Versul citat de către soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti după ce a citit mesajul premierului Viktor Orban nu-i aparţine lui Sandor Petofi, ci lui Wass Albert, care a fost declarat criminal de război, scrie “Gândul”, citat de Mediafax.
Soţia ambasadorului Ungariei şi-a încheiat discursul în care a citat din Viktor Orban cu un vers din Wass Albert: “Legyen Erdély újra, ami volt!” – “Să fie Ardealul din nou ce-a fost!”. Acest vers din poemul “Eliberarea Ardealului” a fost rostit în faţa a sute de martori. Wass Albert a fost declarat criminal de război, scrie “Gândul”.
Conform cotidianului, strofa din care face parte versul este următoarea: “Legyen Erdély újra, ami volt!/ Óvjuk meg a székelyeket/ a románok rémtetteitől” (“Să fie Ardealul din nou ce-a fost!/ Să-i apărăm pe secui/ De faptele odioase ale românilor”).
Ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Oszkar Fuzes, a declarat, vineri, pentru MEDIAFAX, că nu face niciun comentariu asupra articolelor de presă, precizând însă că soţia lui nu a rostit niciodată vreun poem al lui Albert Wass.
“Soţia mea nu a citit niciodată din Wass Albert “, a spus ambasadorul.
El a ţinut să sublinieze că nu doreşte să facă niciun comentariu pe tema articolelor apărute în presă. “Ţin să subliniez că nu am niciun drept să comentez articolele de presă”, a spus ambasadorul.
Totodată, ambasadorul – care a mai spus că poemul rostit la Târgu Mureş era din Petofi Sandor – a adăugat că nici el şi nici soţia lui şi niciun oficial ungar nu au rostit discursuri care să aducă atingere demnităţii naţionale a României.
Conform Wikipedia, Wass Albert a fost un nobil maghiar, deţinând titlul de Conte de Czege şi Szentegyed. S-a născut în 1908, la Răscruci (Judeţul Cluj) şi s-a sinucis la 17 februarie 1998 în Astor, Florida (Statele Unite). A fost fiul lui Endre Wass (1886-1975) şi al baronesei Ilona Bánffy de Losonc (1883-1960). A fost inginer forestier, scriitor şi poet.
În perioada ocupării Transilvaniei de Nord ca urmare a dictatului de la Viena, prin scrierile sale patriotice, Wass a exacerbat relaţiile dintre maghiarii şi românii din Transilvania. Ca răsplată a fost premiat de înalte instituţii academice din Ungaria, fiind numit totodată membru al Academiei Ungare, “pentru cunoştinţele sale forestiere”.
În mai 1946, atât Albert Wass, cât şi tatăl său Endre Wass, au fost condamnaţi la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiţi responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, când un locotenent ungur, pe nume Pakucs, a arestat şase locuitori din Sucutard şi a executat patru dintre ei (doi români şi două evreice) în localitatea Ţaga.
Albert Wass a fost găsit responsabil şi pentru instigarea şi provocarea măcelului de la Mureşenii de Câmpie, când soldaţi unguri, conduşi de locotenentul Gergely Csordás, au ucis 11 persoane civile.
Wass este în continuare considerat oficial criminal de război, fiind documentat de Muzeul Holocaustului.
Curtea de Apel Cluj a respins, în 10 martie 2008, cererea de revizuire a sentinţei în cazul scriitorului Wass Albert, condamnat la moarte, în 1946, pentru crime de război. Kincses Elod, avocatul familiei Wass, susţine că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a depus la dosar un act care ar dovedi nevinovăţia lui Wass Albert, cel puţin în cazul crimelor de la Sucutard.
După Revoluţie, senatorul UDMR Gyorgy Frunda a încercat să obţină şi el revizuirea sentinţei, printr-un recurs în anulare care i-a fost însă refuzat, incheie Mediafax.
“Atat in cazul celor trei interdictii de semnatura (’60-’64, ’85 si ’88-’89), cat si in nenumaratele cazuri cand n-am reusit sa-mi public lucrarile, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerata periculoasa, pentru ca spunea adevaruri intr-o societate in care singura materie prima nedeficitara era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neinsemnat adevar putea fi privita ca un act de eroism”.
Asa isi incepe Ana Blandiana sarjele de minciuni debitate public intr-o conferinta de la Biblioteca Centrala Universitara si prezentata epopeeic de HotNews sub o semnatura navodariana.
Sa o luam cu inceputul. In 1960 Ana Blandiana avea 18 ani. Despre ce “interdictii” vorbeste, asadar? Scrisese ceva la adresa Partidului? Ii iesise vreun arpagic pe gura? Nu!, dimpotriva: tocmai se inscrisese in UTC. Este vorba de marginalizarea instituita de “consilierii” sovietici, cauzata de faptul ca tatal sau, preot si legionar, se afla inchis. Eliberat in ’64, cand deja Ana Blandiana scria Ode Partidului, bietul om a “eliberat-o” si pe fiica sa de “interdictie”: Gheorghe Coman, preot legionar si supravietuitor al inchisorilor antonesciene si comuniste, a suferit de inima rea cand a aflat la iesirea din temnita ca fiica sa este activista comunista si-i inalta “Slava lui Lenin”. La scurt timp dupa eliberare a murit intr-un accident sinistru: “a ars ca o faclie”, spune fiica sa. Sa-i fi cerut lui Dumnezeu aceasta moarte? Accidentul a venit la timp pentru viitoarea propagandista a regimului comunust. Caci moartea tatalui sau nu a impiedicat-o sa-i calce in picioare memoria si crezul bietului om. In scurt timp, Blandiana avea sa scrie despre “Vibratoarele de Arges”, este angajata la reviste de tineret ale Partidului si primeste Ordinul Meritul Cultural al RSR conferit de presedintele Romaniei… Nicolae Ceausescu. De fapt, chiar in anul mortii tatalui sau ii apare prima carte, Persoana întâia plural, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, la Editura pentru literatură, dupa care poeta intreprinde o lunga excursie de “documentare” si relaxare in URSS: Moscova, Leningrad, Taskent, Samarkand, Erevan. O excursie uitata in biografia oficiala a poetesei de pe www.anablandiana.com…
Despre “interdictia” din ’85 ce sa spunem? Cred ca mai curand poeta era ea putin ocupata pe la Paris dupa cum se vede din fotografia de mai jos, in care apare alaturi de alti “disidenti” persecutati de odiosul regim comunist. In 1987, pe vremea cand muncitorii de la Brasov se revoltau si o incasau pe capete, distinsa “luptatoare anticomunista” publica la Editura Sport-Turism ( 🙂 ) volumul “Orase de silabe” (vezi mai jos), cu amintiri despre periplul sau in jurul pamantului (la propriu!, vezi si fotografii mai jos).
