Sigur ca Victor Ponta are dreptate in Cazul Plagiatului: nu el a plagiat!, ci “negrisorii” care i-au scris Teza de Doctorat pe vremea cand era secretar de stat in Guvernul Nastase (2003). Si, daca ne gandim ca conducatorul lui de doctorat era Insusiul 🙂 Adrian Nastase, cel care il si alinta “micul Titulescu”, cam cine din cadrele sistemului ar fi putut refuza “onoarea si placerea” de a fi “negrisor” pe plantatia PSD? Suspecti principali de serviciu (cu scuzele de rigoare dar asta e viata) sunt chiar cei despre care se spune astazi ca i-ar fi plagiat Victor Ponta: profesorii Ion Diaconu (foto sus cu Vladimir Putin), Dumitru Diaconu si Vasile Cretu. Oare de ce nimeni nu observa ceea ce este atat de evident? Il vedeti pe Victor Ponta scriindu-si teza de doctorat noaptea, dupa zeci de ore de munca de Partid si de Stat, la lumina lumanarii tinuta de bona filipineza, dupa ce i s-a creionat deja traseul de viitor prim al Romaniei lui Nastase?! Sa fim seriosi!
Dar, in oglinda la aceasta afacere murdara – asa cum ar trebui sa priveasca orice jurnalist – haideti sa vedem si cine sunt tupeistii din curtea celor care-l musca pe Ponta de funduletz:
Pretinsul doctor Patapievici timp de 12 ani (!) si Plesul lui?
Presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, minte in New York Times ca a fost chestionat “dur” de membri “nationalisti” ai Senatului (care sunt aia, sa-i votez si eu? 🙂 ) la o intalnire care, in realitate, nu a avut loc! Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici redau mai jos dezideratele GDS legate de ICR: “recrearea frontului unit”!
Intr-un interviu aranjat in New York Times, la sectiunea de Cultura “Larga” 🙂, Horia Roman Patapievici, inca presedintele ICR, minte de stinge. Pare incredibil pentru orice cititor cu bun simt si probabil, sinecuristii sefutului miscarii papitoilor vor contrazice si ceea ce sta scris negru pe alb, intr-unul dintre cele mai mari cotidiene ale lumii, dar chiar asa e: distinsul fizician scatofag minte opinia publica mondiala fara cea mai mica jena. Iata dovada:
New York Times Blogs: “Preşedintele ICR a mai spus că grupurile naţionaliste din Senatul român obiectează faţă de gusturile şi abordarea sa «cosmopolită». El a precizat că atunci când a fost invitat, săptămâna trecută, la Comisia de cultură din Senat pentru a prezenta situaţia activităţii ICR, a fost întâmpinat cu întrebări ostile de genul: «De ce nu vorbiţi despre valorile naţionale. De ce aveţi atitudini anti-româneşti?»”.
Mediafax: Patapievici, invitat luni la Parlament, de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL. Întâlnirea a fost anulată
Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), a fost invitat de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, luni, de la ora 15.00, la Palatul Parlamentului, pentru un dialog pe tema Ordonanţei prin care institutul trece în autoritatea Senatului. Întâlnirea s-a anulat după ce aceştia nu au ajuns la un acord comun cu privire la participarea presei la şedinţă şi a numărului de invitaţi.
Mediafax: Haşotti: Patapievici crede că sunt la dispoziţia sa? L-am chemat, nu a vrut să vină, la revedere!
Liderul senatorilor PNL, Puiu Haşotti, i-a transmis, luni, preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, că Senatul nu se află la dispoziţia acestuia şi i-a recomandat să fie mai reticent în atitudine, mai ales că nu a fost înlocuit din funcţie, deşi raportul Curţii de Conturi arată grave lacune.
Vai-vai-vai! 🙂
Minciuna crasa a Patapieviciului este observata prompt de Lucian Gheorghiu de la Cotidianul care o ia la bani marunti si afirma: “Totul intră în categoria tehnicilor de manipulare. Dar, atenţie, Patapievici spune că a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului, şi reproduce şi două întrebări ostile care i-ar fi fost spuse. În spaţiul public din România această informaţie nu a circulat. Contactat telefonic, senatorul Georgică Severin, membru în Comisia de cultură, ne-a făcut următoarele precizări: „Domnul Patapievici nu a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului. Şi nu a fost nici în ultimele săptămâni şi luni. Personal nu am lipsit de la niciuna din acţiunile comisiei în acest an, deci ştiu cine a fost, sau nu. Dacă nu greşesc, domnia sa a fost prezent la comisie anul trecut când s-a dezbătut bugetul ICR. Domnul Patapievici a fost invitat la o întâlnire cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PNL, pentru o discuţie lămuritoare referitoare la trecerea ICR în subordinea Senatului, dar această întâlnire nu a avut loc”.”
Vai-vai-vai! 🙂
Intr-o alta stire, preluata ieri de Mediafax de la Digi24, Patapievici “ameninta” ca-si va da demisia, el si conducerea de sinecuristi ai tuturor regimurilor (se aude, tovarasa Tania a tovarasului Gogu?), daca Curtea Constitutionala va hotari nu-stiu-ce pe 5 iulie legat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind reconstituirea ICR. In acest context, Patapieviciul declara onctuos ca “prin noua ordonanta de urgenţă, atenţia cade numai pe programe care au ca obiect românii din afara ţării”. Ca un/o adevarat/o tata si mama-Omida a tocatorilor de bani din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor (44 de milioane lei – 10 milioane euro!), Pataghiveciul “culturii romane” stie si ce se va intampla de acum incolo cu Institutul: “ICR se va ocupa numai de diaspora românească, dar într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”.
Vai-vai-vai! 🙂
Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici e suficient, cred eu, sa redau dezideratele lui Andrei Cornea, care apreciaza in organul “22” al GDS “recrearea frontului unit”:
Andrei Cornea, “22”: “Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aşteptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai dintre „intelectualii lui Băsescu“ şi amicii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali ostili ideologic lui Patapievici, precum Vasile Ernu, sau critici vehemenţi la adresa lui Traian Băsescu, precum Cristian Pârvulescu şi Alina Mungiu. Sunt convins că nu s-a aşteptat să protesteze şi mai mulţi regizori din „noul val“, precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, inclusiv dublul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a întâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de reprobabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zilele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Arhivelor Naţionale, s-ar putea ca venirea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut.“
Cam de cand a disparut, tavaris Cornea? De cand a pus Ceausescu Unitatea “Anti-KGB” pe voi? 🙂 🙂 🙂
“Rostirea esentiala este logosul culegator-deslegator care predica prin fiinta gandirii gandirea fiintei. Semnatura rostirii este : esse entis“ – Constantin Barbu, Rostirea esentiala. Eseu despre reamintirea Fiintei (1985)
“…Putem cel mult nota cu uimire cu cata indemnarea [Noica] a stiut sa scoata din lada cu zestre straiele verzi puse la naftalina, ferite de molii si mucegai, pentru a agita la momentul oportun steagul nationalist, sub auspiciile si binecuvantarea national-comunismului in varianta lui romaneasca” – Mariana Sora, Scrisoare (1984)
In jurul filosofului legionar Constantin Noica s-au aflat, la Paltinis, zeci si zeci de discipoli. Priviti fotografia de mai sus, extrasa din monumentala Istorie a Literaturii Romane de Azi pe Maine, a lui Marian Popa, si care poarta urmatoarea explicatie: “Filosoful Noica, inconjurat de studenti si cadre didactice de la Facultatea de ziaristica a Academiei Stefan Gheorghiu“. Asemenea vizite prelungite se petreceau regulat, selectandu-se sau auto-selectandu-se viitori cursanti ai marelui ganditor. Studentii Academiei lui Noica erau pusi la grele incercari filosofice, si nu numai, toate derulate sub ochiul atent al Securitatii.
