Curajosul ziarist Ion Spanu, colegul meu de proces cu Gabriel Liiceanu in Cazul Liicheanu —–Profitorul tuturor regimurilor, Oculta si Intelectualii rosii (termen pe 20 februarie a.c.) face un pustiu de bine necunoscatorilor presei din Romania si republica un articol antologic al parintelui jurnalismului roman de atitudine, marele gazetar si ganditor national Mihai Eminescu. Este vorba chiar de ultimul sau articol din “Timpul”, scris inainte de a fi arestat si transformat in primul ziarist roman detinut politic si tratat psihiatric ca forma de eliminare a sa din viata publica.
Mihai Eminescu: Pentru libertatea presei
Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu despre libertatea presei.Foto: Roncea.ro
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea ?
Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.
Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.
(Timpul, Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S)
Dupa cum informa ziaristul Ion Spanu, colegul meu de proces cu Gabrigel Liiceanu – patronul fostei edituri a PCR, actuala Humanitas, suspectat ca nu a platit la stat TVA in valoare de 3 milioane de euro – , Curtea de Apel a decis: Cazul “Liicheanu” continuă la Tribunalul Bucureşti. Este vorba de un proces care dureaza de cinci ani de zile, un proces in care pretinsul filosof fara opera ataca suburban libertatea presei, solicitand “daune morale” de 100.000 de euro. Jurnalistul Ion Spanu a prezentat in “Cotidianul” de ieri unul dintre articolele care stau la baza acestui atentat la libertatea de expresie, o adevarata lovitura de stat pastorita de Valerica Stoica impotriva liberei informari a opiniei publice. Este vorba de articolul publicat de exterminatul ziar ZIUA in care sunt devoalate cateva dintre plagiatele si fraudele morale ale lui Liiceanu, confirmate si de maestrul Constantin Barbu, articol intitulat memorabil LIICHEANU. Astazi, va prezint, la randul meu, celalalte articole incriminate de atentatorii din curtea GDS: editorialele Oculta, de Sorin Rosca Stanescu si Profitorul tuturor regimurilor, scris de subsemnatul, cat si materialul care i-a scos din minti pe mafiotii “societatii civile”, o demantelare a gastii sorosite pastorite de Traian Basescu si Monica Macovei, perfect valabila si astazi: Intelectualii rosii manipuleaza Romania. Articolele s-a dorit sa fie rase de pe suprafata internetului prin stergerea arhivei ZIUA de catre Sorin Ovidiu Vintu la cererea expresa a lui Tismaneanu si Patapievici, amploaiatii sai la revista de neo-comisari ai culturii romane, “Idei in dialog”. In ciuda acestei tentative de stergere a istoriei si ardere a cuvantului demna de inaintasii lor nazisti si bolsevici, aparatori ai presei libere au reusit sa le salveze oferindu-mi sansa sa le reproduc astazi, pentru iubitorii adevarului si dreptatii. Citindu-le veti intelege mai usor de ce ne urasc acesti impostori patentati si agenti antiromani de cea mai joasa speta: le-am expus Reteaua! Personal, desi sunt aparat de una dintre cele mai mari case de avocatura din Romania si chiar din Europa si de alte foruri adaptate provocarilor de toate genurile, nu m-ar deranja sa pierd acest proces pentru a-l putea inscrie apoi in analele CEDO, la capitolul LICHELE EUROPENE. Mai amintesc ca speta in cauza – deconspirarea agentilor neo-kominternisti din curtea lui Basescu – mi-a atras alte doua procese ce privesc delictul de opinie, unul cu Mihnea Berindei, pus de Vladimir Ilici Tismaneanu, si altul cu Patapievici, castigat cu brio, impreuna cu Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane. In acelasi timp, dupa un alt articol de opinie, intitulat “Limba lui Ungureanu“, Grupul pentru Dialog Social – printr-un apel public semnat de o liota de “intelectuali” – a cerut nici mai mult nici mai putin decat eliminarea subsemnatului si a altor ziaristi ai ZIUA din presa. O data cu instalarea lui Mihai Razvan Ungureanu la conducerea formala a Serviciului de Informatii Externe (SIE), acest lucru s-a si petrecut. Curat democratic, coane Traiane! Concluzia din articolul privind intelectualii rosii, pusa de un mare eminescolog, este extrem de actuala si azi, cand planul neo-kominternului ARDe Romania: “Aceste miscari intelectualiste au avut totdeauna scopul pe care-l au si astazi: sa atraga intelectualul catre politica. Odata scopul atins, nu mai e loc de mistificari, e ca si cand ai spune ca nea cutare e imbracat in portocaliu – cand se vede de la doua poste ca e rosu ca racul intre castraveti”. Iata “vina” noastra, cuvantul liber:
Oculta
de Sorin Rosca Stanescu
Dupa exemplul de trista notorietate oferit nu cu multa vreme in urma de 50 de persoane care s-au autointitulat reprezentanti ai intelectualitatii romane si au sarit in apararea neprihanitului Traian Basescu, iata ca acum asistam la un scenariu asemanator. Semn ca imaginatia promotorilor este destul de saraca. Oficial, mitingul pro-Macovei programat maine este pus la cale de sase organizatii nonguvernamentale. Membrii Partidului Democrat au anuntat ca vor participa in masa. Pentru mai multa confuzie, la ora programata, in Piata Universitatii este o aglomeratie maxima. Ce semnificatie are implicarea ONG-urilor in lupta politica dintre guvernanti si Opozitie, care are drept miza statutul controversatului ministru al Justitiei? Ce determina sase ONG-uri, din cateva sute existente, si personalitati publice sa abandoneze oferta unor repere morale, pentru a manca politica pe paine? Si pe bani publici?
