Anomismia ne încântă cu o nouă relatare despre Părintele Justin–Duhovnicul Neamului: In ziua de Nasterea Domnului, la Craciunul lui 2015, postul B1 TV a transmis cel mai recent film documentar despre Parintele de la Manastirea Petru Voda – ‘Mărturisind pe Mărturisitorul Justin Pârvu’. Scenariul si regia filmului sunt semnate de Daniela Lungu. Este un film care, dupa parerea mea, nu numai ca a surprins marturii esentiale ale unor monahii si monahi care au fost foarte apropiati de Parintele Justin, configurand astfel profilul marelui duhonic roman din varii perspective, dar este si un film realizat cu multa smerenie, echilibru si onestitate. Cautand dupa elemente din ‘portofoliul’ profesional al omului de televiziune si scriitorului Daniela Lungu (despre care nu auzisem), tocmai fiindca in general o abordare precum cea mentionata nu este nicidecum la indemana oricarui profesionist din breasla, am gasit doua elemente revelatoare, pe care am simtit nevoia le reproduc si sa le distribui aici: mai intai prezentarea cartii Danielei Lungu – ‘Colonia cu demoni‘ cu ocazia lansarii, unde autoarea descrie pe scurt intalnirea ei cu o alta lume, care o va marca, se vede, enorm, si repspectiv marturisirea sa de pe propriul blog, datata la 5 noiembrie 2015, cu titlul: “CÂND MĂ DUC LA PREOT, MĂ DUC DE FAPT SĂ STAU DE VORBĂ CU DUMNEZEU” (pe care o preiau in intregime mai jos, cu multumiri), in care aflam cum a ajuns la Parintele Justin Parvu:
“Ca să ilustrez titlul de mai sus (n.n. ‘Colonia cu demoni’) voi povesti ceva intim dar care acum, mai mult ca niciodată, trebuie spus in gura mare. După ce am scris două treimi din Colonia cu Demoni, o carte care unora dintre voi le-a plăcut foarte mult, m-am blocat şi nu mai aveam chef şi nici chemare să o termin. M-am dus la preotul meu duhovnic şi l-am întrebat dacă să o mai termin sau nu. Dânsul m-a sfătuit să o termin neapărat şi: ”să nu scrieţi un roman-fluviu, ci unul mai scurt pentru că oamenii azi nu mai au timp de citit; dacă se poate cu multe învăţăminte pentru fiecare dintre cititori” .
Mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. A trecut timpul aiurea dar vinovăţia de a nu fi terminat-o mă sfredelea, gândeam însă cu capul meu de mirean păcătos că poate nu e de mine să scriu aşa o carte, cu un asemenea subiect dificil. Cine-s eu? Nimeni!
La vreun an după toate acestea l-am visat pe părintele Iustin Pârvu ieşind din altarul unei biserici şi făcându-mi semn să mă apropii. Am luat visul ca pe un semn divin şi m-am dus. Era prima şi ultima oară când aveam să-l văd.
I-am povestit angoasa mea vis a vis de scrierea cărţii. Iată ce mi-a spus după ce a închis preţ de câteva secunde ochii cu chipul îndreptat spre tavanul odăiţei în care m-a primit:
”Să nu scrieţi un roman-fluviu, ci unul mai scurt pentru că oamenii azi nu mai au timp de citit; dacă se poate cu multe învăţăminte pentru fiecare dintre cititori” .
Vi se pare că sunt aceleaşi cuvinte cu cele ale duhovnicului meu? Da, ei bine, sunt chiar aceleaşi cuvinte. Unul slujeşte în Bucureşti, celălalt păstorea la Mânăstirea Petru Vodă.
Ce învăţătură am extras din această întâmplare?
Când te duci să vorbeşti cu un preot, nu vorbeşti cu omul din preot, ci chiar cu Dumnezeu în mod tainic nemijlocit. De aceea, cei doi mi-au spus aceleaşi cuvinte la distanţa de sute de kilometri unul de altul şi de 12 luni. Pentru că de fapt mesajul venea nu de la fiecare dintre ei, ci de mai SUS!
