June 27th, 2012 
VR 
Sens-Memorie-Actualizare
“Rostirea esentiala este logosul culegator-deslegator care predica prin fiinta gandirii gandirea fiintei. Semnatura rostirii este : esse entis“ – Constantin Barbu, Rostirea esentiala. Eseu despre reamintirea Fiintei (1985)
“…Putem cel mult nota cu uimire cu cata indemnarea [Noica] a stiut sa scoata din lada cu zestre straiele verzi puse la naftalina, ferite de molii si mucegai, pentru a agita la momentul oportun steagul nationalist, sub auspiciile si binecuvantarea national-comunismului in varianta lui romaneasca” – Mariana Sora, Scrisoare (1984)
In jurul filosofului legionar Constantin Noica s-au aflat, la Paltinis, zeci si zeci de discipoli. Priviti fotografia de mai sus, extrasa din monumentala Istorie a Literaturii Romane de Azi pe Maine, a lui Marian Popa, si care poarta urmatoarea explicatie: “Filosoful Noica, inconjurat de studenti si cadre didactice de la Facultatea de ziaristica a Academiei Stefan Gheorghiu“. Asemenea vizite prelungite se petreceau regulat, selectandu-se sau auto-selectandu-se viitori cursanti ai marelui ganditor. Studentii Academiei lui Noica erau pusi la grele incercari filosofice, si nu numai, toate derulate sub ochiul atent al Securitatii.
Insa nu vi se pare putin ciudat ca din toti acesti fii filosofici ai marelui ganditor astazi sa nu auzim decat de doi, fosti beneficiari de burse la Heidelberg si de revelioane la Paris in perioada regimului comunist, cu acordul total al Departamentului Securitatii Statului, “filosofi” fara opera dar plini de talente si brosuri de eseuri si articolase de ziar, ajunsi azi un fel de comici vestiti ai micului ecran? Si nu vi se pare ciudat ca in timp ce Ion Iliescu chema minerii in iunie 1990 pentru a-l salva de la o “lovitura de stat legionara” in acelasi timp isi instala drept ministru al Culturii un “emul” al filosofului considerat legionar, recte pe A. Plesu, iar celui de-al doilea bursier recomandat pentru Humboldt de filosoful format in creuzetul elitei legionare, revista Criterion, respectiv lui G. Liiceanu, ii oferea pe tava Editura Politica a PCR? Ce-i unea pe ei, oare, ca se simta atat de bine impreuna, in aceasta companie comunisto-“legionaroida”? Ultima oara cand se produsese aceasta coabitare fusese tocmai pe vremea Anei Pauker, iar “legionarii” care au pactizat atunci cu comunistii, dusmanii lor de moarte, si ai Romaniei, s-a dovedit ulterior ca aveau toate motive sa se incuscreasca cu komisarii bolsevici ai Moscovei: fusesera de la bun inceput agenti sovietici infiltrati in randurile Legiunii. Ca sa punem capac acestui excurs logic, nu vi se pare ciudat ca, desi cei doi au avut timp de 22 de ani toate resorturile materiale si decizionale pentru a implini marile Proiecte ale lui Constantin Noica – respectiv publicarea in integralitatea lor a lucrarilor lui Mihai Eminescu si obtinerea si tiparirea lucrarilor lui Dimitrie Cantemir, nici unul nu a facut-o? Ba dimpotriva: de sub pulpana lui A. Plesu s-a declansat si continua cel mai perfid atac la adresa lui Eminescu, “omul deplin al culturii romane”? Si cine sunt emulii emulului? Un “bulgaroi cu ceafa groasa”, ca “micul gigant” Cartarescu, sau o “pocitura cu bulbucati-i ochi de broasca” ca Patapievici? Nu zice nimeni ca ei, ca niste venetici ce sunt, devarsati de imperiul slav pe pamant romanesc, sunt obligati sa iubeasca Romania si ce are ea mai sfant, dar macar sa o respecte, “n-asa”?!
