Ziarul Adevarul a publicat azi tulburatoarea marturie a lui Dionisie Agache despre uciderea bestiala a tatalui sau, colonelul post-mortem Aurel Agache, in decembrie 1989, la Targu Secuiesc. Fiul ofiterului roman maltratat pana la moarte si batjocorit si dupa de catre o hoarda de maghiari se lupta si azi in Justitie pentru pedepsirea criminalilor tatalui sau. Dionisie Agache relateaza pe site-ul creat in memoria tatalui sau – Agache.org– avatarurile acestui proces, dupa prezentarea cazului la Curtea de Apel chiar pe 14 iunie a.c.: “După acest termen mi s-a confirmat încă odată presupunerea că de fapt miza acestui proces este ca fiul ucigașului și neamul lui să scape de plata celor 25000 de lei daune morale și materiale. Mai mult ca probabil vor reuși să scape de plata acestor daune morale, lucru pe care îl știam încă din momentul depunerii apelului. Din punctul meu de vedere această miză pe care o joacă fiul ucigașului nu are importanță, iar pentru noi miza acestui proces rămâne în continuare ca ucigașul Paizs să fie considerat încă odată responsabil pentru uciderea tatălui meu. Restul este ”balet juridic”.”, scrie Dionisie Agache in postarea sa despre cel de-al al treilea termen al Dosarului 37089/3/2009 (1142/2011), desfasurat la Curtea de Apel București, Secția a II penală, în procedura de revizuire inițiată de Paizs Ferenc, fiul ucigașului Paizs Octavian.
Fiul colonelului Agache dezvaluie pe site si intreaga increngatura a Grupului de interese care i-a aparat si ii apara si azi pe criminalii unguri, dintre care nu lipsesc capii UDMR, extremistii si “reformistii” maghiari Tamas Sandor, Gyorgy Frunda si Katona Ádám, alaturi de Laszlo Tokes si Ion Iliescu, presedintele care i-a gratiat pe ucigasii ofiterului roman.
Va prezentam mai jos acest Dosar intocmit de Dionisie Agache:
Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
Interviu in revista Romania literara, dupa mineriada din 13 – 15 iunie 1990 si fotografii memorabile pentru prietenia dintre “Niki” si Ionel
Ziaristi Online: Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.
Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt, reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.
Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.
Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.
Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).
De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.
In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:
Ziaristi Online continua sa publice extrase din exceptionala lucrare a istoricului american Larry L Watts „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” – „Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”, aflata in curs de aparitie la Editura Rao. Dupa o sinteza despre Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor si o aluzie la o tema la zi, Izolarea Romaniei de catre Rusia sovietica prin intermediul agentilor sai din Franta si Germania, intram astazi in miezul uneia dintre cele mai cunoscute afaceri de spionaj ale KGB, derulate pentru prafuirea Romaniei. In episodul de astazi, istoricul american il acuza frontal pe Mihai Caraman, fost ofiter de rang inalt al DIE, de faptul ca a lucrat ca agent dublu, in favoarea spionajului sovietic. Mihai Caraman a fost primul sef al SIE dupa 1989, instalat de Guvernul FSN condus de Silviu Brucan, Ion Iliescu si Petre Roman, cu Sergiu Celac (Serghei Cealik) ca sef al diplomatiei, la randul sau suspectat pana azi ca agent in favoarea Rusiei (dupa ce tatal sau, originar din Gagauzia, a fost, de asemenea, un colaborator al structurilor URSS). Devenit celebru pentru penetrarea NATO in anii razboiului rece, Caraman poarta de atunci, in urma sa, ca o umbra de care nu va scapa pana la capatul vietii, suspiciunea de fi tradat Romania. Complicatul joc al informatiilor nu va elucida insa niciodata pe de-a-ntregul aceasta asertiune. Fragmentul din lucrarea masiva a lui Larry Watts pe care il prezentam azi elucideaza in plus misterul unei crime: asasinarea la Bucuresti a unui colonel francez,Cheyron d’Abzac, la sfarsitul anilor ’70. Astfel, Larry Watts il contrazice pe fostul sef al DST, Jean Rochet, care, in cartea sa de memorii aparuta si in Romania, cu prefata lui George Maior – 5 ani in fruntea DST -, afirma ca a suspectat automat Securitatea de aceasta crima (pag 121). Istoricul american este ferm in declaratiile sale: colonel francezCheyron d’Abzac a fost asasinat de KGB, ca parte a razboiului clandestin dus de sovietici impotriva Romaniei. Cel putin o cartita sovietica era chiar la varful serviciilor romanesti, intareste Watts: Nicolae Doicaru, seful lui Pacepa.