“Interdictia” din ’89? In 1989 ii aparea in Colectia Biblioteca Pentru Toti (BPT), cu o elogioasa prefata semnata de Eugen Simion, antologia de “Poezii” in… 100.000 de exemplare. Astazi ma tem ca candida Ana Blandiana n-ar mai impusca o asemenea “interdictie” nici daca l-ar inlocui pe Gogu Radulescu cu “Lulu” Liiceanu si nici daca si-ar vinde poeziile, la Okazii, cu 1 leu si 50 de bani…
Dar sa lasam gargara HotNews cu “interdictiile” doamnei Ana Blandiana si sa dam glas Adevarului, prin documente si propriile cuvinte ale “luptatoarei” prin poeme “periculoase” regimului dar si prin faptele “de arme” ale sotului sau, alt disident de mucava, Romulus Rusan.
Ca un PS: E de ras sa o vedem si azi pe Ana Blandiana in opera de propaganda, difuzata cu atata tam-tam pe canalele infundate ale retelei. Asta dovedeste cat de slaba este de fapt reteau neo-kominternista daca, dupa zeci de ani de “disidenta”, tot cu aceleasi “cadre de nadejde” se afiseaza pe firmamanet. Practic, in afara de UTM-istul Tapalaga pe cine au mai produs “revolutionarii” nostri? A, da, uitasem, cativa avortoni pe post de pitici de gradina ai lui Tismaneanu si pe Cristi Preda, aparatorul Punctului G al retelei, Monica Macovei, acum in lupta cu Forta G a lui Sebastian Lazaroiu… 🙂
Asadar, actele (dar si fotografiile) “vorbeste”:
(Nota mea: Partea a doua a Fisei de Cadre a celor doi, de dupa 1977, a fost facuta pierduta la Arhivele Nationale controlate de gasca lui Tismaneanu)
Misiunea celor doi propagandisti proletcultisti sintetizata de Comitetul Central al Partidului Comunist Roman: “Prin materialele publicate in presa contribuie la popularizarea in strainatate a realizarilor din tara noastra, Republica Socialista Romania”.
PARTID
Candoarea mi-a-nflorit in ochi definitiv
Cu-ntaiul plans in curtea scolii sub castani
Cand clasa mea primea cravata rosie festiv,
Si sufeream respinsa grav de colectiv
Ca nu-mplinism inca noua ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
Cu bratul ridicat deaspura fruntii mult,
Simbolizand ca viata-mi va fi socotita mai prejos
Decat tulburatorul luptelor tumult,
Ca niciodata n-am sa ma separ orgolios
De imnul colectiv si luminos.
Candoarea scrijelata de mana ta lucid In ochii mei, dramatic deschisi spre mana ta,
Nu sunt de acord cu gestul sau. Sunt unul dintre cititorii sai care, desi ii intelesese dezgustul maximal exprimat prin ultimele sale postari, astepta zilnic, pe blogroll, sa-l vada din nou punctand o realitate ocultata de presa lobotomizata de azi, pe care domnul Portocala o prezinta din trei miscari de bisturiu: “Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura”. Autocenzura, muma corectitudinii politice neo-marxiste, victoria post-comunismului asupra natiunilor reocupate.
Domnul Radu Portocala spune ca nu mai poate sa spere si sa astepte degeaba ceva ce nu mai vine, de decenii: o mult dorita redresare nationala. “Strigatul în deşert este o ocupaţie căreia poţi să i te dedai o vreme, dar care, la un moment dat, ajunge să-ţi producă o mistuitoare senzaţie de inutilitate”, scrie cu mahnire publicistul.
Din ce in ce mai rare, postarile scriitorului si jurnalistului erau, in acelasi timp, din ce in ce mai grave. De la Tökes sau obstinaţia urii si Fabulaţii despre anticomunism legate de persoana agentului maghiar mult laudat de un mercenar neo-kominternist ajuns europarlamentar (tot) pe mana lui Basescu, la Trecătoarea sinceritate a impostorilor Liiceanu si Pataplesu, scrierile lui Radu Portocala sunt ca un ulcior cu apa vie turnat intr-o mare moarta. Intr-o mare otravita la care bietii romanii sunt trimisi, zilnic, ca vitele, sa se adape. Eu cred ca fiecare dintre noi avem obligatia sa nu lasam acest lucru sa se intample. Desi si pe mine ma bate adeseori gandul sa renunt la a striga ca pietrele (cand altii tac, pietrele striga, nu vorbesc, la o cafea cu diavolul), in desert, cred ca avem datoria sa murim cu tastatura in mana. Sa nu tacem! Cuvant cu cuvant, picatura cu picatura, izvor cu izvor, parau cu parau, rau cu rau, sa facem sa creasca suvoiul de apa vie care sa purifice marea cea neagra, de zi cu zi, a romanilor.