Este de notorietate faptul ca Parlamentul, cu o covarsitoare majoritate, a aprobat o motiune simpla impotriva ministrului Justitiei. Cele sase ONG-uri isi asuma o miza extrem de riscanta: aceea de a asmuti o parte a populatiei impotriva forumului legislativ al tarii. A celui mai important garant constitutional – dintre puterile statului – al democratiei. In incercarea de a deslusi ce se ascunde in spatele acestei neobisnuite initiative, colegii mei de la Departamentul de Investigatii au descoperit o intreaga imbarligatura de interese care leaga respectivele ONG-uri si Ministerul Justitiei intr-o adevarata oculta. Unele fundatii sunt atat de noi, incat site-ul lor nu ofera nici un fel de informatii. Altele sunt mai cunoscute. De pilda, Academia de Advocacy a avut un contract de asistenta tehnica cu ministerul condus de Macovei. Contra cost. Unul din sponsorii celorlalte organizatii este Freedom House care, in 17 ianuarie 2005, a primit fara licitatie de la Ministerul Justitiei, prin Macovei, 31.568 euro pentru elaborarea unei strategii. In fine, Societatea Academica din Romania – condusa de Alina Mungiu-Pippidi si avandu-l fondator pe Andrei Plesu, fost demnitar FSN, PD si fost consilier prezidential – se face vinovata, ca organizatie, cel putin de un grosolan fals intelectual. Aceasta denumire apartinand, de drept, Academiei Romane. Si fiindca vorbim de fals intelectual, nu ne ascundem intentia de a publica o dezvaluire terifianta legata chiar de personajul pus in fruntea acestei liste de activisti politici ad-hoc. Si anume, Gabriel Liiceanu. Iar pentru a fi corect, ma simt obligat sa pun intrebarea: ce cauta, in fruntea manifestatiei politice pro-Macovei, Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Roman, slujba si ea oferita de Guvern? Tot pe bani publici, cum sunt cei platiti de Macovei, pentru ca sase ONG-uri sa o acopere.
Dar pana maine, rezultatul unor minime investigatii pe care le publicam azi ne arata ca personajele aflate in epicentrul miscarii pro-Macovei, identice cu sustinatorii asidui ai presedintelui Basescu, sunt extrem de strans legate si deloc dezinteresat unele de altele. Ca si ONG-urile pe care le reprezinta. Care nu sunt deloc neguvernamentale, de vreme ce sunt finantate, din bani publici, chiar de catre persoana pe care au decis sa o apere. De cine? De cetatenii acestei tari, carora Justitia lui Macovei, cu teribila debandada pe care a introdus-o, le sta in gat. Si nu in ultimul rand, o apara in fata Asociatiei Magistratilor din Romania, care o condamna pentru aservire politica. Asa cum condamn eu oculta.
