorul reformat Tökés László. “Un cadru al Serviciului maghiar, cetăţean austriac, a penetrat dispozitivul nostru, realizând o întâlnire şi o înregistrare video. Este vorba despre Rudolf Solomon, astăzi mare om de afaceri, cu firme în zona fierbinte Harghita-Covasna. I-am găsit banda video, învelită în hârtie igienică. Am totuşi satisfacţia că, la anchetă, Solomon a scris cu mânuţa lui cine l-a trimis la Tökés şi cu ce misiune. Un alt emisar al AVO, Varga Ladislau, fost fizician la Centrul de Sudură din Timişoara, trimitea săptămânal mesaje cifrate unui diplomat maghiar aflat la post în Bucureşti. Ăsta a fost să-şi dea doctoratul în Ungaria şi, chiar dacă a stat vreo patru ani, tot nu a reusit să-l finalizeze”, povesteşte ofiţerul de informaţii timişorean.
AMERICANII, ÎN ACŢIUNE Pentru a avea imaginea completă a celor care “s-au agăţat” de pastorul Tökés László, Radu Tinu a ţinut să precizeze că cel mai înfocat vizitator al preotului bănăţean a fost secretarul II al Ambasadei SUA la Bucureşti, Dennis Curry (foto dreapta sus, dupa 20 de ani). “La 15 decembrie, acesta a venit din nou la Timişoara, însoţit de corespondenta de presă de la Ambasada Angliei. Au încercat să penetreze dispozitivul, pentru a-l contacta pe Tökés. L-am îmbrăcat pe un coleg în miliţian şi acesta i-a întors din drum, motivând un accident de circulaţie grav pe Strada Timotei Cipariu, unde era locuinţa pastorului. Cei doi nu s-au lăsat. La un moment dat, am ieşit din dispozitiv în civil şi le-am arătat obrazul. S-au dus la Hotel Continental, unde s-au întrebat oare ce grad am. La vreo 20 de minute, Dennis Curry a ieşit pe stradă şi a dat un telefon de la un telefon public şi a raportat la Ambasadă că l-a văzut pe Tökés şi că lucrurile se desfăşoară normal. Un mincinos…”, consideră fostul adjunct al Securităţii Timiş.
PLANUL AMERICANILOR Mr. Radu Tinu susţine că pastorul Tökés László a făcut parte din planul americanilor pentru a-l detrona pe Ceauşescu, folosindu-se de o revoltă populară. “Au încercat să-l martirizeze pe acest preot, dar noi nu am pus botu’ la borcanul cu miere, în sensul că nu l-am arestat, ca să creăm atmosfera internaţională. Cu toate că l-am dovedit pe Tökés László ca spion maghiar. Noi am găsit la doi agenţi unguri, care părăseau Ro-mânia printr-un punct vamal, o chitanţă de mână semnată de pastorul Tökés, în care acesta scria cu mânuţa lui că a primit 20.000 de lei. Documentul fusese ascuns de securiştii unguri în parasolarul autoturismului”, povesteşte fostul adjunct al Securităţii Timiş. Radu Tinu consideră că “revoluţia” a fost făcută cu ajutorul românilor, care au fost manipulaţi de CIA ca nişte pioni, pe o tablă de şah. Jurnalul National – Editia Istorica Scanteia
Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on October 17, 2009
Ar fi interesant sa aflam…oare au sosit sau au ramas vreodata la procuratura militara aceste 4 videouri? Fiindca se contrazice clar cei care ne spune ca n-ar fi existat gloante neobisnuite, gloante dum-dum si vidia in Romania in decembrie ‘89.
——————————————————————————————————————————————–
2 videouri de o importanta extraordinara pentru intelegerea Revolutiei Romane din decembrie 1989. (Amindoua de pe site-ul dailymotion.com postate de Alexandru2006; 8 in total si de o importanta deosebita din punctul de vedere istoric, chiar daca se pare ca pina acum numai citeva sute de oameni le-au vazut). In primul video, vedeti secventa 1:20-2:50 in care se arata gloantele dum-dum si vidia depistate din arhiva/depozitul securitatii. In a doua, secventa 0:45 – 1:20 filmate se pare la Piata Aviatorilor (deci zona TVR-ului) in care omul demonstreaza cum gloantele teroristilor (in cazul acesta, se pare de tip vidia) sint diferite de gloante obisnuite. Mai jos, cei care au negat si neaga in continuare existenta gloantelor acestea… numai ca dovezi filmate mai exista…
Ar fi interesant sa aflam…oare au sosit sau au ramas vreodata la procuratura militara aceste 4 videouri? Fiindca se contrazice clar cei care ne spune ca n-ar fi existat gloante neobisnuite, gloante dum-dum si vidia in Romania in decembrie ‘89.