Iata de ce avem nevoie in continuarea de ochiul critic al lui Radu Portocala. Dupa cum ii scriu si cititorii sai. Scrieti-i si dvs la https://portocala.wordpress.com! Redau mai jos comentariul unei tinere, Ana, si raspunsul domnului Portocala, rugandu-l sa nu renunte in a ne dezmetici putin, din departari, macar o data pe luna daca nu o data pe saptamana. Exclus din presa, ca si altii, in urma adevarurilor scrise despre tartorii kominternistilor si neo-kominternistilor, de la Valter Roman la Andrei Plesu, domnul Radu Portocala va avea intotdeanua rezervata o rubrica speciala, pe portalul refuzatilor si rezistentilor din presa romana, Ziaristi Online.
Ana spune:
“ok…inteleg dezamagirea. o simt si eu….nu credeti ca inving ei? v-au invins pana si pe dvs? si noi ce facem? ce sa mai spunem? credeti ca printre cei care ii vedeti de departe nu sunt si unii care vad exact ca dvs? noi inca mai speram…nu mult este adevarat…dar speram! corect ce spuneti! Romania e murdara, din ce in ce mai murdara si din ce in ce mai josnica. Rectific…nu Romania…cei care o ocupa. De multe ori spun: s-a ajuns mult prea jos, prea jos. Dar inca mai sper! Nu vreau sa plec de aici…desi am si cum..si de ce…si unde.. Pacat ca ganditi asa…pacat ca ramanem din ce in ce mai putini… Numai bine!”
si adauga:
“Domnule Portocala revin cu inca ceva…bunicul meu, cei doi frati ai sai, bunica mea, strabunica mea, fratele bunicii mele, mama …s.a. au suferit enorm in timpul comunismului. Bunicul a facut 11 ani de inchisoare…a murit in 1982..nu il stiu prea bine… Strabunica mea a murit in 1977… nu mai este nici bunica si nici fratele ei. Toti, dar absolut toti, au fost chinuiti si fugariti de comunisti. Ce se intampla acum este atat de aproape de anii ’50. De aceea, sunt obligata domnule Portocala sa merg mai departe si sa fac ceva. Pentru ei…pentru ai mei. Cei ce sunt si cei ce nu mai sunt. De curand am citit dosarul din inchisoare al bunicului meu…in cate inchisori a fost dus…in cate inchisori s-a chinuit… De aceea, domnule Portocala trebuie sa privesc in fata cu ai mei langa mine si cu ai mei in gand. Sunt obligata PENTRU EI SA FAC CEVA. SA NU MA LAS…cred, domnule Portocala ca intelegeti bine ce inseamna sa ai un bunic chinuit in inchisorile comuniste si de ce trebuie sa le ducem mai departe crezurile si sa calcam urma pasilor lor! Nu trebuie sa lasam macar o parte din Romania noastra sa dispara. Mai ganditi-va domnule Portocala!”
“Mă tulbură ce-mi scrieţi, pentru că-mi daţi un sentiment de culpabilitate pe care nu-l merit. Şi eu am sperat din clipa cînd am putut să judec – adică de foarte mulţi ani. Şi n-am stat cu mîinile-n sîn. Nu degeaba am fost ameninţat, în 1988, că-mi va fi răpit copilul! Nu degeaba mi s-a intrat de două ori în casă cînd eram plecat şi mi s-a cotrobăit în lucruri. (Isprăvi ale unor personaje care, fără nici o îndoială, operează încă în cadrul MAE.) Ştiu, ca şi Dumneavoastră, ce înseamnă să-ţi fie omorît bunicul în puşcărie şi să ai un tată care sapă Canalul ca “fiu de fost demnitar”. Dar ceea ce Dumneavoastră nu ştiţi – pentru că sînteţi, cred, foarte tînără – este ce înseamnă să fi tu însuţi urmărit, anchetat, considerat ca indezirabil. Toate astea au stîrnit în mine reacţia pe care o stîrnesc şi în Dumneavoastră: trebuie să fac ceva! Şi am tot făcut pînă cînd aproape n-am mai avut cu ce să-mi hrănesc familia. Pentru că mi-am permis să rezum într-un paragraf biografia murdară a lui Valter Roman, am fost exclus acum 19 ani din presa franceză, în ale cărei redacţii a fost răspîndit zvonul că sînt “fascizant”. Pentru că l-am enervat pe dl Pleşu şi pe cîţiva dintre prietenii lui, am fost exclus şi din presa românească. Învins – pentru că folosiţi cuvîntul ăsta – nu am fost acum, ci am tot fost din 1990 încoace. Şi, într-un fel, mi-am recunoscut învingerea atunci cînd am creat acest blog, acceptînd să mă adresez doar cîtorva zeci de cititori. Şi, dacă am fost învins de cineva, n-am fost de duşmani, ci de cei care-ar fi trebuit, teoretic măcar, să-mi fie aliaţi. E lucrul care mă dezgustă cel mai mult în ce mi s-a întîmplat. Iată… N-am vrut să ma justific, ci doar să vă explic.”
Domnule Radu Portocala, pentru Ana, Ana lui Manole si Ana lui Ogoranu, Anele romane, pentru fostii si pentru viitorii detinuti politic, va rog si eu, cel care trebuia sa faca slalom printre cretini – vorba Parazitilor – ca sa va vada publicate insemnarile politice in fosta Ziua: Nu lasati Romania romana sa dispara!