Intelectualii “rosii” manipuleaza Romania
de Victor Roncea
Sase asociatii neguvernamentale organizeaza, astazi, un miting in Piata Universitatii pentru “sustinerea luptei anticoruptie si a celor care poarta efectiv aceasta lupta, in special a ministrului Justitiei Monica Macovei”, dupa cum suna anuntul acestora. Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Academica din Romania (SAR), APADOR-CH (n. red. – a carei presedinte a fost actualul ministru Macovei), Grupul “Offensive”, Academia de Advocacy si Freedom House au lansat o “Chemare la miting”, la care sunt asteptati si membri ai Partidului Democrat si ai organizatiei Miscarea de Integrare Spirituala in Absolut (MISA). Manifestarea de strada este intitulata, ridicol, “Martisor Anticoruptie”. Respectivele organizatii care devin practic pe fata din “ne-guvernamentale” in “pro-guvernamentale” au beneficiat si beneficiaza de fonduri si sprijin guvernamental, dupa cum a demonstrat ieri ziarul ZIUA. Mai grav este insa faptul ca una – Freedom House – este de origine americana iar filiala din Romania compromite prin actiunea de azi statutul organizatiei-mama, dupa cum este prezentat pe site-ul sau oficial: “Freedom House este o organizatie independenta ne-guvernamentala; o organizatie non-profit si ne-partizana”.
Cine sunt sustinatorii
Cine sunt insa intelectualii care sustin un (singur) ministru si un (singur) partid politic? Printre ei, aceiasi care au lansat celebrul de acum “Apel al intelectualilor”. Gabriel Liiceanu care dirijeaza “corul intelectualilor” a primit cea mai dotata editura a PCR, Editura Politica, – practic pe gratis – de la Ion Iliescu, cel caruia i-a cerut spasit scuze zilele trecute pentru o afirmatie facuta la TVR.
Moda listelor nu este noua in Romania post-decembrista: nu intamplator, semnatari de pe ultimul Apel pot fi regasiti, la inceputul anilor ’90, pe “lista intelectualilor” care cereau eliberarea odiosului “Gogu” Radulescu, fostul membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din inchisoare, pe motive “umanitare”. Apoi, in anul 2000, aceiasi “intelectuali” semnau pentru “salvarea democratiei” cerand “poporului” sa voteze cu Ion Iliescu, fostul secretar de partid al PCR, acuzat atat pentru crimele din 1989 cat si pentru cele din iunie 1990. Nu putem sa nu observam, in cazul recent, cateva aspecte: din lista initiala a celor 50-60 de semnatari, cel putin sase sunt fosti nomenclaturisti comunisti (10%), altii sunt beneficiari sau fac parte din Reteaua Soros (20-30%) iar altii sunt infiltrati in Presedintia Romaniei sau viitori paraziti ai statului, ocupanti de noi functii in diplomatie si administratie, aiuritori de cap ai presedintelui.
Macovei si Basescu, sustinuti de intelectuali nomenclaturisti
Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pippidi, Armand Gosu, Ruxandra Cesereanu, pe langa faptul ca sunt apropiati sau membri ai GDS, au fost si sunt platiti de Administratia Prezidentiala pentru asa-zisul “Raport Final” plin de mistificari asupra comunismului. Apoi, Magda Carneci, Mircea Mihaies si Horia Roman Patapievici sunt in conducerea Institutului Cultural Roman, aflat sub autoritatea presedintelui Romaniei, care este si presedinte de onoare al ICR. Intr-un editorial confuz publicat in presa zilei de ieri, cu titlul “Memoria incetosata” un reprezentant de seama al “societatii civile” aprecia ca “tentativa nomenclaturistilor si informatorilor de a reveni in forta l-a ajutat pe Basescu sa se replieze”. Sa se fi referit oare la colegul sau, Horia Roman Patapievici? Iata ce scria acesta intr-un editorial din Evenimentul Zilei: “Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi”. Probabil ca Patapievici chiar are “memoria incetosata”, pentru ca adevarul este cu totul altul.
Adevarul despre Patapievici
Si anume: Dionis Patapievici – nomenclaturist comunist – a fost un om cu puternice convingeri prosovietice, inca de dinainte de 1940, dupa cum singur a sustinut. Dupa 1944, a lucrat ca translator de limba rusa pentru trupele Armatei Rosii la o sectie de militie din Viena. A fost membru activ al Partidului Comunist Austriac, de unde a fost transferat in cadrul Partidului Muncitoresc Roman, in luna august 1948. “In aceasta perioada am activat in cadrul organizatiei de masa Austria-URSS, in perioada de pregatire a examenelor de licenta, la elaborarea lucrarii de diploma “Banca de Stat si Sistemul bancar in URSS” – lucrarea amintita si-a propus drept scop demascarea calomniilor antisovietice, aratandu-se superioritatea sistemului economic socialist”, dupa cum afirma acesta in autobiografia sa. In tara, dupa ce a lucrat la Institutul de Studii Economice a RPR, din 1950 a fost angajat la Directia Operatiunilor Banesti din Banca de Stat. Vladimir Tismaneanu povesteste cum se juca in copilarie cu Horia Roman Patapievici pe strazile Cartierului Rosu – Primaverii.
