Nu pot sa cred ca au trecut 15 ani de la operatiunea Rapirea jurnalistilor romani in Irak! La ZIUA ne-am agitat atunci pentru ei, impreuna cu Civic Media, dupa cum se vede. Ziua a scos trei carti despre ei, cu toate articolele scrise de noi atunci. Aia presa! Ziua a fost primul ziar din Romania intrat pe online dar nimeni nu se gandea atunci ca vom disparea de pe hartie. Mi-aduc aminte, la Ultimul Cuvant, unul din primele cotidiene de tip occidental, inzestrat bine (meteoric insa, unii ziceau ca s-au spalat niste bani), la care am lucrat inainte de Ziua, a venit un israelian sa ne explice cum calculatorul ne va deveni ca o a doua minte, daca nu chiar prima. Era prin ’94. Aveam statii Motorola mai noi ca ale Politiei (red. seful chiar si mobil; unul mare si greu, dar mobil, nene!), salarii imense (parca vreo 5000 de lei, stiu ca nu ni se terminau banii la finalul lunii niciodata si plateam si o chirie) iar Securitatii si Politicii, desi nu voiau sa recunoasca, le era frica de noi. De militieni nu mai zic. Stateau drepti in fata noastra. Cu doua-trei articole bine tintite schimbam un ministru necinstit. Ne pasa doar sa scriem. Sa radem ticalosii! Presa era puternica. In timp insa, Securitatea a castigat razboiul cu noi. Pe care nu i-a incadrat, i-a ras. Cand mi s-au inchis intr-o zi toate intrarile in televiziuni, unul dintre prietenii mei care ma invita aproape zilnic mi-a spus rusinat ca n-are ce face si mi-a aratat prin semne tresele de pe umeri si cu degetul in sus de mai multe ori. Adica sus de tot. Atunci m-am ambitionat si am ajuns pe cont propriu, cu blogul, intre primii 10 ziaristi online din Romania, de la acea data, acum vreo 10 ani. Prea mult consum pentru rezultate efemere. Asa am purces la manastire si mi-am recastigat, cu rugaciunile bunului Parinte Justin, libertatea risipita, libertatea dinlauntru. Online-ul a schimbat presa, nu mai simtim mirosul cernelii zilnic (in ce ma priveste, doar lunar, cand deschid Evenimentul Istoric, pe care il miros inainte de a-l citi), insa nu stiu cum se face dar eu ma bucur cand apare un articol pe siteul evz.ro la fel de mult ca acum 30 de ani, cand, pe vremea asta (mai precis imediat dupa Piata Universitatii) imi incepeam ucenicia la Romania libera, care pe atunci iesea in peste un milion de exemplare (ati citit bine). Dar nu-i bai, important e sa-ti pastrezi mereu acel dram de nebunie de care vorbea Eduard Ovidiu Ohanesian! Azi, mai mult decat oricand, ei, celei ce ne anima de peste 30 de ani, trebuie sa-i multumim ca mai palpaie si sa-i uram, impreuna cu ajutoarele noastre de rezerva, pietrele ce vor striga: La Mulți Ani, Libertate!
„Războiul Linguriței” țintește desființarea raportului de egalitate a Bisericii cu Statul, adică întoarcerea creștinilor cu aproape 2000 de ani în urmă
Interviu cu sociologul Ilie Bădescu despre raportul Biserică-Stat
Patriarhul Daniel și ierarhii Bisericii naționale sunt supuși astăzi celei mai mari provocări aruncate de vreun stat după anul 313, când au fost consfințite raporturile Bisericii față de Stat prin Edictul de la Milano al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cel născut în Dacia Ripensis. Prin „războiul linguriței” și alte „recomandări” ilegitime venite din partea unor instituții ale statului se atacă autonomia bisericească și se încearcă azvârlirea Bisericii în vremurile creștinismului primar, când creștinii erau supuși persecuțiilor și Biserica subordonată Statului, consideră profesorul Ilie Bădescu, sociolog al Academiei Române și fost membru al Adunării Naționale Bisericești, organismul central deliberativ al Bisericii Ortodoxe Române. După cum se anunță, în pofida presiunile instituţiilor statului, Patriarhia nu va admite „recomandarea” privind lingurița de plastic. Profesorul Ilie Bădescu explică de ce a devenit așa de importantă neimportanta linguriță și apreciază că „cei ce se joacă cu cele sfinte nu știu că pot da foc lumii.
„Dialogul este între Iisus Hristos Domnul şi Cezarul de azi”
Victor Roncea: Ce semnificație atribuiți dialogului stat-biserică în chestiuni care vizează taina Sfintei Euharistii?
Ilie Bădescu: Voi relua, în răspunsul meu, ceea ce am spus și in alte studii și lucrări ale mele (mai ales in cartea dedicată Noogeniei la care sunt co-autor). În legătură cu întrebarea ta, e bine să ne amintim cuvântul lui Dumnezeu: „dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Altminteri spus, acest dialog nu este între două instituții, ci între Iisus Hristos Domnul și cei ce se știu reprezentanții statului, adică ai Cezarului. Taina Sfintei Euharistii ține de cele dumnezeiești și statul nu are nici competență nici autoritate în această chestiune. Biserica singură este împuternicită și pentru iconomia tainelor și pentru știința din jurul tainelor. În al doilea rând, știința are autoritate doar în calitatea ei de organ al atotcunoașterii divine. Dacă se rupe de Dumnezeu își pierde puterea cognitivă asupra celor ce țin de suflet și chiar de trup, fiindcă și trupul este templu al Duhului Sfânt, cum ne spune Sf. Apostol Pavel. Nu întâmplător, discuții ca cele referitoare la taina Sfintei Euharistii au împărțit și lumea științifică în două. Deci, problema este, în numele cui vorbește cel ce vorbește. În al treilea rând, orice imixtiune a statului în chestiunile Bisericii ne întoarce la momentul Edictului de la Mediolan, când s-a tranșat chestiunea aceasta pentru toate mileniile de după aceea. În Divinae Institutiones, Lactanţiu, noopoliticianul epocii constantiniene, ne spune lucrul esențial. După Mediolan, Împăratul nu se mai auto-definește ca subiect al puterii ultime, ci ca famulus Dei (slujitorul lui Dumnezeu). Prin această nouă înțelegere a raportului dintre puterea religioasă și puterea civilă se pune temelia modelului valid al omului politic de tipar european. Conducătorul va guverna în sinergie (symfonie) nu în opoziție cu Biserica, pe care o va recunoaște ca singura autoritate în chestiunile care privesc sufletul și îndrumarea spirituală a omului, a societății și a lumii și deci ca factor și garant al sănătății spirituale a corpului social.
Biserica a mai ales o dată martirajul, în perioada comunistă
Victor Roncea: Înțeleg așadar că se încearcă subordonarea Bisericii față de Stat. Puteți explica cum funcționează practic modelul comunității creștine în raport cu Statul după Edictul de la Milano?
Ilie Bădescu: Modelul comunității creștine s-a consolidat atunci în mediul unui război nevăzut, care va traversa veacurile, pe care, istoricește îl cunoaștem ca război dintre niceeni și arieni. Lupta s-a declanșat, cum se știe, în jurul interpretării dogmei trinității. Voi aminti doar că, în chiar actul de dezbatere a temei privitoare la relația de subordonare a Fiului față de Tatăl, arienii au strecurat și apoi au difuzat explicit dogma bisericii subordonate imperiului. Totul se întemeiază pe analogiile conform cărora, așa cum Fiul este subordonat Tatălui tot astfel Biserica Fiului este subordonată Imperiului, în care s-ar recompune, tot analogic, imaginea Tatălui. Așa se face că luptele cu arianismul sunt lupte contra subalternizării Bisericii și aceste lupte au traversat cea mai agresivă doctrină și practică anticreștină, cea comunistă, când Biserica a ales prin ființa ei să primească represiunea și ghilotina, pușcăriile și martirajul, decât să accepte subalternizarea comunistă. Pe cale de consecință, Biserica a rămas independentă de presiunile anexioniste ale imperiului bolșevic păstrându-și astfel deplina suveranitate euharistică și funcția logoterapeutică. Oricum, neoimperiul anticreștin bolșevic ca și ascensiunea imperiului economic modern au fost și rămân o provocare pentru bisericile creștine, mai ales cele autocefale de rit oriental sau ortodox și deopotrivă pentru nooterapia eclesială, bazată pe puterea vindecătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, adică a logosului întrupat și deci a Sfintei Împărtășanii. Mărturisim și noi învățătura creștină re-asertată recent că orice „suspiciune cu privire la transmiterea unor boli prin intermediul dumnezeieștii Euharistii este reprobabilă pentru că aduce atingere Adevărului dogmatic, Credinței Apostolice și tradiției Bisericii”. Dacă autoritatea laică ar decide în chestiuni legate de tainele bisericii lui Hristos ar însemna că ne-am întors înainte de Mediolan, adică acum aproape 2000 de ani, ca și cum toată lucrarea de două milenii a Duhului Sfânt în Biserica lui Iisus Domnul nici n-ar fi fost săvârșită. Cei ce se joacă cu cele sfinte nu știu că pot da foc lumii.
„Lingurița a devenit o armă în războiul nevăzut la care este chemată Biserica lui Hristos”
Victor Roncea: Este Sfânta Împărtășanie un criteriu ultim al judecății noastre asupra situației actuale?
