Cu prilejul sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, în dimineaţa zilei de luni, 24 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost adus de la Patras (Grecia) de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras (foto).
Sfintele Moaşte ale Sfântului Apostol Andrei se vor afla pe Dealul Patriarhiei pentru a fi venerate de credincioşi până în ziua de vineri, 28 octombrie 2011, orele 12:00.
În continuare, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei va fi dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu, unde va rămâne până în după-amiaza zilei de 29 octombrie 2011.
În seara zilei de 29 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei va fi dus în catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, unde va rămâne până în după-amiaza zilei de 31 octombrie 2011.
În seara zilei de 31 octombrie 2011, delegaţia Bisericii Ortodoxe a Greciei va reveni la Bucureşti, iar a doua zi, 1 noiembrie 2011, se va întoarce în Grecia.
Programul Sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (24 – 28 octombrie 2011)
Luni, 24 octombrie 2011
Calea Sfintilor si asezarea sfintelor moaste in baldachinul din Dealul Patriarhiei
Marţi, 25 octombrie 2011:
Între orele 9:30 – 12:00, va fi oficiată Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală.
Între orele 13:00 – 13:30, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei va avea loc lansarea cărţii Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, având ca autor pe Domnul inginer Nicolae Şt. Noica, carte apărută recent la Editura Basilica a Patriarhiei Române.
Miercuri, 26 octombrie 2011 (zi în care este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir):
De la orele 9:30, Sfânta Liturghie va fi oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras (Grecia), înconjurat de un sobor de ierarhi greci şi români, preoţi şi diaconi, pe podiumul special amenajat lângă Catedrala patriarhală.
Jurnalistul Răzvan Huzuneanu (stanga) a murit vineri, 21 octombrie, la ora 5 dimineata, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Avea 46 de ani.
Răzvan Huzuneanu a fost unul dintre primii jurnalişti ai generaţiei formate după 1989, generatia sperantelor neimplinite. Si-a inceput cariera la TV SOTI – televiziunea nascuta in timpul si ca urmare a Fenomenului Piata Universitatii – respectiv Societatea pentru O Televiziune Independenta. De altfel, in ultimele trei luni s-a ocupat alături de alţi colegi de organizarea evenimentului comemorativ, am putea spune, “TV SOTI – După 20 de ani”.
În perioada 1991 – 1995 a fost reporter, redactor, coordonator programe, apoi, dupa 2000, consilier la Ministerul Justiţiei. Începând cu 2004 a fost Secretarul General al Uniunii Sindicale a Jurnalistilor – MediaSind si vector al publicatiei “Gazeta Jurnalistului”. Era omul nelipsit de la MediaSind, oricand acolo pentru a te ajuta.
Razvan Huzuneanu a fost unul dintre initiatorii primului Contract Colectiv de Munca pentru mass-media. Ironia sortii face ca tocmai mass-media, cu cateva exceptii, sa treaca sub tacere disparitia sa, remarca cu amar Virgil Popescu, fost vicepresedinte al Ligii Studentilor in timpul Pietei Universitatii, pe contul de Facebook al jurnalistului.
“Mişcarea trupelor germane în Moldova nu slăbeşte. La 11 iunie a.c., am mers cu «___» la Buzău. Pe drumul de întoarcere, s-au numărat, venind în sens invers, 856 de maşini, dintre care 96 cu tunuri antitanc în remorci, 28 cu pontoane şi accesoriile lor, 72 sanitare. Celelalte maşini cu materiale de război şi trupe. În afară de aceasta, s-au numărat 200 de motociclete cu ataş, dintre care 20 de motociclete sanitare. Trupele se deplasau într-un şuvoi neîntrerupt…”
„Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme”
Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”
Open Society Institute Sofia Urges Cancellation of Elections over “Massive Irregularities”. Irregularities were registered in 44% of the voting stations at the October 23 presidential and local elections, said Alexey Pamporov, head of a research unit at the Open Society Institute in Sofia.