Constantin Barbu este unul dintre discipolii lui Dinu Noica care s-a incapatanat sa-i continue opera maestrului sau. Ajuns la randul sau un maestru, cel despre care filosoful spunea ca “este exceptional de inzestrat” reprezentand “filosoful tinerei generatii”, este si singurul care s-a incumetat, azi, cu mijloace proprii si mari sanse de reusita, sa duca pana la capat Proiectele Nationale ale lui Constantin Noica – Eminescu si Cantemir, proiecte aflate deja in derulare (amanunte, in curand, aici). Si tot el este cel care nu se sfieste sa arate ca partenerul lui Plesu, Liiceanu, alintat cand Siegfried cand Marcello, “imparatul” autoproclamat al filosofiei “romanesti”, este gol. Si nu numai ca este gol pe dinafara dar este gol si pe dinauntru. Gabriel Liiceanu, profitorul absolut al tuturor regimurilor, este o fiinta lipsita de fiinta. Este o nefiinta calare pe memoria bietului Noica, pe care l-a si plagiat brutal in chiar teza sa de doctorat. Plagiat pe care Constantin Barbu il demonstreaza si il insoteste cu o marturie-bomba: confesiunea lui Constantin Noica inregistrata pe banda de Securitate.
Sa recapitulam putin: deci, pe 13 iunie 1990 comunistul Ion Iliescu se lupta cu studentii-legionari din Piata Universitatii si tot pe 13 iunie 1990 un fost student al legionarului Constantin Noica, acum membru al Guvernului FSN, lasa la redactia ziarului Adevarul, aflata deasupra biroului sau din Casa Scanteii, o scrisoare de condamnare a “rebeliunii legionare”, inabusita in sange de mineri, a doua zi (vezi aici articolul lui Andrei Plesu aparut in 14 iunie 1990 pe prima pagina a Adevarului). In acest timp, Gabriel Liiceanu, directorul fostei Edituri Politice a PCR, acum rebotezata, pentru cunoscatori, cu numele de Humanitas, se instala confortabil in avionul de Paris, dus la aeroport cu o limuzina a Ministerului Culturii, iar Silviu Brucan ordona Armatei sa plaseze un camion cu soldati in fata sediului GDS din Calea Victoriei 122, pus la dispozitie gratuit de FSN din custodia CC al UTC. Timp de peste 15 ani, Gabriel Liiceanu avea sa se pretinda o “victima a mineriadei” la fel ca si toti membrii Grupului pentru Dialog Social. Ciudat, in lagarul Unitatii de Securitate de la Magurele, unde am aterizat “in genunchi, cu mainele la ceafa si cu fata la perete”, dupa arestarea mea ilegala din Facultatea de Arhitectura si o triere efectuata chiar in sediul Guvernului Romaniei, nu am vazut neam de intelectual. Doar studenti si elevi. Cu totii legionari, evident. Cand, peste 17 ani, in calitate de fost “legionar” din Piata Universitatii ajuns acum jurnalist – evident, tot legionar, vorba lui Pataghiveci – aveam sa public aceste adevaruri intr-un editorial din ZIUA cu titlul nu foarte prost ales de “Profitorul tuturor regimurilor”, Gabriel Liiceanu avea sa ma dea in judecata impreuna cu alti doi colegi, Sorin Rosca Stanescu si Ion Spanu, care publicasera in aceeasi editie un articol de dezvaluiri privind unul dintre plagiatele lui Liiceanu, avand titlul foarte inspirat ales de LIICHEANU. Cele doua articole erau insa insotite de un al treilea. Cum ziarul ZIUA a disparut de pe net si am inteles ca sunt persoane care-si dau licenta sau doctoratul aprofundand studierea acestei probleme, a proceselor-atentate la libertatea presei, e bine sa ramana scris, pentru istoria presei, faptul ca al treilea articol, chiar cel in care se afirma negru pe alb ca el, Gabriel Liiceanu, este un plagiator in serie, era semnat de un nume mai putin cunoscut “protipendadei” intelectualoide bucurestene dar foarte bine cunoscut de filosoful nostru de mucava, inca de la Paltinis: Constantin Barbu. Singurul care nu a fost dat in judecata de Gabriel Liiceanu desi tocmai el afirma in articolul respectiv, citez, ca: “Liiceanu sufera de “plagiocefalie”“. Poate va intrebati de ce nu l-a dat Liiceanu in judecata pe Barbu? Simplu. Raspunsul era cuprins chiar in artic0lul citat: “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj. De altfel, Noica mi-a povestit cum a reusit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzatie de plagiat in teza sa de doctorat despre “Tragic”, convingandu-l sa paraseasca Institutul de filosofie.“
Oare faptul ca “Filosofeanu'” nu l-a dat in judecata pentru a-i pretinde pe mana cu Valerica Stoica despagubiri fantastice de 100.000 de dolari, ca in cazul nostru, tocmai pe acela care il acuza de plagiat, nu ii demonstreaza sine die vinovatia?