Respectaţi preotul, pentru că aşa vă demonstraţi iubirea pentru Dumnezeu. El este Unsul Lui Dumnezeu, devenit preot prin sfinte taine numai de El ştiute şi traduse in limba pământeană prin ritualuri. Să nu judecăm ce nu pricepem cu mintea omenească!
Inimă bună s-aveţi!
Daniela”
Ieri, la 2 ianuarie 2016, Daniela Lungu a postat pe canalul sau youtube si o colinda a copiilor de la caminul Manastirii Paltin-Petru Voda surprinsa “in timpul filmarilor pe care le-am facut la Manastirea Petru Voda Paltin, copiii de la Casa de copii ingrijiti si gazduiti de maici, pentru ca era in Ajunul Craciunului, ne-au colindat pe noi, cei din echipa de filmare a documentarului ‘Marturisind pe Marturistorul Justin Parvu’.” – Anomismia
Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, păşire blândă, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere.
Să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică; de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi.
Puţin să grăiţi, iar mai mult să înţelegeţi.
Să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt.
Să nu prisosiţi cu vorba.
Să nu fiţi îndrăzneţi la râs.
Cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi.
Să aveţi în jos privirea, iar sufletul sus.
Să fugiţi de cuvintele cele împotrivă.
Dregătorie dăscălească să nu doriţi.
Cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru.
Extras din Vieţile Sfinţilor pe luna Ianuarie, ediţia Mănăstirii Sihăstria, 2001.
Pe 1 decembrie, cam pe la prânz, scriam: Exclusiv www.Roncea.ro – Teroristii (plural!) unguri de la Targu Secuiesc tinteau copiii de la spectacolul “Suflet Romanesc” si “Romani pentru Romani” dedicat Zilei Nationale a Romaniei. 150 de copii. De la spectacol au lipsit copiii maghiari. Felicitari SRI si DIICOT! Cu noi şi noi actualizări, disponibile AICI.
Ulterior, pe 3 decembrie, au început să afle şi televiziunile de ştiri că este vorba de mai mulţi complici. Totodată, s-a dovedit că teroristul ungur Beke Istvan Attila urma să amplaseze dispozitivul explozibil chiar în coşul de gunoi din faţă Casei de Cultură unde se aflau copiii, care, de altfel, urmau să iasă la marşul românilor din Târgu Secuiesc. Detalii, AICI.
Pentru ticăloşii care comentează “la mişto” toată acţiunea de anvergură a DIICOT şi SRI împotriva extremiştilor separatişti maghiari, public aici două fotografii cu componentele unei bombe artizanale şi ce a mai rămas din oala sub presiune folosită pentru una din bombele atentatului terorist de la Boston, amplasate în coşuri de gunoi (!), dispozitive explozive improvizate care au ucis trei oameni şi au făcut 264 de răniţi, de Ziua Naţională a Patrioţilor 2013. Unul dintre autori, cecenul extremist islamist Tamerlan Tsarnaev, a fost împuşcat mortal de FBI într-un schimb de focuri. Fratele lui, Dzhokhar Tsarnaev, a fost condamnat la moarte.
După cum se vede, CTP-ule, bombele de la Boston au fost realizate cu… artificii! Beke avea 400. Măcar de le-ar fi pus sub curul Alinei Mungiu… Poate aşa se mai tempera şi ea olecuţă. Acum, din solidaritate cu cauza ungurească şi “victimele” SRI şi DIICOT, are ocazia să aprindă câteva probe, de Revelion, chiar în celula militanţilor pentru “Ţinutul Secuiesc”, împreună cu CTP. Se vor oferi oare cei doi simpatizanţi HVIM cu nume româneşti şi pentru o reconstituire?