Agentiile de presa transmit ca fostul presedinte egiptean Hosni Mubarak este posibil sa fi murit, chiar de mai mult timp. Nimic nu-i de mirare. Si eu care credeam, totusi, ca va fi pus “la murat” in acelasi salon cu fostul premier israelian Ariel Sharon, tinut la conservat deja de cativa ani de zile…
Intr-un interviu pentru Ziaristi Online, realizat la momentul loviturii de stat anti-Mubarak, fostul ministru de Externe roman Stefan Andrei si-a amintit despre Hosni Mubarak si vizitele sale in Romania, inca de pe cand acesta era trimisul special lui Anwar Al Sadad si Andrei il caza la o casa de protocol a Partidului: “A fost format ca militar, a facut scoala de ofiteri de aviatie in Uniunea Sovietica si a fost chiar instructor de zbor al aviatorilor irakieni. Sadad l-a luat ca omul Armatei. I se spunea “La vache qui rit”, pentru ca tot timpul radea, asa ca Iliescu. Sotia lui era profesoara de limba engleza”. Ascultati interviul mai jos si cititi relatarea la Ziaristi Online
Ziaristi Online – Stefan Andrei despre criza din Egipt, Mubarak si Ceausescu. Interviu Exclusiv
Daca eu (simplu cetatean) stiam inca de lunea trecuta ca la sfarsitul saptamanii Realitatea TV se muta cu transmisia in curtea (mai precis, cortul) miliardarului israelian Eyal Ofer (omul din spatele afacerii Cathedral Plaza, si altele, si altele – in foto mai jos cu piarista Willbrook, Daiana Voicu), cum mama serviciilor de informatii nu stia ‘nimica’ tocmai Sebi Ghita, baiatul care l-a infundat pe SoriNus, regele vinturilor TV?!
Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”
EXCLUSIV Ziaristi Online: Documentul integral intitulat Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.
“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.“
IPS Hierotheos despre Romani: M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal.
Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.
Postez mai jos un material al unui om (F.S.) care nu se mai afla astazi printre noi. O minte stralucita, un om cu o vasta cultura teologica, autor al mai multor carti ortodoxe. Articolul s-a vrut a fi o marturisire si nu o rafuiala cu cineva anume. De altfel, cei care l-au cunoscut pe fratele nostru stiu ca acesta nu putea purta ranchiuna nimanui. Este un punct de vedere pe o tema sensibila: reprezentarea iconica a martirilor inchisorilor comuniste. Mai multi oameni din randul fostilor detinuti politic, preoti si calugari, mireni de diferite profesiuni si-au exprimat nemultumirea fata de icoana realizata de vrednicele maicute de la Manastirea Diaconesti (si disponibila, ca album artistic, si in librarii, la pretul de 650.000 lei – nota VR). Autorul acestui articol, bun prieten cu maicutele, nu a vrut sa le raneasca, amanand mult timp publicarea acestui material. A dat, in cele din urma, textul spre publicare, cu gandul la “toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor”. Din varii motive, tinand in principal de delicatetea temei, articolul devine public abia acum.
Nimeni nu poate nega rolul maicutelor in instituirea unui cult al marturisitorilor si mucenicilor romani aflati in razboi cu hidra comunista. Activitatea acestora este una de exceptie, pornind de la cantarile minunatelor colinde ale detinutilor si pana la cartile si albumele dedicate acestora. Sunt voci imporatante care considera, insa, ca reprezentarea mucenicilor din inchisori nu este una de tip iconic, ci ca ar fi un tablou religios destul de reusit, o reprezentare moderna a suferintei, in care Rastignirea apare accentuata in dauna Invierii. Este drept, fara Rastignire nu ar fi existat Inviere, dar pentru noi, crestini ortodocsi fiind, fara Inviere totul ar fi fost de prisos. “Eu nu ma pot ruga in fata ei”, imi spunea un fost detinut politic, care a indurat ani grei de temnita, un mare marturisitor al generatiei de la 1948.