Turnatorul Marchis, stalp al Cancelariei Ordinelor prezidentiale
Mai mult: fostul profesor de fizica este cercetat penal pentru actiunea de reconspirare a unor turnatori ai Securitatii pe timpul cand a ocupat o functie calduta in Colegiul CNSAS. Concret, conform declaratiilor sale, in anul 2002, Patapievici a avut cunostinta de colaborarea cu Securitatea a lui Sorin Antohi, membru de baza al GDS, dar nu l-a deconspirat. De altfel, este de observat ca majoritatea celor deconspirati sau chemati la CNSAS pana acum fac parte atat din grupul sustinatorilor Monicai Macovei cat si al Grupului pentru Dialog Social, infiintat cu aportul direct al ex-comisarului ideologic sovietic Silviu Brucan: Sorin Antohi, Smaranda Enache, Dan Oprescu, Mihnea Berindei, Iustin Marchis, etc. Pacatosul parinte Marchis, dupa deconspirarea sa de catre Civic Media si ZIUA, s-a retras din GDS, “pentru a nu dauna imaginii Grupului”. Dar, (culmea!) si-a permis sa faca parte in continuare din Cancelaria Ordinelor aflata sub Administratia Prezidentiala a Romaniei. Astfel, el este membru al Consiliului de onoare care acorda cea mai inalta distinctie a tarii – Ordinului national “Steaua Romaniei”.
Alaturi de SAR-ul Alinei Mungiu, care a propus o solutie ruseasca pentru Basarabia – federalizarea dupa “modelul Cipru” care transforma Tiraspolul separatist in subiect egal cu Chisinaul – GDS-ul si Grupul Soros sunt colportorii si sustinatorii conceptului de “moldovenism” care face azi ravagii si in Moldova si in Romania. In studiul semnat de Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stat, “Relatia Romaniei cu Republica Moldova” prezentat in 1995 in Est si Vest se impune distinctia etnica dintre “romani” si “moldoveni” , in beneficiul kominternistilor de la Chisinau. Mircea Mihaies denunta ieri, revoltat, in EvZ, “vechii activisti”, “obedienti, lacomi si lipsiti de caracter” care se pun in slujba “oligarhilor-moguli” impotriva democratiei, uitand sa se uite mai bine in jurul sau, al intelectualilor dilematici. Profesorul Nae Georgescu ii radiografieaza sintetic: “Aceste miscari intelectualiste au avut totdeauna scopul pe care-l au si astazi: sa atraga intelectualul catre politica. Odata scopul atins, nu mai e loc de mistificari, e ca si cand ai spune ca nea cutare e imbracat in portocaliu – cand se vede de la doua poste ca e rosu ca racul intre castraveti”. (ZIUA, Februarie 2007)
Celebrul proces Liiceanu vs „Ziua”, în care sînt implicaţi şi ziariştii Sorin Roşca Stănescu, Victor Roncea şi Ion Spânu, se va relua la Tribunalul Bucureşti după aproape doi ani de suspendare. Aşa a decis Curtea de Apel Bucureşti, după ce procesul fusese suspendat pentru că SC Ziua SRL intrase în procedura de lichidare.
Reamintim că procesul (Dosarul nr. 14976/299/2007) a fost deschis de scriitorul Gabriel Liiceanu după ce, în februarie 2007, ziarul ZIUA l-a acuzat de plagiat din mai multe lucrări, între care şi „Sein und Zeit” de Martin Heidegger, de falsificarea unui trecut de pretinsă dizidenţă, de omiterea unor pasaje din Marx în lucrările reeditate după Revoluţie şi de trădarea lui Noica (articolul „Liicheanu”, scris de Ion Spânu), ori de fraudele de la Editura Humanitas (articolul „Intelectualii roşii” si editorialul “Profitorul tuturor regimurilor”, scrise de Victor Roncea. Sorin Roşca Stănescu a fost chemat în instanţă pentru editorialul „Oculta”.
Gabriel Liiceanu (apărat de fostul ministru al justiţiei, Valeriu Stoica) a solicitat plata unor despăgubiri în valoare de 100.000 de euro de la cei trei ziarişti pentru că i-ar fi fost afectată imaginea.