Victor Roncea
Republic mai jos o sinteza a cartii lui Radu Portocala “Autopsia unei lovituri de stat”, aparuta in fosta Ziua, si promit sa gasesc si sa public aici toate articolele sale legate de secta de la Paltinis cocotata acum in fotoliile Puterii, oricare ar fi ea.
La nici un an dupa evenimentele din decembrie 1989, pe care majoritatea lumii le numea inca “Revolutia romana”, scriitorul Radu Portocala publica, la Paris, “Autopsia loviturii de stat romane”, deplasandu-se metodic si temerar in labirintul culiselor marelui spectacol al schimbarii regimului in tara noastra. Volumul – din care publicam cateva extrase – descrie caderea lui Nicolae Ceausescu drept un eveniment indelung si minutios pregatit, dezvaluind in mod argumentat rolul major care a revenit in acest proces atat unor personaje din tara cat si unor mari puteri din exterior, in special Moscovei. Este prezentat fenomenul Timisoara si tactica dezinformarii, utilizata atat pe plan intern si extern. Radu Portocala semnaleaza perpetuarea minciunii in legatura cu decembrie 1989, de la regizarea legitimitatii si marota “teroristilor”, pana la instalarea noii puteri si plebiscizarea loviturii de stat. Intertitlurile apartin redactiei. (Victor RONCEA)
Scenariul Moscovei
La sfarsitul lui 1988, Silviu Brucan intreprinde o lunga calatorie in strainatate. El viziteaza Statele Unite (unde publicase, la sfarsitul anilor ’70, texte premonitionale ale gorbaciovismului), apoi Londra. In cadrul ambelor vizite are intalniri cu personalitati eminente ale francmasoneriei, al carei membru era el insusi. De la Londra, se deplaseaza la Moscova, pentru discutii oficioase cu responsabilii regimului – ceea ce este destul de ciudat, avand in vedere dizgratia sa – si se reintoarce la Bucuresti, trecand prin Viena. Toate acestea conduc la ideea – dupa cum Brucan insusi a lasat sa se inteleaga, intr-un interviu – ca, in timpul acelei calatorii, au fost puse la punct anumite elemente ale loviturii de stat care, un an mai tarziu, avea sa-l debarce pe Ceausescu. Moscova, Washington si Londra asigurau forta si stabilitate. Moscova ii furniza scenariul, Washingtonul si Londra, prin intermediul posturilor de radio, ii furnizau mijloacele. Indispensabile, intrucat lovitura de stat a fost infaptuita aproape exclusiv pe baze propagandistice.
Romania devenea, inca o data, o miza. Cu mijloace tehnice considerabile, insa cu oameni putini si, mai ales, prost condusi, Statele Unite trebuiau sa incerce sa se inscrie in scenariul sovietic. Fara succes. (…)
Intre timp, in Romania, structura de inlocuire se plaseaza in pozitie de asteptare. Moscova a dat unda verde. Foarte probabil, prin intermediul lui Brucan si Militaru dar, fara indoiala, si prin anumiti ofiteri de Securitate, aflati sub controlul direct al KGB. Contactele se multiplica. Generalul Militaru se intalneste cu Ion Iliescu. Acesta mentine legaturile cu Petre Roman si misteriosul Gelu Voican-Voiculescu, doua vechi cunostinte ale sale. In august se deplaseaza in satul Tescani, pentru a se intalni cu Andrei Plesu, actualul ministru al Culturii (la data publicarii cartii – n.r.), aflat, atunci, sub supraveghere la domiciliu. Opinia publica se obisnuise cu ideea ca Iliescu il va inlocui intr-o zi pe Ceausescu. Titlul sau de glorie si singura sa legitimitate proveneau dintr-un fapt care nu a fost confirmat niciodata: tanar student in Uniunea Sovietica, ar fi fost prieten cu Gorbaciov. Zvonul este tenace. Si s-ar putea sa nu fie fals: in ierarhia “Tinerilor comunisti universitari”, Iliescu era subordonat direct actualului sef de la Kremlin (Gorbaciov, la data publicarii cartii – n.r.). Ceea ce este sigur este ca Ion Iliescu si sotia sa rusoaica sunt prieteni apropiati ai ambasadorului sovietic la Bucuresti (de atunci -n.r.) , Tiajelnikov. (…)
Mihail Gorbaciov adopta o atitudine cel putin ciudata. El cere mai multor deputati moldoveni (deci romani) din “Congresul popoarelor” sa telefoneze in Romania pentru “a afla ce se intampla”. Astfel, scriitorul si deputatul Ion Druta il suna la Bucuresti pe Alexandru Paleologu (persoana particulara la acea data, dar care, din ianuarie 1990, va fi ambasador la Paris), pentru a-l intreba, din partea lui Gorbaciov, care este situatia la Timisoara. In sine, demersul este hilar! In mod sigur, domnul Paleologu era mai putin informat decat seful statului sovietic, care, dupa cum s-a vazut, dispunea la Timisoara de “observatori” si jurnalisti, putea conta pe un numeros personal diplomatic la Bucuresti si il convocase, cel putin o data, pe ambasadorul Romaniei la Moscova. In realitate, era vorba de a lua pulsul in tara. Unii intelectuali, care isi manifestasera opozitia fata de regimul Ceausescu, erau bine plasati pentru a raspunde unor intrebari de acest gen. In plus, Gorbaciov are nevoie sa simuleze cea mai deplina ignoranta. Romanii sunt tentati sa-si imagineze: daca a recurs la acest gen de surse, inseamna ca este cu totul strain de evenimente! Smecheria a reusit, cel putin pentru moment, la Bucuresti spunandu-se ca sovieticii nu stiu chiar nimic despre ce se petrece in tara.(…)
In noaptea de 20 spre 21, Ceausescu ia o decizie inepta, aproape sinucigasa.(…) Cere organizarea, a doua zi, a unei mari adunari populare, in piata din fata Comitetului Central.