La vremea respectiva, fosta victima inchipuita a mineriadei s-a pretins, din nou, o biata victima, de data aceasta schimbandu-l din rama pe Iliescu cu Basescu. Din cauza faptului ca el a semnat o scrisorica pentru Basescu este acuzat de plagiat, vocifera Liiceanu pe toate gardurile presei cumparate, in prealabil, de prepusul sau Patapievici, prin stipendii ICR pentru cate un redactor sau altul. Nu mai conta ca autorul acestor randuri era la randul sau un sustinator al presedintelui Basescu – si a si ramas -, fapt pentru care a si platit cu eliminarea din presa.
Dar iata ca acum Liiceanu “s-a lepadat” public si in direct de Traian Basescu. Conform declaratiilor sale, “lepadarea” s-a produs ca urmare a afirmatiilor lui Basescu privindu-i pe doi mari conducatori ai statului roman, Ceausescu si Antonescu, afirmatii care mie, dimpotriva, mi-au reconfirmat personal statutul de fan al presedintelui. Deci acum nu mai poate fi, cred eu, din nou, o victima colaterala si profitoare in acelasi timp a vreunui regim, de la Ceausescu la Iliescu, de la Constantinescu la Basescu si nici nu se mai poate ascunde dupa turul panatalonilor “lepadatului” de Basescu. Ca atare putem publica, iata, dupa cum o si facem, o noua dovada, zdrobitoare, privind Cazul de Plagiat al Tezei sale de Doctorat. Speram, desigur, ca nu va sari si de data aceasta din baie ca o vampa isterica a tuturor regimurilor ca sa cotocodoceasca pitigaiat ca e victima… legionarilor. Si mai speram ca nici nu se va baza pe faptul ca gasca sa de impostori a ajuns sa controleze mai bine de jumatate din fosta presa romana…
Mai ales ca e un subiect la moda, de interes general, si l-am auzit pe distinsul critic literar Alex Stefanescu sustinand deunazi la B1TV ca “Un profesor la Oxford prins cu o singura propozitie plagiata isi pierde calitatea de profesor. (…) Plagiatul este o impostura impotriva careia statul trebuie sa deschida actiune in Justitie. Pentru ca tu te-ai prezentat ca un scriitor de calitate, ceea ce nu esti.”