Subliniez, este doar un punct de vedere, scris ca un strigat marturisitor, care poate fi punctul de plecare al unei dezbateri rodnice despre cea mai potrivita realizare a icoanelor sfintilor inchisorilor si, mai ales, indraznesc sa spun, un indemn spre pictarea unor icoane in care lumina Invierii sa transfigureze chipurile sfintilor. (Florin Palas)
Apostazia prin artă
Odinioară Arta Bisericii mărturisea Adevărul. Prin ea au hotărât Domnul, proorocii, Sfinţii, Soboarele, să se preamărească Iconomia mântuirii. Fiind însăşi sfântă şi izvorâtă din Cel PreaSfânt, Arta[1] Bisericii mărturiseşte teologia ortodoxă şi are putere sfinţitoare. Ea este forma estetică a expresiei dogmatice a revelaţiei dumnezeiesc-omeneşti şi a fost aleasă de Dumnezeu prin Sfinţi să săvârşească atât cateheza (Scriptură, imnografie, icoană) cât şi liturgica (la cele dinainte adăugându-se arhitectura, psaltica, gestica rituală, miresmele, ornamentica, veşmintele). Arta este indispensabilă expresiei de credinţă şi liturgicii, fiind săvârşită şi potenţată numai prin ea[2].
Încet-încet, în ultimele veacuri mai ales, şi aproape complet în ultimele decenii, Arta Bisericii este atacată de duhuri mai perfide decât chiar cele ce uneltesc panerezia ecumenismului. Uzurparea ideii de dragoste şi a celei de mărturisire are formele cele mai diverse. Infiltrându-se prin artă, erezia şi hula au mai mari şanse nu doar de a vătăma, cât şi de a trece neobservate şi neanathematisite, ba chiar îmbrăţişate. Nu s-a vorbit îndeajuns împotriva problemei kitschului[3] care este o ofensă adusă lui Dumnezeu şi care demonstrează absenţa trezviei şi a Duhului Sfânt, atât din artizanii respectivi cât şi din consumatorii de kitsch, de la (nesfârşita) opincă la (mai ales) vlădică -, însă dacă acelea sunt probleme perene, acum trebuie tras clopotul despre ceva mult mai grav: intrarea satanei în Biserică, cu chip de artă evlavioasă, nu doar prin diferiţi emisari ci chiar el însuşi, voind închinare.
Dacă bălăcărelile diletantismului general în care se complac iconografia şi psaltica de o bucată de vreme se pot trece cât de cât cu vederea, că, deh, una e să nu ai talent şi nici să nu-ţi dai seama, şi alta e să ai şi să nu ştii că faci rău cu el, subiectul acestei scrieri nu mai suferă tăcere: Sfinţii închisorilor. Am plâns, am postit, m-am rugat, ca tot românu` de rând cu oareşcare simţ că de la Sfinţi vine nădejdea, şi nu numai că nu mai pot să tac, cum aş fi vrut, dar trebuie să strig. De ce? Pentru că decât a tăcea din falsă smerenie şi “diplomaţie”, mai mântuitor e să strig în locul lor.
Deci nu e de ajuns că nu-i cinstim cum se cuvine, că nu-i cunoaştem, că nu-i pricepem, că nu-i citim, că nu ne rugăm lor, că nu-i mărturisim cu evlavie şi curaj, că nu le cerem ajutorul, că nu luptăm să dărâmăm oprobriul în care în continuare îi lăsăm să zacă în memoria publică şi în gropi comune pe sub moloz, că ne ruşinăm să zicem adevărul despre viaţa lor pământească şi cerească, nu e de ajuns că nu le ascultăm sfatul pe care ca să ni-l dea moştenire au plătit ani grei de sânge, foame, frig şi suferinţe, nu ajunge că ascundem conştiinţei noastre individuale şi celei naţionale cât suntem de nesimţiţi faţă de sfinţenia şi de fapta lor de jertfă pentru credinţă, pentru Adevăr, pentru Iubire, pentru neam şi pentru ţară, oare ce să însemne că dintr-o ţară întreagă de iconari nu s-au găsit decât vo doi trei să-i picteze, şi aceia, – să mă ierte – nereuşit, timid şi tern? Unde este evlavia iconarilor, sau oare aşteaptă în van girul canonizării chiar de către cei ce i-au mucenicit?