În prima instanţă, Gabriel Liiceanu obţinuse o sentinţă favorabilă, însă Tribunalul Bucureşti a dat cîştig de cauză celor trei ziarişti, şi a casat hotărîrea Judecătoriei, trimiţînd cauza spre rejudecare. Între timp, după ce ziarul ZIUA a fost preluat de Sorin Ovidiu Vântu, şi-a încetat apariţia, iar societatea care-l edita a intrat în lichidare (arhiva electronica a ziarului ZIUA fiind rasa de pe suprafata internetului la cererea lui Tismaneanu si Patapievici, angajatii lui Vintu la “Idei in Dialog”, cel din urma fiind si beneficiar al unui “Volvo” de lux de la mogulul puscarias).
Decizia din această săptămînă a Curţii de Apel Bucureşti redeschide acest proces, el urmînd să fie reluat în perioada următoare la Tribunalul municipiului Bucureşti.
Dosarul are în acest moment peste 2.000 de file, majoritatea fiind depuse în apărare de către jurnaliştii acuzaţi de Liiceanu şi reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai spectaculoase procese în care sînt implicaţi nişte ziarişti.
De-a lungul timpului, Gabriel Liiceanu a dat mai multe interviuri legate de acuzaţiile aduse de ZIUA, însă nu a reuşit să se disculpe, astfel încît instanţa este chemată acum să decidă dacă articolele respective au relatat despre fapte adevărate sau Liiceanu a fost doar calomniat.
Publicăm mai jos unul dintre cele trei articolele care au stat la baza acestui proces spectaculos.
Ionela Predescu
Ion SPÂNU:
LIICHEANU
Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe aşa de pur cum vrea să pară în repetatele sale Apeluri naţionale. El a plagiat în cărţile sale din operele altora, şi-a antedatat texte pentru a-şi justifica o dizidenţă imaginară – într-un cuvînt defineşte prin comportament exact tipul pe care îl condamnă: licheaua.
Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui să fugă ca dracul de tămîie de cuvîntul lichea şi asta pentru că, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea să-şi afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care înseamnă om de nimic, netrebnic, secătură, fie din macedoromânul liche, neogrecul lekés, albanezul likje sau bulgarul leké, care înseamnă pungaş, ticălos sau şmecher (v. „Dicţionarul enciclopedic”, vol. IV, ed. Enciclopedică, 2001, p. 104 şi Alexandru Ciorănescu – „Dicţionarul etimologic al limbii române”, ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detaşa de semnificaţiile dure ale cuvîntului lichea, deşi, ca moralist al naţiei, Gabriel Liiceanu ar trebui să ţină cont de lucrurile din viaţa sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piaţă (abandonarea propriului copil înainte ca acesta să se nască, etc.) într-un alt jurnal al său, „Uşa interzisă”, unde se autointulează „un impostor de anvergură” (p. 85). Grav este că impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde şi în sfera prestaţiei sale publice ca intelectual, elitismul său fiind mai degrabă un soi de lichelism pur. Să exemplificăm.
Cei care au citit romanul autobiografic al lui Gabriel Liiceanu şi au văzut listele de cumpărături făcute de MRU prin locurile pe unde acesta a dat până acum cu sapa probabil că au observat că aceşti „cărturari” sunt fraţi de… cremă, întrucât amândoi au pasiunea de a se unge bine!
Când era şef la SIE, Mihai Răzvan Ungureanu cumpăra din banii statului „unguent rectal” şi „comprimate vaginale”, în valoare de 250.000 euro! Abia instalat ca prim-ministru, acelaşi MRU a cumpărat de vreo 300.000 euro balsam de buze, apă de urechi, „plasturi mici pentru băşici” şi alte sulemeneli.
Prefăcut, maliţios, efeminat, cu o voce erectilă, fostul supleant al CC al UTC pare, mai degrabă, o femeie încarcerată în pielea unui bărbat. Preocupările sale din perioada când deţinea funcţii importante în stat demonstrează cu prisosinţă câteva slăbiciuni ale firii, ce trădează o mare pasiune pentru un tip de snobism pe care nu-l poate înţelege în toată dimenisunea lui decât unul care simte la fel.
GabriGel Liiceanu şi voluptăţile sale cremoase
Cel care-i seamănă perfect, din acest punct de vedere, şi care l-a inspirat în aceste excese cosmeticale ce frizează ridicolul este traducătorul Gabriel Liiceanu. Acesta, în – să-i zicem – romanul său autobiografic „Scrisori către fiul meu”, scrie cu feminină sensibilitate:
„Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“ („Scrisori catre fiul meu”, de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 2008, pag. 193).
Parcă am fi în faţa destăinuirilor unei gheişe, ale unei curtezane de la curtea nu ştiu cărui rege destrăbălat sau a unei cadâne din haremul vreunui sultan!