Insa nu vi se pare putin ciudat ca din toti acesti fii filosofici ai marelui ganditor astazi sa nu auzim decat de doi, fosti beneficiari de burse la Heidelberg si de revelioane la Paris in perioada regimului comunist, cu acordul total al Departamentului Securitatii Statului, “filosofi” fara opera dar plini de talente si brosuri de eseuri si articolase de ziar, ajunsi azi un fel de comici vestiti ai micului ecran? Si nu vi se pare ciudat ca in timp ce Ion Iliescu chema minerii in iunie 1990 pentru a-l salva de la o “lovitura de stat legionara” in acelasi timp isi instala drept ministru al Culturii un “emul” al filosofului considerat legionar, recte pe A. Plesu, iar celui de-al doilea bursier recomandat pentru Humboldt de filosoful format in creuzetul elitei legionare, revista Criterion, respectiv lui G. Liiceanu, ii oferea pe tava Editura Politica a PCR? Ce-i unea pe ei, oare, ca se simta atat de bine impreuna, in aceasta companie comunisto-“legionaroida”? Ultima oara cand se produsese aceasta coabitare fusese tocmai pe vremea Anei Pauker, iar “legionarii” care au pactizat atunci cu comunistii, dusmanii lor de moarte, si ai Romaniei, s-a dovedit ulterior ca aveau toate motive sa se incuscreasca cu komisarii bolsevici ai Moscovei: fusesera de la bun inceput agenti sovietici infiltrati in randurile Legiunii. Ca sa punem capac acestui excurs logic, nu vi se pare ciudat ca, desi cei doi au avut timp de 22 de ani toate resorturile materiale si decizionale pentru a implini marile Proiecte ale lui Constantin Noica – respectiv publicarea in integralitatea lor a lucrarilor lui Mihai Eminescu si obtinerea si tiparirea lucrarilor lui Dimitrie Cantemir, nici unul nu a facut-o? Ba dimpotriva: de sub pulpana lui A. Plesu s-a declansat si continua cel mai perfid atac la adresa lui Eminescu, “omul deplin al culturii romane”? Si cine sunt emulii emulului? Un “bulgaroi cu ceafa groasa”, ca “micul gigant” Cartarescu, sau o “pocitura cu bulbucati-i ochi de broasca” ca Patapievici? Nu zice nimeni ca ei, ca niste venetici ce sunt, devarsati de imperiul slav pe pamant romanesc, sunt obligati sa iubeasca Romania si ce are ea mai sfant, dar macar sa o respecte, “n-asa”?!
Constantin Barbu este unul dintre discipolii lui Dinu Noica care s-a incapatanat sa-i continue opera maestrului sau. Ajuns la randul sau un maestru, cel despre care filosoful spunea ca “este exceptional de inzestrat” reprezentand “filosoful tinerei generatii”, este si singurul care s-a incumetat, azi, cu mijloace proprii si mari sanse de reusita, sa duca pana la capat Proiectele Nationale ale lui Constantin Noica – Eminescu si Cantemir, proiecte aflate deja in derulare (amanunte, in curand, aici). Si tot el este cel care nu se sfieste sa arate ca partenerul lui Plesu, Liiceanu, alintat cand Siegfried cand Marcello, “imparatul” autoproclamat al filosofiei “romanesti”, este gol. Si nu numai ca este gol pe dinafara dar este gol si pe dinauntru. Gabriel Liiceanu, profitorul absolut al tuturor regimurilor, este o fiinta lipsita de fiinta. Este o nefiinta calare pe memoria bietului Noica, pe care l-a si plagiat brutal in chiar teza sa de doctorat. Plagiat pe care Constantin Barbu il demonstreaza si il insoteste cu o marturie-bomba: confesiunea lui Constantin Noica inregistrata pe banda de Securitate.
Sa recapitulam putin: deci, pe 13 iunie 1990 comunistul Ion Iliescu se lupta cu studentii-legionari din Piata Universitatii si tot pe 13 iunie 1990 un fost student al legionarului Constantin Noica, acum membru al Guvernului FSN, lasa la redactia ziarului Adevarul, aflata deasupra biroului sau din Casa Scanteii, o scrisoare de condamnare a “rebeliunii legionare”, inabusita in sange de mineri, a doua zi (veziaici articolul lui Andrei Plesu aparut in 14 iunie 1990 pe prima pagina a Adevarului). In acest timp, Gabriel Liiceanu, directorul fostei Edituri Politice a PCR, acum rebotezata, pentru cunoscatori, cu numele de Humanitas, se instala confortabil in avionul de Paris, dus la aeroport cu o limuzina a Ministerului Culturii, iar Silviu Brucan ordona Armatei sa plaseze un camion cu soldati in fata sediului GDS din Calea Victoriei 122, pus la dispozitie gratuit de FSN din custodia CC al UTC. Timp de peste 15 ani, Gabriel Liiceanu avea sa se pretinda o “victima a mineriadei” la fel ca si toti membrii Grupului pentru Dialog Social. Ciudat, in lagarul Unitatii de Securitate de la Magurele, unde am aterizat “in genunchi, cu mainele la ceafa si cu fata la perete”, dupa arestarea mea ilegala din Facultatea de Arhitectura si o triere efectuata chiar in sediul Guvernului Romaniei, nu am vazut neam de intelectual. Doar studenti si elevi. Cu totii legionari, evident. Cand, peste 17 ani, in calitate de fost “legionar” din Piata Universitatii ajuns acum jurnalist – evident, tot legionar, vorba lui Pataghiveci – aveam sa public aceste adevaruri intr-un editorial din ZIUA cu titlul nu foarte prost ales de “Profitorul tuturor regimurilor”, Gabriel Liiceanu avea sa ma dea in judecata impreuna cu alti doi colegi, Sorin Rosca Stanescu si Ion Spanu, care publicasera in aceeasi editie un articol de dezvaluiri privind unul dintre plagiatele lui Liiceanu, avand titlul foarte inspirat ales de LIICHEANU. Cele doua articole erau insa insotite de un al treilea. Cum ziarul ZIUA a disparut de pe net si am inteles ca sunt persoane care-si dau licenta sau doctoratul aprofundand studierea acestei probleme, a proceselor-atentate la libertatea presei, e bine sa ramana scris, pentru istoria presei, faptul ca al treilea articol, chiar cel in care se afirma negru pe alb ca el, Gabriel Liiceanu, este un plagiator in serie, era semnat de un nume mai putin cunoscut “protipendadei” intelectualoide bucurestene dar foarte bine cunoscut de filosoful nostru de mucava, inca de la Paltinis: Constantin Barbu. Singurul care nu a fost dat in judecata de Gabriel Liiceanu desi tocmai el afirma in articolul respectiv, citez, ca: “Liiceanu sufera de “plagiocefalie”“. Poate va intrebati de ce nu l-a dat Liiceanu in judecata pe Barbu? Simplu. Raspunsul era cuprins chiar in artic0lul citat: “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj. De altfel, Noica mi-a povestit cum a reusit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzatie de plagiat in teza sa de doctorat despre “Tragic”, convingandu-l sa paraseasca Institutul de filosofie.“
Oare faptul ca “Filosofeanu'” nu l-a dat in judecata pentru a-i pretinde pe mana cu Valerica Stoica despagubiri fantastice de 100.000 de dolari, ca in cazul nostru, tocmai pe acela care il acuza de plagiat, nu ii demonstreaza sine die vinovatia?
La vremea respectiva, fosta victima inchipuita a mineriadei s-a pretins, din nou, o biata victima, de data aceasta schimbandu-l din rama pe Iliescu cu Basescu. Din cauza faptului ca el a semnat o scrisorica pentru Basescu este acuzat de plagiat, vocifera Liiceanu pe toate gardurile presei cumparate, in prealabil, de prepusul sau Patapievici, prin stipendii ICR pentru cate un redactor sau altul. Nu mai conta ca autorul acestor randuri era la randul sau un sustinator al presedintelui Basescu – si a si ramas -, fapt pentru care a si platit cu eliminarea din presa.