Asadar, Constantin Barbu, fostul coleg de studentie al lui Gabriel Liiceanu la Scoala de la Platinis, cel care afirmase negru pe alb ca “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj” s-a gandit ca nu strica – vorba criticului Alex Stefanescu – ca statul sa deschida o actiune in Justitiei impotriva tuturor plagiatorilor, iar din capul listei sa nu lipseasca LIICHEANU zis si PLAGIICEANU. (Roncea.Ro)
Are cuvantul Maestrul Constantin Barbu:
Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu este eseul despre Nostos de Constantin Noica, adică 32 de pagini furate și introduse în teza de doctorat a lui Liiceanu despre Tragic
Cel mai mare plagiat al lui Liiceanu pare a fi capitol imens din teza lui de doctorat despre Tragic. Capitolul se numeste Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului, capitol pe care Liiceanu nu l-a mai introdus in editia a doua a Tragicului. Publicam mai jos, spre edificare, capitolul ce pare a fi scris aproape in intregime de Noica, lucru pe care Liiceanu va trebui sa-l lamureasca, mai ales ca acuzatia de plagiat in teza de doctorat s-a referit in chip special la subcapitolul 3 intitulat “Fiul risipitor”. Inainte de aceasta redam insa o Nota cu bucluc a Securitatii:
In cartea Constantin Noica in arhiva securitatii, editata de Dora Mezdrea si publicata chiar la Humanitas (2209), gasim documentul 32 (pag 123-124), ceea ce ne dovedeste faptul ca “introductorii” Plesu si Liiceanu nici macar nu se obosesc sa citeasca textele prefatate. Li s-a mai intamplat, de altfel, cam acelasi lucru si cu Jurnalul Monicai Lovinescu, in care, desi nu este inca publicat integral, apar totusi detalii picante despre sejururile celor doi in Occident, in plin aprig regim comunist, dar si despre un Patapievici surprins in flagrant de falsificare a propriei sale biografii, bine observat de Civic Media. Documentul la care ne referim azi este o transcriere a unei convorbiri telefonice dintre Constantin Noica si nepoata sa, profesoara Simina Noica, inregistrata de Securitate. Din convorbire reise clar ca Noica se vede in textul lui semnat de Liiceanu, ca lui Liiceanu i-au publicat totusi textul, ca Liiceanu ii datoreaza mult lui Noica. Trebuie sa observ ca maiorul Patrulescu minte cand spune ca Liiceanu a publicat in Revista de filozofie un Nostos. Liiceanu n-a publicat nici un Nostos in Revista de filozofie (am verificat anii 1972-1976), dar a semnat un text despre Epopeea lui Ghilgames, unde, daca nu ma insel, se vede bine tot mana lui Noica. Este problema lui Liiceanu sa lamureasca aceste lucruri grave de biografie intelectuala, mai ales ca va trebui sa mai raspunda unor intrebari privind pagini pe care le-au scris altii si le-a semnat el (Michel Haar?). Iata documentul in discutie:
„32. 29 ianuarie 1972; 8 martie 1972. Redarea convorbirilor telefonice ascultate de Securitate pe care le-au avut Constantin Noica cu Simina Noica şi Felicia Noica cu o persoană necunoscută
Redat din limba română 122/P.I.
Strict secret Exemplar unic
NOICA CONSTANTIN
Obiectivul discută în ziua de 29 ian. 1972 la orele 19.10 cu nepoata sa, respectiv NOICA SIMONA1, lector universitar la IAŞI, şi, printre altele, rezultă următoarele:
SIMONA: Ai luat în Berceni, acasă, pe Corydaleu şi ai lăsat aici presocraticii?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da.
SIMONA: Ascultă-mă. La aceea a lui LIICEANU GABRIEL, ce să-ţi spun, oricât ai vrea tu să spui că nu „te vezi” sau „nu te vede”, iese ucenic acolo, până în vârful unghiilor, adică, cred, că ei şi-au dat seama imediat, dacă vreunul ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de a ta, că este şi aceea a ta…
NOICA CONSTANTIN: I-au publicat-o totuşi lui Liiceanu pe aceea.
SIMONA: Păi, cred că asta a fost, că astea au fost supărările…
NOICA C: Nu au obiectat asta, dar…
SIMONA: Lucrarea seamănă si ca stil… si ca anumite probleme… şi nu ştiu ce… Liiceanu îţi datorează mult. Adică se simte mana ta… Nu?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da. Da.
Din discuţie rezultă că NOICA SIMONA, pe timpul cât domiciliază în IAŞI, stă în gazdă la adresa din str. Mihail
———
1. Corect: Simina Noica.
Kogălniceanu nr. 28. Voi cere identificarea, verificarea şi date complete de la I.S.J. IAŞI privind atitudinea şi poziţia faţă de regim, comportarea şi relaţiile ei de acolo. Legăturile pe care le are la redacţiile anumitor publicaţii, printre care şi la Cronica, Convorbiri literare, unde şi NOICA CONSTANTIN are mult acces.