Caraman a fost unul dintre ofiţerii DIE care a continuat serviciul clandestin în slujba stăpânilor sovietici
O anchetă DSS lansată aproape un deceniu mai târziu a scos la iveală faptul că, la momentul respectiv, rezultatele lui Caraman „se bucurau de o apreciere deosebită în cadrul DIE, precum şi din partea unor servicii de informaţii externe, în special în Franţa”, unde a fost caracterizat ca „unul dintre cei mai mari spioni contemporani”. Ancheta a stabilit că „se ştia” că informaţiile obţinute de la agenţii săi din NATO au fost „oficial transmise în întregime” Moscovei pe parcursul anului 1963, „şi apoi în sinteză în cadrul unui schimb de informaţii cu serviciile sovietice”, existând suspiciuni că ar fi oferit o copie a tuturor documentelor obţinute. KGB şi GRU au considerat informaţiile sale atât de importante, încât au stabilit „contacte directe” cu acesta, fără supraveghere din partea serviciilor române:
Prin urmare, pe teritoriul ţării noastre au avut loc mai multe discuţii între consilierul sovietic de la acea vreme, Skomorohin, şi general maior Mihai Caraman, la care nu a mai participat niciun alt cadru DIE. Mai mult, general maior Mihai Caraman a fost invitat singur la Moscova să ia parte la o serie de discuţii cu liderii serviciilor de informaţii sovietice, iar unul dintre membrii acestor servicii chiar l-a vizitat pe general maior Mihai Caraman la Paris, în timp ce acesta se afla la post în Franţa.
A fost impresionantă „înţelegerea deosebită” pe care serviciile de informaţii franceze au arătat-o faţă de Caraman încă de la începutul misiunii sale, la ceva timp după ce acoperirea lui a fost distrusă în repetate rânduri din cauza unor erori profesionale. De exemplu, Caraman a „făcut paradă” în mod ostentativ în jurul capitalei franceze împreună cu agentul său principal, reprezentantul Argentinei la NATO, Robert van der Veille, în limuzina ambasadei române: Cu toate că se ştia faptul că argentinianul era homosexual, general maior Mihai Caraman l-a vizitat pe acesta acasă, lângă Paris, fără să informeze ambasada, şi de mai multe ori a rămas acolo peste noapte. De asemenea, nu a ezitat să-şi viziteze agentul chiar la biroul său NATO. Acest aspect nu putea să scape serviciilor franceze de contrainformaţii, şi nici nu poate fi explicat printr-o anumită toleranţă din partea acestor organe, deoarece, în perioada respectivă, activitatea românilor aflaţi la post în Franţa era urmărită cu atenţie şi cu un interes deosebit, inclusiv prin intermediul unor operaţiuni de supraveghere.
Reputatul publicist si investigator Vladimir Alexe ne-a oferit spre publicare online, in serial, lucrarea sa care a starnit frisoane politice la vremea aparitiei ei si i-a provocat si un accident de masina cu dedicatie de la Ion Iliescu. Este vorba de Biografia Secreta a CANDIDATULUI MANCIURIAN: Ion Ilici Iliescu. Preambul:
I.
PETELE ALBE DINTR-O BIOGRAFIE ROSIE
Pentru familia lui Ion ILIESCU, lumina a venit, intotdeauna, de la Moscova
1.