Ilie Bădescu: Este, pentru că în fața Sfântului Potir se despart apele. Cei ce își permit fără competență și fără autoritate să-și dea cu părerea asupra modului împărtășaniei uită un lucru: acolo se despart cei ce au curaj să se întâlnească în mod real cu Dumnezeu de ceilalți. Acolo nu te întâlnești cu o linguriță, din mâna preotului sau din buzunar, ci chiar cu Iisus Domnul, te împărtășești cu El. Acolo nu ești în fața unui blid din care ia fiecare cum apucă, ci participi la Sfânta Cină, aceeași de 2000 de ani. Acolo auzi această chemare a lui Iisus Domnul prin vocea preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” . Deci cu frică de Dumnezeu nu de linguriță, cu credință nu cu îndoială și cu dragoste, adică din tot sufletul, cu toată inima, cu toată făptura ta. Și atunci este de-a dreptul stupid să-ți imaginezei că cel ce vine acolo, are frică de linguriță și, stăpânit de spaimă, începe să-și caute prin buzunar lingurița, oricum necurată, chiar contaminată, dacă este bolnav. Abia aceasta ar putea fi considerată o amenințare pentru ceilalți. Ar putea fi, pentru că, în realitate, nimic nu poate altera medicamentul dumnezeieștii euharistii. Cel ce-ar veni cu propria linguriță s-ar deosebi doar prin aceea că ar face dovada că nu crede în puterea vindecătoare a Sfintei Euharistii și s-ar condamna singur la îmbolnăvire chiar dacă a folosit o linguriță, chipurile, necontaminată. Lingurița din Sfânul Potir e curată nu prin ea însăși, ci prin Sfânta Euharistie și orice credincios preferă lingurița din Sfântul Potir celei din propriul său buzunar tocmai fiindcă are frică de Dumnezeu, nu de boală, crede în medicamentul divin și se apropie cu dragoste de Dumnezeu. Cei ce vor ca la Sfânta Împărtășanie să se formeze șiruri de oameni cu lingurițe în mână ar dori să strecoare în actul dumnezeieștii euharistii o stranie butaforie. La urma urmelor, problema nici nu este a linguriței, ci este una mult mai gravă: Cei ce se ostenesc să dispună de cele tainice din afara Bisericii vor să întoarcă creștinătatea înainte de Mediolan, adică la o biserică subalternă. Lingurița este doar pretextul. Războiul este între Sol Invictus și famulus Dei. Momentul este teribil. Lingurița, neînsemnata linguriță, a devenit ceva înfricoșător, a devenit arma decisivă în acest război nevăzut la care este chemată Biserica lui Hristos. Iată de ce a devenit așa de importantă neimportanta linguriță.
Lingurița din 1770 care a mers la Stalingrad și a împărtășit bolnavii de tifos și gripă spaniolă
Postarea scurtă și cuprinzătoare a unui preot din Arhiepiscopia Tomisului despre Lingurița sa cu care administrează Sfânta Euharistie credincioșilor a devenit virală pe Facebook, depășind 25.000 de aprecieri și 11.000 de redistriburi. Preotul Ioan Valentin Istrati de la Parohia Sfantul Nicolae din Constanța este fiul Preotului Prof. Ioan Istrati și nepot al Preotului Colonel Ioan Istrati. A absolvit Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, ca șef de promoție și a urmat cursurile Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, unde a fost timp de patru ani șef de promoție. Este licențiat în teologie cu o lucrarea de diplomă notată cu 10 de Părintele Patriarh Daniel, pe când era Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și este doctor în Teologie Liturgică și Artă Creștină. Iată postarea sa:
“Lingurița asta sfințită e de argint. Mi-a dat-o tata. Cu ea am împărtășit mii de oameni cu Hristos fără să le dau vreo boală. Totdeauna după ce împărtășesc un om, iau eu în gură restul de Sfânt Sânge de pe ea. Tata o are de la bunicul. Și ei au împărtășit zeci de mii de oameni. Pe ea scrie 1770. De 250 de ani lingurița asta îl dăruiește pe Hristos lumii. A împărtășit bebeluși, tineri, soldați, bătrâni, mame, muribunzi, sfinți.
A trecut prin ciumă, tifos, gripă spaniolă, a fost pe front, la Stalingrad, în Tatra, și NICIODATĂ n-a dat boală, ci Viața cea veșnică.
Jos labele de pe Hristos!” (Sursa EVZ)
Dintr-un studiu intitulat “Lingurițele bizantine de împărtășire: o analiză a dovezilor”, de Robert F. Taft, disponibil AICI, puteți afla vechimea acestei practici liturgice. Studiul a apărut în revista americană Dumbarton Oaks Papers, Vol. 50 (1996), pp. 209-238, publicată de Trustees for Harvard University.
Totodată, după cum neinformează Basilica, un articol de specialitate disponibil pe platforma Science Direct scoate în evidenţă cât de puţin probabilă este infectarea cu o boală prin împărtăşirea din acelaşi Potir euharistic.
Articolul apărut în International Journal of Infectious Diseases (nr. 11 / 2013) este semnat de James Pellerin și Michael B. Edmond, ambii cercetători la Departamentul de Medicină Internă al Universității din Virginia (Virginia Commonwealth University), și analizează literatura de specialitate privind ceremoniile religioase în iudaism, creștinism, islam și hinduism despre care s-a raportat că ar fi cauzat infecții.
Au fost mai multe experimente şi studii care sugerează că împărtăşirea dintr-un potir comun contaminează vinul şi potirul. Însă, nu a fost documentat niciodată un caz de boală cauzat de împărtăşirea din potir şi care să fie menţionat în literatura de specialitate.
Se ridică întrebarea de ce chiar dacă se contaminează vinul și potirul, nu se îmbolnăvesc persoanele credincioase care se împărtășesc?
Răspunsul este pentru că vinul din potir nu este vin obișnuit, ci vin sfințit, adică sângele lui Hristos, Izvorul Vieții, Cel ce a vindecat mulțimi de bolnavi și a biruit moartea prin Înviere (cf. Ioan 6:55-56; 11:25-26).
Redăm capitolul studiului care face referire la Sfânta Euharistie.
Potirul comun al Împărtășaniei
Sfânta Împărtășanie este o practică creștină care constă într-un grup adunat pentru a se împărtăși din pâine și vin primite de la un slujitor sau preot. Vinul este în mod frecvent oferit dintr-o cupă sau prin îmbibarea pâinii în vin, o practică numită întingere. După ce fiecare participant bea din potir, slujitorul îi șterge marginea înainte ca următoarea persoană să se împărtășească din acel potir. De asemenea, în unele biserici, prescurile sunt așezate în potirul cu vin, iar o linguriță (în latină cochlear) este utilizată pentru a scoate prescura de împărtășanie din potir pentru a fi așezată în gura primitorului. Lingurița comună nu este ștearsă între primitori.
Posibilitatea ca potirul să împrăștie infecție a fost dezbătută în literatura medicală din secolul al 19-lea, când Forbes și Andres au ridicat ipoteza că o gură contaminată poate produce bacterii în vin.
De atunci, patru alte studii, o recenzie și mai multe articole de opinie, inclusiv unul de la Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (CDC) au fost publicate pe tema riscului infecției din potir.
Riscul infecției depinde de mai mulți factori, inclusiv de încărcătura bacteriană sau virală din saliva celui care se împărtășește, abilitatea organismului de a rezista proprietăților antimicrobiene ale potirului de aur sau argint și conținutului de alcool din vin, pânza folosită pentru a șterge marginea potirului, abilitatea recipientului de a distruge orice organism patogenic. Exemple de potențiali patogeni sunt cei care se transmit prin salivă, prin leziuni cutanate orale/labiale, pe cale fecală-orală, prin picături sau prin căi aeriene.
În 1946, Burrows a demonstrat că atunci când persoane voluntare s-au împărtășit din potirul euharistic, cu instrucțiunea de a lăsa cât mai multă salivă pe marginea potirului, bacteriile au fost recuperate în număr mic. În 1967, Gregory a arătat într-o simulare mai realistică a slujbei Împărtășaniei, că diferite specii de bacterii au putut fi recuperate de pe potir, inclusiv stafilococi, specii Neisseria, streptococi beta-hemolitici și non-hemolitici și specii Micrococcus.
În 1967, Hobbs și unii colegi ai săi au făcut experimente care au concluzionat că argintul și vinul pot avea proprietăți antimicrobiene. Cu toate acestea, intervalul de timp dintre împărtăşirea din potir a fiecărei persoane, care de obicei este mai mic de cinci secunde, nu este suficient pentru a cauza o scădere semnificativă a numărului de bacterii. Ei au descoperit și că rotirea potirului era ineficientă pentru a scădea colonizarea (cu bacterii); totuși, ștergerea marginii potirului cu pânza de in scădea numărul de bacterii cu 90%. Toate studiile au concluzionat că riscul răspândirii bolii nu poate fi exclus dar este extrem de scăzut.
În 1993, Furlow și Dougherty au prelevat probe de pe potire de argint și de ceramică înainte și după opt slujbe. Au cultivat organisme potențial patogene, precum stafilococul auriu, Haemophilus parainfluenzae și Moraxella catarrhalis. Ei au concluzionat că trebuie utilizate cupe individuale pentru a elimina riscul infecției.
În cele din urmă, în 1998, Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor a raportat că niciodată nu a existat o răspândire a infecției legată de potirul euharistic. Ei au făcut referire la un studiu din 1997 în care 681 participanți care s-au împărtășit zilnic din potirul comun nu au avut un risc mai mare de infecție decât cei care au participat mai rar la slujbele creștine sau care absentau total de la ele.
Ei au concluzionat că este cel mai probabil sigur să participăm la slujbele la care se utilizează un potir comun, cu menţiunea ca orice membru al comunităţii cu boală respiratorie activă sau cu leziuni ale buzelor sau gurii să se abţină de la împărtăşire.
În concluzie, există dovezi bazate pe experimente care sugerează că împărtăşirea dintr-un potir comun contaminează vinul şi potirul. Însă, nu a fost niciodată un caz documentat de boală cauzat de împărtăşirea din potir şi care să fie menţionat în literatura de specialitate.