Dar iata ca acum Liiceanu “s-a lepadat” public si in direct de Traian Basescu. Conform declaratiilor sale, “lepadarea” s-a produs ca urmare a afirmatiilor lui Basescu privindu-i pe doi mari conducatori ai statului roman, Ceausescu si Antonescu, afirmatii care mie, dimpotriva, mi-au reconfirmat personal statutul de fan al presedintelui. Deci acum nu mai poate fi, cred eu, din nou, o victima colaterala si profitoare in acelasi timp a vreunui regim, de la Ceausescu la Iliescu, de la Constantinescu la Basescu si nici nu se mai poate ascunde dupa turul panatalonilor “lepadatului” de Basescu. Ca atare putem publica, iata, dupa cum o si facem, o noua dovada, zdrobitoare, privind Cazul de Plagiat al Tezei sale de Doctorat. Speram, desigur, ca nu va sari si de data aceasta din baie ca o vampa isterica a tuturor regimurilor ca sa cotocodoceasca pitigaiat ca e victima… legionarilor. Si mai speram ca nici nu se va baza pe faptul ca gasca sa de impostori a ajuns sa controleze mai bine de jumatate din fosta presa romana…
Mai ales ca e un subiect la moda, de interes general, si l-am auzit pe distinsul critic literar Alex Stefanescu sustinand deunazi la B1TV ca “Un profesor la Oxford prins cu o singura propozitie plagiata isi pierde calitatea de profesor. (…) Plagiatul este o impostura impotriva careia statul trebuie sa deschida actiune in Justitie. Pentru ca tu te-ai prezentat ca un scriitor de calitate, ceea ce nu esti.”
Asadar, Constantin Barbu, fostul coleg de studentie al lui Gabriel Liiceanu la Scoala de la Platinis, cel care afirmase negru pe alb ca “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj” s-a gandit ca nu strica – vorba criticului Alex Stefanescu – ca statul sa deschida o actiune in Justitiei impotriva tuturor plagiatorilor, iar din capul listei sa nu lipseasca LIICHEANU zis si PLAGIICEANU. (Roncea.Ro)
Are cuvantul Maestrul Constantin Barbu:
Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu este eseul despre Nostos de Constantin Noica, adică 32 de pagini furate și introduse în teza de doctorat a lui Liiceanu despre Tragic
Cel mai mare plagiat al lui Liiceanu pare a fi capitol imens din teza lui de doctorat despre Tragic. Capitolul se numeste Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului, capitol pe care Liiceanu nu l-a mai introdus in editia a doua a Tragicului. Publicam mai jos, spre edificare, capitolul ce pare a fi scris aproape in intregime de Noica, lucru pe care Liiceanu va trebui sa-l lamureasca, mai ales ca acuzatia de plagiat in teza de doctorat s-a referit in chip special la subcapitolul 3 intitulat “Fiul risipitor”. Inainte de aceasta redam insa o Nota cu bucluc a Securitatii:
In cartea Constantin Noica in arhiva securitatii, editata de Dora Mezdrea si publicata chiar la Humanitas (2209), gasim documentul 32 (pag 123-124), ceea ce ne dovedeste faptul ca “introductorii” Plesu si Liiceanu nici macar nu se obosesc sa citeasca textele prefatate. Li s-a mai intamplat, de altfel, cam acelasi lucru si cu Jurnalul Monicai Lovinescu, in care, desi nu este inca publicat integral, apar totusi detalii picante despre sejururile celor doi in Occident, in plin aprig regim comunist, dar si despre un Patapievici surprins in flagrant de falsificare a propriei sale biografii, bine observat de Civic Media. Documentul la care ne referim azi este o transcriere a unei convorbiri telefonice dintre Constantin Noica si nepoata sa, profesoara Simina Noica, inregistrata de Securitate. Din convorbire reise clar ca Noica se vede in textul lui semnat de Liiceanu, ca lui Liiceanu i-au publicat totusi textul, ca Liiceanu ii datoreaza mult lui Noica. Trebuie sa observ ca maiorul Patrulescu minte cand spune ca Liiceanu a publicat in Revista de filozofie un Nostos. Liiceanu n-a publicat nici un Nostos in Revista de filozofie (am verificat anii 1972-1976), dar a semnat un text despre Epopeea lui Ghilgames, unde, daca nu ma insel, se vede bine tot mana lui Noica. Este problema lui Liiceanu sa lamureasca aceste lucruri grave de biografie intelectuala, mai ales ca va trebui sa mai raspunda unor intrebari privind pagini pe care le-au scris altii si le-a semnat el (Michel Haar?). Iata documentul in discutie:
„32. 29 ianuarie 1972; 8 martie 1972. Redarea convorbirilor telefonice ascultate de Securitate pe care le-au avut Constantin Noica cu Simina Noica şi Felicia Noica cu o persoană necunoscută
Redat din limba română 122/P.I.
Strict secret Exemplar unic
NOICA CONSTANTIN
Obiectivul discută în ziua de 29 ian. 1972 la orele 19.10 cu nepoata sa, respectiv NOICA SIMONA1, lector universitar la IAŞI, şi, printre altele, rezultă următoarele:
SIMONA: Ai luat în Berceni, acasă, pe Corydaleu şi ai lăsat aici presocraticii?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da.
SIMONA: Ascultă-mă. La aceea a lui LIICEANU GABRIEL, ce să-ţi spun, oricât ai vrea tu să spui că nu „te vezi” sau „nu te vede”, iese ucenic acolo, până în vârful unghiilor, adică, cred, că ei şi-au dat seama imediat, dacă vreunul ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de a ta, că este şi aceea a ta…
NOICA CONSTANTIN: I-au publicat-o totuşi lui Liiceanu pe aceea.
SIMONA: Păi, cred că asta a fost, că astea au fost supărările…
NOICA C: Nu au obiectat asta, dar…
SIMONA: Lucrarea seamănă si ca stil… si ca anumite probleme… şi nu ştiu ce… Liiceanu îţi datorează mult. Adică se simte manata… Nu?
NOICA CONSTANTIN: Da. Da. Da.
Din discuţie rezultă că NOICA SIMONA, pe timpul cât domiciliază în IAŞI, stă în gazdă la adresa din str. Mihail
———
1. Corect: Simina Noica.
Kogălniceanu nr. 28. Voi cere identificarea, verificarea şi date complete de la I.S.J. IAŞI privind atitudinea şi poziţia faţă de regim, comportarea şi relaţiile ei de acolo. Legăturile pe care le are la redacţiile anumitor publicaţii, printre care şi la Cronica, Convorbiri literare, unde şi NOICA CONSTANTIN are mult acces.
MENŢIUNE: Am verificat şi Liiceanu Gabriel a publicat în Revista de filozofie un „NOSTOS” – filozofie idealistă. Are acum prezentat la redacţie ceva similar. Am dat sarcină informatorului „CRISTIAN”, care are posibilitatea să intre în posesia unor astfel de materiale, să facă o analiză ştiinţifică a articolelor prezentate de Liiceanu.
Mr. Pătrulescu”
Liiceanu este un impostor fara ismene, nici nu poti sa-i spui “imparat gol”. Degeaba se spala prin baie cu sampoane si sapun, se parfumeaza cu parfumuri nu prea scumpe. La ce bun sa mai parfumezi un cadavru ?
Fiind un inchizitor de duzina se parfumeaza ca sa nu miroase urat victimelor-spectru cu care mai sta de vorba intre doua cosmaruri. Daca nu-mi inapoiaza manuscrisele lui Cioran, o sa-l dau in judecata si ii pun sechestru pe Humanitas, chiar daca nu mai are decat vreo 3 procente. Se aude Liiceanu ?
