Mi-aduc aminte o filmare ramasa antologica (pentru mine cel putin). Fotografia de AICI mi-a readus pe retina scena. Brucan, alaturi de Liiceanu, in curte la GDS – frumoasa casa a lui Cuza de pe Calea Victoriei folosita si de Nicu Ceausescu, pentru care organizatia “non-profit” nu a platit niciodata un leu chirie pana a primit-o de-a dreptul cadou, prin votul PDL, PNL, PC, UDMR si PSD (asta da “consens national”!). Era pe vremea cand “Piata Universitatii” – e vorba de fenomen – trecuse deja de prima luna de manifestatie zi si noapte (asta o scriu pentru cei mai tineri care habar nu au, poate, ca o mana de tineri insotita uneori pana la zeci de mii de demonstranti au reusit sa blocheze centrul Capitalei pentru 52 de zile si nopti, sperand in… Libertate si primind prima portie reala a acestui concept, cel putin din punct de vedere spiritual, prin intermediul minerilor, care i-au trimis pe studentii brutalizati prin locurile de detentie ale fostei securitati, cu adevarat oaze de libertate). In tot cazul, unii dintre cei aflati in greva foamei in corturile Crucii Rosii dispuse pe platoul din fata Teatrului National erau la inceputul unei stari critice iar Iliescu si Roman refuzau in continuare orice dialog, bine “consiliati” de… Dinescu si Caramitru. Ei, si Brucan e intrebat de un reporter cu un oarecare tupeu (ca sa-ti “permiti” sa il intrebi ceva iesit din “standardele deontologice” ale TVR”L” pe tartorul FSN si GDS, pe vremea aia, chiar trebuia sa ai indrazneala) ceva de genul “Ce credeti ca ar trebui sa faca grevistii foamei din Piata Universitatii?”. Brucan, plimbandu-si limba peste buzele-i de batran batrician din specia Bufonidae, tranteste flegmatic, sub ochii langurosi ai prepusului sau, Liiceanu, amuzat lingusitor de inventivitatea stapanului: “Sa manance o friptura buna de porc!”. Si rade sarcastic. Avea “umor”, nu gluma, “profetul” Pro Tv.
Peste ani, dupa ce a fost dat la cremat – de data asta sub privirea lacramoasa a lui Iliescu – si craniul sau a devenit scrum, ajutat pentru o cenusa mai de calitate de o combustie spontana venita chiar de la uciga-l toaca, in locul capului devenit de-a dreptul materie cenusie (1) au rasarit alte capete, conform legendei, verificate in timp. Unul dintre acestea este cel al lui Andrei Plesu, succesor “de onoare” al tartorului cremat, in cazul Grupului pentru Dialog Social si al “Colegiului Invizibil” – brigada antiromaneasca de intelectuali rosii cu comanda multipla. Inzestrat cu ceva mai mult umor decat predecesorul sau, se pare ca, pana la urma, el este cel care i-a luat in seama sfatul lui Brucan, halind in numele grevistilor foamei fripturile la gratar recomandate de bucatarul ideologic al FSN si GDS.
Asadar, ca sa intelegem cu adevarat ce se intampla prin unele din capetele drakonului de apa si uscat, trebuie – ce sa ne facem… – sa ne uitam si in gura lui, printre resturile fripturile servite in sange. Asa ajungem la adevarata pozitie a “Grupului” fata de proiectul de confiscare si “prelucrare” a istoriei Romaniei prin Muzeului Holocomunismului “romanesc”, expus la tava de insusi bulibasa Plesu. Cum ar zice patronul Dilemei, din ce in ce mai negrul la fata Patriciu, pus pe tava chiar pe capul “piticului meu intelectual de gradina” (strict autentic). Loc de joaca in care copilasii lui Brucan, Mariusica Oprea si “Volo” Tismaneanu, se trag de prin nisip de extremitati intelectuale mai mult sau mai putin incretite, dezbracati de falsele contre, sub scanarea calda a educatoarei lor cu barba (atunci cand poate sa treaca de forma structurii sferoidale denumite in limbaj popular burdihan). Si-uite asa aflam cum devoratorii de morminte Tismaneanu si Oprea, fraierand naivii cu asa-zisa lor ruptura de ata, se distreaza de minune dantuind brat la brat, in ritm dracesc, de kazacioc si ceardas, peste oasele martirilor anticomunisti, aplaudati in pauza de “idiotii folositori” ai “nationalismului” de parada. Si-uite asa mai asistam si siderati la cum, pentru aceasta mascarada ritualica, mai primesc si bani chiar de la cei pe care urmaresc sa-i bage prin frigiderele lor “muzeale”, care pe la Aiud, care pe la Sighet sau poate chiar prin Primaverii, cu mentiunea: “Nu atingeti! Bandit legionar! Pericol de contagiere!” 🙂
E cu “va urma”…
(1) Unele voci critice din categoria celor pe care Tismaneanu si Plesu vor sa le rada de pe net, disperati ca-si permit sa comenteze liber, nu au cazut de acord asupra acestui fapt legat de cremarea lui Brucan, afirmand ca “Trebuia impaiat si trimis inapoi rusilor, nu de alta dar sa nu fie lipsa la inventar” sau ceva de genul “xxxxtul nu arde, se zvarcoleste in buda pana la Judecata de Apoi”. Oameni rai.
Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata in aceasta seara la spitalul Fundeni, informeaza Fabian Anton. Pe 16 noiembrie implinea 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu a lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. (Constantin Jinga – Miscarea “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, in Altarul Banatului, 2001, XII (XL), Nr. 10-12, p. 48-58.)
Parintele Adrian a fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava…
Provenit din ţinutul Bucovinei strămoşeşti şi educat lângă icoana creştină, Adrian Făgeţeanu a simţit încă din copilărie apropierea de Dumnezeu. Experienţa din tinereţe şi momentul de la Stalingrad, când fusese la un pas de moarte, i-au marcat profund viaţa. Îşi caută răspunsurile sufleteşti printr-o apropiere tot mai mare de mediul teologic. După război intră la Facultatea de Teologie, iar caracterul său de luptător îl determină să ajute tineretul universitar să rămână creştin. Apare reacţia din partea noilor democraţi, a celor care îl negau pe Dumnezeu. Este nevoit să vină la Bucureşti, unde întâlneşte grupul închegat de la Antim din jurul ziaristului Sandu Tudor. Intră chiar în acest grup şi se iniţiază tot mai mult în cultura isihastă. Îl urmează pe Sandu Tudor la Govora, dar este arestat pentru nişte pretinse culpe din vremea războiului. Eliberat, îl reîntâlneşte pe Sandu Tudor care se retrăsese la Schitul Rarău. Este convins să se retragă spiritual la Mănăstirea Slatina, la umbra acţiunilor „Rugului Aprins“. Nu mai reuşeşte, deoarece este arestat la 25 februarie 1958. Este anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Supravieţuieşte temniţei comuniste, fiind eliberat în 1964. În prezent (la data scrierii- n.m.), părintele mărturisitor vieţuieşte la Mănăstirea Lainici. (Adrian Petcu)
* Minuni din viata Parintelui Adrian Fageteanu
“(…)Marturisirea Parintelui este tulburatoare: „Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman – rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”, povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
”Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
*
“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.