O Biserică din Georgia primește credincioșii așa cum o fac în România băncile, farmaciile și magazinele alimentare
Tot mai multe voci din rândul credincioșilor dar și al clerului se ridică zilele acestea pentru a solicita întoarcerea românilor în biserici în preajma Săptămânii Mari și a Învierii Domnului. Pe Facebook, unde a apărut rama foto cu îndemnul “Deschideți Bisericile de Înviere”, se dau numeroase exemple de spații în care este permisă intrarea a numeroși oameni, cu respectarea regulilor în vigoare pentru prevenirea răspândirii coronavirusului, solicitându-se același lucru și pentru biserici. Ieri, însuși Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a transmit autorităților printr-un mesaj video speranța ca Bisericile să poată fi deschise pentru credincioși în noaptea de Înviere, cu respectarea normelor de siguranță medicală. „Nădăjduim ca Sfânta Înviere să o facem împreună cu credincioșii”, a spus IPS Teodosie (video). UPDATE: În urma ecourilor avute de afirmațiile Înaltului, acesta a revenit marți, 7 aprilie, cu mai multe precizări, în cadrul unei serii de Dialoguri în direct la postul de radio al Arhiepiscopiei Tomisului, care va fi transmisă live aici cu începere de la ora 18.00, cel puțin pe perioada Postului Mare. Preluăm și această filmare cu afirmații de credință foarte importante, pe care vă invităm să o vedeți în baza postării.
În Bulgaria, prim ministrul țării, Boiko Borisov, a declarat zilele trecute că nu poate închide bisericile. “De la această criză numai Dumnezeu ne poate scăpa!”, a spus premierul de la Sofia, întărindu-și afirmația cu semnul sfintei cruci. În Georgia, toate parohiile și mănăstirile din Georgia vor rămâne deschise pentru Duminica Floriilor și Sfintele Paști, conform unei hotărâri luate de Părintele Patriarh Ilia și publicată pe site-ul oficial al Patriarhiei Georgiene, informează Averea Bisericii.
Catedrala Sfânta Treime din Tbilisi, Georgia
Pentru a edifica opinia publică privind posibilitatea de a merge la biserică de Florii sau în Săptămâna Mare, pentru a intra cu Mântuitorul în mormânt și a ieși apoi cu El sau pentru a primi paști, cu respectarea tuturor normelor de igienă necesare, ne-am adresat Poliției Române, prin sintetizarea acestor doleanțe în câteva dintre întrebările de mai jos.
Conform sesizărilor primite, din punct de vedere juridic, potrivit Constituției României, libertatea religioasă și dreptul cultelor de a se organiza potrivit statutelor proprii nu sunt același lucru cu dreptul la libertatea întrunirilor, îngrădit acum prin Decretul de instituire a Stării de urgență și de asediu. Așadar, situația actuală poate și este percepută de mulți credincioși – în detrimentul reprezentanților statului – drept o discriminare pe criteriu religios și o agresiune la adresa libertății religioase, altfel apărată strict de Constituția țării.
Observăm că, în acest moment, așa cum se arată în răspunsul primit la întrebarea privind bisericile, introdusă alături de alte întrebări ale noastre și în comunicatul general al Grupului de Comunicare Strategică dat publicității zilele acestea, Ordonanța Militară nr. 3 la art. 1 interzice circulația tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu anumite excepții. “Printre excepțiile enunțate nu este menționată deplasarea la un lăcaș de cult pentru rugăciune”, se afirmă tranșant.
Însă nu există nici o explicație logică pentru care un credincios nu ar putea intra, singur, într-o biserică, ca să se roage cinci minute, sau nu ar putea merge la mormântul celor dragi pentru a aprinde o lumânare, în aer liber, însă, în schimb, se poate intra bine-mersi în număr mare în spații închise, magazine, bănci sau alte instituții, inclusiv, de exemplu, în Guvernul României sau la raport, în curtea Jandarmeriei Române.
Din răspunsul primit de la Poliția Română deducem așadar că, momentan, sunt puține șanse pentru a lua Lumina Sfântă de la biserici în noaptea sau chiar în dimineața de Înviere.
Însă, având în vedere apropierea Sfintelor Paști, considerăm că toate aceste aspecte ar trebui discutate de către Biserica Ortodoxă și cea Catolică, cu autoritățile statului, în cadrul unui dialog firesc și necesar care ar putea primi și rezolvarea corectă.
Găsiți întrebările noastre și răspunsurile primite de la Poliția Română în Evenimentul Zilei
Paul Goma – crâmpeie din viața sa la Paris și poze inedite
Autor: Victor Roncea / 30 martie 2020
O absolventă de istorie la Universitatea Paris Sorbonne, basarabeanca Violeta Gritcan, a postat câteva fotografii superbe cu Paul Goma într-o postură de bunicuț haios. Fotografiile datează din 30 decembrie 2016 și îi arată marelui scriitor anticomunist exilat în Franța – care ne-a obișnuit cu scrisul său critic și tăios ca un bisturiu -, latura profundă și sensibilă a sufletului său. Publicăm și poze cu Goma și familia, din cea mai negră perioadă a vieții sale: din anii în care era hăituit de Securitate.
Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935 în România Mare, satul Mana al județului basarabean Orhei și a plecat la ceruri de Bunavestire, la Paris. Violeta Gritcan, căreia îi mulțumim pentru acest dar, își însoțește publicarea fotografiilor cu următoarele rânduri:
Pe 28 noiembrie, când a fost ultima înfățișare la Tribunalul București în procesul intentat de Liiceanu, în numele său și al GDS, libertății presei din România, respectiv subsemnatului și EvZ, scriam că nu poate fi decât o zi victorioasă, pentru că este chiar ziua de prăznuire a Sfântului Ardealului Arsenie Boca, la 30 de ani de la plecarea sa la Ceruri. Și așa a și fost. Apoi, exact la 30 de ani de la debutul evenimentelor din decembrie 1989, în urma cărora probabil singurul lucru viabil rămas este libertatea de exprimare, am primit vestea de la Tribunal: acțiunea se respinge ca neîntemeiată!
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest cadou de Crăciun și mulțumesc totodată tuturor celor care m-au susținut întru apărarea cauzei, doamnei avocat Roxana Mihaela Catea, asociat senior Țucă Zbârcea și Asociații, doamnei avocat Elena Radu și prietenilor de la EvZ cât și, bineînțeles, Justiției Române, reprezentată cu cinste de doamna judecător Tatiana Severin.
După cum bine observa cineva cu totul necunoscut pe Facebook cazul nu mă privește pe mine ci chiar istoria acestor zbuciumați 30 de ani dar și a celor imediat anteriori loviturii de stat, când se angrenau rețelele care aveau să controloze și manipuleze în 1989 și după lumea politică și culturală din România: una de la Putere – FSN – și cealaltă, ca într-o oglindă răsturnată, din societatea civilă – GDS. În fruntea lor, nelipsiții agenți sovietici Brucan și Soros.
În acest sens, hotărârea decisivă a instanței este o victorie binemeritată a celor care au ieșit în stradă în 1989 și 1990, contra manipulatorilor din umbră și a profitorilor revoluției.
Câțiva colegi de presă, cărora le mulțumesc de asemenea, au relatat despre deznodământul telenovelei GDS – Humanitas cu Liiceanu în rol de vedetă principală. Public mai jos Concluziile mele scrise urmate de Chemarea în judecată a lui Liiceanu pentru a rămâne spre studiul oricărui student la jurnalistică dar și a ziariștilor care se vor confrunta cu personaje care își închipuie că notorietatea la care au ajuns prin rețele de influență vizibile și invizibile prezente în toate domeniile vieții publice le mai poate spăla sau ascunde trecutul tenebros.
De ani de zile atrag atenția că Rețeaua dezvoltată de Soros în România și în lume este ca un cancer pentru societate. Astăzi, același lucru îl spune președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump. Sau proeminentul politician și avocat american Rudy Giuliani. Sau chiar Procurorul General al SUA. GDS, format de la bun început din foști nomenclaturiști și ideologi comuniști, agenți, informatori și disidenți de ocazie, este doar o excrescență a acestei Rețele.
Poate nu e prea târziu pentru români să se deștepte din somnul ultimilor 30 de ani.
Noi, servind adevărul, ne facem pe mai departe datoria față de patrie, înainte de toate.
La Mulți Ani și Doamne, ajută!
Aici găsiți cele câteva articole despre deznodământul Procesului:
Concluzii
scrise formulate de pârâtul Victor Roncea
prin
care vă solicit ca prin sentința pe care o veți pronunța să
respingerea cererea de chemare în judecată formulată de reclamant
ca neîntemeiată.
Subsemnatul
am expus pe larg apărările mele față de cererea de chemare în
judecată prin întâmpinare și în cadrul dezbaterilor procesuale
de la termenul din 28.11.2019.
Rolul
prezentelor concluzii scrise este de a prezenta în mod succint o
serie de aspecte relevante pentru caracterul neîntemeiat al acțiunii
introductive, împreună cu jurisprudența CEDO și națională
relevantă.
Cu
titlu prioritar oricăror alte aspecte, subsemnatul sunt jurnalist și
am realizat o anchetă jurnalistică. În cadrul acestei anchete am
coroborat surse și documente pe care le-am prezentat public, în
baza cărora am emis opinii și concluzii. Pedepsirea sub orice formă
a acestui demers jurnalistic transparent – chiar și dacă ar fi
considerat provocator sau exagerat (nu e cazul) – reprezintă o
ingerință nejustificată și gravă asupra dreptului meu la liberă
exprimare, garantat de art. 10 al Convenției pentru apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Cu
titlu preliminar, lipsa calității procesuale active a
reclamantului rezultă cu prisosință din faptul că afirmațiile
imputate nu îl privesc pe reclamant, ci privesc o persoană juridică
– Grupul de Dialog Social. Această împrejurare e de domeniul
evidenței, prin simpla lectură completă a textelor publicate de
subsemnatul.