Cât priveşte părerea lui Noica despre Liiceanu şi Pleşu ea se găseşte în anumite pagini din Noica – Jurnal de idei . Să le cităm:
“[Pe o foaie a caietului triunghiular:] Hegel
G.[abriel] A.[ndrei] (aprilie 1974)
[Adăugat:] Eşuat iunie ‚74/
[328] Mai 1981
Mi-a plăcut Sor.[in] V.[ieru] fiindcă are pe dracul în el. Şi ceilalţi doi îl au, în felul lor. (Feluri de-a avea pe dracul). Îndrăcirea face viaţa spiritului. Şi e mai variată decât negativitatea lui Hegel, sau «ba»-ul.
(Gabriel îl are sub forma întrebării: de ce aşa? de ce? Andrei sub forma contestaţiei. Petru şi M.Ş. nu-mi plac fiindcă n-au nici un drac. C. fiindcă îl are într-o formă minoră, orgoliul). (Cel mai mult îmi place Sănduc [Dragomir], care e dracul însuşi).
[13] Îmi dau seama acum, în toată simplitatea, că A.[ndrei] Pl.[eşu] a avut noroc întâlnindu-mă. Nu sunt decât un întârzietor, un ins care face pe ceilalţi să întârzie lângă.
Dar tânărul acesta avea nevoie de aşa ceva, căci altminteri, cu darurile sale se făcea praf.
[227] Obsesia lui A.[ndrei Pleşu] este «fratele-porc» şi în sens nobil, cu mântuirea sa, şi în sens trivial-existenţial. De aceea îl poate interesa Jung şi l-ar fi putut interesa Freud, care amândoi caută să trimită îndărăt şi exact (primul la vis, ultimul la mama-papa-caca). Până la punctul de unde s-a declanşat trauma. (Sau Jung spune: ai visat asta, deci ai regăsit şarpele încolăcit, nu-i aşa? pe uroboros, sau arhetipul mumei sau alt arhetip psihologic ştiut, exact descriptibil, fiindcă mai înainte fusese proiectat în afară de mitologii şi religii.
Ei asta vor, exactitatea amintirii şi încadrarea cazului.
Dar dacă Mnemosyne era principala muză, era pentru că îţi amintea de ceva care n-ai ştiut niciodată.
Nu amintirea exactă a locului şi ceasului din fratele-porc interesează, ci uitarea, liniştirea lui, spre a lăsa loc altei amintiri, anamnezice.
Dacă e în noi ceva mai adânc decât noi înşine, să uităm de noi înşine şi să ne amintim de noi.
Acest lucru îl face – discret, cu bună creştere şi indirect – cultura. E cultura aceea în care nu vrei, sau nu vrei nimic determinat, dar prin care, fără să fi cerut nimic, te pomeneşti dăruit şi dulce dăruit cu înţelepciunea ta, câtă este în tine, fiule, care rătăceşti pe la toate şcolile pentru a afla ceea ce ai în pivniţele tale.
[392] Nu ştiu dacă peste 200 de ani. . . Investiţie în aer. Minorităţile au condus întotdeauna (dar cele impuse, nu alese). Eşecul unei democraţii. Rămâne din ea posibilitatea selecţiunii de oriunde. Altfel şi astăzi câteva inteligenţe creatoare conduc, schimbă, decid. Trebuie favorizate şi altfel: spiritual, nu doar productiv. De făcut prospecţiuni.
Se spune: sau democraţie, sau elitism. Dar elitismul prin alegere e democratic!
[396] 3. V. [1984]
15. I. [1984]
Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L.[iiceanu]. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut.
Căci raportul este miracolul în matematici ca şi în rest. Frângerea, fractura. Matematicile nu încep cu numărul (care e doar unul dintre «principii»), ci cu raportul. Iar ele reuşesc, în lumea modernă, tot cu raportul: calculul infinitezimal începe de la raport, respectiv valoare limită a raportului dintre infinitezimale: 6 pe 3 e egal 2, dar şi 0,6 pe 0,3 şi 0,0006 pe 0,0003. e 2!
Dacă marxismul nu a putut fi încă înlocuit de ceva e pentru că aducea un raport: cel dintre exploatator şi exploataţi (aşa cum arăta lui M.E. un B.). Se concepe dislocarea lui printr-o nouă religie (Toynbee, Malraux, Eliade) tocmai pentru că religia – spre deosebire de bietul capitalism liber – instituie un raport, între om şi divin, între om şi om.
Până şi erosul (vorba lui Al.[ecu] din 1955) este etern pentru că prin el însuşi, biologic, este raport, raport sexual. Trăim într-o lume cu demonia numerelor (statisticul!), dar fără rapoarte. Dă-ne, Doamne, un raport, şi schimbăm în bine lumea… Poate I.G.
A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.
A călca cu dreptul
A călca cu stângul
[303] «Nu uitaţi adevărul» îmi reproşează A.[ndrei]. Vai de cei care caută aşezarea, în ceea ce curge.
Cum să-l caut? Poate broasca să caute balta? Dar este în ea, în orizontul ei. Adevărul e orizont mişcător. «Nu m-ai căuta… » Nu ţintesc către adevăr ca dat (ca în budhismul zen), ci înaintez cu el cu tot.
[253] Asist cu bucurie la lui G.[abriel] de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…”
Şi aceste aprecieri ale lui Noica sunt prietenoase .
Scandalizat de Epistolar (despre care Noica mi-a spus: ”Au reuşit ceea ce şi-au propus: m-au înnămolit”, Păltiniş, 4 septembrie 1987), Noica a scris la sfârşitul Epistolarului o notă intitulată chiar Epilog:
“Epilog
Ar trebui să surprindă, pe cel care vine de la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce: Jurnalul de la Păltiniş? Oamenii dau sens şi trup câte unei himere, câte unei dorinţe, sau câte unei fabule.
Ce mi se pare cuceritor în Epistolarul prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşa cum este cel al istoriei care, până dăunezi, n-a fost decât „istoria războaielor“, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adâncă din sânul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi bine acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sânul căreia artistul ceartă material că nu i se supune şi material ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gând formulat, se dovedeşte a fi gândirea.
În epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stârnit prea frumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întâmplat mai nimic. Ca în Epistolar? Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume unde coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.
Păltiniş, ianuarie 1986”
Este o lovitură de ghilotină, executată de un maestru.
Un model germanic caragealizat, o neantizare a învăţăceilor Liiceanu şi Pleşu care se vor sinucide când vor afla ce înseamnă nimicul inteligibilului în Kant. Adică neîntruchipare, băieţi!
De altfel Liiceanu a recunoscut într-un text din revista Orizont (dacă-mi amintesc bine) această trădare a lui Noica.