In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.” (Pr. Gh. Naghi)
“Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979) de Prof Gheorghe E. Cojocaru În anii ’60 ai secolului XX relațiile României cu marele său vecin din răsărit – URSS, subordonate în întregime intereselor sovietice în epoca postbelică a lui I. Stalin, mai echilibrate în perioada lui N. Hrușciov, însă, nici odată excelente, s-au răcit și tensionat, uneori, in extremis. La baza acutizării relațiilor sovieto-române stăteau o serie de divergențe asupra esenței marxismului, dezvoltării mișcării comuniste internaționale, colaborării social-economice în cadrul CAER-ului, cooperării militare în interiorul Tratatului de la Varșovia, edificării relațiilor bilaterale sau asupra moștenirii istorice a celor două „țări-frățești”. În acest context, existența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1) dobândea noi valențe în jocul de interese al liderilor sovietici în raport cu România sau cu zona Balcanilor, în ansamblu. Element al cadrului general al raporturilor dintre conducerea politică a PCUS și PCR, chestiunea Basarabiei este cea care consuma energiile ambelor părți, astfel încât adevărul istoric despre destinul dramatic al „Moldovei dintre Prut și Nistru”, care începea să fie spus cu voce tot mai fermă în România, se constituia într-o piatră triunghiulară a relațiilor sovieto-române. Raportarea la RSSM, nu mai puțin sau poate că mai mult decât o serie de chestiuni sensibile ale vieții internaționale văzute prin prisma relațiilor dintre cele două state, rămânea o „hârtie de turnesol” pentru testarea gradului de loialitate a liderilor români față de conducerea de la Kremlin. Încă de la 1940, însușind temeinic lecția anului 1918 și identificând cu precizie cauzele și factorii care au condus la pierderea Basarabiei, între care, reflexul societal sănătos al refacerii și conservării unității naționale și existența Statului român ca subiect al dreptului internațional, autoritățile sovietice au urmărit: (1) să ardă cu fierul roșu orice urmă de „naționalism” românesc în teritoriile acaparate de la Statul român și (2) să mențină România într-un cadru de obediență și vasalitate perpetuă, pentru a nu admite și a anticipa orice eventuale „surprize” din partea acesteia. RSSM era privită ca o terasă de la marginea imperiului, care trebuia defrișată până în adâncuri de rădăcinile sale strămoșești românești, pentru a lichida în fașă orice premisă în stare să fertilizeze o efervescență a spiritului național în favoarea reeditării Unirii de la 1918. Preocuparea pentru combaterea „pericolului naționalismului românesc” și remodelarea identitară a românilor din RSSM, prin sovietizare, rusificare și deznaționalizare, după tiparele generale ale genezei arhetipului de homo sovieticus, dar și după tehnologiile adaptate condițiilor locale, au fost până în ultimele clipe ale URSS o prioritate absolută pe agenda instituțiilor ideologice și a organelor de coerciție ale regimului totalitar comunist. Dacă într-o fază inițială (1940-1953) mutațiile socio-economice de tip socialist se realizau prin aplicarea terorii în masă (asasinate, deportări, foamete organizată etc.), pentru a îngenunchea societatea și a o preface într-o masă amorfă și docilă, ușor de manipulat, ulterior, într-o fază de „umanizare” a regimului, prioritate vor avea metodele mai rafinate de „prelucrare ideologică” și cele educaționale, scopul rămânând același. Totodată, în special, după anul 1959 RSSM „a fost transformată într-o bază pentru operațiuni clandestine împotriva României”(2).”
“O noua lege, propusă de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, “Legea minorităţilor naţionale”, ar urma să desăvârşească eşafodul statului naţional unitar român.
Numita lege, a cărei adoptare este condiţia menţinerii actualei majorităţi parlamentare, ar urma să:
pună accent exclusiv pe elementele ce separă minorităţile de populaţia majoritară românească, eludând elementele comune, unificatoare, ca şi orice fel de referiri la “respectarea integrităţii teritoriale”, “respect reciproc”, “dialog intercultural”, “cooperare/colaborare” sau “pluralism cultural”;
elimine egalitatea dintre persoanele aparţinând minorităţilor şi cele aparţinând majorităţii, instituind discriminarea populaţiei majoritare;
anuleze rolul limbii oficiale de factor al coeziunii şi integrării sociale;
lipsească de protecţia juridică a statului a identităţii etnice, culturale şi religioase a românilor care locuiesc în “teritoriile autonomiilor culturale ale minorităţilor”;
creeze îngrădiri în exercitarea suveranităţii statului prin interdicţiile pe care le impune cu privire la luarea unor măsuri administrative, întrucât acestea pot fi interpretate ca fiind de natură a schimba componenţa etnică în “teritoriile autonomiilor culturale”;
înfiinţeze “autonomii culturale” în toate teritoriile locuite de minorităţi;
instituie structuri de reprezentare şi exercitare a drepturilor colective ale minorităţilor: “Consiliul Minorităţilor Naţionale” şi “Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale”, ceea ce excede prevederilor internaţionale în materie. În componenţa “Consiliului Naţional al Autonomiei Culturale”, prevăzut a funcţiona ca un parlament, minoritatea cu peste un milion de locuitori ar urma să deţină o pondere de 90 la sută.
Proiectul legislativ în discuţie, amânat de şapte ani, nu s-ar putea spune că nu este inteligent şi subtil elaborat, pentru a estompa scopul şi obiectivele ascunse, iar o serie de amendamente, aduse de parlamentarii UDMR, chipurile pentru a elimina suspiciunile, dacă sunt examinate cu atenţie, vom constata că au urmărit, în realitate, preluarea unor dispoziţii neconstituţionale dintr-o altă propunere de iniţiativă legislativă, cea a “Legii privind statutul Ţinutului Secuiesc”.
Ce va deveni România după intrarea în vigoare a unei astfel de legi? Un stat dezagregat de autonomii etnice cu atribuţii de autoguvernare, ale căror instituţii paralele, finanţate de la bugetul central, vor lucra împotriva României şi a intereselor comune ale cetăţenilor ei.
Orice proiect are şi o miză. În cazul de faţă, miza este una economică. Oricine analizează realităţile economice trecute şi cele prezente ale Ungariei nu poate să omită declaraţiile mai vechi sau mai noi ale unor oficiali de la Budapesta care au afirmat că, fără resursele vechiului principat al Transilvaniei, Ungaria nu are viitor. Care este structura reală a proprietăţii şi capitalului în Transilvania şi ce se va întâmpla, de fapt, sub dictatura autonomiilor etnice?”
Autonomia Tinutului Secuiesc o replica peste timp a diversiunii staliniste a Tatar Bunarului si a proclamarii Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldova (Transnistria)
Am ajuns s-o vedem si pe-asta: reteaua Soros trece la actiuni de strada in Rosia Montana, posibil violente, folosind brigazile de anarhisti internationalisti comunisti. Cititi intai “chemarea” de mai jos trimisa de activistul Eugen David (care nici macar nu este din Rosia Montana):
“Apel la Actiune!
Maine, 24 septembrie, intre orele 15:00 – 18:30, reteaua internationala Reclaim the Fields impreuna cu asociatia Alburnus Maior din Rosia Montana organizeaza o demonstratie creativa de strada in Piata Veche din Rosia Montana. Proprietarii de pamant si locuinte din Rosia Montana impreuna cu sustinatorii lor isi vor exprima cu tarie opozitia fata de politica de manipulare si opresiune a firmei Rosia Montana Gold Corporation si a autoritatilor statului Roman. In acelasi timp, se va raspunde cu aceeasi moneda propunerii de expropriere fortata a localnicilor de la Rosia Montana, care isi apara viata si mostenirea stramoseasca. Reamintim ca Parlamentul Romaniei dezbate in acest moment daca sa scoata cu forta localnicii de la Rosia Montana din casele lor, pentru ca Rosia Montana Gold Corporation sa faca profit pe termen scurt. Inadmisibil!