În
cele ce urmează vom arăta, în primul rând, că afirmaţiile
imputate nu reprezintă fapte ilicite (Secţiunea I),
întrucât:
reprezintă
un comentariu și o coroborare a unor informaţii preexistente
oferite de mass-media, respectiv o invitație la elucidarea unor
împrejurări de fapt .
abordează
chestiuni de vădit interes public, solicitând clarificarea unor
acțiuni ale reclamantului în calitatea sa de persoană publică
în privința folosirii unor resurse ale Statului.
În
al doilea rând, prejudiciul efectiv pretins de reclamant nu a fost
demonstrat (Secţiunea a II-a). Practica instanţelor
românești a statuat în numeroase rânduri că prejudiciul trebuie
să fie dovedit prin circumstanţe concrete, nefiind suficient ca
acesta să fie explicat prin aprecieri generice.
În
al treilea rând, având în vedere că subsemnatul am comentat și
coroborat informații și investigații jurnalistice preexistente,
apărute în mass media și pe care le-am nominalizat expres,
este evident că pretinsa vătămare a reclamantului nu putea fi
cauzată de comentariul subsemnatului (Secțiunea a III-a).
În
al patrulea rând, condiţia vinovăţiei nu este îndeplinită atâta
vreme cât subsemnatul am acţionat cu bună-credinţă, invitând
reclamantul la clarificarea unor împrejurări de fapt relevante
pentru interesul public (Secțiunea a IV-a).
A.1.Caracterul
licit al comentariului subsemnatului
Potrivit
reclamantului, pretinsa fapta ilicită este reprezentată de o
anchetă jurnalistică, concretizată prin publicarea a două
articole în publicația Evenimentul Zilei („EVZ”),
respectiv unul publicat în două părți, la data de 21 și 22
ianuarie și un al doilea pe 30 ianuarie a.c..
Subsemnatul
am investigat faptele prezentate ca parte a unei serii de anchete
jurnalistice desfășurate de EVZ cu ocazia împlinirii a 30 de ani
de la revoluție (toate articolele parte a acestei anchete sunt
detaliate la pg. 39-41 ale întâmpinării). Prin urmare, departe de
a urmări cauzarea unor eventuale prejudicii de imagine
reclamantului, scopul subsemnatului a fost acela de a dezvălui
aspecte despre perioada 1989-1990, epoca post-comunistă, în vederea
informării publicului despre modul în care s-a realizat tranziția
între cele două regimuri.
Din
acest punct de vedere, subsemnatul am respectat toate normele legale
cât și cele deontologice în ceea ce privește activitatea
jurnalistică, furnizând toate sursele de informare și probele în
susținerea afirmațiilor mele, inclusiv documente din arhivele
Ministerului Public.
În
analiza caracterului licit al faptelor ce îmi sunt imputate, solicit
instanţei să aibă în vedere (i) conţinutul comentariului
jurnalistic al subsemnatului, (ii) calitatea în care
subsemnatul am emis acest comentariu, precum și (iii) contextul în
care au fost expuse afirmaţiile.
Din
faptele expuse prin întâmpinare rezultă cu claritate că:
pe
de o parte, subsemnatul am comentat asocieri preexistente realizate
de investigații jurnalistice, pe care le-am citat expres.
Din acest punct de
vedere, practica judiciară s-a pronunțat deja în sensul că o
astfel de acțiune reprezintă o exercitare a dreptului la liberă
exprimare:
“Tribunalul
constată că afirmaţiile reclamantului pârât au fost făcute în
contextul unor dezbateri în media şi nu numai cu privire la
activităţile domnului [M.B.] (la data de 22.08.2009 fiind
publicate mai multe articole pe această temă), pe fondul
apropiatei campanii electorale. În ceea ce priveşte susţinerile
referitoare la lipsa bazei factuale, tribunalul reţine că
afirmaţiile reclamantului pârât nu se bazau doar pe susţinerile
martorului V.V., aşa cum afirma apelantul pârât-reclamant, ci se
întemeiau şi pe documente oficiale, pe alte articole anterioare de
presă, după cum rezultă din probatoriul administrat cât şi pe
un raţionament logic rezonabil” (Tribunalul Bucureşti,
Secția a IV-a civilă,
Decizia civilă nr. 654 A/15.06.2012).
“Nu s-a
realizat de către pârât o faptă prin care să se fi încălcat
dispoziţiile legale în materie, în condiţiile
în care publicarea articolului incriminat a răspuns unei
necesităţi de moment, abordând o chestiune
de interes public [subl. ns.] fără a fi posibilă
verificarea detaliată și confirmarea veridicităţii
informaţiei publicate” (Tribunalul București,
secția a V-a civilă,
Sentinţa nr. 2/2002 a Tribunalului București)1.
„Aspectele
semnalate de reclamant nu reprezintă o denaturare cu caracter
ilicit a adevărului, câtă vreme evenimentele respective au făcut
anterior obiectul unor articole de presă, fiind aduse la cunoștința
publicului”(Decizia nr. 1375/2008 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă)2.
“Esenţial
în această analiză este calitatea de persoană publică a
reclamantului […] Luând în considerare această calitate,
instanţa apreciază că afirmaţiile pârâtului se înscriu în
aria afirmaţiilor uzuale luptei politice din spaţiul politic
românesc, afirmaţiile acestuia fiind în mod clar efectuate în
acest cadru. Totodată, aceste afirmaţii trebuie apreciate în
contextul politic în care au fost făcute, în acea perioadă în
presă vehiculându-se astfel de opinii şi acuze referitoare la
fraudarea voturilor, afirmaţiile pârâtului nefiind singulare în
acest sens” (Judecătoria Sectorului 6, Sentinţa civilă nr.
10906/12.12.2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr.
967/09.10.2013 a Tribunalului Bucureşti).
“Faţă
de aceste considerente, instanţa apreciază că intenţia pârâtului
nu a fost de a leza în mod gratuit şi inutil reputaţia
reclamantului, ci de a pune în discuţie un subiect de interes
general şi a determina efectuarea unei verificări cu privire la
posibile interese ale politicienilor […]”
(Judecătoria Sectorului 5, Sentinţa civilă nr. 4604/30.05.2011)3.
Pe
de altă parte, comentariul subsemnatului a avut drept obiectiv
imperativul legitim al clarificării poziției unei persoane publice
cu privire la chestiuni care implică modalitatea de cheltuire a
resurselor publice.
Invitarea unei
persoane publice la clarificarea relației sale cu diverse entități
private beneficiare de bani publici nu doar că face parte din
dreptul la scrutin public recunoscut de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 10, dar reprezintă
chiar o obligație a acestuia.
Pe de altă parte,
formularea unei judecăți care ia în considerare și premise
publice de natură factuală nu înseamnă nici că (i) respectiva
judecată reprezintă o acuzație de fapt, nici că (ii) autorul
judecății poartă răspunderea pentru dovedirea afirmațiilor
publicate în mass-media centrală, la care am făcut pur și simplu
trimitere.
Este unanim admis în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că:
dreptul
la libertatea de expresie [art. 10 alin. (2) din Convenţie] este
unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, „nefiind
aplicabil doar la idei, ci şi la informaţii care jignesc, şochează
sau deranjează; într-atât de mari sunt cerinţele pluralismului,
toleranţei şi deschiderii care guvernează o societate democratică”
(inter alia, Wille c/a Liechtenstein, 28396/95, paragraful 61);
acest
drept este cu atât mai extins în cazul actorilor publici care au
„datoria de a furniza informaţii de interes public. Instanţele
de judecată nu funcţionează într-un vid; existenţa unui forum de
soluţionare a disputelor nu anihilează posibilitatea ca aceste
dispute să aibă loc, în prealabil, într-un alt spaţiu”
(Sunday Times c/a Marii Britanii, 6538/74, paragraful 65).
Mai mult, Curtea
Europeană a argumentat că „atunci când au a fi puse în
balanţă, în lumina criteriului de necesitate arătat de art. 10
parag. 2 al Convenţiei, interese legate de libertatea de expresie şi
altele ce ţin de protecţia reputaţiei altei persoane, trebuie
acordată o importanţă mai mare participării active a autorului
plângerii la o discuţie publică animată”[3].
Totodată, Curtea a evidențiat că “promovarea dezbaterii
politice libere reprezintă o trăsătură foarte importantă a unei
democrații. Curtea oferă libertății de exprimare cea mai mare
importanță în contextul dezbaterii politice și consideră că o
restricție asupra discursului politic este justificată doar de
motive foarte puternice” (Feldek c/a Slovaciei,
29032/95, paragraful 83).
Raportat la cele de
mai sus, investigația mea apare cu claritate ca reprezentând o
manifestare a dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 al
Convenției, respectiv de art. 30 din Constituție:
Din
punct de vedere al criteriului conținutului, subsemnatul nu
am emis o acuzație gratuită la adresa reclamantului, ci mi-am
exercitat dreptul la scrutin public al unei persoane publice,
reclamând necesitatea elucidării concluziilor unei investigații
jurnalistice.
Din
punct de vedere al calității în virtutea căreia a fost
emisă afirmația, subsemnatul sunt jurnalist, asumându-mi misiunea
de a supraveghea atent orice modalitate de cheltuire a banului
public.
Din
punct de vedere al contextului în care a fost emis
comentariul, acesta este întemeiat pe investigații jurnalistice
preexistente, citate expres, documentate și apărute în
mass-media.
Așa fiind,
subsemnatul nu am comis o faptă ilicită.
Vom reda succint mai
jos proba aferentă fiecăreia dintre susținerile pe care mi le
impută reclamantul:
faptul
că reclamantul ar fi primit în mod nelegal editura Humanitas –
afirmațiile sunt preluate ca atare de la domnul Valerian Stan.