Ungueanu, între balsamul de buze şi unguentul rectal
Neavând talent de scriitor, „cărturarul” Mihai Răzvan Ungureanu îi dă replica lui Liiceanu pe lista de cumpărărturi de la SIE şi de la Guvern:
„50 de tuburi de unguent rectal, 10 tuburi de cremă vaginală, comprimate de ginkgo biloba ori granule homeopate, viagra (la SIE) şi Plasturi mici tratament pentru băşici, Deodorant stick sans alcool Armani Code by Giorgio Armani, Lip Care with propolis organic beeswax and olive oil, Deodorant roll-on Neo by Givenchy, Eau florale Petale de rose lotion naturelle, Antiperspirant deodorant roll-on – Clinique skin supplies for men, Cremă Apivita Men’s care Antiwrinkle anti-fatigue, Givenchy pour homme blue label aftershave, Cremă de faţă Clinique skin supplies for men maximum hydrator, Cremă Bepanthene Plus, Baneocin unguent de la Sandoz, BioRepair Zahncreme, Spray Forest Essentials – Stress Reliever, Spray Forest Essentials – Sound Sleep, Apă de urechi Odol Extra Fresh, Deodorant Armani Code bz Giorgio Armani, Parfum Lolita Lempika, Deodorant – Neo – by Givency, Deodorant roll-on Neo by Givency, Voltaren Emulgel, Parfum Lalique White, Givenchy pour homme blue label, eau de toilette vaporisateur spray, Parfum Roadster by Cartier, Parfum Givenchy Play, Parfum Fahrenheit by Dior, Loţiune de corp L’Occitane Lait corporele Verveine, Gel de duş L’Occitane Gel douche Verveine, Cremă de mâini Apivita Hand Care, Cremă de mâini Clinique Stop sign Hand repair , Parfum Mont Blanc Hommo Exceptionnel eau de toilette” (pe lista de protocol a Guvernului).
Oricine poate să observe că aceste două personaje au gusturi comune în privinţa unor creme de corp sau parfumuri, astfel încât este uşor să ne imaginăm întâlnirea dintre Liiceanu şi MRU:
„- Oh, excelenţă, ce frumos îţi miroase mânuţa a cremă Clinique, şi urechiuşa a Odol fresh!
– Da, şi ţie, maestre, cum îţi pute hoitul a lavandă Roger&Gallet!
– Dar nu ai simţit aroma mea Molton Brown?
– Ei, cum să nu, dragul meu, dar era s-o confund cu parfumul meu Lalique White!
– Vai, cum ai putut să comiţi o asemena impietate, doar ştii că această cremă nu merge decât cu damful lui Bois d’Argent de la Dior!
– Scuze. Dar, ia spune-mi, de ce mergi aşa crăcănat?
– A, o nimica toată, am o micuţă fisură anală de care nu mai scap.
– Şi nu ai încercat noul unguent rectal?
– Ba da, dar am auzit că e mai bună crema vaginală din gama Armani Code.
– Bine, pa, te sărut, dragul meu!
– O nu, să nu faceţi asta, că abia ce am dat pe buze cu Lip Care with propolis organic beeswax and olive oil!”
Indicaţii de regie: dacă vreţi să lecturaţi cu voce tare acest dialog imaginar, trebuie, musai, să începeţi de la nota „si”, astfel încât persoanjele să fie recunoscute mai uşor!
Cărtărescu: „Mi-am băgat botul în sexul ei blond”
Dincolo de glumă, aceste două – pardon! – aceşti doi închipuiţi au şi modele livreşti, ca orice snob din galeria lui Molière. Înaintaşul lor este tot un maestru al limbajului piţigăiat: aspirantul la Premiul Nobel – nota „si”, vă rog! – Mircea Cărtărescu! Şi el descrie într-un volum de poezie (scris împreună cu soţia sa, poeta Ioana Nicolaie, pe vremea când aceasta era doar nevasta prietenului său) tot un fel de ungere, numai că, pe vremea aceea, crema era luată direct de la sursă. Iată-i şi pe cei doi în plină desfătare, aşa cum se descriu singuri:
Ioana Nicolaie scrie: „Coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţâţele ei nehrănite/ iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe”.
Mircea Cărtărescu îi răspunde: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” „iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe” (din vol. „40238 TESCANI”).
În faţa unor asemenea valori, cum să nu simţim noi, muritorii de rând, ca nişte bieţi locuitori ai vreunui muşuroi de furnici?
Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, care a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.