Sunt unii oameni care nu pot pleca acasă nici azi, dupa 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Printre ei se numără şi tinerii din Grupul Artiştilor Anti-Terorişti, care ţin să ne aducă aminte de una dintre cele mai oribile crime de la “revoluţie”: asasinarea luptătorilor USLA din Grupul Trosca, (foşti) eroi-martiri asasinaţi sub ochii lui Iliescu, la ordinul agentului GRU Militaru şi de-martirizaţi prin semnătura lui Băsescu. La care se adaugă uciderea bestială a colonelului Dumitru Coman, la Odorheiu Secuiesc, şi a maiorului Aurel Agache, la Târgu Secuiesc. Să nu uităm! Să nu-i uităm! Dumnezeu să-i ierte!
„În lutul greu din care am plecat / Am frământat simţire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă”. (* 21 Decembrie 1989)
Era acum 21 26 de ani, pe 21 decembrie, într-o zi de joi. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.
Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.
Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.
L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.
Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
Tocmai ce-am aflat azi de la George Damian ca Casa Regală a secretizat maculatoarele lui Mihăiţă I de la Arhivele Naţionale. Motivul, din câte se pare, este simpatia acestuia faţă de Mişcarea Legionară, reflectată pe alocuri în caietele sale şcolare. Dar ce te faci când documente nesecretizate, aflate la Arhivele Naţionale, sunt false şi un istoric al anului 2050 sau chiar unul pifan de-acum le va lua drept bune?! Aşa este cazul Stenogramei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 decembrie 1989, când Nicolae Ceauşescu s-a dezlănţuit împotriva colaboratorilor apropiaţi, a foştilor aliaţi occidentali şi a puterilor “frăţeşti” din blocul sovietic, dând ordinul represiunii. Despre toate acestea am scris câte ceva aici:
PS 2018: După 29 de ani, deși avem cel puțin un Institut care, chipurile, se ocupă de asta, nu există încă un fond special al documentelor cu privire la evenimentele din decembrie 1989. După 29 de ani Armata încă ține la secret tone de documente. De ce?
La 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, în ciuda tonelor de materiale apărute pe acest subiect, constatăm că au fost ignorate, parcă dinadins, tocmai documentele legate de cercetarea operaţiunii care a condus la schimbarea regimului, decapitarea lui Nicolae Ceauşescu şi instalarea lui Ion Iliescu, considerat un favorit al Moscovei încă din anii “80. De exemplu, niciodată până astăzi nu a fost publicat, pentru publicul larg, întreg conţinutul Raportului senatorial de cercetare a acţiunilor din decembrie 1989, însumând rezultatul a mii de ore de anchetă, cu sute de personaje-cheie chestionate, împreună cu Opiniile separate ale membrilor Comisiei speciale. La fel, Raportul SRI privind evenimentele din decembrie 1989. O lucrare aflată în curs de apariţie a înglobat toate aceste documente şi multe altele, unele dintre ele absolut inedite. Este vorba de “Decembrie 1989 – Lovitura Moscovei în România“, care conţine documente şi mărturii adunate de ziaristul Victor Roncea în 26 de ani de cercetări jurnalistice şi din ale cărei anexe redăm astăzi câteva extrase. Pentru început, un preambul al Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (Nicolaescu – Gabrielescu) privind contextul internaţional şi informările Securităţii către şeful statului.
Ţinta Ceauşescu
În receptarea sensului proceselor aflate în derulare pe plan european, un rol important credem că l-au avut informaţiile aflate la dispoziţia dictatorului, obţinute de organele specializate ale statului cu atribuţiuni în domeniu. O bună parte a acestor materiale se află în posesia comisiei şi prin selecţie le vom evidenţia în cele ce urmează.
La sfârşitul anului 1989, personalităţi politice străine iau frecvent atitudini publice la adresa situaţiei din România, unele dintre ele constituindu-se în tot atâtea avertismente la adresa dictatorului.
Într-un interviu acordat postului “Radio France International” la 24 noiembrie 1989, consilierul prezidenţial sovietic Oleg Bogomolov declara:
“Procesul care se desfăşoară în prezent în unele ţări din Europa de est are un caracter ireversibil şi de generalitate.