Să-i dăm cuvântul trădătorului însuşi: “Aş vrea să mă întorc la „trădare“, pentru că nu am încheiat subiectul. Putem vorbi despre trădarea lui Noica în două feluri. Pe primul cred că l-am epuizat în linii mari: era vorba despre o trădare în raport cu imperativele culturii înseşi. Să ieşi din bibliotecă, să participi la „dialoguri sociale“, să apari la televizor, să dezbaţi ce se întâmplă pe scena politică…. Toate acestea sunt însă de negândit pentru un om de cultură care trebuie să-şi facă „opera“, cum se zice, care trebuie să fie asemenea unui pianist obligat să exerseze zilnic pentru că altfel iese din cursă. Sigur că ceea ce noi am făcut în acest sens reprezintă o trădare a gândului lui Noica. Cel care a rezistat cel mai tare la acest tip de „obligaţie istorică“ e Mircea Cărtărescu. Pur şi simplu, pentru el nu s-a schimbat nimic. Cred că ar fi trăit la fel înainte de 1940, în 1980 sau acum. El ştie forte bine ce vrea. Este cineva care ştie că s-a născut ca să-şi scrie cărţile. Ei bine, noi nu am avut această tărie. Deci „a trăda“, în acest prim sens, înseamnă a ieşi din spaţiul culturii şi a cocheta cu jocul de-a istoria şi politica. Dar al doilea sens în care putem vorbi despre ce înseamnă al trăda pe Noica se referă la felul în care el a pariat pe noi. În 1983 Noica îmi spunea cu un ton aproape testamentar: „Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: Nemaijucându-l“. Noica ne introdusese într-o anumită logică a devenirii culturale. Ca să existe o gândire specializată în lumea asta trebuie să se înlănţuie nişte generaţii. Am scris despre lucrurile acestea undeva. Deci dacă există miracolul Heidegger – pentru cei 1000 – 2000 de oameni care ştiu ce înseamnă Heidegger pe lume – e nevoie ca în spatele lui să existe vreo două sute de ani, care încep cu un personaj care se numeşte Kant. Ştafeta asta între Kant şi Heidegger trece prin Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Husserl… În acest fel ia naştere miracolul unei gândiri. Noica ne-a oferit această şansă. S-a aşezat undeva, într-un punct inaugural al gândirii, aşa cum a făcut Kant în zorii filozofiei germane moderne când a dat acestei filozofii un prim impuls. Dar în Germania au existat filozofi care preluat acest impuls. Ori, la noi nu s-a întâmplat aşa ceva. Istoria a venit peste noi făcându-ne o clipă să credem că, în raport cu felul în care societatea românească avea să se aşeze în matca istoriei, a sta să dezbaţi până în ultimele detalii tratatele de ontologie ale lui Noica este de o inactualitate teribilă. Refuzul de a da o şansă de continuitate gândirii care apăruse o dată cu Noica a fost, neîndoilenic, o trădare. Toţi cei care îi stătuserăm în preajmă am ajuns, într-un fel sau altul, cumva să dezertăm. Apoi, treptat, am început să ne punem tot mai des întrebarea: „Ce se alege totuşi din noi, până la urmă?“ Gesturile pe care le consumi „angajându-te“ în beneficiul societăţii se înscriu toate undeva, dar pe tine te lasă vidat. Ele se depozitează cel mult ca ecou în minţile câtorva. Dar singurul depozit adevărat e cartea. În acest sens, fac parte dintr-o generaţie care crede încă în mitul cărţii. „Pot eu risipi, mă întrebam întruna, partea cea mai bună a fiinţei mele, tot ceea ce s-a cumulat în viaţa mea pentru a fi exprimat şi pus la îndemâna celorlalţi în forma ideală a scrisului?“ Răspunsul a venit de la sine, când recent, s-a petrecut în mine o răsturnare. În anii din urmă, în linii mari, nu am făcut altceva decât să mă ocup de administrarea culturii şi să am ieşiri inegale pe scena publică. Dar totodată s-a întâmplat şi ceva extrem de important: mi-am dat deodată seama că în tot acest timp am trăit foarte mult şi că, într-un fel, mi-am câştigat dreptul de a scrie. Ca să scrii trebuie mai întâi să te îneci în propria-ţi viaţă, să trăieşti iluzia şi deziluzia, moartea ta şi moartea celor apropiaţi, înseamnă să-ţi trăieşti iubirile, istoria comunităţii tale, înseamnă să-ţi pui în discuţie fiinţa toată, aşa cum un om la începuturile vieţii nu poate să o facă. Şi acum să vă spun în ce constă adevărată „trădare“ la adresa lui Noica. El avea iluzia că este un bun negustor de cai şi că ştie să vadă în fiecare tânăr pe care-l avea în faţă ce fel de cal este: o mârţoagă, un pur – sânge, un cal de tracţiune, etc. Avea de asemenea credinţa că a te manifesta spiritual în forma optimală înseamnă să faci filozofie. Reducea pe toţi oamenii pe care îi avea în faţă la acest tip de performanţă. Toţi trebuiau să devină filozofi. Din acest punct de vedere, cu unii a nimerit-o, cu alţii, nu. Cu mine a nimerit-o pe jumătate. Structura mea intimă este a unei persoane cu o afectivitate puternică, cu o nevoie intensă de a-şi pune trăirile în scenă. Declaraţia de iubire asta însemnă, Jurnalul de la Păltiniş, la fel: ambele pun în scenă mai mult decât mintea cuiva. Ori, Noica nu accepta decât „desfăşurarea pură a ideii“. Din această perspectivă, întâlnirea mea cu Noica a fost doar parţial reuşită. Dar asta o ştiu abia acum. El m-a pus pe o cale bună şi greşită în acelaşi timp. Ca structură, Cioran mi-ar fi convenit din punctul de vedere al tăierii mele stilistice şi de viaţă mult mai mult. Pentru că mă interesa infinit mult mai mult să exprim ceea ce gândesc şi, deopotrivă, simt decât pura derulare a unor gânduri abstracte. Pe de altă parte, recunosc că am o atracţie deosebită pentru travaliul pur al minţii, aşa încât cealaltă latură a structurii mele a putut rămâne o vreme în surdină. Anii au trecut, iar primul meu gest de revoltă a fost chiar Jurnalul…, din care tonul unui tratat de filozofie dispăruse cu desăvârşire. Până atunci, scrisesem Tragicul, studii despre o teorie a simbolului, exegeze la Platon, mă preocupa o carte despre limită…
Aşadar, în ce mă priveşte se pune mereu problema cum îmi împart „destinul cultural“ între, să zicem, vocaţia de a vorbi la persoana întâi şi o alta, manifestată într-o mai mare măsură, de a vorbi în numele impersonalului, gândului pur, al ideilor ş.a.m.d. Dacă o să mai am nişte ani buni în faţă, am să încerc să găsesc acea direcţie care, pentru prima oară, ar urma să-mi satisfacă aceste două feţe interioare pe care cred că le am: mi-ar plăcea să îmbin ştiinţa de a rafina o idee cu vibrato-ul persoanei care scrie şi care trebuie să se implice în discurs.”
Grija lui Liiceanu este rezistenţa lui Cărtărescu, pentru care “nu s-a schimbat nimic”.
Care Cărtărescu? Cel care scria că Heidegger şi Noica sunt doi bătrânei cu bască, unul dintre ei frecând maieutica prin cârciumi?
Dacă chenodoctul Cărtărescu l-ar fi citit pe Heidegger cu bască cu tot ar fi aflat ce e cu Dumnezeu a murit (şi ar fi ştiut cum s-o apuce în teza lui de doctorat dată cu Paul Cornea, stalinistul care vorbea de lapte cu Ana Pauker şi cu ultracriminalul Nikolschi) şi ce e cu nihilismul european (şi nu s-ar mai fi excitat postum la canoanele lui Manolescu)…
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
PS: Eu il propun si pe Patapievici in viitorul clip al “marilor romani” cu cercei, ghiuluri si masele de aur, ca tot si-a cumparat un metru patrat de pamant la Rosia Montana, pentru a bloca investitia. In atentia SPP: Presedintelui Basescu de ce nu i-a spus? I-a fost frica ca va pati ca alt “mare roman”, Peter Eckstein Kovacs?! 🙂 ) )
PPS: Mi-a placut si declaratia “romaneasca”, de-a dreptul “patriotica”, a realizatorului clipuletului cu “actrita romana :)celebra” Maia Morgenstern (apud un analfabet “nationalist”), pe numele lui Robert Tiderle 🙂 : “Se discută foarte mult de aurul de sub Roșia Montana. De oamenii care trăiesc la suprafață nu pare să-i pese nimanui. Goana asta după aur, în secolul 21, este dezgustătoare, atâta vreme cât ne batem joc de niște cetățeni români și de istoria noastră :). Sunt lucruri mai importante decât casete cu bijuterii mai pline.”