“RESCRIEREA PERMANENTA” A PROPRIEI BIOGRAFII – REFLEXUL LIDERILOR
COMUNISTI IN CAUTARE DE LEGITIMITATE POLITICA
Biograflile liderilor comunisti ai secolului XX ilustreaza, probabil, cel mai bine acel fenomen straniu de continua rescriere a istoriei, specific societatilor de tip totalitar, fenomen descris cu acuitate de George Orwell in romanul “1984″. Adaptarea permanenta a trecutului la linia partidului din prezent, operatiune intreprinsa de functionarii umbrelor, dintr-un suprarealist minister al adevarului orwellian, a avut, intre altele, si acea consecinta absurda, traita insa pe viu de cetatenii statelor comuniste ale Europei de Est: biograflile liderilor comunisti erau rescrise permanent, in birourile sectiei “cadre” a partidului, atat in cursul vietii, cat si dupa moartea acestora. Rude incomode, inclusiv cele de gradul intai, puteau disparea ca prin farmec din biografia oficiala sau isi modificau post-mortem, cat ai bate din palme, traiectoria vietii. Rolul unei mame naturale dar incompatibila, cine stie din ce motiv; cu biografia marelui carmaci, putea fi preluat foarte bine de o alta mama, care corespundea criterulor partidului, exact ca un rol dintr-o piesa de teatru. O sotie a marelui conducator care, intr-un moment de disperare, se sinucisese, nu disparea numai din biografia oficiala a liderului, ci si din toate dictionarele, jurnalele de film, precum si din fotograflile oficiale. Personajul principal al noii biografli putea fi teleportat direct in mijlocul unor evenimente cu care nu avusese, de fapt, nici o tangenta dar al caror lider putea deveni – retroactiv – printr-un simplu truc fotografic ori grafologic, ori putea fi exfiltrat, pur si simplu, din documente considerate prea stanjenitoare pentru biografia sa de lider. Cum ar fi, de pilda, o nota informativa data in tinerete la politic ori o fotografie de grup, alaturi de alt lider, cazut intre timp in dizgratie. Se puteau fabrica, de asemenea, martori si ticlui marturii, in functie de necesitatile biografice ale momentului, dupa cum, la fel de bine, puteau disparea, hocus-pocus, martorii reali si marturiile
autentice. Procesul de rescriere permanenta a biografiei unui lider comunist corespundea acelei continue nevoi de legitimitate a personajului, o legitimitate justificata de ambitiile politice si de setea obsesiva de putere. Caci, pentru ca un asemenca individ in varful piramidei puterii ori sa amusineze in jurul acesteia, decenii la rand – in timp ce lumea, mentalitatile si valorile se schimbau neincetat (uneori de o maniera dramatica) – era limpede ca numai printr-o rescriere permanenta a biografiei aceasta putea deveni compatibila cu prezentul – cu orice prezent – asigurandu-i personajului legitimitatea, care sa-i justifice puterea ori ambitiile
de putere.
Absenta din ultimile luni a fostului presedinte Ion Iliescu, atat din cadrul blogosferei cat si din prima linie a activitatilor PSD, se explica nu prin faptul ca liderul comunist a murit ci prin acela ca lucreaza la “un volum retrospectiv” care trece in revista anumite momente din viata fostului sef de stat, petrecute inainte de Revolutie, dar si dupa momentul decembrie ’90. In exclusivitate pentru Inpolitics, Iliescu promitea, pe 21 septembrie: “Ma voi intoarce in blogosfera intr-un viitor apropiat!”. Dupa numai o saptamana, pe 29 septembrie, Ion Iiiescu titra pe blogul sau: Revin la blog!. Motivul: a finalizat manuscisul. Mai rapid decat toata presa romana, ziarul Curentul a reusit sa obtina, in exclusivitate, de la editorul lui Ion Iliescu de la fosta Editura Politica, extrase din memoriile “batranului edecar” al unei ideologii moarte, aproape la fel ca si el. Bomba de presa merita reprodusa mai jos:
Viaţa mea – cum am devenit comunist, cum am rămas ce-am fost
de Ion I. Iliescu
Vine o vreme când fiecare trebuie să-şi facă bilanţul, să-şi scrie adevărata biografie, înainte de sosirea iminentului sfârşit, până nu apucă alţii să ţi-o facă. Am spus-o şi o repet, voi ieşi din politică doar cu picioarele înainte, asta nu înseamnă însă că trebuie să ne băgăm picioarele în noua generaţie: Ponta este într-adevăr cam cârlan şi cam fără minte pentru vârsta sa – are şi preferinţe sexuale pe care nu pot să le comentez, eu la vârsta lui rupeam în două, pe şantierele tineretului din Albania, rusoaice trupeşe şi albaneze negricioase, ca ţigăncile de pe strada mea din Olţeniţa, dar asta e… cârlanul până creşte şi termină de supt de la cei mai în vârstă, ca mine, mai dă şi el din copite, mai împunge, ce să-i faci, tinereţea revoluţionară scuză multe.
