Victor Roncea Blog

Metafora face diferenta

de Corneliu Vlad

Orice carte despre Rusia care apare în România este binevenită. Promoţiile de români care au citit, de plăcere sau în lipsă de altceva, cărţi editate de „Cartea Rusă” (într-un total de milioane de exemplare) au îmbătrânit şi se împuţinează. Românii de azi ştiu, de la televizor şi din ziare, mai multe nume de oraşe din Irak şi din Afganistan decât din Rusia şi Republica Moldova.
Cu atât mai notabilă este o apariţie editorială consacrată Rusiei avându-l ca autor pe un fost ministru de Externe al României. Dl. Adrian Cioroianu a lansat, la Târgul de carte din vara lui 2009, cartea „Geopolitica Matrioşkai”, la Curtea Veche Publishing, editură la care este şi coordonator de colecţii.
De ce Matrioşka ? Winston Churchill vedea Rusia ca pe „o ghicitoare ascunsă într-un mister încastrat într-o enigmă”. Adrian Cioroianu lansează figura de stil „Geopolitica Matrioşkâi”.
Churchill a fost premier al Marii Britanii şi laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Adrian Cioroianu este istoric şi publicist, dar a fost, pentru un an, şi ministrul de Externe al României. Diferenţa nu o face demnităţile exercitate şi distincţiile obtinute, diferenţa o face metafora. Primul se exprimă elegant, maliţios şi plastic, celălalt recurge la un simbol facil şi pe care ruşii îl pot considera cel puţin ireverenţios. E ca şi cum (dacă s-ar scrie despre România pe o asemenea temă), cineva ar pune un titlu de tipul „Geopolitica lui Păcală”, sau „a lui Dracula”. În fond, cei doi autori se referă la o aceeasi realitate, problema e cum o face unul, cum celălalt.
Optica pe care o tradeaza această metaforă a Matrioskai, superior persiflantă, ce împinge spre luarea în derizoriu, afectează şi coeficientul de rigoare ştiinţifică, şi credibilitatea unei cărţi scrisă, totuşi, de un istoric şi un fost şef al diplomaţiei româneşti. Care, cu studii la o serie de universităţi francofone, ţine şi un curs de masterat dedicat istoriei Rusiei postsovietice. Că mentorul nu ştie ruseşte, dacă tot se consacră unei asemenea întreprinderi, mai treacă-meargă, dar că în bibliografia expres menţionată a cărţii nu figurează, în afară de Gorbaciov şi o serie de dizidenţi ruşi (vreun istoric, politolog, economist, sociolog etc. mai de seamă din Federaţia Rusă), se cunoaşte. Autorul rămâne cantonat într-o viziune unilaterală, trunchiată, partizană, rămâne tributar pe de-antregul kremlinologilor occidentali mai vechi sau mai noi. În ciuda unei asemenea armături bibliografice mediate, „la mâna a doua”, autorul reuşeşte performanţa unei naraţiuni interesante pentru cititor a primului deceniu postsovietic din istoria Rusiei şi oferă analize subtile privitoare la întâlnirea de la Malta (episod atât de sulfuros), poziţia lui Gorbaciov despre reunificarea Germaniei, puciul nereuşit de la Moscova din august 1991 etc.
Remarcabilă este şi prezentarea sintetică a „noii ideologii” a Rusiei postsovietice, caracterizată drept naţional-capitalistă, nostalgică, marcată de complexul „cetaţii asediate” şi de teoria „jocului cu sumă nulă”. Dar a vorbi, în context, despre o „ideologie a revanşei” e cam prea mult şi chiar riscant. O asemenea afirmaţie, dacă ar fi vorba de un ministru de Externe în funcţie, ar duce la un conflict diplomatic cert iar Moscova n-ar uita prea repede afrontul.
Sunt şi diverse detalii (dar nu numai) ce ţin de un deficit de acribie, de rebotezarea în Igor a unora pe care-i cheamă Egor, până la situarea greşită, în timp, a momentului apariţiei strategiei vecinătăţii apropiate (citeşte de salvgardare a sferei de influenţă a Rusiei) : nu în timpul lui Elţân, ci încă din vremea lui Gorbaciov; generalul Lebed conducea operaţiuni de pacificare în Transcaucazia încă din 1989-1990, iar preşedintele Parlamentului sovietic Andrei Lukianov vorbea de „mici republici” de tipul Transnistriei, Nagorno-Karabah etc. cam tot de pe atunci.
Volumul al doilea – promis – al cărţii urmează a se ocupa, într-adevăr, şi de esenţa, într-adevăr, a problematicii anunţată în titlul cărţii : „Geopolitica…”. Geopolitică însemnând, în primul rând, relaţiile Rusiei cu SUA, cu Europa occidentală (mai ales Germania), cu China, cu Ucraina, pentru români – şi cu Republica Moldova etc. Aşteptăm, de la volumul al doilea şi o analiză a dinamicii după care funcţionează enigmaticul şi (până acum) inexpugnabilul tandem Putin-Medvedev. E greu de spus dacă autorul – fost ce-a fost la MAE de la Bucureşti – ar putea veni cu ceva nou (nu neapărat anecdotică de senzaţie) în ce priveşte actualele relaţii româno-ruse. Bine ar fi daca măcar ne-am putea alege cu ceva idei despre cum s-ar putea ieşi din fundătura în care s-au împotmolit aceste relaţii, deloc de neluat în seamă, cel puţin în ce ne priveşte.
Dar, pentru Dumnezeu, domnule istoric, universitar, publicist, diplomat, om politic Adrian Cioroianu, de la dv. nu se aşteaptă piruete stilistice prin care-l descrieţi pe ursuleţul Mişa, „cu toate conotaţiile sale de jovialitate, haz şi lene sau, dimpotrivă, de violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. Nu sunteţi neapărat cel chemat să proclame că „ursul rusesc sperie din nou” şi că „la extremitatea labelor ursului Mişa al Rusiei par să fi apărut din nou gheare”. Suntem, nu-i aşa, geopoliticieni. Iar unii dintre noi şi foşti miniştri de Externe. Iar unul dintre noi şi şef de masterat la prima universitate a ţării, în probleme de istorie a Rusiei postsovietice.