Acesta este romanul 🙂 Tiderle de la “Papaya Advertising”, potrivit sursei:
– (1) Dreptul președintelui României de a verifica corespunderea candidatului cu funcția de ministru are ca temei legal Decizia 356 din 2007 a Curții Constituționale a României. Decizia prevede următoarele: „Aceste audieri privesc corespunderea pentru funcţie a candidaţilor propuşi de primul-ministru privitor la pregătirea generală, pregătirea în specialitatea domeniului, experienţa în materie, instruirea şi aptitudinile pentru funcţia în domeniu, reputaţia neştirbită şi moralitatea, condiţii necesare şi indispensabile funcţiei de ministru.”
Sunt curios si eu, apropo de aceasta prevedere, cam care era “reputatia nestirbita” a guru-iste imbibate de alcool si alte mehlemuri prin Gara de Nord si Golful Francezului, cat si “moralitatea”, la data numirii ei in functia de ministru al Justitiei? Poate cea de mai jos?
Citesc pe mai multe site-uri de stiri : “Monica Macovei şi-a exprimat sprijinul pentru GayFest 2011.” Mai citesc: “Am trimis invitaţii mai multor partide din România, pentru a lua parte la acest eveniment, iar Monica Macovei a fost singurul politician care ne-a răspuns şi care şi-a exprimat sprijinul pentru această manifestare ce are ca scop respectarea drepturilor omului, fără discriminare pe orice motiv, inclusiv orientare sexuală sau identitate de gen”, a precizat Florin Buhuceanu, reprezentant ACCEPT.
Pe blogul Monicai Macovei insa, niciun cuvintel care sa confirme sau sa infirme cele spuse public de Buhunceanu. Nici pe site-ul PDL.
Mai caut. Si gasesc, totusi, pe site-ul unui ziar national, o confirmare oficiala a celor spuse de Buhuceanu: “Încă din anii ’90 am fost alături de asociaţia ACCEPT pentru abrogarea art.200 şi eliminarea discriminării pe motiv de orientare sexuală din legea penală. Rămân alături de asociaţia ACCEPT şi comunitatea de gay, lesbiene, bisexuali şi transexuali, precum şi heterosexuali care împărtăşesc scopul de a trăi cu demnitate în România, cu respectarea tuturor drepturilor, fără discriminare pe orice motiv, inclusiv de orientare sexuală sau identitate de gen. Orientarea sexuală este unul dintre criteriile de nediscriminare prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, scrie Monica Macovei, membra GDS si PDL, partid din familia conservatoare PPE, într-o scrisoare adresată asociaţiei homosexualilor.
Ceea ce inseamna, deduc, ca Monica Macovei a rezolvat toate problemele care n-o lasau sa doarma: coruptia din PDL, chestiune care a preocupat-o foarte tare, inainte de alegerile din partid, care au si propulsat-o, de altfel, tot pe liste, in functia de vicepresedinte PDL, a finalizat si Codul Etic al membrilor PDL si, odata cu punerea sa in practica, nu se mai pun acum probleme de integritate la pedelisti, s-a terminat si cu coruptia si cu clientelismul politc, deci, a facut curatenie!
Si, daca tot a terminat curatenia la PDL si se plictiseste, nu?, de ce nu s-ar plimba, Monica Macovei, sambata, brat la brat cu homosexualii si lesbienele in marsul lor, prin centrul Capitalei? La urma urmei, e zi de weekend si fiecare e liber sa faca ce vrea!
Nota Red: Conform HJ nr. 6727/25.10.1996a Judecatoriei Sectorului 2 Monica Luisa Macovei este membra fondatoare si de onoare a asociatiei homosexualilor si lesbienelor ACCEPT
“HR Patapievici folosește termeni gen “maniheism” cu ușurința cu care se gândește la “onanism”, uitând să se închidă la prohap atunci când deschide gura.” –Eugen Mihaescu
PATA(pievici) DE PE ICR
Când eram student la Institutul de Arte Plastice — devenit astăzi Universitatea de Artă — pe la jumătatea anilor ’50, un model, care în afară de faptul că ne poza, îl ajuta pe profesorul de anatomie artistică Gheorghe Ghițescu și aducea, împachetat în ziar (“Scânteia”), de la morgă, un antebraț ecorșat pentru ca să-l desenăm. Proaspăt scos din formol, hoitul puțea de te trăsnea. Numele modelului era Alexandru Paleologu.
Aceeași senzație de greață mi-a revenit astăzi căutând câteva citate printre însăilările — care se doresc “dăștepte” și nu sunt decât inepte — din corespondența adresată de HR Patapievici “modelului” devenit “Excelența Sa Ambasadorul”. Scrisorile sunt semnate “Cu supușenie”!… Apropo, Alexandru Paleologu s-a căsătorit cu una dintre colegele mele de studenție, pe atunci tânăra pictoriță Gabi Ionescu, și astfel se născu “ambasadorașul” (așa îi spuneau funcționarii de la ambasada României din Paris) Theodor Paleologu! În fine, iată, scoase din “mlaștina hârtiei” cum scria Arghezi, frazele patapieviciene:
– “Românii au devenit un popor de oameni urâți (în ambele sensuri: lipsiți de frumusețe și trezindu-și mutual ura).”
– “Oamenii valizi în România de azi sunt tâmpii, flecarii, extropiații, gângavii și
crapuloșii. Constat că inima acestui popor s-a împietrit.”
– “Ies pe stradă și nu văd oameni normali. Ca într-un coșmar, aproape toți cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, își bâțâie ochii, dau din picioare ca apucații, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioțenii.”
– “(…) a fi român nu este numai ingrat, este și injust. Este, în orice caz, aproape o
ocară.”
– “Poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească
(votul universal și egal), a început să spună numai prostii. Cred cu convingere că garanția progresului în România este votul cenzitar. România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie. Politicienii noștri de frunte au realizat perfect incapacitatea boborului de a furniza elementele inteligente ale unei opțiuni politice libere și mature.”
– “Pentru că în condițiile votului universal și egal dictează cei cu urina puternică.
România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu. Este inutil să-l salvezi pe imbecil de propria sa vocație(…)”
– “În noi izbucnesc, vrând nevrând, gesturile melo-epileptice, scobitul în nas, scuipatul în farfurie, argumentarea prin înjurături, zbieretul cu spume la gură etc. E o mojicie înnăscută, ceva de țăran care, crezând că poate ajunge boier cu apucături de precupeață, s-a instalat nesimțit în casele orășenilor devenind ireversibil și inconștient țărănoi.”
– “Trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim (…) sau să o folosim numai pentru înjurături.”
– “Odată ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu-ți mai poate face nici măcar milă. Numai un sfânt îl mai poate salva (dar acela, dacă o va face, se va pierde pe el).”
– “(…) Ștefan cel Mare (pe care melodrama națională, în ciuda nenumăratelor curvii și ucideri, l-a declarat “sfânt”.)”
HR Patapievici e liber să bâiguie ce-i trece prin cap — dacă nu s-a găsit nimeni să-i spargă capul încă! — și să insulte poporul român, dar l-aș întreba de ce nu refuză simbria pe care o primește din banii acestui popor nefericit, venită direct din truda celor insultați? Pentru asta însă ar trebui să aibă ONOARE, iar el se comportă ca un milog. Să demisioneze odată și să se dedice despicării firului în patru într-o instituție unde se vor găsi destui pacienți care să-i admire elucubrațiile! HR Patapievici folosește termeni gen “maniheism” cu ușurința cu care se gândește la “onanism”, uitând să se închidă la prohap atunci când deschide gura.