A sosit momentul să fixez în scris, pentru eternitate, vorba lui Volodea Tismăneanu, băietul Ciungului (pour le conaisseurs), fostul meu camarad din tinereţea bolşevică, sinergia faptelor care m-au preumblat prin meandrele concretului – de la începuturile şi originile de familie, până la, sper, viitorul bust monumental din sediul PSD, că mi-e clar deja că Băsescu va pune beţe în roate ideii instalării bustului meu, după obştescul sfârşit, în grădina Cotroceniului, palatul în care mă tem că barbarul acesta se va eterniza, mai ales că suspendarea asta nu cred că va aduce rezultatele scontate, a venit prea pe nepregătite şi, ca de obicei, profesorul Voiculescu va da chix, aşa cum ne-a obişnuit. Bine, el nici nu prea s-a descurcat în politică, ca de obicei îi va ieşi 1 la sută din ce spera, dacă nu eram eu să-l ridic în Parlament, rămânea pe veci un nimeni pe banii lui nea Nicu. Oricât ar părea de ciudat, familiaritatea mea cu Ceauşescu este un fapt, deşi nu mulţi cunosc istoria mea de familie, sunt unii care au ştiut că practic Ceauşescu, mai ales Elena, mă adoptase cumva.
Este o istorie complicată – are şi unele note de intimitate pe care nu aş vrea să le detaliez aici, mai ales că fostul ministru de Externe al lui Ceauşescu, Ştefan Andrei, a povestit unor derbedei (animale) din presă că dormeam la picioarele Elenei Ceauşescu, ceea ce era adevărat, însă conotaţia denotativă a unei ştiri de tipul „Iliescu în pat cu Ceauşeasca“ nu acoperă pe deplin adevărul gol-goluţ. Eu eram micuţ pe vremea aceea, iar Elena mă lua cu dânsa pe când îl vizita pe Nicolae la puşcăria unde se afla şi taică-meu, închis pentru convingeri progresiste. Elena lua de cu seară o gazdă în apropierea penitenciarului şi, fireşte, dormeam în acelaşi pat mai mulţi, deoarece ea mai primea câte un muncitor zdravăn în odaie, eu eram ciucit la picioarele lor şi eram deseori, dimineaţa, plin de zgârieturi pe nas de la unghiile strâmbe şi cioturoase – am acumulat unele frustrări în acele nopţi, mai ales că din când în când câte un muncitor se mai plictisea de Elena şi vă imaginaţi prin ce treceam eu, până să înţeleg, maturizându-mă, că a fi bisexual nu este o ruşine, ba chiar poţi deveni sursă de inspiraţie pentru un tânăr piţi superb, comunist avântat cum eram şi eu la vârsta sa, Dragoş Bucurenci, educat deja bine de tot de bunul meu prieten din vremea Tescaniului, Andrei Pleşu.
Dupa ce s-a zvonit ca ar fi murit, cel putin in spatiul virtual, Ion Iliescu a revenit ieri din convalescenta pentru a se razboi din nou cu Radu Moraru, Nasul de la postul B1TV. Pe blogul sau de ex-presedinte arestabil, Iliescu sustine nu numai ca Romania nu a cerut ajutor militar din partea URSS in timpul Revolutiei din 1989, dar Moscova a respins categoric orice posibilitate de interventie in cursul acelor evenimente, chiar daca SUA ar fi acceptat tacit acest lucru.
“Media a relatat pe larg vizita la Bucuresti a lui M.S.Gorbaciov, cu prilejul lansarii ziarului « Puterea », pentru ca prezenta celui ce a marcat viata politica a sfarsitului de secol XX – nu poate trece neobservata. Atat eu, cat si fostul presedinte Emil Constantinescu, am fost invitati la dejunul oferit de organizatori, la restaurantul “Casa di David”, cat si la festivitatea de lansare a ziarului si la conferinta de presa, organizate, in aceeasi seara la Clubul Diplomatic”, scrie blogarul Ion Iliescu.
“In ziua de 24 decembrie 1989, secretarul de stat James Backer s-a adresat oficial conducerii URSS cu sugestia ca SUA n-ar obiecta daca URSS, respectiv Tratatul de la Varsovia, ar interveni militar in Romania pentru a stopa varsarea de sange. Ministrul de Externe al URSS a respins categoric aceasta sugestie (ca si adjunctul sau Aboimov, in convorbirea cu Ambasadorul american Matlock). Iar la 26 decembrie 1989, Gorbaciov – aflat la ‘Congresul Poporului din URSS’ a raspuns ziaristilor: ‘Nici romanii nu ne-au cerut asa-ceva, iar noi am decis sa renuntam la ‘doctrina Brejnev'”, explica Ion Iliescu pe blog, intr-o postare care are ca subiect prezenta lui Mihail Gorbaciov la Bucuresti.
Fostul presedinte al Romaniei mai apreciaza ca fiind “de-a dreptul ridicole” toate speculatile pe tema rolului “turistilor din URSS – agenti KGB deghizati” la Revolutie, informeaza Ziare.com.