Interviul integral cu maestrul Constantin Barbu laZiaristi Online
Colegul meu de proces cu Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu, dl Ion Spanu, probabil atins putin de patima anti-Basescu a publicatiei online Cotidianul.ro, cade in eroare identificandu-l pe Cartarescu cu un apologet al lui Basescu. In realitate, sublocotenetul Cacartarescu este, la fel ca toti membri gastii de profitori ai tuturor regimurilor din care face parte (foto mai sus), un lingau de meserie al oricui este la putere. Incepand de la Ceausescu incoace. Si aici, de dragul doamnei Herta Muller, o sa vin si cu probele de rigoare. 🙂 De altfel, chiar in ianuarie anul acesta, numitul Cacartarescu ii solicita demisia lui Basescu, in cor cu “protestatarii” de meserie din Piata Universitatii. Grafomanul scatolog satofag si sccria asta chiar in Evenimentul Zilei care, se spune, este “al lui Basescu”. Alta aiureala. E a domnilor mediteraneeni la care presteaza dl Andronic de cand fostul sef al “fantomelor” SIE l-a pus pe senile si a invartit de cheita cu azimut Marea Moarta. Dar sa-l lasam pe micul gigant al porno-literaturii ICR sa vorbeasca liber: “Eu nu cred că revoltele din acest ianuarie agitat sunt revolte anti-sistem, cum începe să circule un fel de cuvânt de ordine. Sunt revolte evident împotriva Puterii, considerată vinovată de diverse rele, între care pe primul loc se află scăderea nivelului de trai. Personal, sunt foarte de acord şi cu demisia lui Traian Băsescu, şi cu alegerile anticipate. Am tot spus-o de un an şi jumătate, şi doar reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să recunoască asta: Traian Băsescu şi-a epuizat, în primii trei-patru ani ai primului său mandat, capitalul de încredere şi popularitate, iar al doilea mandat l-a surprins fără idei şi proiecte noi, depăşit de situaţie din punct de vedere politic. Am spus-o şi o repet: Băsescu este un om al trecutului. Nu el e problema României de azi” (Evz.ro). De altfel, chiar si in septembrie 2010, Cartarescu spunea acelasi lucru, incercand sa-si scuze umplerea buzunarelor cu valuta lui Ceausescu via “conservatorul” Voiculescu, la Jurnalul National, unde juisa, intelectual, fireste, alaturi de mai dreptacii Dorin Tudoran si Volodea Tismaneanu: “Epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei. Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt şi nenorocit.” (Adevarul). Asa cum Plesu si Liiceanu “s-au lepadat de Basescu”, a facut-o, asadar, si micul gigant nerecunoscut al lui Manolescu, sublocotenentul scribulet la revista Activistul a Securitatii, Mircea Cartarescu.
Eroarea dlui Spanu, care publica articolul cu titlu vibrant “Îmi bag p… în regina Angliei” – Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu, în “Orbitor”, reiese chiar din propriul text, in care acesta argumenteaza ca limbile dambovitene pe care i le-a plasat regulat dosului lui Basescu l-au facut sa fie publicat in “n”-spe limbi straine de catre cosangeanul sau galitian Patapievici, pe banii prostilor de patibulari romani si cu concursul fostei informatoare DIE Catrinela Plesu, azi directoare ICR. Dupa cum arata dl Spanu, Cartarescu a inceput sa fie tradus si publicat de ICR pe vremea lui Constantinescu iar operatiunea onaneanua pe banda a continuat, bine-mersi, si in epoca Iliescu! Iata: 1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999; 2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000; 3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); 4 Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson). Sunt convins, asadar, ca, daca Nastase iesea presedinte, Cacartarescu ar fi devenit sinecuristul profund numarul unu al Cotrocenilor rosii, ca doar, dupa cum scrie singur, “ii placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” si, innebunit de placere, e posibil ca ar fi speriat tot SPP-ul cu strigate reproduse artistic in “Orbitor”, ca “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” . Cu exeptia acestor mici erori subsemnez la articolul colegului meu de proces Ion Spanu si astept, cu incredere, continuarea!
Cititi si va cruciti:
Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu, scrie în “Orbitor”:
“Îmi bag p… în regina Angliei”
Romanul pornografic al scriitorului dâmboviţean a fost tradus în mai multe limbi pe bani publici din bugetul Institutului Cultural Român. Cine l-ar fi tradus şi publicat pe modestul poet optezecist dacă România i-ar fi puricat mai serios opera?
Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile pământului!
Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier care aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul Nobel de gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul 2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A “Literatura”.
Ce ar fi citit Băsescu în romanul lui Cărtărescu?
Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit următoarele:
– “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).
-“Mă fu… în ea de Casa Albă?” (pag. 241).
– “CIA ce căcat e” (pag. 242).