Va asteptam in numar mare!
www.rosiamontana.org
www.reclaimthefields.org”
Sublinierile imi apartin si spun, cred, destule.
Drumul spre iad este pavat cu intentii bune. Cam asa ar putea fi sintetizate activitatile “ecologiste” ale Retelei Soros, de la baietii cu glugi si cagule la “salvatorii” Rosiei Montane.
Pe scurt: in prezent s-au adunat in Rosia Montana circa 100 de anarhisti “ecologisti” din intreaga Europa. Cam de tot atatia a fost nevoie ca sa se declanseze luptele de strada si distrugerile din Londra, Paris si Berlin. In acelasi timp, Eugen David face apel sa vina cat mai multa lume. Dementa sau ticalosie? Vom vedea ce va iesi de aici. Dar sa prezentam pe scurt cum actioneaza brigazile “societatii civile bolsevice”.
Desi in “chemarea la lupta” de mai sus apar doar organizatia internationalista Reclaim the Field si Alburnus Maior (presedinte Eugen David) gasim in propaganda de pe net si implicarea directa a Asociatiei Eco Ruralis, care ne “informeaza”:
“Între 21-30 septembrie, 2011, peste 500 de activiști din întreaga Europă și din România, vor sosi la Roșia Montană pentru a organiza o tabără de solidaritate fără precedent. Evenimentul este organizat de rețeaua internațională Reclaim the Fields (www.reclaimthefields.org) împreună cu Asociația Alburnus Maior (www.rosiamontana.org), cu susținerea asociației de țărani Eco Ruralis (www.ecoruralis.ro) și numeroase organizații și persoane din Europa geografică.”
In Eco Ruralis, o alta asociatie plina de bune intentii, ii avem in “board” pe bine intentionatii “romani” Luiza Boldizsar – presedinte, Willy Schuster – vice presedinte si, surpriza, (tot) Eugen David – vice presedinte. Printre finantatorii directi se numara si Fundatia Terre Humaine, in al carui consiliu director se afla celebra “romanca rosianca” Stephanie Roth, ziua activista ecologista, noaptea castelana in Elvetia. Iar circuitul banilor in natura “societatii civile bolsevice” este urmatorul: Eco Ruralis are drept partener si finantator “Centrul de Mediu“. Centrul in cauza este finantat de Fundatia pentru Parteneriat – o umbrela ungureasca de unde primeste fonduri si “Alburnus Maior”-ul lui David – care tocmai a primit de la CEE Trust al lui Soros si Rockefeller Bro – daca adunati si singuri de aici – peste 655.000 USD pentru “intarirea filantropiei verzi” 🙂 , la care se mai adauga vreo 225.000 pentru crearea unei “retele de organizatii de mediu”. Na ca au facut-o!
“Pe 13 septembrie 2011, Asociația Alburnus Maior și Asociația Eco Ruralis au declarat la Primăria Roșia Montană organizarea unui marș de solidaritate, care urmează să fie organizat pe 24 septembrie 2011, între orele 15.00 și 18.30 (mai jos aveți textul acestei declarații):
”Către Primăria Roșia Montană,
În atenția domnului primar Furdui Eugen,
Asociația Alburnus Maior în parteneriat cu asociația Eco Ruralis vă face cunoscut că în data de 24 septembrie, anul 2011, între orele 15:00 și 18:30, în localitatea Roșia Montană, județul Alba, se va desfăşura un Marş al Solidarităţii cu Roşia Montană, organizat de către noi. Acest Marş, conform legislaţiei în vigoare, se înscrie în cadrul adunărilor publice. Forma desfăşurării acestui Marş înseamnă parcurgerea pe jos a aproximativ 2 km pornind pe Strada Principală din fața Muzeului Mineritului Roșia Min cu destinație finală Piața Veche Roşia Montană.
La adunare vor participa circa 500 de persoane.
Traseul de acces spre locul adunarii, precum si cel de dispersare va fi – Strada Principală. Scopul adunării publice il constituie activități culturale de solidaritate cu Roșia Montană, ca parte integrantă a campaniei Salvați Roșia Montană. Vă asigurăm că adunarea se va desfășura în mod pașnic si civilizat.”
Pe 15 septembrie 2011, Primăria Roșia Montană a înștiințat Asociația Alburnus Maior că marșul de solidaritate ”nu se avizează” (răspunsul, de asemenea, mai jos):
”Către Asociația Alburnus Maior,
Urmare a adresei dumneavoastră nr. 24 din 13 septembrie 2011, înregistrată la Primăria comunei Roșia Montană, județul Alba sub nr. 6178 din 13 septembrie 2011, prin care ne faceți cunoscut că în data de 24 septembrie, între orele 15.00 și 18.30, în localitatea Roșia Montană, județul Alba, se va desfășura un marș al solidarității cu Roșia Montană (conform legislației în vigoare în cadrul adunărilor publice), vă comunicăm că nu se avizează marșul (adunare publică) întrucât pe perioada 21 septembrie până în 30 septembrie 2011, s-a avizat organizarea unei tabere internaționale de permacultură și bune practici în agricultura tradițională, la solicitarea Asociației Eco Ruralis”.
Din fericire, răspunsul Primăriei Roșia Montană nu este valabil (motivul îl va afla domnul primar săptămâna viitoare, în cazul în care forțele de ordine vor încerca să oprească manifestarea).”, mai zice amenintator guruletul eolian.
Ca organizator de marsuri si manifestatii, trebuie insa sa-i dau dreptate primarului: niciodata nu ni s-a aprobat o manifestare in acelasi timp si acelasi loc cu alte actiuni ale altor organizatii. E firesc ca buna ziua. Si scrie si la Lege (art 5, Legea 60/91). Desigur, Legea nu se pune in cazul anarhistilor. Normal!
Dar povestea nu se termina aici. Interesandu-ma la primarie, aflu ca, pe langa cele deja trei manifestari concomitente, organizate de acelasi nod de retea, a mai aparut inca o cerere, trimisa tot de la Eugen David, in care, in aceeasi perioada cu tabara anarhistilor – care se intinde pe parcursul a 10 zile – , se solicita o adunare publica de circa 1000 de persoane, in Piata Veche din Rosia Montana, din partea “Academiei Daco Romane”. Badabum!
Drept persoana de contact se da un nume – Chira Carolina – care, la adresa de contact devina o daca autentica, schimband putin accentul prenumelui sau pe prima silaba: [email protected]. In parascovenia asta este bagat insusi tartorul “societatii civile bolsevice”, tavaristi Tismaneanu, prin prepusii sai:
“Rencontres du Patrimoine Europe-Roumaine, Franta, presedinte Stefana Bianu, Fundatia Culturala Rosia Montana, “Alburnuls Major” (sic), presedinte Eugen David, Kira Karolina, Editor, Va invită la prima editie a Festivalului Cultural Dacic Rosia Montana. Programul festivalului consta in prelegeri stiintifice si activitati cultural-artistice. Printre participanti amintim pe academician Ionel Haiduc, academician Ovidiu Bojor, prof. univ. dr. Ioan Piso, conf. dr. arh. Ioana Bogdan, Mariana Berechet, cineast, Doru Maries, presedintele Asociatiei “21 Decembrie”, Biro Peter, manager international pentru salvarea mediului “Green Plus” si altii.”, se spune intr-o alta “chemare” pe net.