Anumiţi conducători politici pot să nu fie conştienţi de necesitatea unor asemenea schimbări, dar viaţa însăşi le-o va impune. De aceea eu privesc cu un anumit optimism evoluţia viitoare a României.” (D.S.S./SIE nota 0086/ 27.11.1989).
La 10 octombrie 1989, după încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, preşedintele Franţei a lansat public următoarele idei: “… problema unor provincii cum ar fi Silezia, Mazuria, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă. În schimb nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”. Declarându-se în dezacord cu Înţelegerile convenite la Yalta, a menţionat că acestea au dus nu numai la divizarea Europei ci, mai ales,”la consfinţirea dominaţiei continentului de către SUA şi URSS”. (D.S.S./SIE/nota 00288 din 12.12.1989).
Buletinul de ştiri al Casei Albe a publicat un interviu al preşedintelui George Bush, acordat unor ziarişti americani, în care referitor la Româ¬nia se spuneau următoarele: “Aş dori să vad unele acţiuni şi în această ţară… Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29 noiembrie 1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz vom încerca, dar va fi foarte greu.”
Conform aceluiaşi buletin de ştiri al Casei Albe, adjunctul secretarului de stat al SUA pentru problemele Europei şi Canadei, Raymond Seitz, a declarat la o conferinţă de presă ţinută la Washington următoarele: “Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa răsăriteană. Ea are unele particularităţi proprii. Situaţia drepturilor omului este de-a dreptul deprimantă. Pentru moment nu există nici un indiciu că ceea ce s-a întâmplat în mod atât de fericit şi salutar în majoritatea altor regiuni din Europa răsăriteană se va întâmpla şi în România. Dar în orice caz “îi ţinem pumnii”.(D.S.S./SIE/ Nota 277 din 02.12.1989).
Iată cum comentează doi americani, M.R. Beschloss şi S. Talbott după cinci ani de la evenimente: “… S-ar fi putut ca Baker să aibă şi alte motive, în afară de dorinţa sa de a pune capăt vărsării de sânge. Statele Unite tocmai lansaseră o invazie masivă în Panama, numită Operaţiunea Cauza Justă, al cărui principal scop era să-l înlăture de la putere pe dictatorul statului, gl. Manuel Noriega, şi să-l aducă înapoi, în Florida, pentru a fi judecat căci era acuzat de trafic de droguri”.
Citând situaţia din Panama, Ivan Aboimov, unul din adjuncţii lui Şevardnadze, remarca faţă de Matlock, cu nedisimulată amărăciune:
“- Se pare că v-am transmis dumneavoastră Doctrina Brejnev!”.
De fapt aceste declaraţii, cât şi cartea lui Gyula Horn, premierul ungar, care se referea tot la acest moment ori la ajutorul “maghiar”, dat poporului român în Decembrie 1989, vin să confirme punctul de vedere al primei comisii senatoriale, exprimat încă din anul 1991.