Dincolo de acest aspect, subsemnatul am prezentat Ordinul
nr.82/21.02.1990 prin care s-a înființat editura Humanitas și
prin care a fost numit director reclamantul, prezentând
neconcordanțele acestuia. Chiar și dacă afirmațiile ar fi
aparținut subsemnatului, nu ar fi reprezentat altceva decât niște
dubii rezonabile cu privire la documentul prezentat;
ștergerea
datoriilor Humanitas – afirmația nu îl vizează pe reclamant
– prin urmare nu se poate aprecia faptul că i-ar fi lezat
demnitatea și dreptul la imagine astfel încât să fie îngrădit
dreptul de exprimare al subsemnatului. Chiar dacă afirmația l-ar
fi vizat în mod direct pe reclamant, subsemnatul am prezentat
faptul că în cursul anului 2002, conform adresei nr.
431581/12.07.2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice editura a
fost scutită de la plata unor penalități de întârziere în sumă
de 2.783.907.422 lei – deci afirmația este probată. Subsemnatul
nu am contestat în cadrul articolului legalitatea procedurii, prin
urmare sintagma „într-un mod cu totul ilegal” este o
interpretare a reclamantului, însă afirmația nu îmi poate fi
atribuită. Adresele reclamantului sunt datate din 2005, neavând
nicio legătură cu incidentul relatat de subsemnatul;
CEDO
are un dosar în lucru ce vizează aceste ilegalități – am
depus documentele disponibile aferente cauzei aflate pe rolul Curții
Europene, oricum această afirmație nu lezează de nicio manieră
dreptul la demnitate sau la imagine al reclamantului, fiind deci
acoperit de normele legale;
GDS
a fost înființat printre alții – dintre care unii colaboratori
ai unor servicii secrete – și de reclamant – acestea reprezintă
fapte care sunt dovedite (de CV-ul reclamantului), precum și de
informațiile existente și necontestate în spațiul public,
inclusiv decizii ale Consiliului Național pentru Studierea
Arhivelor Securității (CNSAS). Chiar și așa, reclamantul nu a
fost denigrat de nicio manieră, prezentându-se exclusiv niște
date deja constatate, iar dacă asocierea cu persoanele indicate îl
lezează la acest moment este o chestiune ce nu îmi poate fi
imputată;
reclamantul
ar fi preluat patrimoniul UTC în ciuda unor neconcordanțe legale –
afirmația a fost făcută în contextul în care potrivit potrivit
Încheierii nr. 27/22.01.1990 s-ar fi înființat GDS, deși
preluarea sediului din Calea Victoriei s-ar fi aprobat anterior, la
data de 08.01.1990. Așadar subsemnatul am evidențiat neconcordanțe
ale modului în care s-a operat preluarea acestui patrimoniu;
“corupție
la nivel înalt, trafic de influență, conflict de interese,
devalizare” – nu există vreo acuzație la adresa
reclamantului cu privire la aceste opinii juridice. Am prezentat
exclusiv dubiile subsemnatului cu privire la modul de înființare
a GDS – iar din simplul fapt că trecerea în patrimoniul GDS a
clădirii din Calea Victoriei a fost aprobată de către Silviu
Brucan în condițiile în care acesta era și membru fondator al
GDS – subsemnatul jurnalist am un dubiu rezonabil cu privire la
existența unor nereguli de ordine publică;
reclamantul
ar avea legături cu Securitatea sau cu servicii de informații
străine – subsemnatul nu am afirmat că dl. Liiceanu ar fi
desfășurat activități în cadrul unui atare serviciu,
afirmațiile i-au vizat pe Silviu Brucan și Alin Teodorescu –
dacă reclamantul se simte lezat de asocierea cu cele două persoane
alături de care a înființat GDS, acesta reprezintă un aspect ce
nu îmi poate fi imputat;
GDS
este legat indisolubil de FSN – mai întâi aceasta nu este o
afirmație care să îl vizeze pe reclamant, de altfel, acesta chiar
pare a își însuși orice afirmație despre o organizație în
care a activat. Subsecvent, Silviu Brucan a fost atât membru
fondator GDS, cât și membru fondator FSN, deci este de ordinea
evidenței că afirmațiile subsemnatului sunt susținute faptic;
“GDS
este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de
influență” – afirmația nu îl privește pe
reclamant. Oricum, ea este formulată drept o concluzie probabilă
trasă de subsemnatul – neregularitățile care rezultă din
documentele publice prezentate m-au determinat să emit această
concluzie, explicată în mod amplu în cadrul întâmpinării.
Chiar și așa, din nou este dificil de înțeles cum criticarea
unui grup generează lezarea demnității reclamantului, câtă
vreme acesta nu a fost vizat în mod intenționat sau în mod expres
iar ulterior introducerii acțiunii și-a și dat demisia din acest
grup acuzând la rândul lui neregularități sesizate și de
subsemnatul în articolele citate;
Membrii
GDS ar fi intrat în mod ilegal în posesia unor bunuri ale statului
– am explicat acest aspect la punctul a și e.
Având în vedere
aceste aspecte, este limpede faptul că și în măsura în care
afirmațiile subsemnatului în interpretarea informațiilor puse la
dispoziție publicului s-ar dovedi a fi parțial eronate, am fost de
bună-credință. Mai precis, punctual, pornind de la conținutul
fiecărui document am subliniat diverse aspecte cu privire la
înființarea și funcționarea GDS. Or, câtă vreme afirmațiile
prezentate au avut surse clar identificate și subsemnatul am fost de
bună-credință, nu îmi poate fi imputată vreo faptă ilicită.
De altfel, după cum
a arătat-o în numeroase rânduri Curtea Europeană, “în
îndeplinirea obligației sale de a comunica informații și idei
privind aspecte de interes public, presa era îndreptățită să
recurgă la o anumită doză de exagerare sau chiar provocare”
(Kuliś și Różycki c/a Poloniei,. 27209/03,
Dalban c/a României, 28114/95).
A
nega subsemnatului dreptul de a cere scrutin public asupra modului în
care reclamantului a uzat de bani publici – chiar prin uzul
exagerării și/sau provocării – reprezintă o ingerință gravă
în dreptul meu de liberă exprimare.
A.2.Inexistenţa
vreunui prejudiciu produs reclamantului
Pretinsul prejudiciu
clamat de către reclamant este nedovedit. Practica instanțelor
românești a statuat în numeroase rânduri că prejudiciul trebuie
să fie dovedit prin circumstanțe concrete, nefiind suficient ca
acesta să fie explicat prin aprecieri generice de tipul celor făcute
în cauză.
În acest sens, este
relevant că reclamantul nu posedă vreun mijloc de probă concret în
dovedirea existenţei şi întinderii prejudiciului.
Cerința dovedirii
unui prejudiciu efectiv, și nu a unuia prezumtiv, a fost
confirmată, în spețe similare cu cea curentă, de către practica
jurisprudențială: “în ceea ce privește cea de a doua cerință
prevăzută de art. 998 C. civ., reclamantul nu a dovedit producerea
efectivă a unui prejudiciu moral, constând în atingerea adusă
onoarei, demnității sau reputației sale” (Sentința nr.
2/2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă)[4].
Cum, în virtutea
art. 249 C. pr. civ. civ., reclamantului îi incumbă sarcina probei
în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, instanța de
fond urmează să respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată
și din această perspectivă.
A.3.Inexistenţa
unui raport de cauzalitate între afirmația subsemnatului și
prejudiciul pretins la nivel abstract de reclamant
Pe de altă parte,
chiar dacă, prin absurd, s-ar admite teza că prestigiul
reclamantului ar fi putut fi atins de judecăţi de tipul celor
reclamate prin cererea introductivă, este cert că vătămarea era
deja produsă.
Astfel, declaraţiile
subsemnatului reprezintă o sinteză a unor investigații
jurnalistice publicate și preluate deja pe larg de mass-media
centrală. În acest context, este cert că pretinsul prejudiciu ar
fi existat deja de la momentul publicării investigațiilor sus
amintite (și care sunt, de fapt, motivul nemulțumirii
reclamantului).
Este cu totul neclar
în ce mod reclamantul a putut suferi vreo pierdere a prestigiului
profesional în urma corobării de către subsemnatul a unor
informaţii preluate din alte surse larg răspândite public.
A.4.Lipsa
vinovăţiei
Absenţa
caracterului ilicit al faptelor înlătură existenţa unei forme de
vinovăţie. Condiţia vinovăţiei nu este îndeplinită atâta
vreme cât subsemnatul, ca jurnalist, am acţionat având
reprezentarea că afirmaţiile mele au un caracter licit.
De asemenea, este
exclusă o formă de vinovăţie în contextul în care:
subsemnatul
am publicat, de bună-credință, toate materialele pe care mi-am
bazat investigația de presă.
autorul
afirmaţiilor pretins defăimătoare face aceste afirmaţii
conştient că acestea sunt conforme realităţii. În situaţia de
faţă, subsemnatul mi-am bazat opiniile pe relatările presei
contemporane.
Încă o dată,
un jurnalist nu comite un delict de opinie atunci când emite
concluziile inconfortabile pentru un personaj public și cu
implicații politice, câtă vreme ele sunt în mod transparent
bazate pe documente și surse publice.
***
Pentru
toate aceste motive, având în vedere faptul că niciuna din
condițiile cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale nu
este îndeplinită, vă solicităm să dispuneți respingerea cererii
de chemare în judecată.
A se vedea, în acest sens, C. Turianu, Răspunderea civilă
delictuală. Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed.
Wolters Kluwer, București, 2009, p. 227 și următoarele.
Liiceanu și-a dat demisia din GDS la 10 zile după ședința în care s-au stabilit următoarele:
“Pe 20 septembrie 2019 a fost aleasă noua conducere a GDS-ului. Andrei Cornea este noul președinte al Consiliului Director. Ceilalți 4 membri C.D. GDS sunt: Brîndușa Armanca, Andreea Pora, Horia-Roman Patapievici și Radu Vancu. Cristina Cioabă a fost aleasă cenzorul GDS-ului.”