Arivistul uită că un poet excepțional cum era Alexandru Macedonski, din cauza unei epigrame nefericite în care îl insulta pe Eminescu, a fost acoperit de uitare. Iertată-mi fie comparația dintre Patapievici și Macedonski, “proportion gardée” cum zice francezul! Caragiale, atunci când l-a creat pe Rică Venturiano, l-a avut ca model pe actorașul Ventura, stâlp de cafenea la “Capșa”, cel care l-a atras în cursă pe Eminescu și l-a predat asasinilor. HR Venturianovici, contemporanul nostru, președinte al Institutului Cultural Român, a încercat și el, nefericitul, să îl ucidă pe Eminescu a doua oară și l-a numit, fără rușine, “cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm.” Patapievici, este evident, nu știe că GENIUL este nemuritor.
Sunt convins, și asta mă mai liniștește, că Patapievici va plăti pentru șiragul de măgării pe care a încercat să ni-l vândă ca fiind din perle de cultură. Va trebui curând să se uite peste umăr, în urmă, să vadă dacă îl urmărește cineva fie în țară, fie acolo unde va încerca să se refugieze.
Eugen Mihăescu Membru de Onoare al Academiei Române
Un expert in masonerie m-a anuntat cu doua zile inainte de sentinta Instantei in cazul “Trofeul Calitatii” ca daca Adrian Nastase va fi condamnat, in ciuda lipsei de probe materiale concrete si chiar in apropierea zilei sale de nastere (22 iunie), atunci asistam la o rafuiala masonica. Dupa cum se stie, masonii domina instantele de judecata, ceea ce ar trebui, totusi, sa preocupe “organele” speciale, tinand cont ca este vorba de o asociatie cu caracter secret. Macar ANI ar trebui sa se autosesizeze, pe criteriul incompatibilitatii. Desigur, asta nu se va intampla niciodata. Sa revenim la “sinucigas”: potrivit zvonurilor, Adrian Nastase se afla in ultima perioada “in adormire” ca urmare a faptului ca nu a respectat anumite ordine ale conducerii masoneriei din care face parte. Pe seama razbunarii masoneriei a fost pusa si pierderea alegerilor prezidentiale de catre Nastase, in 2004. La vremea respectiva, in anumite cercuri s-a afirmat ca Adrian Nastase, care se comporta ca un voda prin loboda inca de dinainte de alegeri – vezi porecla pusa de Ion Iliescu: “Arogantul” – chiar inainte de ultimul tur a refuzat sa mai raspunda la solicitarile venite din partea unor “mari maestri”. Drept urmare, a fost ras. Procesul de azi, in urma caruia a fost condamnat cu executare, are legatura, intamplator, tocmai cu acele alegeri. Semnalul ca poate fi vorba de o rafuiala masonica l-a dat ezoteristul-sef al PSD, Viorel Hrebenciuc, cel care a tinut sa-l suspende pe Traian Basescu cu un numar exact de voturi, pentru a avea o conotatie masonica foarte clara: 322. Ieri seara, la TVR Info, Hrebenciuc a calificat condamnarea lui Adrian Năstase la doi ani de închisoare cu executare drept un “sacrificiu ritualic”. Mai multe n-a spus. Importanta era alaturarea celor doua cuvinte. Si rana banala pe care si-a provocat-o in zona gatului fostul premier al Romaniei si candidat prezidential poate avea legatura cu un semnal emis de Nastase catre masonerie. Sa fim seriosi: daca vanatorul Nastase chiar isi propunea sa se sinucida isi tragea glontul unde trebuie si astazi corpul lui trona cu o gaura imensa in plus (vezi video mai jos cu Smith & Wesson Revolver calibrul 45 – Update: ulterior s-a afirmat ca calibrul e mai mic. Circul e, insa, maxim! 🙂 ) in holul sediului PSD din Kisselef sau poate chiar la Palatul Poporului. Plus: unde e arsura pe care ar fi facut-o declansarra armei la cativa centimetri de fata? Zgarietura de la gat poate avea in simbolistica masonica semnificatie de cerere de ajutor si iertare, mana la gat fiind unul din semnalele prin care masonii cer ajutorul “fratilor” in caz de urgenta. De ajuns, a ajuns la urgenta. Si nu la inchisoare.
Despre rolul avut de Nastase in masoneria din Romania gasiti detalii pe acest Forum
Fostul senator PSD si “parinte al Constitutiei”. Antonie Iorgovan, sustinea, inainte sa moara, ca Nastase apartine unei gasti de “infractori homosexuali si masoni” (vezi declaratiile lui mai jos).
IORGOVAN INAINTE SA MOARA: “AM FOST IRADIAT!”
Antonie Iorgovan, 2006
Antonie Iorgovan, 2007
“Ori eu, ori ei. Am constituit consiliul de onoare care va judeca toate cazurile. Daca debarcarea lui Nastase nu este urmata si de alte debarcari, nu am facut nimic. Gasca patatilor, asa cum ii spun eu, ar fi bine sa-si pregateasca glontul pe teava, ca numai asa ma vor putea opri. Ar trebui sa-si anunte killerii ca de acum incolo va fi care pe care”
Senatorul PSD Antonie Iorgovan a murit in urma unui “cancer galopant”, care l-a transformat intr-un an, dintr-un om corpolent intr-o stafie. Decesul senatorului Antonie Iorgovan s-a produs joi dimineata, in jurul orei 3, la o clinica din Viena, in urma unui stop cardio-respirator pe fondul unui cancer de pancreas. Iorgovan a parasit pe 29 septembrie Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti pentru a pleca la o clinica din Austria, la cererea sa.
“Eu nu l-am facut homosexual pe Ilie Sarbu. Evident ca nu-l vedeam la homosexuali, dar categoric mi s-a confirmat ca este mason. Pai, daca este mason si Frunzaverde este tatal lor si ei merg in genunchi, cum pot ei sa fie vreodata adversari politici si sa sara la gatul lui Frunzaverde?”
Cititi mai jos supozitia lui Iorgovan privind moartea sa: IRADIAT!
Tumoarea maligna la pancreas a lui Antonie Iorgovan, diagnosticata acum un an, s-a extins, medicii afirmind ca, in acest moment, cancerul s-a generalizat. Cu doar citeva luni in urma, Iorgovan se bucura ca a reusit sa invinga intrucatva boala. Se zvoneste ca senatorul ar fi marturisit, in cadrul unei discutii cu citeva colege din Parlament, ca a cistigat, macar episodic, o batalie grea. Era bucuros de victoria sa in fata cancerului, dar, in acelasi timp, era convins ca nu boala il rapune treptat, ci complotul criminal. “Ma bucur ca inving nu boala, ci raul pe care mi l-au facut altii” – ar fi marturisit Iorgovan.
Intrebat de colege ce vrea sa spuna, de fapt, prin aceste cuvinte, senatorul a explicat ca e constient de faptul ca o astfel de boala este fatala. In cele din urma, senatorul ar fi pus punctul pe “i”: “Pai nu vi se pare ciudat ca toti care am fost la revolutie avem acum probleme? Cu toti se intimpla ceva rau. M-au iradiat!”
Iorgovan a spus, in cadrul unui talk-show la B1TV, ca medicii care l-au tratat l-au informat ca boala sa a fost provocata de iradiere. “Boala mea, dupa toate calculele doctorilor, a plecat de la o iradiere… Deci, candva, mi s-a pus o bucatica de uraniu, nu mai mult, am intrebat si eu cit trebuie… atat, o bucata de uraniu, pe care ti-o pot atasa pe un scaun cind te duci la o conferinta”. (Surse: VIP, B1TV) 31/01/2007
Nastase si sustinatorii sai – o gasca de homosexuali
de Marius Pirlea , Beatrice Nechita Senatorul PSD Antonie Iorgovan a afirmat ca din gasca lui Nastase fac parte deputatul Eugen Bejinariu, fostul ministru al agriculturii Ilie Sarbu, fostul secretar general al guvernului Serban Mihailescu, fostul ministru al turismului Dan Matei Agathon, presedintele CJ Vrancea, Marian Oprisan, si Gabriel Oprea. Senatorul PSD Antonie Iorgovan a facut, vineri, la Craiova declaratii incendiare, tinta principala fiind fostul premier Adrian Nastase.