Acum, nu stiu cum va sta academicianul Ionel Haiduc alaturi de anarhistii cu cercei in limba dar spectacolul merita, cred. E pentru “mediul verde” doar. Poate sotia sa, Iovanca Haiduc, ca candidata a Partidului Verde, o sa aiba, totusi, un cuvant de spus in convingerea presedintelui Academiei Romane. Cine stie?
Dar sa ne intoarcem la anarhistii nostri cu bune intentii. Saracii de ei au fost indoctrinati rau inainte de sosire. Propaganda neagra, nu gluma. Citez de pe site-ul lor: “The mine would destroy a total surface of 1500 hectares (including 4 mountains, forests), 740 farms and 140 apartments currently inhabited by the local population and used by small-scale sustainable farmers for their livelihoods, 10 churches, 9 cemeteries, 50 patrimony buildings, 7 km of Roman and pre-Roman galleries, 80 km of medieval galleries and with all this, the future of the entire region.” Minciunile nu fac bine la lingurica. Daca si eu as crede asemenea enormitati – debitate si de fostul secretar de Partid Zeno Cornea la intalnirea cu presedintele Basescu -, mai ca as pune mana pe coasa…
Haideti insa sa vedem cine sunt bietii “idioti utili” carati de Soros din toate colturile Europei:
“Reclaim the Fields” (RTF) este o retea de asa-zisi “tarani europeni” anti-capitalisti şi ecologisti. Deviza lor: “Resistance is fertile” – este o parafraza a unei replici din filmele Star Trek “Resistance is futile” (adresate de o civilizatie de cyborgi catre Pamanteni).
Deţin ferme colective (kibbutzuri), considerate a fi “grupuri de rezistenta” in Marea Britanie, Austria, Belgia, Elvetia si Franta… Un fel de ashram-uri ecologiste.
Nu recunosc ierarhii si autoritati si fac parte din familia mai mare a anarhistilor internationalist-comunisti. Vezi alaturat afisele lor, destul de sugestive, printre care si cel cu simbolul luptei comuniste – pumnul ridicat. Pot fi încadrati la activitati de tip “eco-terorism”, ca si Greenpeace, organizatie subventionata si de serviciile specile rusesti, conform unor specilisti in domeniu.
S-au desprins din miscarea “Friends of the Earth Europe” si sunt inruditi cu mult mai galagioasa miscare “Reclaim the streets” (care îl are ca lider pe Zac Goldsmith, jurnalist la „The Ecologist”, unde a lucrat si celebra so”rosianca” Stephanie Roth), ale carei manifestari se termina invariabil prin interventia politiei…
O actiune din Copenhaga (decembrie 2009) s-a incheiat cu o operatiune planificata special pentru hartuirea politiei (s-au separat in grupuri de biciclisti, de “cataratori in copaci” si manifestanti, nerespectând traseele agreeate si creand “momente surpriza” – dupa cum se asteapta si la Rosia Montana).
Pe langa conceptul de “Reclaim the fields”, mai fac actiuni si sub conceptele „Land occupation / reclamation” (ceea ce se traduce prin ocuparea abuzivă si cultivarea unor terenuri cu statut incert sau vizate de mari proiecte industriale sau de infrastructura), “Reclaim the Power” (blocarea activitaţii unor institutii sau evenimente oficiale) si „Guerrilla Gardening” (Viena 2009).
Unele dintre evenimente lor sunt “imbogatite” prin practicarea exercitiilor de yoga pentru conectarea cu “Mama Natura”.
Evenimentul de la Rosia Montană (evenimentul lor de “brand”) va fi al treilea dintr-o serie inceputa in Franta, cand s-au legat de gat cu lanturi de poarta SAFER (Sociétés d’aménagement foncier et d’établissement rural – Video aici si aici), si condimentata cu participarea la manifestatiile de protest de la summiturile privind schimbarea climatului, cum ar fi cel de la Copenhaga (video mai jos).
Ce isi propune organizatia interantionalista la Rosia Montana, conform site-ului RTF: BLOCAREA TOTALA A EXPLOATARII SI INCHIDEREA DEFINITIVA A MINEI.
Ce sa mai zic? Succes Jandarmeriei si Politiei Romane! Iar SRI-ul sa stea cu ochii mai bine atintiti pe retelarii lui Soros adanc infiltrati in structurile statului si deja amenintatori si din strada. Ce poate fi mai placut pentru “tara-mama” a fostului consilier prezidential Peter Eckstein Kovaks, “salvator” al Rosiei Montane? Subminezi statul roman din interior si il ataci din exterior. Simplu, nu?
Multe voci, pe ritmuri de ceardas ungures, acompaniate chiar si de nationalisti romani, urla ca din gura de sarpe pentru „salvarea patrimoniului romanesc” din oraselul Rosia Montana. Ministrul Culturii si Patrimoniului National din Romania, totodata presedinte UDMR, separatistul maghiar Kelemen Hunor, a obtinut 70 de milioane de euro pentru „salvarea” centrului istoric din Rosia Montana. Ca nimic nu se va distruge de aici si nici macar o caramida a vreunei biserici nu se va clinti din loc nu mai conteaza. Conteaza propaganda. Propaganda in care au cazut, ca mustele, si o sumedenie de romani. E drept ca este necesara restaurarea cladirilor, ca sa arate giugug, dar oare este singurul loc din tara care are nevoie de o asemenea investitie masiva? Si pentru ce? Pentru niste case ale unor unguri din secolele XVIII si XIX? Sa va amintesc oare ca morminte paleocrestine de o valoare inestimabila, nationala si universala, din secolele IV-VI, zac la groapa de gunoi a orasului Mangalia, de ani de zile?!
Va propun sa aflati azi ce, poate, nu ati stiut timp de 14 ani de intoxicare so-rosista: care este vestitul „patrimoniu romanesc” din Rosia Montana, localitate cunoscuta in timpul Habsburgilor drept cel mai important centru minier al Imperiului. Aurul romanesc extras de la Rosia, prin munca sclavilor romani, inclusiv a copiiilor de moti, impodobeste aproape toate statuile, tavanele si cupolele aurite ale cladirilor imperiale din Viena si Budapesta (sau credeati ca ungurii si-au scos aurul de pe fundul Balatonului?).
In Rosia – al carei nume este dat de fapt de riolitele rosii de pe dealurile vulcanice care o strajuiesc – in primul rand avem un „Centru Istoric” – asa numita „Zona Protejata”. Poate ar fi bine de stiut, mai ales de catre romanii care scot aburi pe urechi, ca in acest centru se afla lacase de cult ale tuturor confesiunilor posibile – maghiare si germane -, mai putin cea ortodoxa: casa de rugaciune penticostala si biserica roman-catolica, unitariana, reformata, etc. Romanii erau considerati non-grata de burghezia ungureasca imbogatita din aurul romanesc si infipta protap in Rosia. Expulzati la periferie, ca tiganii, romanii preferau sa-si construiasca cate o bojdeuca pe varfurile dealurilor, ca sa fie mai aproape de cer decat de asupritorii de zi cu zi.