MENŢIUNE: Am verificat şi Liiceanu Gabriel a publicat în Revista de filozofie un „NOSTOS” – filozofie idealistă. Are acum prezentat la redacţie ceva similar. Am dat sarcină informatorului „CRISTIAN”, care are posibilitatea să intre în posesia unor astfel de materiale, să facă o analiză ştiinţifică a articolelor prezentate de Liiceanu.
Mr. Pătrulescu”
Liiceanu este un impostor fara ismene, nici nu poti sa-i spui “imparat gol”. Degeaba se spala prin baie cu sampoane si sapun, se parfumeaza cu parfumuri nu prea scumpe. La ce bun sa mai parfumezi un cadavru ?
Fiind un inchizitor de duzina se parfumeaza ca sa nu miroase urat victimelor-spectru cu care mai sta de vorba intre doua cosmaruri. Daca nu-mi inapoiaza manuscrisele lui Cioran, o sa-l dau in judecata si ii pun sechestru pe Humanitas, chiar daca nu mai are decat vreo 3 procente. Se aude Liiceanu ?
Cât priveşte părerea lui Noica despre Liiceanu şi Pleşu ea se găseşte în anumite pagini din Noica – Jurnal de idei . Să le cităm:
“[Pe o foaie a caietului triunghiular:] Hegel
G.[abriel] A.[ndrei] (aprilie 1974)
[Adăugat:] Eşuat iunie ‚74/
[328] Mai 1981
Mi-a plăcut Sor.[in] V.[ieru] fiindcă are pe dracul în el. Şi ceilalţi doi îl au, în felul lor. (Feluri de-a avea pe dracul). Îndrăcirea face viaţa spiritului. Şi e mai variată decât negativitatea lui Hegel, sau «ba»-ul.
(Gabriel îl are sub forma întrebării: de ce aşa? de ce? Andrei sub forma contestaţiei. Petru şi M.Ş. nu-mi plac fiindcă n-au nici un drac. C. fiindcă îl are într-o formă minoră, orgoliul). (Cel mai mult îmi place Sănduc [Dragomir], care e dracul însuşi).
[13] Îmi dau seama acum, în toată simplitatea, că A.[ndrei] Pl.[eşu] a avut noroc întâlnindu-mă. Nu sunt decât un întârzietor, un ins care face pe ceilalţi să întârzie lângă.
Dar tânărul acesta avea nevoie de aşa ceva, căci altminteri, cu darurile sale se făcea praf.
[227] Obsesia lui A.[ndrei Pleşu] este «fratele-porc» şi în sens nobil, cu mântuirea sa, şi în sens trivial-existenţial. De aceea îl poate interesa Jung şi l-ar fi putut interesa Freud, care amândoi caută să trimită îndărăt şi exact (primul la vis, ultimul la mama-papa-caca). Până la punctul de unde s-a declanşat trauma. (Sau Jung spune: ai visat asta, deci ai regăsit şarpele încolăcit, nu-i aşa? pe uroboros, sau arhetipul mumei sau alt arhetip psihologic ştiut, exact descriptibil, fiindcă mai înainte fusese proiectat în afară de mitologii şi religii.
Ei asta vor, exactitatea amintirii şi încadrarea cazului.
Dar dacă Mnemosyne era principala muză, era pentru că îţi amintea de ceva care n-ai ştiut niciodată.
Nu amintirea exactă a locului şi ceasului din fratele-porc interesează, ci uitarea, liniştirea lui, spre a lăsa loc altei amintiri, anamnezice.
Dacă e în noi ceva mai adânc decât noi înşine, să uităm de noi înşine şi să ne amintim de noi.
Acest lucru îl face – discret, cu bună creştere şi indirect – cultura. E cultura aceea în care nu vrei, sau nu vrei nimic determinat, dar prin care, fără să fi cerut nimic, te pomeneşti dăruit şi dulce dăruit cu înţelepciunea ta, câtă este în tine, fiule, care rătăceşti pe la toate şcolile pentru a afla ceea ce ai în pivniţele tale.