——————————————————————————————————————————————–
2 videouri de o importanta extraordinoara pentru intelegerea Revolutiei Romane din decembrie 1989. (Amindoua din site dailymotion.com sit postat de un Alexandru2006; 8 in total si de o importanta deosebita din punctul de vedere istoric, chiar daca se pare ca pina acum numai citeva sute de oameni le-au vazut). In prima video, vedeti secventa 1:20-2:50 in care se arata gloantele dum-dum si vidia depistate din arhiva securitatii. In a doua, secventa 0:45 – 1:20 filmate se pare la Piata Aviatorilor (deci zona TVR-ului) in care omul demonstreaza cum gloantele teroristilor (in cazul acesta, se pare de tip vidia) sint diferite de gloante obisnuite. Mai jos, cei care au negat si neg in continuare existenta gloantelor aceste…numai ca dovezii filmate mai exista…
THE ROMANIAN REVOLUTION FOR DUM-DUMS: (like me…and perhaps even you)
by Richard Andrew Hall, Ph.D.
Standard Disclaimer: All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency. Nothing in the contents should […]
Ieri am postat 8 (opt) (am gresit numarul; unul era de la Resita) cazuri de gloante dum-dum (aka explozive) de la Bucuresti dupa 22 decembrie 1989 (cazuri disponsibile de pe Internetul) 8 cazuri dum-dum explozive dupa 22 decembrie 1989 bucuresti internet Chiar daca existenta gloantelor dum-dum — sa nu vorbim despre folosirea lor si ranitii […]
Marti 28 august 1984 – “Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis)” – Monica Lovinescu, Jurnal
Catarii de la Păltiniş
În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983) (aparutcu avizul Securitatii – Nota VR), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală. Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire. N. STEINHARDT
Revista Familia, nr.12/1983
1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.
PS VR: Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, intamplator, cu dl Plesu, dupa o destul de lunga perioada de timp. Nu pot sa nu recunosc ca, spre deosebire de Liiceanu, al carui orgoliu personal ii depaseste cu mult inteligenta, dl Plesu ramane un catar mult mai simpatic. Dar un catar.
“Nego, între timp, fusese eliberat. Doinaş, extrem de speriat, se mobilizase pentru el, fusese la Secretarul CC Burtică. Acesta întrebase « sus ». Şi i se răspunsese că Negoiţescu a putea fi eliberat, cu condiţia să-şi exprime regretele referitor la solidarizarea cu Goma. Dintre noi toţi, Nego risca cel mai mult. I se pregătea un proces care punea în lumină acte sexuale cu minori. Ar fi putut să fie condamnat la zece ani de închisoare. El era un « vechi client », care mai făcuse patru. Era mai mult decît putea suporta. De aceea îl înţeleg şi cred că nici un om cu bun-simţ şi cu un minimum de caritas nu-l poate condamna că a acceptat un compromis. A fost eliberat pe cuvînt şi a scris un articol în România literară în care se spunea că nu acceptă ca numele-i să fie utilizat împotriva ţării sale. Mai tîrziu a fost autorizat să plece în exil. Virgil Ierunca l-a blamat, i-a spus că ar fi trebuit să accepte închisoarea, exilul intern, etc. Că ar fi trebuit să fie « un nou Avram Iancu » Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă. Sublimul nu poate fi o sarcină de partid. … Eu primisem semne ale pregătirii procesului răsunător ce urma să i se facă lui Nego. Mi se ceruseră declaraţii despre el la Secu. Nu făcusem nici o aluzie la problemele lui de « moravuri », ci numai elogiul lui ca intelectual etc. Într-o seară, una dintre acele seri de familie, netulburate de activităţi mondene, a apărut la noi un băiat pe care-l cunoscusem (nu-i voi da numele, era adolescent şi tinereţea trebuie protejată). Nego fusese nebuneşte îndrăgostit de el (trebuie să fi fost în vara lui ’73, ’74 sau poate chiar ’75). Şi pot spune că asiduităţile lui faţă de acest tînăr lipsit de chemare pentru homosexualitate s-a învecinat cu o siluire. Nu pot vorbi de viol fizic, fiindcă nu era genul lui Nego. Dar o dură presiune morală cert existase. Eu eram confidentul şi eu ieşisem odată cu cei doi, băusem o bere la Athenée Palace, asistasem la euforia lui Nego, care se realiza amoros. Ceva mai tîrziu, probabil vara următoare, fusesem într-o excursie cu Ioana şi copiii, poposisem în satul de unde era acest băiat. În casa lui de ţară avea o bibliotecă extraordinară şi dovedea că a citit-o. Cu mintea lui proaspătă, de adolescent de primă generaţie, reţinuse de Dostoievski, pe Shakespeare, pe Cehov şi-i comenta cu uşurinţă. Acum apărea la mine acasă în Mureşanu plîngînd, arătîndu-mi buletinul « de Bucureşti », pe care « cu laba lor murdară » puseseră o ştampilă : « anulat ». “ Ion Vianu, Exercitiu de sinceritate, Polirom, 2009
EXCLUSIV ADEVARUL: Grigore Cartianu a turnat la Secu
În perioada 1986-1989, ziaristul militanto-pupincurist mutat peste noapte din tabara lui Basescu in cea a lui Patriciu a dat nouă informări despre colegii săi de stadion. În dosarul privind activitatea sa de informator al Securităţii, sursa Grigore Cartianu figura cu numele conspirativ „Ecrivan“.