Prima biserica ortodoxa a fost construita in 1741, in vale, in afara „Centrului Istoric” acum „Zona Protejata” (cu toate acestea, nu va fi daramata si nici inghitita de “valurile lacului de cianura”, dupa cum mint pe nerasuflate propagandistii Retelei Soros). Este, evident, monument istoric. Pentru ca atacul la romanitate s-a efectuat si prin alterarea credintei – dupa cum azi moldo-rusnacii lui Vladimir ocupa bisericile Mitropoliei Basarabiei – in 1772, biserica ortodoxa „a fost trecuta” in proprietatea greco-catolicilor, aparuti peste noapte. Abia dupa noua ani, in 1781, ortodocsii au reusit sa-si recladeasca, alaturi, o noua biserica ortodoxa, gratie unui minier de-al nostru care a tinut sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru aurul gasit zidind sapte biserici, pe cuprinsul intregii vai si in satele invecinate. Ce miliardar “roman” mai face astazi asta din bani nu munciti ci furati de la romani?! Dumnezeu sa-l aiba in randul dreptilor sai pe robul sau, Mihail. In centru insa, nimic nu s-a schimbat pentru romani. Haideti sa facem impreuna o excursie:
Cand ajungi in piata centrala din Rosia, dinspre partea stanga te izbeste imaginea unui bloc comunist. Paradoxal, oribilitatea gri s-a vrut a fi si un act de dreptate prin care s-a indepartat edificiul grofului Ajtai, palatul ce-i purta numele, aflat intr-o stare de ruina pe vremea comunistilor. Urmasul lui Ajtai, ajuns mare grangur comunist la Budapesta, in CC al PMM, a permis tovarasilor de la Bucuresti sa faca ce vor cu el. Imediat dupa bloc se iteste Cazinoul – “Casina” – in mod sigur, zic eu, nu prea ar fi un simbol al „patrimoniului romanesc”. Imediat in fata, cu adevarat devenita simbolul Rosiei Montana este „Casa Fatada”, considerata un „Palat Urban” (foto mai sus, de Rene Triebl). Cladirea a fost ridicata in 1854 si poarta o placa in care sunt amintiti o anumita Anna Neimer si un Gyorgy Korny. Batranii satului povestesc de la bunicii lor ca de la etajul intai al acestui palatel unguresc, numitul Korny, ca sa-si bata joc de moti dupa ce-i cosisera pamanturile, pentru a la da plata i-a mai pus sa coasa inca o zi, in aer, prin piata centrala a Rosiei. In aer! Poate aceasta casa sa fie simbolul romanismului din Rosia? Ulterior in ea a stat „Lotzi” Kovasc, carciumar si camatar.
Langa „palat” se ridica casa unui proprietar de mine, la vremea respectiva, care, dupa nume cel putin, nu prea pare roman neaos: Szekely ii zice. In dreapta casei lui se afla biroul si locuinta avocatului Henzel, unde acum e carciuma fiicei lui Zeno Cornea, fostul secretar de Partid al Intreprinderii Miniere, ulterior angajat al Fundatiei Soros – dupa ce a fost refuzat de doua ori de RMGC – si acum mare „salvator cultural”. La intretaierea de drumuri, pe fosta strada Leopold, unde se afla barul numit de localnici „Intre craci”, este casa Egylet, proprietate a bisericii unitariene. Putin mai sus se afla scoala maghiara si, in zona bisericii romano-catolice, scoala confesionala a acesteia, care, din punct de vedere educational – excluzand, evident, romanii – se intregeste cu scoala germana, aflata cam in spatele Cazinoului. Scoala romaneasca a fost ridicata mai in vale, in 1905.
Mai departe, in cercul doi al centrului istoric neaparat de salvat se afla case cu nume care vorbesc de la sine: David, Gheza, Szekely (altul), Kovacs (altul), etc, printre care se mai itesc si cateva casute de romani. Inainte de intrarea in piata, pe partea dreapta, se afla fosta primarie austro-ungara, unde-si avea sediul si jandarmeria maghiara si unde erau adusi, de obicei in lanturi, motii care se revoltau pe plaiurile lui Avram Iancu si ale capitanului sau, Simion Balint. Singura biserica ortodoxa din „Centrul Istoric” a fost construita in 2007, de catre localnici, cu sprijinul autoritatilor si al companiei miniere, si poarta hramul Sfantului Apostol Andrei, cel Intai Chemat si Ocrotitor al Romaniei.
Insa, pana atunci, voi prezenta articolul informativ Invazia anarhistilor comunisti la Rosia Montana
In cadrul acestei serii de articole explicative pe care mi-am propus sa o scriu contra dezinformarii profesioniste executate de serviciile speciale ale Ungariei si antenele lor din Romania, public si fotografiile de mai jos, realizate inainte de sistarea totala a activitatilor de la Rosia Montana. Eu unul am avut ocazia sa intru in mine din Harghita si Apuseni, si inainte de 1989 si dupa comunism (la Balan, mina de cupru, si la Rosia, unde, de altfel, unul dintre membrii „controversatei” familii Roncea a lucrat ca scenograf la filmul lui Nicolae Margineanu „Flacari pe comori”). Opinia mea despre aceasta munca: una dintre cele mai ingrozitoare de pe pamant (vorba-ceea: subpamanteana!). Dar, pentru ca exista pozitia unor nationalisti pe care ii respect si la care tin foarte mult, care nu se impotrivesc exploatarii aurului dar sustin ca aceasta trebuie efectuata cu mijloace traditionale, ii intreb: cati dintre tinerii de azi s-ar inscrie primii pe lista ca sa munceasca precum minerii de mai jos?
Fotografiile de mai sus sunt realizate de Cosmin Bumbut si Petru Calinescu in cadrul proiectului Rosia Montana, 2006
Fotografia de mai jos este reprodusa din Ghidul Turistic si Cultural “Rosia Montana” publicat de “opozanti”, respectiv Fundatia Culturala Rosia Montana, fosta Soros, cu spijinul fotografului Lorin Niculae – “program manager” la Fundatia Soros – Romania
În urmă cu o lună am părăsit redacţia Curentul, după o colaborare ce a durat per total vreo câţiva ani. N-aş fi vrut să mă refer public la acest episod însă ventilarea unor versiuni incomplete asupra despărţirii de o publicaţie de suflet şi solicitările unor cititori mă obliga să fac o precizare, prin care să închid sper acest subiect. Sunt dator cu o explicaţie şi colegilor care m-au contactat până în prezent pentru a lămuri motivele automazilirii mele de la ziarul Curentul. Am aflat că deja au apărut pe diverse surse variante mai mult sau mai puţin exacte, în orice caz incomplete.
În data de 23 august a încetat relaţia mea de colaborare cu ziarul Curentul, la iniţiativa mea, după ce am fost informat de către conducerea ziarului că îmi este interzis să mai scriu materiale care să includă referiri la subiectul Rusia, respectiv acţiunile ruşilor îndreptate împotriva României şi a şefului statului român şi malversaţiunile acestora în Basarabia. Delictul de opinie invocat m-a lăsat mască.
Anterior mi s-a mai atras atenţia asupra acestei teme într-o convorbire telefonică dar am crezut că este o glumă. Faţă de marea majoritate a resurselor media, la Curentul a existat în permanenţă o poziţionare sănătoasă aş zice, pe tema rusoilor şi activităţilor malefice ale acestora. În toţi anii în care am lucrat la Curentul am avut parte de o deplină libertate abordând toate subiectele posibile. Am scris întotdeauna de plăcere, nu doar pentru bani, cum se mai întâmplă în presă, unde se mai practică încă din păcate mercenariatul şi trecutul dintr-o tabără în alta. Am scris despre clasa politica venală şi coruptă, despre curvele din politică şi târfele din show-biz, despre pidosnicii din clasa politică şi din “societatea civilă”, despre reţelele masoneriei şi reţelele kaghebiste, despre acţiunile antiromâneşti ale UDMR, despre sindicatele vândute, despre pseudo jurnaliştii infiltraţi de securişti în presă, despre agenţii unor vechi structuri ruseşti, conspiraţi şi aşezaţi în poziţii de frunte ale statului român, şi urmaşii lor. Cum ar fi şi Vladimir Tismăneanu.