“Fuga” dictatorului
In ziua de 22 decembrie, putin dupa pranz, Ceausescu decoleaza la bordul unui elicopter alb, catre o destinatie necunoscuta. Radio Bucuresti anunta ca “dictatorul a abandonat puterea”. Versiunea a fost general acceptata, dar nu este totusi deloc plauzibila.(…) Psihologic si politic, Ceausescu nu era genul de om care sa “abandoneze puterea”. (…) Un dictator ia o asemenea decizie numai intr-o situatie limita, pe care nu o mai poate controla prin nici un fel de mijloace. Nu era cazul lui Ceausescu; acesta se gasea, desigur, intr-o pozitie foarte dificila, dar relativ stabila. In ultimele 24 de ore, situatia nu se degradase peste masura. Este adevarat ca, in strada, armata fraternizase cu manifestantii, dupa anuntarea “sinuciderii” generalului Milea. Acesta fusese, dealtfel, efectul scontat de pucisti. Dar Ceausescu dispunea inca de sustinerea unei parti a Securitatii. Ceea ce nu era deloc de neglijat. Se asigurase, de asemenea, de sprijinul tuturor colaboratorilor sai apropiati. De ce, deci, sa fi luat decizia de a fugi in exact acel moment?
Daca e sa-l credem pe generalul Pacepa – dar este, oare, el cu adevarat credibil? – planul fugii lui Ceausescu era pus la punct de ani de zile, in cele mai mici detalii. Or, urmarind evenimentele, impresia este mai degraba una de improvizatie esuata lamentabil. Unde este, deci, faimosul plan?
In plus, daca Ceausescu voia sa fuga, ar fi facut-o fara sa-si ia anumite precautii? In urma lui nu lasa doar puterea, ci si bunuri personale si, mai ales, copiii. Nimic din desfasurarea “fugii” nu indica faptul ca ar fi avut intentia de a-i lua cu el. Or, stia la ce riscuri sunt expusi. O atitudine greu de explicat din partea unui personaj in mod vizibil foarte legat de familie.
“Precautiile” generalului Stanculescu
De planul de salvare, de fuga, ar fi trebuit sa se ocupe, in mod normal, garda lui Ceausescu, echipa de elita din cadrul Directiei a V-a a Securitatii. Dar, cine il organizeaza, de fapt? Generalul Victor Stanculescu, ministru adjunct al Apararii. Lucru curios, dar afirmat de catre Stanculescu insusi, in aprilie 1990, in fata camerelor de luat vederi ale unor jurnalisti straini. Generalul a subliniat atunci ca a luat toate precautiile pentru ca planul sa esueze si Ceausescu sa fie prins.
Aceasta declaratie contrazice versiunea oficiala a arestarii, potrivit careia capturarea cuplului Ceausescu s-a datorat in intregime norocului si prezentei de spirit a unui taran… Ni s-a spus ca pilotul elicopterului, dupa ce l-a mintit pe Ceausescu in legatura cu o ampla – dar fictiva – urmarire aeriana, l-ar fi abandonat pe acesta pe o sosea, la vreo 60 de kilometri de Bucuresti. Acelasi pilot povesteste ca Ceausescu – care, vazandu-se astfel abandonat, ar fi trebuit sa cada prada unei furii fara limite – i-a strans mana, inainte de a-si continua fuga intr-o masina rechizitionata. O asemenea scena este greu de conceput. (…) Se pune intrebarea ce gen de precautii a luat generalul Stanculescu? Acest general care, din 22 decembrie, joaca un rol esential in instalarea noii puteri, devenind, in februarie 1990, ministru al Apararii… Si care, in anumite cercuri bucurestene apropiate fostului regim, este acuzat ca ar fi agent sovietic, la fel ca generalul Militaru.
Ultima obiectie: in 22 decembrie, la pranz, imediat dupa fuga lui Ceausescu, haosul era absolut. Conducerea tarii nu mai exista. Doua ore i-ar fi fost de ajuns “fugarului” pentru a parasi teritoriul Romaniei. Cine si-ar fi putut asuma riscul de a lasa destinul lui Ceausescu pe seama hazardului? Fuga lui, daca a existat intr-adevar, ar fi putut foarte bine sa reuseasca!
Atunci?… Este foarte posibil ca Ceausescu sa fi fost arestat inainte sa se urce in elicopter. Poate, dupa ce a incercat pentru ultima oara sa se adreseze multimii. Pana in ultima clipa, trebuia prezentat ca un personaj josnic. “Fuga” sa, gest las prin excelenta, ii pateaza si mai mult imaginea. In cele 24 de ore care urmeaza, apoi pana la difuzarea “procesului”, noua putere poate astfel sa deturneze atentia populatiei, focalizand-o asupra unui punct precis, de maxima tensiune.
La urma urmelor, s-a aflat vreodata cuplul Ceausescu in acel elicopter? Nimic nu o dovedeste, in afara declaratiilor actualei puteri (din 1990), declaratii care – faptul e deja de notorietate – sunt in general mincinoase!
Dezinformari halucinante
Trebuie, totusi, sa acceptam ideea ca, in elicopter sau nu, Ceausescu a parasit cladirea Comitetului Central si a fost pus sub paza armatei. Prin urmare, dupa plecarea sa spre o destinatie pe care pucistii o cunosteau cu siguranta, acestia si-au putut permite luxul unei regii, unde cuvinte precum “arestat” si “evadat” alternau la fiecare zece minute.