Motivul real este, fără îndoială, faptul că nu mai poate controla total direcția organizației societății civile roșii prin instalarea unui prepus. Arogarea calității de conducător de facto al Grupului reiese și din Cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o împotriva mea în urma a două articole din Evenimentul Zilei, în care era vorba, în primul rând, de constituirea tenebrosului “Grup de Diversiunea Socială” – după cum l-a botezat ieri Cornel Nistorescu într-o emisiune radio cu Ionuț Cristache și Ion Spânu. Un front-Grup neokominternist, un nod rețelar al Rețelei Soros în România, o rețea în rețea. O rețea otrăvitoare, care a plantat în 30 de ani armate de viruși în rețelele politice, de educație și securitate românești, agenți infecțioși care acționează în prezent ca niște veritabile bombe cu ceas pentru sistemul imunitar al României.
Acum, după ce Pleșu, în calitate de membru “pe viață” al Consiliului de conducere tip Troikă al Fundației Soros din România a anunțat presupusa dizolvare a acesteia, Liiceanu s-a gândit să-i meargă pe urme și să-și lepede și el pielea de GDS-ist. Reamintesc că în primii ani Grupul s-a lansat cu sprijinul direct al lui Soros, adus personal de Brucan la sediul din Calea Victoriei oferit chiar de către el colegilor GDS-iști. Grupul a funcționat o perioadă bună cu un președinte comun și la GDS și la Fundația Soros. Oare în ce blană vor sări de-aici înainte cei doi dacă acum “s-au răsfirat”? Pretextele demisiei lui Liiceanu sunt ridicole, invocându-l pe Marx, idolul lui Andrei Cornea, tocmai el, care cita pe larg din ideologul crimei și ciumei roșii în lucrări “filosofice” autocenzurate la republicare.
După 10 zile de frământat în cearșafurile-i Armani, Liiceanu s-a gândit că opereta “La independentu’ civic” poate să-i mai lustruiască puțin fața altfel deja bine cremuită cu Clinique. Monica Macovei l-a urmat, supusă. De notat: amândoi împart aceeași avocată și cu amândoi m-am aflat în judecată. Ambii au pierdut în esență primele procese. Urmează cel de mai jos.
Însă orice operă comică ar mai juca în continuare, Liiceanu rămâne indisolubil legat de tot ceea ce a însemnat nefast în acești ani Grupul moșit și scos de sub pulpana lui Silviu Brucan în decembrie 1989, sau poate chiar mai devreme, având în vedere declarația lui Tudor Octavian privind întâlnirea secretă de la Tescani, din 23 august 1989, dintre Pleșu, Măgureanu și Iliescu.
Să nu uităm, exact acum un an Pleșu și Liiceanu îndemnau vocal la boicotarea Referendumului pentru Căsătorie și Familie.
Redau mai jos Rechizitoriul meu la adresa acestui Grup și a lui Liiceanu, așa cum a fost depus în Instanță, în procesul care se află în curs de desfășurare. Dincolo de părțile juridice veți găsi o sinteză asupra scopului și activităților acestui “PCR în ilegalitate”.
Nu în ultimul rând public aici în premieră un document al Curții de Conturi a României, care certifică din nou adevărul afirmațiilor mele în ce privește derogările de care a avut parte Humanitas prin trafic de influență la nivel înalt:
Tribunalul Bucureşti
Secţia
a III-a Civilă
Dosarul
nr. 8752/3/2019
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul RONCEA
VICTOR – ALEXANDRU,
în temeiul art. 205 Cod Procedură Civilă, formulez
următoarea
ÎNTÂMPINARE
Prin care solicit respingerea acțiunii ca
neîntemeiată pentru următoarele
MOTIVE:
În
fapt,
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul
Liiceanu Gabriel, a solicitat obligarea subsemnatului la plata sumei
de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral,
pretinzând că i-aș fi încălcat drepturile nepatrimoniale
constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin
”afirmațiile mincinoase și prin declarațiile denigratoare și
defăimătoare susținute în cotidianul Evenimentul Zilei din data
de 21 ianuarie 2019, 22 ianuarie 2019 și 30 ianuarie 2019”.
Totodată, a solicitat obligarea
subsemnatului, pe cheltuiala mea, la publicarea hotărârii
judecătorești în cotidianul Evenimentul Zilei, inclusiv
https://evz.ro/
și pe pagina de Facebook ”evz.ro”.
În susținerea acțiunii, reclamantul invocă că ar
fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, însă aceste susțineri sunt neîntemeiate, așa cum
voi arăta în prezenta întâmpinare.
Afirmațiile privind pretinsa „campanie de
denigrare” a reclamantului susținută de subsemnatul în
cotidianul Evenimentul Zilei sunt neîntemeiate
Arăt că nu este vorba de nici o
„campanie”, ci de un articol de informare publicat în două
părți, cu același subiect, înființarea Grupului pentru Dialog
Social (GDS), material care se înscrie în seria de cronici ale
acestui an, ocazionate de împlinirea a 30 de ani de la evenimentele
din decembrie 1989.
Adevărul despre cei care au
ocupat scena politică și civică după 1989
s-a dovedit de foarte multe ori a fi cu totul altul decât cel
prezentat, cosmetizat, publicului larg. Pentru a da un singur exemplu
relevant în cazul nostru îl vom aminti pe Radu Vasile, un premier
post-decembrist de la finele anilor 1990, aparent la locul lui și,
în plus, un poet sensibil. La mult timp după debarcarea lui, în
2006, fostul președinte Emil Constantinescu avea să declare într-o
dezbatere publică faptul că Radu Vasile a fost colaborator al
Securității și că el personal a cunoscut acest lucru chiar în
perioada nominalizării acestuia dar l-a ascuns opiniei publice. În
1993, însuși Radu Vasile, ca parlamentar, semnase pentru o lege de
deconspirare a agenților Securității. Se știa „acoperit”.
Biografia lui Wikipedia
nici azi nu consemnează
acest lucru.
După cum vedem – și din aceste motive ca cel expus
mai sus -, au trecut aproape 30 de ani pentru ca Parchetul General să
reușească să finalizeze Rechizitoriul în Dosarul Revoluției.
Datoria unui jurnalist este, la fel, de a dezveli tot adevărul,
indiferent de trecerea timpului și notorietatea unor făptuitori sau
ai altora și în acest sens au fost scrise articolele incriminate de
dl. Liiceanu.
Grupul pentru Dialog Social, al cărui
membru fondator este reclamantul Liiceanu
Gabriel, împreună
cu ideologul comunist Silviu
Brucan şi eseistul
Andrei Pleşu,
între alții, își revendică apariția pe scena publică pe 31
decembrie 1989, la Hotelul Intercontinental.
Materialul informativ, destinat inițial suplimentului
Evenimentul Istoric, a fost publicat în Evenimentul Zilei şi
structurat în două părți datorită volumului mare de informații
şi documente atașate. Cele două părți ale articolului au apărut
în zile consecutive, după cum se arată şi în acțiunea
reclamantului Liiceanu Gabriel, respectiv în 21 şi 22 ianuarie
2019.
Materialele în cauză sunt și
semnalate ca atare încă din titlu, respectiv cu partea I şi partea
a II-a: „GDS a
fost fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de
Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)”
şi „GDS, fondat
de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent
sovietic și unul maghiar (II)”. (Anexa
nr. 1 și 2).
Cel de-al doilea articol, din 30
ianuarie 2019 – „Afacerea
privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar
aflat la CEDO”
(Anexa
nr. 3) -, arăt
că modalitatea
în care a fost privatizată Editura Politică constituie unul dintre
mai multele aspecte pendinte cauzei Valerian Stan împotriva României
aflată pe rolul CEDO, și comunicată Guvernului României la
11.07.2013; informația se află publicată pe web-site-ul CEDO aici
https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-123807%22]}
și aici
https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2229497/13%22]}
(Anexa
nr. 4).
Articolul din 30 ianuarie 2019 este
o continuare firească a primului material, în care prezentam
documente inedite, publicate în premieră. El a inclus și
informații deținute de către domnul Valerian Stan,
un expert recunoscut în lupta anti-corupție din România, fost
șef al Departamentului de Control al Guvernului Convenției
Democrate Române (CDR) între anii 1996 – 1997, fost ofițer de
Armată şi membru fondator al Comitetului de Acțiune pentru
Democratizarea Armatei (CADA), fost membru fondator şi președinte
al Alianței Civice, fost director de programe şi vicepreședinte al
Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul
Helsinki (APADOR-CH), fost director de programe în cadrul Fundației
Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi, din ianuarie 2005,
membru al Consiliului director al Fundației Centrul de Resurse
Juridice (CRJ) după ce, între 2008 şi 2013 a fost președinte al
Consiliului director al CRJ.
Ca atare, pretinsa „campanie de denigrare” se referă
în fapt la doar două articole, iar reclamantul nu a adus nicio
dovadă a caracterizării şi scopului închipuit atribuite
materialelor elaborate de subsemnatul. În schimb, plasând acest
termen încă din prima propoziție a acțiunii, reclamantul Liiceanu
Gabriel dă acțiunii o notă de auto-victimizare cu scopul de a
influența instanța în favoarea interpretării propriei sale
realități, denaturând şi prezentând trunchiat situația de fapt
relatată de mine în articolele publicate.