Iorgovan a declarat, intr-o conferinta de presa, sustinuta dupa lansarea cartii sale “Tratat de drept administrativ”, ca Adrian Nastase isi alegea oamenii dupa anumite criterii, printre acestea numarandu-se “apartenenta la homosexualitate si masonerie“. “Demisia lui Nastase este o demisie intarziata.
Ar fi trebuit sa se produca mai de mult. Demisia lui Nastase este inceputul sfarsitului pentru anumiti oameni si un anumit mod de a face politica in PSD si in alte partide. Nastase si gasca lui sunt expresia de cumetrie dintre politica si matusa Tamara. ”
“Este exact ceea ce nu trebuia sa existe ca imagine pentru social-democratie. Criteriul de apartenenta la aceasta gasca a fost in primul rand homosexualitatea, in al doilea rand – masoneria si in ultimul rand – infractionalitatea. Cum pot fi numite persoanele care se ocupa cu traficarea functiilor, daca nu infractori”, a spus Iorgovan. “Criteriul de promovare in gasca era homosexualitatea. Acesta nu ar fi fost relevant din punct de vedere politic, dar e relevant pentru ca au ascuns aceste lucruri”, a punctat Iorgovan.
Senatorul PSD a afirmat ca din gasca lui Nastase fac parte deputatul Eugen Bejinariu, fostul ministru al agriculturii Ilie Sirbu, fostul secretar general al guvernului serban Mihailescu, fostul ministru al turismului Dan Matei Agathon, presedintele CJ Vrancea, Marian Oprisan, si Gabriel Oprea.
Iorgovan a spus ca toti acestia ar trebui sa se retraga din partid. “Ori eu, ori ei. Am constituit consiliul de onoare care va judeca toate cazurile. Daca debarcarea lui Nastase nu este urmata si de alte debarcari, nu am facut nimic.
Gasca patatilor, asa cum ii spun eu, ar fi bine sa-si pregateasca glontul pe teava, ca numai asa ma vor putea opri. Ar trebui sa-si anunte killerii ca de acum incolo va fi care pe care”, a conchis Iorgovan. (Hotnews, Adevarul)
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – Vladimir Tismaneanu
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor.” – Kant, Critica raţiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentală, în secţiunea a doua intitulată Despre timp, în par. 4, Expunerea metafizică a conceptului de timp
“Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor”. – Patapievici, Omul recent, Humanitas, Trei editii
“Kant a scris Critica raţiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat“. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
“Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ – Andrei Plesu, Despre ingeri, Humanitas, 2010, p 260
“A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….“ – Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme, L‘Herne, Paris, 1981, p. 81
Caz destul de rar, Andrei Pleşu copiază în câte două cărţi deodată. El scrie în Despre îngeri (ed. cit., p. 260) şi în Limba păsărilor (ed. cit., p. 253), fără să citeze pe nimeni: “Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ Andrei Pleşu plagiază din Henry Corbin, traducător el însuşi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrări capitale despre filosofiile Iranului. – Constantin Barbu, Pamfletul Negru
Si, “intamplator”, acum, cand Victor Ponta a sters putin pe jos cu CC al GDS, recte Tismaneanu, Patapievici, Lazescu, Dobrincu si alti tovarasei, aflam, via “o sursa anonima” (cat curaj au intelectuanalii nostri!) ca e si el un plagiator. Sa plateasca, desigur! Dar oare n-ar trebui sa stea putin la rand?
Maestrul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica, a publicat dovezi de necontestat privind plagiatele “elitei” ICR-iste, recte Patapievici, Plesu, Liiceanu, Cacartarescu si Manolescu. Le prezint, din nou, mai jos, in speranta ca vor fi civilizati cu totii si nu-l vor lasa pe Ponta sa li se bage in fata la coada de dezdoctorat a plagiatorilor si profitorilor tuturor regimurilor.
Ziaristi Online:
Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, continua dezvaluirile sale cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici dar nu-i uita nici pe Cartarescu si Manolescu. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni). Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei.
În ţara “catindaţilor” cu nume sonore – dl. Labă sau dl. Muia – aleşi cu entuziasm de electoratul din urbea lor, nu este o surpriză că, la conducerea unei şuşe, un cămin cultural cu pretenţii internaţionale, se află un “telectual”, un zero care se contorsionează disperat ca să devină opt, gata oricând să răspundă cu “Să trăiţi!” la apelul Șefului său.
Indrăgostit de propria imagine, se lăţeşte pe micul ecran, pe a cărui sticlă lasă o prelungă urmă de bale. Nu ştiu cine l-a linguşit şi i-a băgat în cap că ar avea ceva din André Malraux. Ştiu doar că, de câte ori are ocazia, îşi ţine falca în palma dreaptă, bătătorită nu de sapă, ci de strădania de a-şi produce o zvâcnire de plăcere.
Zgâmboiul se screme zilnic la oliţă, fixând un petec de hârtie higienică şi scrie: “Apa este udă!” Mirosul banilor îl ameţeşte. Şi-a trimis consoarta să lucreze la Banca Naţională; acolo chiar şi şoferul guvernatorului câştigă pe lună mai mult decât idolul său Popey marinarul. Când se întoarce seara acasă, muierea miroase mai bine decât amanta: ea pute a bani…
Hâr de aici! Struţo-cămilă inventată de venetici, admirată şi aşteptată de “legionarul” Untaru, care s-a prefăcut de curând în cenuşă! Iosif Chişinevschi sau Leonte Răutu ar fi trebuit să te admire, căci te-au mângâiat pe creştet când aveai lumânări la nas, puiule de năpârcă! Auzi mă, dromaderule? Cu un pai îţi voi frânge cocoaşa!
În crepusculul Bucureştilor, înecaţi în Coca Cola şi în grăsimea de la McDonald, scălâmbăielile, pe care le crezi telegenice, sunt caraghioslâcul catodic al figurii tale palide, bolnave de preţiozitate. Nu te mai isprăveşti odată, măi, deşiratule?
Pamfletul integral insotit de cateva desene-editoriale publicate de Eugen Mihaescu in presa americana, laZiaristi Online
June 29th, 2012 
VR 
Sigur ca Victor Ponta are dreptate in Cazul Plagiatului: nu el a plagiat!, ci “negrisorii” care i-au scris Teza de Doctorat pe vremea cand era secretar de stat in Guvernul Nastase (2003). Si, daca ne gandim ca conducatorul lui de doctorat era Insusiul 🙂 Adrian Nastase, cel care il si alinta “micul Titulescu”, cam cine din cadrele sistemului ar fi putut refuza “onoarea si placerea” de a fi “negrisor” pe plantatia PSD? Suspecti principali de serviciu (cu scuzele de rigoare dar asta e viata) sunt chiar cei despre care se spune astazi ca i-ar fi plagiat Victor Ponta: profesorii Ion Diaconu (foto sus cu Vladimir Putin), Dumitru Diaconu si Vasile Cretu. Oare de ce nimeni nu observa ceea ce este atat de evident? Il vedeti pe Victor Ponta scriindu-si teza de doctorat noaptea, dupa zeci de ore de munca de Partid si de Stat, la lumina lumanarii tinuta de bona filipineza, dupa ce i s-a creionat deja traseul de viitor prim al Romaniei lui Nastase?! Sa fim seriosi!
Posted in 
Tags: 