Doua intrebari se pun: de ce nu l-au ucis pe loc si de ce s-a recurs la solutia unui “elicopter alb care a reusit sa scape?” Este posibil ca toti acei conspiratori sa nu fi fost pe deplin siguri de modul in care vor reactiona toate fortele Securitatii masate in Comitetul Central si in vecinatate. Este, de asemenea, posibil, ca acestia sa fi dorit, conform regiei, sa insele si multimea si pe Ceausescu, si sa isi ofere cateva ore de gratie inainte de instalarea definitiva a propriei lor puteri.
Televiziunea romana “libera” a intrat, din acest moment, si ea in acest joc. Pe masura ce orele se scurgeau, versiunile cele mai contradictorii, si, deseori, cele mai absurde, referitoare la plecarea lui Ceausescu, au inceput sa fie oferite publicului. Astfel, la mai putin de jumatate de ora dupa plecarea sa, agentia Taniug anunta faptul ca dictatorul a fugit si se afla in drum spre China. De unde detinea agentia aceasta informatie mai mult decat confidentiala? Nimeni nu va sti. Intre orele 14.30 si 19.00, Televiziunea Romana a anuntat de doua ori arestarea lui Ceausescu, si de doua ori ca acesta ar fi reusit sa scape. Scena poate fi imaginata: o tara intreaga il cauta, toate fortele armatei si ale politiei au primit ordinul de a-l captura, se reuseste prinderea lor, iar dictatorul, in varsta de 71 de ani, precum si sotia sa, de 73 de ani, reusesc sa evadeze singuri. Desi pare grotesc, totul nu a servit decat pentru mentinerea tensiunii si a confuziei. Precum un ecou inept, Taniug si Agentia ungara de presa au inceput sa confirme, in mod sistematic, informatiile oferite de presa romana in aceasta ciudata succesiune a capturarii. Cele doua agentii au sfarsit prin a anunta, tarziu in noapte, ca sotii Ceausescu au fost prinsi, dar, a doua zi de dimineata, radioul din Romania dezmintea: “Nu au fost inca arestati, dar se afla in Romania”. Cam pe toata durata zilei de 23 decembrie, radioul si televiziunea din Romania au continuat sa practice acest mic joc. Chiar daca, dupa o saptamana, versiunea oficiala avea sa demonteze tot ceea ce se spusese inainte: sotii Ceausescu ar fi fost capturati, in cele din urma, pe 22 decembrie, la putin timp dupa fuga din Bucuresti, apoi judecati si executati, pe 25. Dar ce reprezinta oare aceasta “versiune oficiala”, intr-o atmosfera care parea sa excluda realitatea cu cea mai mare obstinatie?
Misterele “procesului” lui Ceausescu
Tot ceea ce se stie despre “fuga”, arestarea si “procesul”‘ sotilor Ceausescu a fost relatat de catre persoane care, pe parcursul timpului, nu au facut decat sa ajusteze si sa modifice versiunile succesive ale unui scenariu de la bun inceput fantezist. Gelu Voican Voiculescu este autorul principal al acestei fictiuni. El este, de asemenea, organizatorul “procesului”. Aceasta parodie judiciara a avut loc, ni se spune, pe 25 decembrie, intr-o unitate militara din orasul Targoviste. Dar nimic nu poate dovedi acest lucru. “Procesul” n-a avut loc, mai degraba, pe 22 sau mai tarziu, pe 23? In plus, exista un lucru care intriga: Voican Voiculescu, precum si alti membri ai grupului, a afirmat ca procesul a avut loc in mare graba pentru a demoraliza combatantii care ramasesera fideli “Conducatorului” si pentru incetarea luptelor. Dar, pe firul acestei logici, apare atunci intrebarea de ce s-a asteptat pana pe 25. Vom vedea in capitolul care urmeaza ca, asa cum inainte de 22 trebuia sa existe morti pentru a precipita caderea lui Ceausescu, dupa 22 era necesar ca numarul lor sa fie mai mare pentru a legitima noua putere. Prin urmare, concluzia este simpla: Ceausescu a fost eliminat foarte rapid dupa capturarea sa, dar s-a anuntat abia trei zile mai tarziu… astfel incat combatantii sa-si poata continua lupta! A intretine o stare de spirit de insecuritate era un lucru esential pentru noua putere. Un detaliu important vine in sprijinul acestei ipoteze: cand au ajuns in cladirea unde urma sa se deruleze “procesul”, nici Ceausescu, nici sotia sa nu aveau aerul ca ar fi petrecut – cum pretinde versiunea oficiala – trei zile si trei nopti intr-un vehicul blindat. Parul lor era bine aranjat, hainele nu le erau sifonate, iar el nu avea barba. Nu este necesar sa dam, o data in plus, amanunte privind “procesul”. Acesta a fost retransmis de majoritatea televiziunilor din lume si multe ziare au publicat transcrieri ale inregistrarii audio. Ar fi insa mult mai interesant sa ne oprim asupra catorva inadvertente ce caracterizeaza acest simulacru de justitie.
Primul element: am vazut, practic in acelasi timp cu romanii, doua versiuni succesive ale “procesului”. Prima a fost prezentata ca un montaj de extrase; a doua, difuzata in aprilie 1990, s-a vrut completa. Dar Gelu Voican Voiculescu a afirmat ca judecarea a durat trei ore si ca cele doua versiuni prezentate publicului au durat fiecare mai putin de o ora. Prin urmare, unde se afla restul? Si, mai ales, in ce consta acesta? Ce s-a intamplat in cele doua ore care, se pare, a meritat sa fie ascunse cu atata constiinciozitate? Principala intrebare care ar trebui pusa este daca Ceausescu a vorbit in timpul “procesului”. Faptul ca au fost ascunse doua ore de inregistrare tinde sa dovedeasca faptul ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ.