“Isteria intretinuta artificial de catre unii, pe aceasta tema, nu are nici-un temei, iar asemenea obsesii maladive ne aduc doar daune de imagine, sunt adevarate diversiuni mediatice. Ele sunt subordonate actiunii generale de contestare si de denigrare a Revolutiei Romane si a celor ce au jucat un rol activ, asumandu-si atunci si riscuri si raspunderi. Aceasta exprima lipsa de respect fata de poporul roman si fata de un moment istoric din evolutia sa”, mai apreciaza Ion Iliescu cu referire la serialul prezentat de B1TV privind evenimentele din Decembrie 1989. (Surse: Ziare.com si Iliescu-KGB)
La 80 de ani, dependentul de etnobotanice ex-preşedinte al României s-a aflat saptamana trecuta in campanie electorala la Râmnicu Vâlcea, pentru a-l susţine pe candidatul PSD la primăria municipiului,Remus Grigorescu (care, dupa taifunul politic starnit de Iliescu in oras, a reusit sa aiba 38 de vizitatori pe site-ul de campanie). Intors la matca, in Primaverii, cinstitul bolsevic si-a postat ieri noapte impresiile de calatorie. Pe langa auto-promovarea lansarii (de doua ori) a cartii sale “România şi lumea… la confluenţa secolelor XX şi XXI”, aparuta – unde altundeva? – la Editura “Tehnica” 🙂 , mai bine de jumatate din articolul de pe blogul personal este consacrat unei reclame desantate la hotelul care l-a gazduit. Un “hotel-minune” al carui proprietar este milionarul liberal Nicu Sofianu, personaj cotat in Top 300 cu vreo 200 de milioane de euro si care, culmea, a cochetat cu ideea de a candida din partea PNL la primaria orasului. Ce sa intelegem, ca fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, a inceput sa se achite pentru serviciile de cazare cu Publictate fara “P”? Si-a platit camera sau a fost platit pentru reclama de pe blog? Cititi si va amuzati (oricum, e destul de profi):
2. O impresie deosebită mi-a lăsat noul hotel din Râmnicu Vâlcea – SOFIANU – “unicul Hotel – Muzeu din România” – cum îi place patronului său să menţioneze .
Este într-adevăr un unicat. Şi este meritul dlui. Sofianu , un om cu mare deschidere către artă. Hotelul este o veritabilă galerie de lucrări de artă plastica : o serie de sculpturi din marmură , plasate la intrare , îi întâmpina pe clienţi , iar în interior , toate spaţiile ( săli de conferinţe, restaurant , holuri şi chiar camere ) , găzduiesc lucrări de pictură contemporană, din toate zonele din ţară si Republica Moldova.
Pe lângă amplasamentul foarte reuşit, lângă Parcul Zăvoi din central oraşului , confortul modern pe care îl oferă – dotarea cu lucrări de artă, creşte gradul de atractivitate al hotelului – dându-i o virtute în plus – aceea de lăcaş de cultură.
June 21st, 2011 
VR 
Ziarul Adevarul a publicat azi tulburatoarea marturie a lui Dionisie Agache despre uciderea bestiala a tatalui sau, colonelul post-mortem Aurel Agache, in decembrie 1989, la Targu Secuiesc. Fiul ofiterului roman maltratat pana la moarte si batjocorit si dupa de catre o hoarda de maghiari se lupta si azi in Justitie pentru pedepsirea criminalilor tatalui sau. Dionisie Agache relateaza pe site-ul creat in memoria tatalui sau – Agache.org – avatarurile acestui proces, dupa prezentarea cazului la Curtea de Apel chiar pe 14 iunie a.c.: “După acest termen mi s-a confirmat încă odată presupunerea că de fapt miza acestui proces este ca fiul ucigașului și neamul lui să scape de plata celor 25000 de lei daune morale și materiale. Mai mult ca probabil vor reuși să scape de plata acestor daune morale, lucru pe care îl știam încă din momentul depunerii apelului. Din punctul meu de vedere această miză pe care o joacă fiul ucigașului nu are importanță, iar pentru noi miza acestui proces rămâne în continuare ca ucigașul Paizs să fie considerat încă odată responsabil pentru uciderea tatălui meu. Restul este ”balet juridic”.”, scrie Dionisie Agache in postarea sa despre cel de-al al treilea termen al Dosarului 37089/3/2009 (1142/2011), desfasurat la Curtea de Apel București, Secția a II penală, în procedura de revizuire inițiată de Paizs Ferenc, fiul ucigașului Paizs Octavian.
Posted in 
Tags: 