Din motive pe care nu le cunosc, ceva s-a schimbat într-un punct esenţial în poziţia conducerii ziarului Curentul şi astfel această plăcută colaborare s-a încheiat în data de 23 august, adăugându-se şi un episod bizar, respectiv cenzurarea, forfecarea unui material în care apărea numele lui Tismăneanu. Însă nu acesta penibilă operaţiune de intervenţie în text a reprezentat pentru mine, aşa cum s-a interpretat, motivul plecării de la Curentul.
Tismăneanu şi activitatea sa mizeră prezintă un interes, însă secundar, în raport cu tema acţiunilor la scară mare a Rusiei împotriva României. Şi el, ca şi întreaga sa familie, a făcut parte, desigur, la un anumit nivel, din dispozitivul acestor acţiuni îndreptate împotriva românilor de foarte multă vreme, coordonate direct de la Moscova. Nu am a adăuga nimic în plus despre Tismăneanu faţă de o situaţie care-l descrie pe deplin. Paul Goma este cel care a relatat, via Dorin Tudoran, o scenă antologică, (în Jurnalul unui jurnal (1997), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998) care a avut loc în casa lui Virgil Măgureanu, unde Tismăneanu, beat criţă, i-a reproşat “şarpelui cu ochelari” că nu i-a dat “postul de ambasador la Washington”, în ciuda promisiunilor făcute. Promisiuni făcute, aş adăuga, de însuşi Ion Iliescu, mamelucului Tismăneanu, participant la orgiile propagandistice iliesciene, în schimbul jalnicei tămâieri a acestuia, la care s-a pretat actualul Zoe Petre al Cotroceniului reluctantului Traian Băsescu. Aportul din trecut al lui Tismăneanu, în dicţionarul coordonat de Virgil Măgureanu în perioada Ştefan Gheorghiu se pare că nu avut suficientă forţă pentru ca Tismăneanu să atingă cu bucile sale fleoşcăite scaunul de ambasador la Washington. Probabil, dacă în faţa lui Băsescu Liviu Turcu ar fi avut mai mult credit, poate poziţia actuală a lui Tismăneanu, propulsat de Adriana Săftoiu, o fătucă din aceeaşi stirpe cu clanul Tisminenski, în creierii prezidenţiali, ar fi fost alta. Ghinion, pufuletele, actualmente aflată în creierii lui Patriciu, a avut câştig de cauză.
Faptul că cineva s-a străduit să foarfece inabil un material scris de mine în care apărea (şi) numele ambidextrului Tismăneanu plasează într-un context semnificativ linia pe care se aşează în momentul de faţă ziarul Curentul. Linia s-ar numi pe scurt ciulama doctrinară. Într-un ziar persecutat de Timofte i se acordă privilegii unui Tismăneanu, comilitonul lui Măgureanu. No comment, cum zicea SRI-ul la orice pe vremea lui Măgureanu. Fără îndoială, şi fără legătură cu tema Tismăneanu, este, de asemenea, decizia suverană a patronatului Curentul să acorde spaţiu editorial unor subiecte majore cum ar fi caracatiţa Camorrei zootehniştilor de la fermelor de vaci de lapte din Vaslui, ignorând subiecte minore, secundare, cum ar fi Basarabia şi activităţile agenturii ruseşti ori atacurile Kremlinului la adresa României şi a şefului statului român. De la Pamfil Şeicaru, fondator al Curentului, până astăzi, e clar că s-a mai schimbat câte ceva în presa românească.
În presa autohtonă, de vreo câţiva ani, tema “afacerilor” ruseşti a devenit una sensibilă. Este evident că agitaţia structurilor moscovite infiltrate în România, scoase la lumină din bunkere de apariţia americanilor pe meleagurile noastre, a crescut şi creşte odată cu apropierea termenului aşezării militare de facto, pe teritoriul nostru, a forţelor NATO. Orice observator cât de cât atent observă cum se distribuie pe “frontul mediatic”, şi politic totodată, în apologia intereselor Rusiei, tot felul de “resurse”, producători de vocalize indignate la adresa lui Băsescu, pornind de la “problema” Rusiei – de la un Andrei Pleşu la un Ciutacu, de la un Ponta la un Crin Antonescu. Despre Iliescu, febleţea lui Andrei Pleşu încă dinainte de ’89, nici n-are rost să pomenim; a intrat în fibrilaţie de la o vreme încoace. Să sperăm că poate îi va crăpa inima când vor fi aduse rachetele americane la Deveselu.
Fostul pluri-ministru şi consilier de la Cotroceni, actualmente salahor la Pravda lui Patriciu, rezumă într-o singură frază “problema” cu Băsescu versus Rusia: “Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa…” Este evident că lui Andrei Pleşu i se rupe şi de “suflarea naţională” şi de “popor” – pus de altfel chiar de dânsul între ghilimele, iar cât despre “opozanţii politici” ai lui Băsescu, chiar el i-a veştejit într-o manieră memorabilă, fără apel. Pleşu a plasat problema cu Rusia, pe locul întâi, înaintea Evropei, de care de asemenea i se rupe major, nu întâmplător. În interpretarea lui Pleşu, Băsescu nu este cool, nu este “politician bun” deoarece se afla în conflict cu Rusia – “şi-a pus în cap” ruşii.
Ieşirea publică a lui Traian Băsescu – cu privire la Mareşalul Antonescu şi Basarabia – a developat, în această vară, un comportament patologic frapant al unei largi categorii de politicieni şi de jurnalişti deveniţi portavoci ale Ambasadei Rusiei, într-o manieră jenantă. Ce fel de modele de îndoctrinare au creat asemenea câini de pază ai „corectitudinii” faţă de Rusia? Poziţionări ce păreau năzbâtii bizare ori expresia unui curat meşteşug de tâmpenie determinat de arşiţa soarelui de vară s-au dovedit a fi asumări prosovietice ignare, cu atât mai penibile dacă avem în vedere că URSS nu mai e. Teoretic.
Ideocraţia filo-rusă se lăţeşte tumoral şi capătă aspecte caricaturale şi absurde. Restricţia la teme ce pot deranja Rusia, devoalează un proces de dezarticulare a memoriei poporului român care trebuie restrânsă drastic, conform ideocraţilor menţionaţi, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. Asistăm la un efort sistematic de a compromite, de a distruge bornele care definesc, consfinţesc existenţa fiinţei româneşti. O mare parte dintre jurnalişti se fac vinovaţi de culpa traiului (cu batista umedă de slobozi la gură) în duplicitate şi prin duplicitate.
În presă are loc o epurare sistematică, pentru a se face loc unor noi slujitori gata să îndeplinească ad litteram directivele primite, sunt puse la index nume de persoane şi teme – un specific amintind de epoca revolută a comunismului bolsevic. Strădania obliterării unor anumite teme şi subiecte capătă accente brutale iar miza actualului sistem mediatic este de fapt interzicerea accesului la informaţie, la adevăr, la lucrurile cu adevărat importante, limitarea interacţiunii cu faptele din spatele evenimentelor. O uriaşă desfăşurare dezinformativă este pusă în practică de un Aparat al intoxicării în masă unde îndeplinesc un rol comisarial agenţi sub acoperire care au ca sarcină excluderea anumitor teme din circuitul public.