Campania mirlaneasca realizata de McCann-Enoiu pentru Radio 21“Asta e Romania”, in care, dupa ce suntem injurati golaneste timp de o luna ni se spune “am glumit: mama voastra nu e o curva si voi sunteti geniali”, cum s-ar spune “romanii ‘e’ tigani destepti”, pare sa contina de fapt o amenintare scoasa din arsenalul razboiului psihologic si mediatic, cu care Romania a inceput sa se (re)obisnuiasca de cand Sarkozy i-a intors dosul, la propriu, presedintelui Basescu.
Despre ce este vorba?
Scurta cronologie: 20 decembrie 2010: Miniştrii de Interne francez şi german – Brice Hortefeux şi Thomas de Maiziere (al carui frate, Andreas de Maiziere, a fost urmarit de Parchetul german si elvetian pentru spalare de bani, de vreo cateva sute de milioane de euro, prin Commerzbank AG, pentru nimeni altul decat ministrul telecomunicatiilor din Guvernul lui… Putin, i.e. – KGB) – cer printr-o scrisoare adresată Comisiei Europene amânarea intrării României şi Bulgariei în zonaSchengen. 21 decembrie 2010: Presedintele Traian Basescu raspunde prompt: “Nu vom accepta nicio discriminare, fie şi din partea celor mai puternice state ale Uniunii Europene. Un astfel de precedent de încălcare a Tratatului de aderare a unui stat poate duce şi la alte abuzuri”. Ministrul de Externe, Teodor Baconsky, tace. Dupa Revelion 2011: Urmeaza gafele in lant ale sefului M.A.E. Baconsky, privind denunţarea unilaterala a Mecanismului de Cooperare şi Verificare si santajarea Croatiei la UE cu votul Romaniei. 5 ianuarie 2011: Sedinta de Guvern. Participa Traian Basescu, seful statului, care declara in fata ministrilor Cabinetului Boc: “Decât să cheltuim fără a putea şti când va fi admisă România în spaţiul Schengen, eu cred că ar trebui să privim cu reţinere cheltuirea a 271 de milioane de euro, ei pot fi îndreptaţi către IMM-uri şi nu neapărat cătreEADS”. 6 Ianuarie 2011: Presedintele Romaniei, Traian Basescu, declara, la postul publica de televiziune TVR, ca nu vrea sa cumpere intrarea Romaniei in Schengen ca pe vremea lui Nastase: “Problema nu este insa de intarziere, poate fi 2011 in toamna. Problema este actul in sine, abuzul. Ori suntem parteneri egali, ori nu. Precedentul in care se instituie un directorat care face cu degetul ‘tu da, tu nu’, este de neacceptat(…) Practicile din timpul Guvernului Nastase nu se vor repeta niciodata, cat timp eu sunt presedinte. Practici de genul: ‘cumparam 2 fregate’, la pret la care nu fac, am facut contract cu Bechtel, am dat Petrom si cu titeiul din pamant, iar acum ne cresc preturile si ne uitam neputinciosi. Sporturi din astea economice nu se vor intampla, cat timp eu sunt presedinte”, a spus raspicat Traian Basescu.
Apoi devine explicit in ce priveste intentia Frantei de a primi Cernavoda:
“Am văzut propovăduite pe la televiziuni: domnule, contracte. Ce să facem? Suntem producători de uraniu și de apă grea pentru reactoare cu tehnologie CANDU. Cum să schimbăm tehnologia când avem deja două reactoare CANDU?! La Cernavoda imi procesez singur… Dacă cineva ar gândi, că am văzut dezbaterea asta… Alt tip de reactor necesită tehnologie cu uraniu îmbogăţit… Nu cere nimeni, dar va spun pana unde putem merge cu diverse abordari ale oamenilor politici. ‘Aiasta’ nu se poate, domnu’ sef!‘”, a spus Traian Basescu.
Dupa care trece la contractul cu EADS, mostenit de pe vremea lui Nastase si perfectat in acelasi stil ca si Bechtel:
“Asa vom face, nu mai dam bani. Tehnologiile foarte avansate pe care noi urma sa le achizitionam sunt tehnologii de varf pentru supravegherea granitelor. Romania decisese sa le achizitioneze, sa facem o securizare care dadea confort tuturor statelor. Noi am avut termenul nostru: aprilie 2011. Cineva spune ‘nu’, foarte bine atunci ne oprim. Nu are rost sa facem achizitii pentru tehnologii care la 6-8 luni sunt depasite, fara sa avem un termen cand va binevoi directoratul UE sa ne permita accesul in Spatiul Schengen”, a declarat seful statului.
Contractul este de aproape 1 miliard de euro iar transa pe care a anulat-o presedintele este de 271 milioane euro. Dar poate cele de mai sus sunt “simply speculations” si presedintele Romaniei crede prea mult in “teoria conspiratiei”, nu-i asa?
EADSare ca principali actionari companiile Daimler, din Germania, şi Sogeade, din Franţa, la care este actionar si Arnaud Lagardere, mostenitorul imperiului mediatic Lagardere, care detine in Romania, printre altele, Europa FM si Radio 21.