Pentru că reclamantul Liiceanu Gabriel a ținut să anexeze şi CV-ul său, ofer la rândul meu instanței, pentru a înțelege mai bine nivelul asumării responsabilității celor afirmate în articolele incriminate, câteva date despre mine:
La aberațiile lui Liiceanu, care m-a dat în judecata pentru două articole istorice din Evenimentul Zilei, am fost silit să depun o Întâmpinare de 50 de pagini. Ca să fie treaba mai clară pentru posteritate. Anexe: 70. De asemenea, depun azi în Instanță noi documente relevante pentru caz -între care și o adresă oficială a Curții de Conturi a României -, care, sunt sigur, vor fi de folos și pentru alți ziariști aflați în situația mea, amenințați de patronul Humanitas cu daune morale de 50.000 de euro, ca Ionuț Cristache, de exemplu. Dacă morală nu e, măcar pretenții materiale să fie, ca să le mai schimbăm pe frumoasele mașini cu nume de masculi celebri, Marcello și Siegfried. 🙂 Orice jurnalist cinstit interesat de istoria recentă a României și impostorii ei poate consulta Dosarul pentru a se documenta din plin.
Mulțumesc pentru solidaritate portalului ActiveNews și domnului Valerian Stan, distins expert anticorupție, care a oferit Justiției și publicului larg o nouă dovadă privind ilegalitățile comise de cuplul Pleșu – Liiceanu pe vremea când cei doi împărțeau bunurile PCR între FSN și GDS (interviu cu Valerian Stan, mai jos).
Am scris și eu ieri un textuleț pe Facebook, că nu m-am încadrat încă în Instagram, ca alte organe, mai abilitate:
Primul articol pe care l-am predat conducerii României libere în 1990 a fost despre agentul sovietic Silviu Brucan, pe atunci mare ștab al CFSN-ului, după ce dispusese personal uciderea lui Ceaușescu. Îi prezentam biografia, furnizată de un veteran din DIA – inclusiv numele real, disponibil acum si pe Wikipedia -, cât și legăturile lui stranii cu GDS-ul. Nu știam că e fondator și chiar naș al Grupului (apud Alina Mungiu). Pe atunci frecventam GDS-ul la invitația Comitetului Helsinki, care își avea sediul acolo și cu care colaboram pentru eliberarea studentilor încă închiși abuziv din timpul Mineriadei FSN. Nu înțelegeam cum mă pot lovi nas în nas pe coridoarele superbei vile a lui Cuza și Nicu Ceaușescu (acum adusă aproape în stadiu de demolare) cu un stalinist care scuipase pe greviștii foamei din Piața Universității chiar din curtea GDS. Textul nu a fost publicat (ce m-aș bucura daca l-aș regăsi…). Decizia lui Petre Mihai Băcanu. De unde să știu că și PMB fusese acroșat de sovietici? Mâine mă judec cu Liiceanu pentru că evz.ro a publicat continuarea materialului refuzat acum 30 de ani de România liberă. Ce să înțeleg? Că și astăzi, după trei decenii de la momentul 1989, Liiceanu s-ar fi bucurat ca adevărul să stea în continuare îngropat, aruncat ca acum 30 de ani prin sertarele României libere, aflată în Casa Scânteii chiar deasupra Editurii Politice a PCR transformată de Pleșu în Humanitas? Când a fost România liberă? Probabil pentru o singură noapte. Noaptea de 21 decembrie 1989. Pentru noaptea aceea și cei care mi-au căzut în brațe în decembrie 1989 mă duc mâine la Tribunal. Pentru că Adevărul ne va face liberi.
UPDATE:
ActiveNews: Jurnalistul Victor Roncea a fost dat în judecată de Liiceanu care îi cere 50.000 de euro „daune morale” pentru că a scris despre preluarea Humanitas. Valerian Stan: Privatizarea Humanitas a fost nelegală
Jurnalistul Victor Roncea a fost dat în judecată de patronul Humanitas Gabriel Liiceanu, membru fondator al GDS, pentru articolele din Evenimentul Zilei în care ziaristul a publicat în premieră documente de la înființarea Grupului pentru Dialog Social. Documentele scoase la lumină de ziarist demonstrează aportul direct al lui Silviu Brucan, ca membru de conducere al Consiliului Frontului Salvării Naționale, și al lui Andrei Pleșu, ca ministru al Guvernului Iliescu – Roman, la fondarea și înzestrarea GDS cu bunuri valoroase ale statului român, între care somptuosul sediu din Calea Victoriei 120, unde Brucan l-a primit oficial pe Soros în ianuarie 1990 și în care membrii Grupului de esență internaționalistă stau gratuit de 29 de ani. Deși GDS afirmă pe site-ul său că „nu primește niciun ban de la stat”, dacă am calcula numai chiria pentru o clădire și o suprafață similară în centrul orașului, timp de 29 de ani, am depăși câteva milioane de euro. În Rechizitoriul Dosarului Revoluției, Silviu Brucan, alături de Ion Iliescu și alții, este acuzat, între altele, de „crime împotriva umanității”, „solicitare de ajutor militar sovietic (trădare)”, „reactivarea unor militari de o anumită factură” (GRU/KGB), „accederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața poporului român”.
Victor Roncea l-a consultat și pe cunoscutul exponent al societății civile anticomuniste Valerian Stan, unul dintre experții anticorupție din România care au documentat “Afacerea Humanitas”. Acesta i-a declarat ziaristului: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”.
„De Ziua Libertății Presei stau și scriu la Întâmpinarea față de o Cerere de trimitere în judecată absurdă, prin care Liiceanu propune îngrădirea Libertății de Exprimare și reintroducerea Cenzurii în România. O Cerere în judecată înțesată de falsuri și neadevăruri, un veritabil Delir al Minciunii”, a scris Victor Roncea pe Facebook prezentând prima pagină a Cererii prin care Liiceanu pretinde și 50.000 de euro despăgubire pentru „daune morale”.
În exclusivitate pentru ActiveNews, l-am întrebat pe Valerian Stan ce părere are despre acest proces „absurd”, după cum l-a descris Victor Roncea, iar specialistul anticorupție ne-a oferit și un document exclusiv, care adâncește nelegalitatea afacerii lui Pleșu și Liiceanu:
Secretomania Pleșu-Liiceanu devoalată de Ministerul Culturii după 23 de ani.
Rep: Ca unul care în timp ați documentat destule dintre aspectele privatizării Editurii Politice, cum comentați procesul deschis recent de d-l Liiceanu ziarului Evenimentul zilei și lui Victor Roncea pe tema asta?
Valerian Stan: Sunt surprins că d-l Liiceanu continuă răfuiala cu ziariștii care-l critică. Pe de o parte pentru că dânsul e un intelectual cu vederi democratice, dar și unul dintre membrii cei mai marcanți ai GDS (organizație care se auto-definește drept „apărătoare și promotoare a libertăților și drepturilor omului”). Pe de altă parte, pentru că nu-mi dau seama în ce mod va putea convinge dânsul instanța de judecată că lucrurile au fost în regulă cu această pretinsă privatizare, făcută în beneficiul propriu și al unor colegi de la GDS.
– „Pretinsă”, spuneți?
– Evident – mai exact privatizare nelegală.
– În ce sens nelegală?
– În multiple sensuri. Două exemple doar, Ordinul prin care d-l Pleșu (ministrul Culturii la acea dată) i-a atribuit colegului gedesist (Editurii sale Humanitas) întreg patrimoniul Editurii Politice a fost nelegal înainte de orice din cauza nepublicării în Monitorul Oficial. Mai mult Ministerul Culturii a dat „dispoziții interne” ca “Ordinul să nu se fotocopieze și nu se scoată în afara instituției” – cum puteți vedea dintr-un răspuns pe care Ministerul mi l-a dat după 23 de ani de la “privatizarea” în cauză. Ce altceva poate să indice asemenea nelegalități și această secretomanie decât conștiința că d-nii Pleșu și Liiceanu făcuseră un lucru despre care nu trebuia să se știe?
– Înțeleg că la acest incredibil „transfer de proprietate” a mai contribuit și un al treilea membru al GDS.
– Exact. Și el, ca și Andrei Pleșu, aflat atunci de asemenea în structurile de putere statale, mai exact membru al CPUN. Vom vorbi cu altă ocazie despre el. Toți trei au fost beneficiari, prin Editura Humanitas, ai actului din 1990. Liiceanu mai mult decât ceilalți, dar asta e o altă discuție.
– Puteți întrezări deznodământul procesului?
– Nu cred că d-l Liiceanu are mari șanse. Ultimii zece ani, dacă nu mai mulți, ne-au arătat că judecătorii sunt tot mai atenți la libertatea presei. Aceasta în primul rând. În al doilea rând faptele mi se par destul de clare, și nu-l ajută absolut deloc pe intelectualul gedesist. Apoi, d-l Liiceanu are statutul unei persoane publice, în raport cu care limitele admisibile ale libertății de exprimare sunt sensibil mai largi. La aceasta se adaugă și faptul că în perioada așa zisei privatizări Gabriel Liiceanu a fost candidat la primele parlamentare post-comuniste, din mai 1990, ceea ce în opinia mea îl califică și ca fost politician. Iar lucrul acesta atrage după sine limite ale criticii admisibile și mai largi. Amintesc numai de cauza Dalban împotriva României, în care CEDO a stabilit între mai multe altele că relatarea unor fapte trebuie admisă atât timp cât acestea nu sunt “total neadevărate”.
DOVADA:
Corespondența dintre Valerian Stan și Ministerul Culturii:
—– Original Message —– From: <[email protected]> To: “Valerian Stan” <[email protected]> Sent: Tuesday, March 26, 2013 1:41 PM Subject: Re: solicitare informatie de interes public
Buna ziua,
Documentul solicitat de dumneavoastra a fost identificat. Pentru a consulta Ordinul Ministrului solicitat, va invitam la sediul institutiei din Bd. Unirii, nr 22, camera 321, zilnic, intre orele 8:30 – 16:30.
De asemenea, va rugam sa ne anuntati în prealabil pentru a va putea ridica din arhiva documentul pentru a vi-l pune la dispozitie.