[392] Nu ştiu dacă peste 200 de ani. . . Investiţie în aer. Minorităţile au condus întotdeauna (dar cele impuse, nu alese). Eşecul unei democraţii. Rămâne din ea posibilitatea selecţiunii de oriunde. Altfel şi astăzi câteva inteligenţe creatoare conduc, schimbă, decid. Trebuie favorizate şi altfel: spiritual, nu doar productiv. De făcut prospecţiuni.
Se spune: sau democraţie, sau elitism. Dar elitismul prin alegere e democratic!
[396] 3. V. [1984]
15. I. [1984]
Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L.[iiceanu]. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut.
Căci raportul este miracolul în matematici ca şi în rest. Frângerea, fractura. Matematicile nu încep cu numărul (care e doar unul dintre «principii»), ci cu raportul. Iar ele reuşesc, în lumea modernă, tot cu raportul: calculul infinitezimal începe de la raport, respectiv valoare limită a raportului dintre infinitezimale: 6 pe 3 e egal 2, dar şi 0,6 pe 0,3 şi 0,0006 pe 0,0003. e 2!
Dacă marxismul nu a putut fi încă înlocuit de ceva e pentru că aducea un raport: cel dintre exploatator şi exploataţi (aşa cum arăta lui M.E. un B.). Se concepe dislocarea lui printr-o nouă religie (Toynbee, Malraux, Eliade) tocmai pentru că religia – spre deosebire de bietul capitalism liber – instituie un raport, între om şi divin, între om şi om.
Până şi erosul (vorba lui Al.[ecu] din 1955) este etern pentru că prin el însuşi, biologic, este raport, raport sexual. Trăim într-o lume cu demonia numerelor (statisticul!), dar fără rapoarte. Dă-ne, Doamne, un raport, şi schimbăm în bine lumea… Poate I.G.
A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.
A călca cu dreptul
A călca cu stângul
[303] «Nu uitaţi adevărul» îmi reproşează A.[ndrei]. Vai de cei care caută aşezarea, în ceea ce curge.
Cum să-l caut? Poate broasca să caute balta? Dar este în ea, în orizontul ei. Adevărul e orizont mişcător. «Nu m-ai căuta… » Nu ţintesc către adevăr ca dat (ca în budhismul zen), ci înaintez cu el cu tot.
[253] Asist cu bucurie la lui G.[abriel] de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…”
Şi aceste aprecieri ale lui Noica sunt prietenoase .
Scandalizat de Epistolar (despre care Noica mi-a spus: ”Au reuşit ceea ce şi-au propus: m-au înnămolit”, Păltiniş, 4 septembrie 1987), Noica a scris la sfârşitul Epistolarului o notă intitulată chiar Epilog:
“Epilog
Ar trebui să surprindă, pe cel care vine de la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce: Jurnalul de la Păltiniş? Oamenii dau sens şi trup câte unei himere, câte unei dorinţe, sau câte unei fabule.
Ce mi se pare cuceritor în Epistolarul prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşa cum este cel al istoriei care, până dăunezi, n-a fost decât „istoria războaielor“, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adâncă din sânul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi bine acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sânul căreia artistul ceartă material că nu i se supune şi material ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gând formulat, se dovedeşte a fi gândirea.
În epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stârnit prea frumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întâmplat mai nimic. Ca în Epistolar? Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume unde coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.
Păltiniş, ianuarie 1986”
Este o lovitură de ghilotină, executată de un maestru.
Un model germanic caragealizat, o neantizare a învăţăceilor Liiceanu şi Pleşu care se vor sinucide când vor afla ce înseamnă nimicul inteligibilului în Kant. Adică neîntruchipare, băieţi!
De altfel Liiceanu a recunoscut într-un text din revista Orizont (dacă-mi amintesc bine) această trădare a lui Noica.