Până acum o singură compoziţie care se încadrează în domeniul artistic pretinde că îi reprezintă. Aceasta se intitulează “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Fiind prima şi singura, dar mai ales fiind atât de mediatizată, creează un precedent care necesită o reacţie exprimată, ca dealtfel orice operă de artă în care artistul îşi asumă reacţia publicului, şi cu atât mai mult se pretează la o reacţie sobornicească dacă doreşte a-şi câştiga locul în Arta Sfântă a Bisericii.
Însetat, după ani de aşteptare a unei icoane cu mult-iubiţii Sfinţi, deodată mă entuziasmai. Tânjisem cu foc să nu mă mai simt umilit de lipsa cinstirii lor printr-o icoană. Sorbisem cu suflet în uimire toată literatura scrisă de ei şi despre faptele lor de credinţă, despre minunile lor din timpul prigoanei şi de după, despre demnitatea lor comparabilă poate doar cu a vechilor daci creştini ale căror statui sunt şi azi mărturie a unui fel de a fi vertical în faţa Infinitului Dumnezeiesc. Deja imaginându-mi o ilustrare pe măsura măreţiei Sfinţilor, am alergat ca roua în răsărit către vederea ei, când… nădejdile se izbesc de un zid de cenuşă şi vaiuri. Dintre neguri, mulţime de chipuri fără chip… întuneric, întuneric, întuneric… În efort concentrat, toate icoanele văzute vreodată se perindă ameţitor prin faţa ochilor minţii: în toate LUMINA biruieşte. În toate lumina scaldă chipul sfinţilor, şi izvorând din asemănarea cu Hristos a sufletului lor, sfinţeşte şi inima celui ce priveşte, şi chipul luminii taborice inundă din Sfânt şi din raiul al cărei ferestre e icoana. Dar în imaginea “noilor martiri” întunericul a biruit şi râde sfidător la mine, înapoi… Mâna-ndreptată spre-nchinare se opreşte, buzele-ngheaţă nemaisărutând: o, blânzii şi preaminunaţii noştri Sfinţi din închisori stau în întuneric goi, închişi de peneluri pe care jertfa lor încă nu le-a strigat: HRISTOS A ÎNVIAT! VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!… Dar Sfinţii strigă mut, şi parcă plâng pentru mânuţele ce i-au pictat.
Dacă îndărătul artei vizuale cântărim calitatea conceptuală şi impactul său asupra stării intelectiv-afective, în şi dincolo de Icoană căutăm o realitate îndumnezeită, transfigurată de lumina taborică şi de bucuria Învierii.
În icoana canonică a unui martiriu sfinţenia covârşeşte nu doar o inerentă şi transcendentă demnitate umană care transpare dincolo de muncile martiriului – lucru care altminteri ar fi prezent şi în înfăţişarea morţii lui Socrate, dar mai presus, o bucurie a jertfei care expiază întunecimea torţionarilor, precum lumina Sfântului Ştefan şi rugăciunea sa pentru ucigaşii săi le dădea şi acelora nimb uman şi iertare. Reflectând această realitate duhovnicească, icoana închipuie două feluri de oameni: pe cei străluminaţi de har dumnezeiesc, adică Sfinţii, în rol predominant, şi pe cei lipsiţi de har, păcătoşii, cu rol minim, prezenţi doar pentru a sublinia prin contrast discret dar ferm, măreţia sfinţeniei acelora. Unii, pnevmatofori în slavă negrăită, ceilalţi opaci, lut fără Viaţă.
“Icoana Noilor Martiri” prezintă într-adevăr două feluri de oameni, însă în mod diferit de o icoană. Primii – desfiguraţi, satanizaţi şi înfricoşători, bestii criminale care domină şi prin proporţie, dar mai ales prin duh, întreaga imagine, făcând vie forţa întunericului pe care o emană şi înnoind grozăvia faptei lor de hulă, spurcând ochiul ce priveşte, iar nu odihnindu-l cu evlavie. Este adevărat că în temniţele comuniste s-a depăşit în sens negativ omenitatea, totuşi „să nu ne răzbunaţi!” se referea şi la artă, şi mai ales la ea, ca una care chiar poate şi trebuie să transfigureze. Realismul este pentru a fi înscris în Vieţile Sfinţilor, dar în Imnografia Bisericii martiriile sunt înfăţişate transfigurate.