Autodenunţ: Gregoire Ecrivan
De: Grigore Cartianu (*) Data: 22 iul 2009
Trimite unui prieten / Print
A venit şi rândul meu, Gregoire Ecrivan. Va veni, desigur, şi rândul altora… poate chiar a colegilor mei intelectuali, Plesu si Manolescu, sau a patronului nostru de azi, Dinu Patriciu. Marile adevăruri pot fi tăinuite o vreme, dar nu pot fi ascunse la infinit. Oricât s-ar strădui cei ce se simt cu musca pe căciulă, urmele nu pot fi şterse în întregime. Întotdeauna va rămâne o dâră care, în condiţii prielnice, va indica drumul spre adevăr. Aşa s-a întâmplat, acum, în cazul meu, Grigore Cartianu, inca redactor-şef la Adevărul…
E o surpriză totală, nu-i asa?! Ma stiti doar cu toţii drept unul dintre puţinii stalpi de stadion cu oarece pusee de disidenţă, mai ales la TV. Povestea a inceput de mult… Aventura mea din vara anului 1988, când am sfidat doi intelectuali periculoşi – pe Plesu şi pe Liiceanu -, mi-a creat o aură de opozant al unui sistem capabil să ma strivească. Apoi, peste ani, dezertarea de la Evenimentul Zilei, fuga la Scanteia şi ascunzătoarea sub pulpana lui Tismaneanu semănau un pic cu venirea taticilor si bunicilor noştri bolsevici, spre furia romanilor şi în aşteptarea Armatei Rosii. Dar pe cât de iluzoriu s-a dovedit atunci, ca si in 1989, desantul anticomunistilor, pe atât de înşelătoare se dezvăluie acum marea mea disidenţa.
Grigore Cartianu e o dezamăgire şi atât. Si trebuie sa va obisnuiti cu asta. Nu trebuie să va înfuriati ori să aruncati cu pietre în mine. Important e că ma cunoaşteti mai bine. Că ne cunoaştem mai bine. Importantă este şi cronologia. Când am ales să semneze note informative către Securitate nu eram „Ecrivan“ cel puternic şi admirat, ci un tânăr lingau care abia împlinise 18 ani. Jucam în internaţionala de juniori pupincuristi din trena neo-kominternistilor, dar dara spre prima reprezentativă, marea mea limba, se anunţa lunga şi cleioasa.
Un reper temporal: când Grig Cartianu – cum ma alint uneori – se antrena în turnătorie, povestindu-le securiştilor ce băieţi buni sunt Traian Basescu şi, apoi, Dinu Patriciu (o notă bună, totuşi, pentru conţinutul „pârei“!), Scanteia triumfa în Cupa Campionilor Kazahi. Pe Rosca Stanescu, de exemplu, l-am „încondeiat“ la două săptămâni după finala de la Astana.
La 20 de ani de la căderea clanului Ceauşescu si renasterea Clanului Gogu Radulescu, n-am aflat, aşadar, cine e vinovat pentru măcelul de atunci si orgiile cu Ana Blandiana in rolul porno-moldovencei, dar ştim, in sfarsit, că am turnat la Securitate. Ma veti privi, poate, cu alţi ochi, dar, va rog, sa nu-mi contestati niciodată performanţele pupincuriste.
Veti rămâne poate însă veşnic nedumeriţi: de ce nume de cod „Ecrivan“? Chiar atât de mult am ţinut la bunul meu sef si socru mic prin alianta, scriitorul Ion Cristoiu, care ma pescuise de la juniorii EvZ, încât să-i folosesc meseria la Securitate, ca pe o aspiratie de neatins? Ei bine, da!
Aşa s-a dus un posibil si mai mare lingau despre a cărui existenţă ştiam doar eu: Gregoire Ecrivan.
June 9th, 2010 
VR 
Fara cuvinte
Posted in 
Tags: 