Să-i dăm cuvântul trădătorului însuşi: “Aş vrea să mă întorc la „trădare“, pentru că nu am încheiat subiectul. Putem vorbi despre trădarea lui Noica în două feluri. Pe primul cred că l-am epuizat în linii mari: era vorba despre o trădare în raport cu imperativele culturii înseşi. Să ieşi din bibliotecă, să participi la „dialoguri sociale“, să apari la televizor, să dezbaţi ce se întâmplă pe scena politică…. Toate acestea sunt însă de negândit pentru un om de cultură care trebuie să-şi facă „opera“, cum se zice, care trebuie să fie asemenea unui pianist obligat să exerseze zilnic pentru că altfel iese din cursă. Sigur că ceea ce noi am făcut în acest sens reprezintă o trădare a gândului lui Noica. Cel care a rezistat cel mai tare la acest tip de „obligaţie istorică“ e Mircea Cărtărescu. Pur şi simplu, pentru el nu s-a schimbat nimic. Cred că ar fi trăit la fel înainte de 1940, în 1980 sau acum. El ştie forte bine ce vrea. Este cineva care ştie că s-a născut ca să-şi scrie cărţile. Ei bine, noi nu am avut această tărie. Deci „a trăda“, în acest prim sens, înseamnă a ieşi din spaţiul culturii şi a cocheta cu jocul de-a istoria şi politica. Dar al doilea sens în care putem vorbi despre ce înseamnă al trăda pe Noica se referă la felul în care el a pariat pe noi. În 1983 Noica îmi spunea cu un ton aproape testamentar: „Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: Nemaijucându-l“. Noica ne introdusese într-o anumită logică a devenirii culturale. Ca să existe o gândire specializată în lumea asta trebuie să se înlănţuie nişte generaţii. Am scris despre lucrurile acestea undeva. Deci dacă există miracolul Heidegger – pentru cei 1000 – 2000 de oameni care ştiu ce înseamnă Heidegger pe lume – e nevoie ca în spatele lui să existe vreo două sute de ani, care încep cu un personaj care se numeşte Kant. Ştafeta asta între Kant şi Heidegger trece prin Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Husserl… În acest fel ia naştere miracolul unei gândiri. Noica ne-a oferit această şansă. S-a aşezat undeva, într-un punct inaugural al gândirii, aşa cum a făcut Kant în zorii filozofiei germane moderne când a dat acestei filozofii un prim impuls. Dar în Germania au existat filozofi care preluat acest impuls. Ori, la noi nu s-a întâmplat aşa ceva. Istoria a venit peste noi făcându-ne o clipă să credem că, în raport cu felul în care societatea românească avea să se aşeze în matca istoriei, a sta să dezbaţi până în ultimele detalii tratatele de ontologie ale lui Noica este de o inactualitate teribilă. Refuzul de a da o şansă de continuitate gândirii care apăruse o dată cu Noica a fost, neîndoilenic, o trădare. Toţi cei care îi stătuserăm în preajmă am ajuns, într-un fel sau altul, cumva să dezertăm. Apoi, treptat, am început să ne punem tot mai des întrebarea: „Ce se alege totuşi din noi, până la urmă?“ Gesturile pe care le consumi „angajându-te“ în beneficiul societăţii se înscriu toate undeva, dar pe tine te lasă vidat. Ele se depozitează cel mult ca ecou în minţile câtorva. Dar singurul depozit adevărat e cartea. În acest sens, fac parte dintr-o generaţie care crede încă în mitul cărţii. „Pot eu risipi, mă întrebam întruna, partea cea mai bună a fiinţei mele, tot ceea ce s-a cumulat în viaţa mea pentru a fi exprimat şi pus la îndemâna celorlalţi în forma ideală a scrisului?