În a doua categorie sunt nu Sfinţi, fiindcă aceia ar avea aureole, ci oameni reeducaţi la chip şi la suflet, uniformizaţi, lipsiţi de individualitate, umiliţi, stâlciţi, fără speranţă, fără strălucire interioară, fără bucurie, fără Înviere, fără Duhul lui Dumnezeu de Care se strălucesc duhurile Sfinţilor. Este o uluitoare realizare artistică: ce nu au reuşit chinurile temniţelor, a reuşit penelul delicatelor măicuţe: să-i lipsească pe Mucenici de Dumnezeul din inima lor! O lucrare monumentală tehnic realizată măiestrit ca tuşeu, nerv, balans de mişcare şi unitate a compoziţiei, însă care din pricina duhului rău ce a inspirat-o şi care grăieşte prin ea, şi pentru lipsa Duhului Sfânt, nu numai că nu poate fi numită icoană, dar este o înţelegere neadevărată a realităţii duhovniceşti mărturisite de Sfinţii închisorilor în care Hristos le transfigurase fiecare clipă şi fiecare por.
Situată central, poate pentru a justifica titlul lucrării, este o foarte frumoasă icoană de tip bizantin, încadrată de un câmp gravitaţional nihilist ca substanţă şi expresie. Privitorul înţelept aleargă către diafanul albului irizat de degradeuri superbe încercând să scape de angoasa stării de iad care subjugă duhul celui slab pironindu-l în drăcăria tablourilor periferice, însă nu poţi ieşi din ghearele disperării pentru că şi Sfinţii din icoana centrală sunt, la fel, lipsiţi de Duhul Sfânt: depersonalizaţi, trişti, dezumanizaţi şi nu îndumnezeiţi, mărturisitorii mijlocesc ca nişte cerşetori, nu ca nişte încununaţi, către un hrist mărunt, înecat de gri-ul centrifug şi biciuitor. “Icoana noilor martiri” este un strălucit apostol al deznădejdii. De aceea cinstit înaintea lui Dumnezeu este să i se schimbe titlul în „Viaţa noilor martiri”, şi astfel s-ar face dreptate şi Sfinţilor, şi icoanelor, şi artistelor, iar opera de artă şi-ar lua cuvenitul loc în veşnicie.
Fraţilor, una e kitschul, alta e drăcăria bine executată. Primul moare de la sine în timp sau prin cultivarea gustului. A doua dospind creşte mare şi se face erezie. Un nou iconoclasm ar fi greu de depăşit prin mulţimea ispitelor veacului acesta încercat.
Cine nu se lasă intimidat de această interpretare vizuală sumbră şi mai ales eretică – fiindcă a înlocui Duhul Sfânt cu duhul antihristic este impardonabil, chiar dacă este din neştiinţă sau din dorinţa zugrăvirii realiste – se poate lumina, lămuri şi adăpa spre uriaş folos duhovnicesc din mulţimea scrierilor Sfinţilor Mucenici editate cu multă osteneală de măicuţele de la Diaconeşti (iată îndrăzneala neruşinată a satanei de a compromite Sfinţii prin chiar cei ce voiau a-i cinsti mai mult, căci cine a lucrat mai cu osârdie la propovăduirea sfinţeniei mucenicilor din temniţele comuniste, decât mănăstirea lor. Rugăm pe Dumnezeul Bucuriei să le dăruiască grabnic putere de a schimba grabnic titlul lucrării, din “Icoana…” în “Viaţa”, sau “Tabloul”, şi să le învieze întru Pacea Sa sufletele ca într-o zi să picteze adevărate, multe, minunate şi biruitoare icoane ale Noilor Martiri, amin.