Mirajul Libertăţii, din decembrie 1989, miraj plătit cu sacrificiul a 1104 vieţi, aproape toate foarte tinere, slujeşte, acum, în primul rând, unei minorităţi, unor grupuri restrânse, care au falimentat România sistematic şi au demantelat sute şi sute de uzine şi capacităţi de producţie, trecute în mâinile altora. Romanii se pare că s-au resemnat sub jugul ocupaţiei străine şi în loc să lupte au ales cedarea, fuga, boicotul, dispărând aproape orice resurse reactive faţă de atacurile concentrice ale inamicilor de tot felul dintre care unii au reuşit chiar să redeseneze în interiorul graniţelor naţionale o frontieră internă, ca în perioada stalinistă.
Suntem în faţa sfârşitului naţionalismului românesc iar clasa politica românească, născută în catacombele ideologice ale unor structuri tenebroase, a devenit un instrument al unor grupări cu orientare clară antiromânească, mustind de puroi resentimentar. Suntem pe un fundal de retardare a mentalităţilor profunde de autoapărare faţă de agresiunile concentrice desfăşurate împotriva noastră.
Noile dezvăluiri ale telegramelor Ambasadei SUA de la Bucureşti scot pe tapet dimensiunea cu adevărat serioasă a mefienţei şefului statului faţă de acţiunile Rusiei. Fără îndoială din poziţia sa de şef de stat a avut şi are la îndemâna mult mai multe date cu privire la ameninţarea reprezentată de Rusia. Ceea ce nu rezultă din telegramele wikileaks dar aş putea completa eu, după 20 de ani de presă, este faptul că acum, în 2011, intervalul de două decenii “profeţit” de Silviu Brucan românilor pentru a se deştepta din starea de “stupid people” s-a prelungit. Prin concursul acţiunii malefice a unor organizaţii conspirate sub “acoperirea” mass-media. Astăzi una dintre principalele vulnerabilităţi a României a devenit manevrarea opiniei publice de către instituţii media arondate, prin patronat, unor interese străine şi ostile României.
De când mă ştiu, ca jurnalist, am avut probleme datorită abordării temei acţiunilor malefice ale Rusiei şi Ucrainei împotriva noastră. Referirea la acţiunile desfăşurate de Andrei Pleşu, în perioada când ocupa scaunul de ministru de externe, în beneficiul Ucrainei şi în deserviciul comunităţii româneşti, a generat o avalanşă de atacuri la adresa mea, formându-se chiar şi o listă cu peste 300 de oengişti de stat şi de partid de la GDS, în frunte cu Patapievici şi Liiceanu care cereau pedepsirea mea. Andrei Pleşu personal a solicitat organelor statului, invocând legi ale securităţii naţionale (!) să mă lovească la temelie pentru că i-am ciobit prestigiul de ministru.
Chestiunea ruso-ucraineană a reprezentat motiv de plecare şi de la alte publicaţii. O revistă a fost chiar topită şi retipărită, desigur fără materialul meu, care includea menţionarea, în premieră în România, a activităţilor nesănătoase desfăşurate de Ucraina la gurile Dunării – aşa numita “afacere Bâstroe”.
Gaşca Pleşu – Tismăneanu a reuşit până una alta să obţină poziţii proeminente, inclusiv prin aportul unui Traian Băsescu, cel îngrijorat la maximum, acum trei ani, conform ultimelor transcrieri wikileaks, de potenţialul agresiv rusesc la frontiera României. Problema reală este că, inclusiv prin aportul lui Traian Băsescu, inamicii României şi-au găsit culcuş cald în instituţiile statului român. Frontiera internă a fost penetrată multiplu, mai ceva ca o blondă delabrată aterizată în politică adusă de mână de o libarcă, un jeg beneficiar de vilă, via Boris Golovin. Boris de la GRU, cu paşaport de R. Moldova, acea parte a Basarabiei despre care nu mai este loc de scris decât pe internetul care suportă orice, până una alta.
…………………………
Menţiune: am postat această precizare pe un blog, creat de un cititor, care a adunat câteva dintre materialele de presă scrise de mine la Curentul.
În perioada următoare voi realiza un portal informativ unde se vor putea întâlni vechi golani, dintre cei care umpleau Piaţa Universităţii, momentul în care a debutat de fapt expresia liberă în România după 1989. Pentru cei care strigau atunci “Iliescu KGB du-te în URSS!” costul Libertăţii a însemnat capete sparte şi oase rupte.
KGB-ul s-a renuvelat iar agenţii săi s-au coafat, s-au machiat bine şi s-au conspirat care pe unde şi-a găsit culcuş – în presă, în structurile statului, în politică.
România nu va fi liberă cu adevărat până nu va scăpa de aceste “conserve” şi de acţiunea malefică a agenţilor moscoviţi, şi nu numai, desfăşurată pe toate palierele posibile împotriva poporului român. Probabil că în timpul vieţii noastre nu vom apuca să vedem o România liberă.
Putem însă încerca un ultim efort, măcar pentru copiii noştri.
In septembrie 2002, Radu Duda a fost numit de Adrian Nastase “reprezentant special al Guvernului pe probleme de integrare, cooperare si dezvoltare durabila”. Printre destinatiile calatoriilor sale in strainatate s-a numarat si Montrealul, dar si Polul Nord sau Senegalul.
Lucrare discutată în cadrul Secției Istorie Contemporană a Institutului de Istorie, Stat și Drept al AȘM și recomandată spre editare de către Consiliul Științific al Institutului de Istorie, Stat și Drept al AȘM.
Vorbesc mai puţin despre sacrificiu. Îi mulţumesc Domnului că am rămas în viaţă atât eu, cât şi fraţii mei de suferinţă, mai ales că atâţia oameni de bună credinţă, luptători neînfricaţi ai noştri au plecat în lumea celor drepţi în perioada celor două decenii de independenţă. Câte ceva am obţinut, dar nu ceea ce ne-am dorit cel mai mult – Unirea cu Ţara.
Academia Română va face modificările solicitate de mai multe organizaţii şi instituţii pentru cele două cuvinte pe care acestea le consideră jignitoare la adresa etniei rome şi evreilor, într-un nou tiraj al Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), a declarat vicepreşedintele Academiei pentru Mediafax.
Marius Sala, vicepreşedintele Academiei Române şi directorul Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, a mai spus că un nou tiraj DEX va ieşi “în curând” de la tipografie şi va cuprinde “toate modificările solicitate”.
Agenţia de Dezvoltare Comunitară “Împreună” a transmis o scrisoare deschisă Institutului “Iorgu Iordan-Al. Rosseti”, prin care îi solicită să respecte recomandarea fǎcutǎ de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), în ceea ce priveşte rectificarea definiţiei cuvântului “ţigan” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a din 2009, potrivit unui comunicat remis Mediafax.
“Vǎ solicitǎm sǎ luaţi mǎsuri pentru a rectifica imediat definiţia cuvântului «ţigan», dupǎ cum urmeazǎ: sǎ consemnaţi caracterul peiorativ al cuvântului «ţigan» atunci când acesta din urmǎ este folosit pentru a denumi o persoanǎ care aparţine minoritǎţii rome şi sǎ specificaţi cǎ folosirea acestui cuvânt nu este recomandatǎ deoarece este considerat ofensator (discrimineazǎ împotriva minoritǎţii rome), sǎ consemnaţi caracterul peiorativ sau depreciativ pentru epitetul de la punctul 3 din definiţia cuvântului «ţigan», care în prezent apare: «Epitet dat unei persoane cu apucǎturi rele», sǎ definiţi minoritatea naţionalǎ în dreptul cuvântului «rom», care va deveni astfel termenul de referinţǎ (termenul principal) în locul cuvântului «ţigan»”, se arată în scrisoarea transmisă de Agenţia “Împreună”, alături de alte 15 organizaţii din România, directorului Institutului de Lingvistică “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” Marius Sala şi, spre înştiinţare, preşedintelui CNCD, Csaba Ferenc Asztalos.