– “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
– “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: “Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).
– “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
– “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185).
– “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău” (pag. 339).
– “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfircul matern, din care supsese odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339).
– “Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381).
– “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).
– “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si vulve” (pag. 519).
“Am exersat sodomia” (pag. 519).
Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se întâlnesc la tot pasul, fără nici o motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor.
Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului
Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice. Spicuim din această risipă:
1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999
2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000
3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit)
4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny)
8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel)
11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra)
12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)
14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză).
Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un bun subiect pentru Garda Financiară.
Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui Cărtărescu, recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului «L’aile tatouée» (în româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”.
Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie consemnată într-o ştire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. «Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cărtărescu”.
De ce nu a luat Premiul Nobel?
Dar, dacă a spus cineva răspicat cine este, de fapt, Mircea Cărtărescu, aceasta este Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, care, auzind că autorul romanului „Orbitor” nu asculta în vremea dictaturii nici măcar radio „Europa liberă” şi că nu ştia că scriitorii erau urmăriţi de Securitate, a declarat pentru ziarul „România liberă”:
„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el… În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri”.
Precizăm că “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germană, care-i descrie pe susţinătorii pasivi ai unei dictaturi.
Tot Herta Müller a explicat şi de ce nu a luat Cărtărescu Premiul Nobel, susţinând că a aflat neoficial că motivul pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit de către Serviciile de Informaţii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude recunoscute ca active în cadrul mişcărilor anarhiste din Europa. Străbunicul acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul atentat asupra ţarului Rusiei Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, după care a contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta!
NewsIn: Constantin Bălăceanu Stolnici, Adrian Severin, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Andreescu, Roxana Iordache, Ion Spânu şi Şerban Orescu nu vor mai scrie la cotidianul „Ziua” din motive economice, a declarat sâmbătă, pentru NewsIn, publisherul ziarului, Mihai Pâlşu. „Am renunţat la aceste colaborări din motive economice. Decizia aparţine corpului editorial în frunte cu redactorul-şef Adi Pătruşcă”, a declarat sâmbătă, pentru NewsIn, publisherul ziarului, Mihai Pâlşu. Editorialiştii la a căror colaborare a renunţat cotidianul „Ziua” sunt Constantin Bălăceanu Stolnici, Adrian Severin, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Andreescu, Roxana Iordache, Ion Spânu şi Şerban Orescu. Redactorul-şef al cotidianului „Ziua”, Adi Pătruşcă, a confirmat despărţirea de mai mulţi editorialişti şi faptul că această hotărâre a fost luată din motive economice. „A fost o decizie luată din motive economice. Era o cheltuială pe care nu ne-o puteam permite. Vor scrie editoriale angajaţii de la ‚Ziua’”, a afirmat redactorul-şef Adi Pătruşcă. Acesta a mai arătat că publicaţia pe care o conduce avea „aproximativ douăzeci de editorialişti colaboratori”. În structura de conducere a cotodianului „Ziua” au intervenit mai multe schimbări în ultima vreme. Fostul director al publicaţiei, Sorin Roşca Stănescu, a anunţat în data de 25 ianuarie că se retrage de la conducerea ziarului, însă va rămâne preşedinte fondator şi editorialist, iar conducerea va fi asigurată de Adrian Pătruşcă şi Mihai Pâlşu. Fostul director al cotidianului “Ziua” a subliniat că nu se mai implică în politica editorială a publicaţiei. “De când am renunţat la funcţia de director, nu mă mai implic în politica editorială, nici măcar la nivel consultativ. Nu le dau voie nici măcar să mă consulte în acest sens.” Acesta a recunoscut că “sunt nişte schimbări în politica editorială”, dar a explicat că “este prematur să afirme dacă sunt în bine sau în rău”. 02 feb 2008 13:46 Reporter Cătălin Daniel Cocoş Editor senior Marius Vasileanu
February 4th, 2013 
VR 
Curajosul ziarist Ion Spanu, colegul meu de proces cu Gabriel Liiceanu in Cazul Liicheanu —– Profitorul tuturor regimurilor, Oculta si Intelectualii rosii (termen pe 20 februarie a.c.) face un pustiu de bine necunoscatorilor presei din Romania si republica un articol antologic al parintelui jurnalismului roman de atitudine, marele gazetar si ganditor national Mihai Eminescu. Este vorba chiar de ultimul sau articol din “Timpul”, scris inainte de a fi arestat si transformat in primul ziarist roman detinut politic si tratat psihiatric ca forma de eliminare a sa din viata publica.
Posted in 
Tags: 