Conform dispozitilor interne, acest document nu se fotocopiaza si nu se scoate în afara institutiei.
O zi buna! Biroul de Presa Ministerul Culturii
Materialele integrale și documentele probatoare, mai jos:
Editura RAO a lansat marți, 12 februarie a.c., la Biblioteca Academiei Române și în prezența președintelui Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, lucrarea ”Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, de Narcis Dorin Ion, care se înscrie drept un veritabil Ultim cuvânt al regretatului istoric român. (…)
Evenimentul Istoric vă prezintă un scurt fragment din această lucrare testamentară:
”Despre lucrările profesorului Lucian Boia ce ne puteţi spune?
Lucian Boia este un istoric cu „teză“. El îşi fixează de la început obiectivul pe care vrea să îl demonstreze, culege acele documente care se potrivesc obiectivului respectiv, alege exact ce îi convine şi scrie. Scrie uşor şi a găsit editorul care vrea să facă bani din scrierile sale. Domnul Lucian Boia este un om care nu iubeşte adevărul şi nu iubeşte istoria. Dacă iubeşti istoria trebuie să fii de partea adevărului, adică să îţi dai seama ce arată documentele, să pui toate ipotezele în faţa cititorului şi să îl laşi să judece sau, dacă e nevoie de o opinie personală, să o spui la urmă, nu la început.
Cum apreciaţi demitizările făcute de Lucian Boia în cărţile sale?”
“Academicieni, cercetători, istorici, profesori şi jurnalişti au venit la Biblioteca Academiei Române, la lansarea volumului Mărturia unui istoric singuratic, semnată de Narcis Dorin Ion. A fost un dublu eveniment – pe de o parte apariția celei de-a treia cărți dintr-o serie dedicată unor mari personalități, pe de altă parte – un prilej de a-i aduce un omagiu, la un an de la moartea sa, unuia dintre cei mai cunoscuți și iubiți istorici și profesori români, academicianul Dinu C. Giurescu.
„Profesorul Dinu C. Giurescu nu a fost un om comod, nu a acceptat niciodată să tacă, a fost un istoric cetățean, un intelectual luptător. Nu numai un domn al istoriografiei românești, ci al întregii culturi și civilizații dintre Nistru, Dunăre și Carpați”, a afirmat în deschiderea evenimentului, academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române. (…)
Am avut bucuria de a-l intervieva de două ori. Cât de mult adevăr este şi astăzi în spusele sale.
Istoricul Dinu Giurescu comenta: “Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el şi cred că la un moment dat se va trezi”.
Excelente şi comentariile istoricului despre Brexit: “România nu mai e a românilor”, afirmând că rezultatul referendumului din Marea Britanie reprezintă “decizia unui stat suveran care ascultă nu de ceea ce i se impune, ci de ceea ce cred oamenii că e mai bine pentru ţara lor. Marea Britanie a fost o putere colosală care are în gena ei sentimentul national, mândria naţională.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? În zilele noastre, a-ţi iubi ţara este aproape un delict. Încotro ne îndreptăm, Doamne? O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de un grup de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate…”
Iată ce mai adaugă profesorul: “Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relaţia cu marile puteri nu putem obţine nimic. Istoria nu iartă… Ce ţară vom lăsa urmaşilor noştri?”.”
Volumul 2 din cartea de povești științifico-fantastice “Cum am trecut prin comunism” a autorului de romane de ficțiune Lucian Boia se pare că a fost deja tipărit. Volumul 1 se oprește la intrarea tânărului viitor propagandist comunist în partid și studenție. Oare ce o să facă Liiceanu acum cu al doilea volum livrat sub forma unei biografii care menține opera lui Lucian Boia la numitorul ei comun: falsificarea?
GATA! Am intrat în linie dreaptă! Cât de simplu vom învinge: 9.000.000 de români vor vota pentru România!
Adversarii Referendumului pentru Căsătorie au pierdut toate bătăliile juridice și politice. Mai urmează doar un mic pas pentru noi, un mare pas pentru România: votul nostru. Epilogul în bătălia juridică și politică s-a scris azi, 17 septembrie 2018, de Sfânta Sofia cea înțeleaptă.
Curtea Constituțională a avizat Legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlament săptămâna trecută aruncând la coș contestațiile USR și Accept. Pro Vita București ne informează:
1. Adversarii referendumului au pierdut clar bătăliile juridice și politice. Cu toate ONG-urile cu bugete de milioane de dolari, ambasadele și presiunile politice externe enorme. Și aceasta datorită muncii asidue, stăruitoare și profesioniste a tuturor celor implicați, din prima zi (august 2015). Cât și evident, țin eu să subliniez, a strădaniei celor 3.000.000 de români care au semnat și a grijii lui Dumnezeu.
2. Toate cele 3 intervenții pe care organizația noastră le-a făcut, împreună cu colegii din Alianța Familiilor, în fața Curții Constituționale în acest proiect și în dosarul „înrudit” (cauza soților Coman/Hamilton) au avut câștig de cauză:
a. controlul de constituționalitate preliminar, al inițiativei cetățenești (decizia din iunie 2016)
b. controlul de constituționalitate a Legii de revizuire adoptate (decizia de azi)
c. excepția de neconstituționalitate a art. 277 Cod Civil – interzicerea recunoașterii în România a „căsătoriilor” între persoane de același sex încheiate în afara țării (decizia din iulie 2018), amintește Pro Vita care oferă și documentul remis CCR.
Urmează o perioadă de propaganda furibună din partea a 90% din media de limbă aproximativ română din România și a tuturor activiștilor antiromâni. Ignorați-i. Nu vă lăsați influențați. Evitați vrajba, virușii informaționali, isteria și hipnoza digitală/TV. Nu vorbăria ci fapta contează. Post pentru țară, rugăciune pentru luminarea celor mai slabi și mărturisire prin faptă pentru România.
Fiți mereu cu gândul la Mântuitorul nostru. Ce îndemn credeți că v-ar da Hristos? DA, votăm pentru perechea primordială, pentru tot neamul nostru din Ceruri, pentru martirii și mărturisitorii temnițelor bolșevice, pentru bunicii și părinții noștri și pentru copiii de azi și copiii nenăscuți ai României.
La noi totul e foarte e simplu: am semnat 3 milioane; tot ce trebuie să facem acum este să mergem cu încă o rudă care nu a apucat să semneze la vot. Ca să fie și mai simplu: să luam și un prieten care n-a avut timp să voteze. Asta e tot. Mergeți toți trei braț la braț la Referendum și cu ajutorul Sfintei Treimi și a Maicii Domnului, protectoarea familiei și a sfintei Sale Gradini, România, vom învinge!
Să facem din această victorie – probabil cea mai mare victorie a poporului român de după decembrie 1989 – cea mai frumoasă sărbătorire a Centenarului Marii Uniri!
May 24th, 2020 
VR 
Nu pot sa cred ca au trecut 15 ani de la operatiunea Rapirea jurnalistilor romani in Irak! La ZIUA ne-am agitat atunci pentru ei, impreuna cu Civic Media, dupa cum se vede. Ziua a scos trei carti despre ei, cu toate articolele scrise de noi atunci. Aia presa! Ziua a fost primul ziar din Romania intrat pe online dar nimeni nu se gandea atunci ca vom disparea de pe hartie. Mi-aduc aminte, la Ultimul Cuvant, unul din primele cotidiene de tip occidental, inzestrat bine (meteoric insa, unii ziceau ca s-au spalat niste bani), la care am lucrat inainte de Ziua, a venit un israelian sa ne explice cum calculatorul ne va deveni ca o a doua minte, daca nu chiar prima. Era prin ’94. Aveam statii Motorola mai noi ca ale Politiei (red. seful chiar si mobil; unul mare si greu, dar mobil, nene!), salarii imense (parca vreo 5000 de lei, stiu ca nu ni se terminau banii la finalul lunii niciodata si plateam si o chirie) iar Securitatii si Politicii, desi nu voiau sa recunoasca, le era frica de noi. De militieni nu mai zic. Stateau drepti in fata noastra. Cu doua-trei articole bine tintite schimbam un ministru necinstit. Ne pasa doar sa scriem. Sa radem ticalosii! Presa era puternica. In timp insa, Securitatea a castigat razboiul cu noi. Pe care nu i-a incadrat, i-a ras. Cand mi s-au inchis intr-o zi toate intrarile in televiziuni, unul dintre prietenii mei care ma invita aproape zilnic mi-a spus rusinat ca n-are ce face si mi-a aratat prin semne tresele de pe umeri si cu degetul in sus de mai multe ori. Adica sus de tot. Atunci m-am ambitionat si am ajuns pe cont propriu, cu blogul, intre primii 10 ziaristi online din Romania, de la acea data, acum vreo 10 ani. Prea mult consum pentru rezultate efemere. Asa am purces la manastire si mi-am recastigat, cu rugaciunile bunului Parinte Justin, libertatea risipita, libertatea dinlauntru. Online-ul a schimbat presa, nu mai simtim mirosul cernelii zilnic (in ce ma priveste, doar lunar, cand deschid Evenimentul Istoric, pe care il miros inainte de a-l citi), insa nu stiu cum se face dar eu ma bucur cand apare un articol pe siteul evz.ro la fel de mult ca acum 30 de ani, cand, pe vremea asta (mai precis imediat dupa Piata Universitatii) imi incepeam ucenicia la Romania libera, care pe atunci iesea in peste un milion de exemplare (ati citit bine). Dar nu-i bai, important e sa-ti pastrezi mereu acel dram de nebunie de care vorbea Eduard Ovidiu Ohanesian! Azi, mai mult decat oricand, ei, celei ce ne anima de peste 30 de ani, trebuie sa-i multumim ca mai palpaie si sa-i uram, impreuna cu ajutoarele noastre de rezerva, pietrele ce vor striga: La Mulți Ani, Libertate!
Posted in 
Tags: 