Cu siguranţă vor sări unii (cu siguranţă dintre acei căldicei şi puţini, în comparaţie cu sutele de mărturii de aceeaşi părere cu mine în urma cărora aştern în scris această durere, după aproape doi ani de la apariţia lucrării) şi vor zice în apărarea acuzatelor: “măcar au vrut să facă ceva bun”. Şi Eva a vrut să facă ceva bun. Nici ea n-a vrut să iasă cum a ieşit. Răspunsul e unul singur, în Ortodoxie: Domnul nu vrea atât să facem, cât mai degrabă să fim. Sfinţii închisorilor au făcut tot ce se putea, şi mulţi tot n-au priceput, ca şi cum după citirea Noului Testament ar rămâne doar ideea deicidului, iar nu biruinţa Învierii. Chiar dacă a fost completă fapta mărturiei lor, iată că asupra unora încă nu a avut nici un impact. Dar faptul că sunt Sfinţi e recunoscutul preţ al mărturiei de a fi vii întru Cel Viu.
Nu trebuie tăcută evlavia, nici jertfind-o pe cea faţă de măicuţe, nici cea pentru Sfinţi, dar mai ales cea faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu trebuie tăcută nici grija pentru toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor.
Dacă ar fi tăcut al Şaptelea Sobor despre icoane?
F.S.
(articol postum)
Foto: detaliu din “Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc”
[1] Calităţile artei fac subiectul educaţiei de bază a oricărui om şi nu le voi enumera sau comenta, considerând că sunt cunoscute deja de cititor.
[2] În continuare există voci care deşi se numesc pe sine pravoslavnice, consideră arta drept moft sau redundanţă, Acelea ori nu au fost niciodată în vreo biserică sau la vreo slujbă, ori pur şi simplu nu au minte.
[3] De la chinezării electrice la manelisme gen Marian Moise
SFÂNTUL SFINŢITUL MUCENIC POLICARP ŞI PĂRINTELE IOANNIS ROMANIDIS ÎN ROMÂNIA LA HRAMUL SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA
de Înalt Preasfinţitul Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios
“M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.” – IPS Hierotheos despre Romani
La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, din cadrul Patriarhiei României, de a aduce sfintele moaşte ale Sfântului Policarp, care se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa, la Iaşi în România, cu prilejul marelui praznic local al Sfintei Parascheva din Epivata, mi s-a dat prilejul să vizitez pentru a treia oară această Sfântă Mitropolie şi îndeosebi oraşul Iaşi.
Prima dată a fost în anul 2003, când l-am însoţit pe fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenei şi a toată Elada, Hristodulos, în vizita sa irenică, pe când mitropolit al Moldovei era actualul Patriarh Daniel. A doua oară, anul trecut (2010), când împreună cu un grup de pelerini am vrut să cunosc mănăstirile în care a trăit Cuviosul Paisie Velicikovski, acest mare isihast ucrainean; iar a treia oară a fost anul acesta, la praznicul Sfintei Parascheva din Epivata.
Această vizită mi-a dat posibilitatea să privesc mai mult în inima creştinilor ortodocşi români, să văd dragostea lor faţă de Biserică, faţă de Sfânta Parascheva şi faţă de episcopul lor. Hramul Sfintei Parascheva din Epivata este cel mai mare praznic din România şi mii de pelerini vizitează Iaşii pentru a se închina sfintelor ei moaşte.
Mi s-a confirmat că cca. un milion de creştini sărută sfintele moaşte ale Sfintei Parascheva în perioada manifestărilor cultice. Este vorba despre un praznic care mobilizează întregul oraş. Municipalitatea preia sarcina găzduirii multor pelerini, dar şi creştinii din oraş oferă găzduire altor pelerini sau cel puţin le oferă ajutor, ca să le facă plăcută şederea acestora în oraşul lor. Astfel, se dezvoltă prietenii între pelerini, care ţin ani la rând.
Sfânta Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, a fost o mare pustnică, ce a trăit după Predania isihastă în rugăciune şi lacrimi, şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni. Moaştele ei s-au aflat de-a lungul vremurilor la Târnovo – Bulgaria, la Belgrad -Serbia, în Constantinopol şi în cele din urmă la Iaşi; de aceea se şi zice că e o sfântă care uneşte toţi Balcanii. A adormit la începutul veacului al XI-lea d.Hr., la vârsta de doar 27 de ani şi este prăznuită în fiecare an pe 14 octombrie. În timpul manifestărilor praznicale sunt invitaţi arhierei din toate ţările Balcanilor şi în felul acesta se exprimă unitatea creştinilor ortodocşi din zonă.