În continuare, redăm un articol din România Liberă, semnat de domnul Vladimir Alexe, care, probabil, folosind diferite surse, a ajuns la aceleaşi concluzii “…Puţini ştiu astăzi că eliminarea lui Ceauşescu a fost pecetluită la întâlnirea Mitterand – Gorbaciov de la Kiev, desfăşurată cu câteva săptămâni înaintea declanşării evenimentelor din Decembrie. Imediat după “90, dl Dan Amadeu Lăzărescu a dezvăluit că în septembrie “89, fiind la Paris, cu ocazia unui Congres Internaţional de Istorie, a aflat de la Marcel Schapira (importantă personalitate a francmasoneriei româneşti şi internaţionale) că Occidentul căzuse de acord cu Gorbaciov, asupra necesităţii eliminării lui Ceauşescu, şi că, în acest scop, fusese desemnat un general pentru aducerea la îndeplinire a operaţiunii. Menţionăm că în vara lui “89, au avut loc în Ungaria câteva contacte între generali români şi ofiţeri ungari şi sovietici. Astfel, deşi ocultată de istoricii evenimentelor din decembrie “89, a avut loc o întâlnire între gl. Guşă şi Karpati, ministrul apărării din Ungaria, ale cărei detalii nu au fost făcute niciodată cunoscute nici de o parte, nici de cealaltă. În acelaşi timp gl. Chiţac şi gl. Victor Stănculescu au vizitat şi ei Ungaria, având – potrivit anumitor surse – o serie de contacte la cartierul general al Armatei Sud a U.R.S.S., unitate care-şi avea statul major în Ungaria şi misiunea de a asigura întreg flancul balcanic al U.R.S.S. În cadrul Armatei Sud funcţiona şi o unitate specială SPEŢNAZ, a GRU, formată atât din militari specializaţi în cercetare-diversiune, în spatele frontului, cât şi din civili – aşa numiţii “visautniki” – pregătiţi să acţioneze în teritoriu, deghizaţi în turişti, după ce anterior se familiarizau cu regiunea călătorind în grupuri de sindicalişti sportivi, fruntaşi în producţie, etc. De fiecare dată când grupuri de “visautniki” soseau în excursii (recunoaştere), aceştia erau însoţiţi de ghizi translatori, asiguraţi exclusiv din cadrul rezidenţei sovietice în ţara respectivă, furnizaţi de ambasadele U.R.S.S. Niciodată de ghizi locali. Armamentul uşor şi aparatura de comunicaţie sofisticată, dar portabilă şi lesne camuflabilă, ale acestor “visautniki” au atras mai demult atenţia serviciilor secrete occidentale. După mai bine de 10 ani de investigaţii, aceştia au descoperit, cu stupoare, că “visautniki” sovietici erau mai bine echipaţi decât unităţile cercetare-diversiune din occident. Probabil că de aceea a fost atât de sigur pe el Gorbaciov atunci când, pe 20 decembrie 1989, a anunţat în mijlocul unei sesiuni a Sovietului Suprem: În următoarele 24 de ore în România vor interveni schimbări radicale’. “Visautniki” erau la datorie în plină acţiune semnalată peste tot. Se pare, însă, că era prea târziu. Revoluţia începuse, Gorbaciov nu se înşelase. Alt personaj politic la curent era Mitterrand.
Analizând fie şi numai aceste luări de poziţie publice din partea unor asemenea personalităţi, unde fiecare cuvânt este folosit doar după o atentă evaluare şi cu o semnificaţie precisă, nu poate să nu surprindă intuiţia că “va fi foarte greu” să se realizeze şi în România schimbările aşteptate, ea prezentând unele “particularităţi proprii” care exclud posibilitatea producerii unei “revoluţii de catifea” într-o manieră similară celor din celelalte ţări socialiste est-europene, iar viitorul apropiat avea să confirme aceste previziuni.
România a fost nelipsită de pe agenda contactelor politico-diplomatice la nivel înalt şi a frecventelor reuniuni ale unor organisme suprastatale, organizate în perioada de referinţă:
“Raportăm următoarele informaţii obţinute pe mai multe linii cu privire la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov: în cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele doua părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure în continuare un rol dominant în toate problemele internaţionale… Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare. Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european, care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ările socialiste şi cele capitaliste”. Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de “reforme reale”, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România. Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi vor solicita ca şi URSS să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier…În cadrul consultărilor din ultimele zile cu administraţia de la Washington guvernele Angliei, Franţei, R.F. Germania şi Italiei au insistat pentru ca fiecare dintre statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă.” (D.S.S./SIE/ Notă raport 00275 din 01.12.1989)
(va urma)
January 5th, 2016 
VR 
Fotografie din Albumul “Părintele Justin Mărturisitorul” – de Cristina Nichituş Roncea, preluată şi în documentarul video “Mărturisind pe Mărturisitorul Justin Pârvu“
I-am povestit angoasa mea vis a vis de scrierea cărţii. Iată ce mi-a spus după ce a închis preţ de câteva secunde ochii cu chipul îndreptat spre tavanul odăiţei în care m-a primit:
Posted in 
Tags: 