“ Răspunsul a venit de la sine, când recent, s-a petrecut în mine o răsturnare. În anii din urmă, în linii mari, nu am făcut altceva decât să mă ocup de administrarea culturii şi să am ieşiri inegale pe scena publică. Dar totodată s-a întâmplat şi ceva extrem de important: mi-am dat deodată seama că în tot acest timp am trăit foarte mult şi că, într-un fel, mi-am câştigat dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci în propria-ţi viaţă, să trăieşti iluzia şi deziluzia, moartea ta şi moartea celor apropiaţi, înseamnă să-ţi trăieşti iubirile, istoria comunităţii tale, înseamnă să-ţi pui în discuţie fiinţa toată, aşa cum un om la începuturile vieţii nu poate să o facă. Şi acum să vă spun în ce constă adevărată „trădare“ la adresa lui Noica. El avea iluzia că este un bun negustor de cai şi că ştie să vadă în fiecare tânăr pe care-l avea în faţă ce fel de cal este: o mârţoagă, un pur – sânge, un cal de tracţiune, etc. Avea de asemenea credinţa că a te manifesta spiritual în forma optimală înseamnă să faci filozofie. Reducea pe toţi oamenii pe care îi avea în faţă la acest tip de performanţă. Toţi trebuiau să devină filozofi. Din acest punct de vedere, cu unii a nimerit-o, cu alţii, nu. Cu mine a nimerit-o pe jumătate. Structura mea intimă este a unei persoane cu o afectivitate puternică, cu o nevoie intensă de a-şi pune trăirile în scenă. Declaraţia de iubire asta însemnă, Jurnalul de la Păltiniş, la fel: ambele pun în scenă mai mult decât mintea cuiva. Ori, Noica nu accepta decât „desfăşurarea pură a ideii“. Din această perspectivă, întâlnirea mea cu Noica a fost doar parţial reuşită. Dar asta o ştiu abia acum. El m-a pus pe o cale bună şi greşită în acelaşi timp. Ca structură, Cioran mi-ar fi convenit din punctul de vedere al tăierii mele stilistice şi de viaţă mult mai mult. Pentru că mă interesa infinit mult mai mult să exprim ceea ce gândesc şi, deopotrivă, simt decât pura derulare a unor gânduri abstracte. Pe de altă parte, recunosc că am o atracţie deosebită pentru travaliul pur al minţii, aşa încât cealaltă latură a structurii mele a putut rămâne o vreme în surdină. Anii au trecut, iar primul meu gest de revoltă a fost chiar Jurnalul…, din care tonul unui tratat de filozofie dispăruse cu desăvârşire. Până atunci, scrisesem Tragicul, studii despre o teorie a simbolului, exegeze la Platon, mă preocupa o carte despre limită…
Aşadar, în ce mă priveşte se pune mereu problema cum îmi împart „destinul cultural“ între, să zicem, vocaţia de a vorbi la persoana întâi şi o alta, manifestată într-o mai mare măsură, de a vorbi în numele impersonalului, gândului pur, al ideilor ş.a.m.d. Dacă o să mai am nişte ani buni în faţă, am să încerc să găsesc acea direcţie care, pentru prima oară, ar urma să-mi satisfacă aceste două feţe interioare pe care cred că le am: mi-ar plăcea să îmbin ştiinţa de a rafina o idee cu vibrato-ul persoanei care scrie şi care trebuie să se implice în discurs.”
Grija lui Liiceanu este rezistenţa lui Cărtărescu, pentru care “nu s-a schimbat nimic”.
Care Cărtărescu? Cel care scria că Heidegger şi Noica sunt doi bătrânei cu bască, unul dintre ei frecând maieutica prin cârciumi?
Dacă chenodoctul Cărtărescu l-ar fi citit pe Heidegger cu bască cu tot ar fi aflat ce e cu Dumnezeu a murit (şi ar fi ştiut cum s-o apuce în teza lui de doctorat dată cu Paul Cornea, stalinistul care vorbea de lapte cu Ana Pauker şi cu ultracriminalul Nikolschi) şi ce e cu nihilismul european (şi nu s-ar mai fi excitat postum la canoanele lui Manolescu)…
Constantin Barbu
De acelasi autor:
Falsficaţionistul Manolescu si colegul lui Magureanu, Liiceanu (III)
Iata textul Plagiat, unde se vede mana lui Noica, dupa cum a confirmat chiar el:
„C. SCHIŢĂ PENTRU O HERMENEUTICĂ A „NOSTOS”-ULUl
(Secţiune ilustrativă II)
Posted in 
Tags: 