În fiecare an, la praznicul Sfintei Parascheva, se aduc pentru a onora acest hram şi moaştele unui alt sfânt. Aşa că anul acesta, în urma invitaţiei ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, am adus la Iaşi mâna dreaptă a Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, un mare Părinte apostolic din Biserica Primară, care a fost considerat Dascăl a toată Asia şi a devenit martir pentru dragostea lui Hristos. Moaştele mâinii lui drepte se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa.
Astfel, însoţit de Egumenul Sfintei Mănăstiri, Părintele Arhimandrit Policarp şi de predicatorul Sfintei Mitropolii, Părintele Arhimandrit Calinic, am vizitat Iaşul – România, în urma unor anume proceduri necesare. Spre informarea cititorilor revistei Sfintei Mitropolii, voi expune câteva impresii personale din vizita mea de trei zile la Iaşi, atrăgând atenţia asupra câtorva staţii.
1. În avion şi în aeroportul din Bucureşti
Televiziunile din România, cea de stat şi cea bisericească, a Patriarhiei, precum şi radiourile, au anunţat sosirea sfintelor moaşte ale Sfântului Policarp, prezentând în acelaşi timp şi viaţa şi mucenicia lui. Acest lucru a contribuit la mediatizarea vizitei noastre din prima clipă, lucru care ne-a pricinuit o surpriză.
În avionul liniilor aeriene române mi-am dat seama de respectul personalului faţă de sfintele moaşte. Pilotul şi stewardezii ne-au rugat să deschidem sfintele moaşte, ca să li se închine. Am intrat în carlingă, pe care am binecuvântat-o cu sfintele moaşte, precum şi pământul românesc deasupra căruia zburam în acel timp. Pilotul şi co-pilotul le-au sărutat cu multă evlavie, au pus pe sfintele moaşte diferite obiecte personale, ca să primească binecuvântare. La fel au făcut şi ceilalţi stewardezi. La aeroportul din Bucureşti unde am făcut o staţionare, ne aştepta o surpriză şi mai mare. În spaţiul aeroportului funcţionează o sfântă biserică ortodoxă, foarte frumos împodobită, unde se săvârşesc Dumnezeieşti Liturghii şi sfinte slujbe de către un preot care este însărcinat cu această lucrare. Ne-a aşteptat deci preotul aeroportului împreună cu un preot al Sfintei Mitropolii din Moldova, care avea să ne însoţească până la Iaşi şi ne-a condus în sfânta biserică. Pe cale, funcţionarii şi muncitorii se închinau cu multă evlavie sfintelor moaşte. În puţinele ore cât am aşteptat acolo, s-au făcut rugăciuni în sfânta biserică şi au venerat sfintele moaşte aproape tot personalul aeroportului, precum şi alţi călători în trecere, care s-au ridicat până la cca. 500, potrivit calculului preotului bisericii. În timpul şederii în aeroport ni s-a dat posibilitatea să prezentăm pelerinilor viaţa şi mucenicia Sfântului Policarp.
Mulţi din cei ce se aflau acolo, pe care i-am cunoscut din alte vizite ale mele în România sau ale lor în Navpaktos, mi-au cerut o întâlnire privată, ca să-mi pună diferite întrebări asupra temelor vieţii duhovniceşti. Lângă aeroport, într-o casă prietenoasă şi primitoare, a avut loc o întâlnire de cca. două ore, în timpul căreia s-au pus diferite întrebări şi s-au dat şi răspunsuri la ele. Oricine şi-ar fi dat seama de dragostea acestor oameni pentru Biserică, pentru sfinţi, dar îndeosebi pentru modul în care am putea păzi învăţătura lui Hristos în viaţa noastră de zi cu zi.
October 24th, 2011 
VR 
Cu prilejul sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, în dimineaţa zilei de luni, 24 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost adus de la Patras (Grecia) de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras (foto).
Posted in 
Tags: 