“Pǎstrarea situaţiei actuale în ceea ce priveşte definirea cuvântului «ţigan» perpetueazǎ promovarea unor atitudini cu caracter profund discriminator şi degradant de cǎtre cea mai înaltǎ instituţie de culturǎ a statului cu rol formator. De aceea, înţelegem sǎ urmǎm cǎile legale în faţa instanţelor competente, în cazul în care situaţia nu va fi remediatǎ într-un termen rezonabil”, se arată în încheierea scrisorii semnate de Gelu Duminică, director executiv, Agenţia pentru Dezvoltare Comunitarǎ “Împreunǎ”.
Solicitarea este susţinută şi de Asociaţia Culturală “Amphitheatrrom”, Asociaţia Divers Târgu Mureş, Centrul de Resurse pentru Participare Publică – CeRe, Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate Sastipen, Centrul “Step by Step” pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, ECPI – Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice, Fundaţia Soros România, Guvernul României Departamentul pentru Relaţii Interetnice – Marko Attila, preşedinte, Institutul Intercultural Timişoara, Liga Proeuropa, Policy Center for Roma and Minorities – Valeriu Nicolae, Preşedinte, Roma Education Fund Budapesta, Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România, Urbanplan, Alina Kovacs – coordonator programe, Fundaţia Soros Budapesta, Cosima Rughiniş – conferenţiar universitar Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială – Universitatea Bucureşti şi Istvan Haller – secretar de stat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pe de altă parte, în 8 august, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România (MCA România) a solicitat Institutului de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din cadrul Academiei Române, să schimbe din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române definiţia cuvântului “jidan”, considerat insultător la adresa evreilor, şi să specifice clar că este vorba de un termen peiorativ.
Potrivit scrisorii trimise atunci de Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România, în DEX, ediţia din 1998, termenul “jidan” era definit ca “un cuvânt popular şi peiorativ”. În DEX, ediţia a II-a din 2009, termenul “jidan” a fost redefinit şi prezentat publicului larg ca un cuvânt “familiar” care poate fi folosit în loc de cuvântul “evreu”.
În răspunsul Academiei Române la această scrisoare se spunea: “În ediţiile viitoare ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom include indicaţii care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii, adoptând formulări de tipul «(cu sens peiorativ, nerecomandat)». În ce priveşte corectarea imediată, fără întârziere şi în mod permanent a definiţiei cuvântului «jidan», tot ce putem face este să publicăm o notă explicativă în media sau pe internet”. Atunci, reprezentanţii Institutului de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” au mai spus că următoarea ediţie a DEX este preconizată să apară în 2014, în conformitate cu planul de cercetare al Institutului de Lingvistică.
Totuşi, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România a considerat că răspunsul Academiei Române nu este mulţumitor. Astfel, într-o adresă transmisă ulterior Academiei Române – Institutului de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti” şi în atenţia academicianului Marius Sala, MCA cerea explicarea “sensului rasist şi antisemit” al termenului “jidan”.
“Definirea acestui cuvânt numai ca un cuvânt cu «sens peiorativ şi nerecomandat», aşa cum aţi propus în răspunsul dvs. către noi, omite efectele distructive pe care cuvântul «jidan» le-a produs în vremurile în care el a fost adoptat, la nivel naţional şi formal, ca o altă denumire, familiară, pentru «evreu». Această denumire reprezenta atunci, şi reprezintă astăzi, negarea propriei noastre umanităţi. În aceste condiţii, exprimând din nou aprecierea noastră pentru răspunsul dumneavoastră prompt, vă solicităm ca, în corectarea neîntârziată a definiţiei cuvântului «jidan», să ţineţi seama de opinia noastră, cei care în România încă suntem numiţi «jidani» şi care, în acest moment, şi pe fondul actualei definiţii a cuvântului «jidan», întâmpinăm dificultăţi în a ne regăsi şi apăra dreptul la demnitate în ţara noastră”, se mai spunea în adresa MCA România din 16 august.
„În timpul uneia din numeroasele ședințe de judecată la care a fost supus domnul generalul Vlad, domnia sa a recurs la o butadă, pe care o citez: procesul lui Nicolae Ceaușescu s-a judecat la București în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentința s-a dat la Moscova pe data de 4 decembrie 1989, iar execuția sentinței a avut loc la Târgoviște pe 25 decembrie”, a mai spus generalul Rogojan.
CNCD-ul a avut nevoie de nu mai putin de 15 luni de zile (!?) pentru a emite o hotarare in acest caz, in conditiile in care termenul legal in care CNCD este ogligata sa emita o hotarare in urma unei sesizari este de 90 de zile, conform art. 20 alin 7 din O.G. nr. 137/31.08.2000, adica cea in baza careia functioneaza CNCD.
La 28 martie 1948, românii au fost chemaţi să-şi desemneze deputaţii în MAN. Primele legi votate au fost Constituţia şi naţionalizarea. După Congresul I al PMR, comuniştii au dizolvat Adunarea Deputaţilor. Majoritatea parlamentarilor opoziţiei erau în puşcărie sau căzuţi în dizgraţia noului regim.
Ma bucur ori de cate ori pot schimba, prin ceea ce fac, putin din multul si greul angrenaj ruginit ce tine in loc aceasta tara si acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare si muncita victorie!
September 29th, 2011 
VR 
Mi-aduc aminte o filmare ramasa antologica (pentru mine cel putin). Fotografia de AICI mi-a readus pe retina scena. Brucan, alaturi de Liiceanu, in curte la GDS – frumoasa casa a lui Cuza de pe Calea Victoriei folosita si de Nicu Ceausescu, pentru care organizatia “non-profit” nu a platit niciodata un leu chirie pana a primit-o de-a dreptul cadou, prin votul PDL, PNL, PC, UDMR si PSD (asta da “consens national”!). Era pe vremea cand “Piata Universitatii” – e vorba de fenomen – trecuse deja de prima luna de manifestatie zi si noapte (asta o scriu pentru cei mai tineri care habar nu au, poate, ca o mana de tineri insotita uneori pana la zeci de mii de demonstranti au reusit sa blocheze centrul Capitalei pentru 52 de zile si nopti, sperand in… Libertate si primind prima portie reala a acestui concept, cel putin din punct de vedere spiritual, prin intermediul minerilor, care i-au trimis pe studentii brutalizati prin locurile de detentie ale fostei securitati, cu adevarat oaze de libertate). In tot cazul, unii dintre cei aflati in greva foamei in corturile Crucii Rosii dispuse pe platoul din fata Teatrului National erau la inceputul unei stari critice iar Iliescu si Roman refuzau in continuare orice dialog, bine “consiliati” de… Dinescu si Caramitru. Ei, si Brucan e intrebat de un reporter cu un oarecare tupeu (ca sa-ti “permiti” sa il intrebi ceva iesit din “standardele deontologice” ale TVR”L” pe tartorul FSN si GDS, pe vremea aia, chiar trebuia sa ai indrazneala) ceva de genul “Ce credeti ca ar trebui sa faca grevistii foamei din Piata Universitatii?”. Brucan, plimbandu-si limba peste buzele-i de batran batrician din specia Bufonidae, tranteste flegmatic, sub ochii langurosi ai prepusului sau, Liiceanu, amuzat lingusitor de inventivitatea stapanului: “Sa manance o friptura buna de porc!”. Si rade sarcastic. Avea “umor”, nu gluma, “profetul” Pro Tv.
Posted in 
Tags: 