Morala: Cand ai de incasat 271 de milioane de euro iti permiti sa arunci cateva sute de mii ca sa le spui romanilor ca sunt prosti. De data asta “finalul fericit” a fost “simply positive”. Data viitoare, mesajul “positive” va fi: “Ce credeti, romanii sunt tigani, cum zic francezii?”. Iar noi o sa fim fericiti, cand, dupa o luna, Radio 21 ne va spune ca “poate nu”…
Asa spun specialistii, asa va informez si eu. “Simply positive”, nu-i asa?
Centrul Resurselor Informationale de stat din Republica Moldova sustine: Eliberarea exclusiv a paşapoartelor biometrice constituie o condiţie obligatorie a Uniunii Europene faţă de Republica Moldova pentru liberalizarea regimului de vize între Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Implementarea acestor documente de nouă generaţie la nivel mondial a fost condiţionată de necesitatea sporirii nivelului de securitate a documentelor, prevenirea şi contracararea traficului ilicit. La momentul actual, paşaportul cu date biometrice este cel mai protejat document pentru trecerea frontierelor şi este acceptat şi recunoscut de UE în procesul de migraţie. În caz de pierdere sau furt al paşaportului biometric, este imposibilă utilizarea lui de către o persoană străină sau falsificarea acestuia.
Paşaportul biometric se deosebeşte de paşaportul obişnuit prin faptul, că acesta conţine un cip cu date biometrice ale posesorului şi anume fotografia digitală, amprentele digitale, precum şi datele personale ale posesorului: numele, prenumele, patronimicul, data naşterii, numărul paşaportului, data eliberării şi data expirării termenului de valabilitate al acestuia şi semnătura posesorului documentului. Copiii pînă la 12 ani sînt eliberaţi de includerea obligatorie a amprentelor digitale în paşaport.
Paşaportul biometric are pe coperta din faţă un simbol internaţional.
Simbolul semnifică cipul din paşaport. Cipul este un dispozitiv de securitate suplimentara, care oferă paşaportului biometric un grad mai ridicat de protecţie împotriva riscurile de falsificare şi fraudare.
Ziaristi Online: Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.
Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt, reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.
Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.
Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.
Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).
De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.
In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:
Catre: Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)
Strada Matei Basarab nr. 55-57, sector 3, cod 030671, Bucureşti – România;
SESIZARE
Conform Legii in baza careia functioneaza CNSAS in vederea deconspirarii Securitatii si a agentilor ei va rugam sa ne comunicati daca numitul Pacepa Mihai Ion, nascut la data de 28.10.1928, ajuns pana in functia de sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe, a fost agent al politici politice comuniste si a comis infractiuni si atentate la adresa drepturilor omului in timpul regimului comunist si in cadrul aparatului represiv al Securitatii, de la atingerea adusa libertatii cuvantului si a opiniei la cea adusa dreptului la viata privata, violarea domiciliului, a corespondentei si secretul convorbirilor telefonice – dupa cum a fost invinuit de CNSAS si colonelul Gheorghe Trosca, acum fost “erou-martir”, ucis in decembrie 1989 -, dar si alte masuri, inclusiv cele privind eliminarea fizica a unor oponenti ai regimului.
Cerere noastra este cu atat mai intemeiata atata timp cat intr-un act oficial al statului roman actual, respectiv Raportul asa-numitei “Comisii Tismaneanu” girat de presedintele Traian Basescu se subliniază “rolul excepțional jucat în demascarea naturii criminale a regimului și a Securității” de numitul Ion Mihai Pacepa.
Insa calitatea pe care a avut-o pana la “defectare”, certificata de documentele existente in Dosarul nr. 3447 de la Fondul Documentar al CNSAS si cele aferente primite de la SIE ar putea defini, de asemenea, “rolul excepțional jucat în consolidarea naturii criminale a regimului și a Securității” de catre numitul Ion Mihai Pacepa. Desigur, ne-am intrebat intotdeauna, daca scopul vietii sale a fost distrugerea regimului comunist si a lui Ceausescu personal, de ce nu a facut-o atat de simplu, “salvand” acest popor, impuscandu-l pe dictator cu arma din dotare, pe cand intra zilnic sa-i dea raportul seful statului si, mai ales, sotiei lui, Elena Ceausescu, sau de ce nu-i facea un baldabac pe cand se plimba, singur, cu Nicolae Ceausescu, pe lac la Techirghiol si primea ordine de asasinare a unor oponenti ai regimului comunist din tara si strainatate, conform propriilor sale confesiuni.
In folosul propriei documentari si a emiterii unui raspuns in cadrul perioadei de 30 de zile stabilite de Lege va sta si lucrarea cercetatorului CNSAS, istoricul Liviu Taranu, “Ion Mihai Pacepa in dosarele Securităţii, 1978-1980″.
Ne intemeiem cerere in baza Art 3 a Legii CNSAS care prevede si deconspirarea “analiştilor politici şi asimilaţiilor acestora”, Ion Mihai Pacepa fiind acredidat si cu aceasta calitate prin publicarea extensiva in presa centrala a interviurilor si articolelor sale, in special in presa unde activeaza si Vladimir Tismaneanu, precum si prin publicarea unor carti de presupusa analiza a politicii nationale si internationale la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu si prezentarea lui intr-un serial caraghios la postul public de televiziune TVR, semnat de Lucia Hossu Longin, in care este impus drept formator de opinie in spatiul public post-comunist.
Nota grava pe care o da demersul nostru este si marturia privind asasinatul in care a fost implicat Ion Mihai Pacepa, facuta chiar de sotia victimei, Maria Opojevici, sotia disidentului sarb Alexandar Opojevici, asasinat in noaptea de 7-8 august 1975 la Hotelul Dorobanti din Capitala, sub coordonarea numitului Ion Mihai Pacepa, si pe care v-o furnizam mai jos.
In baza raspunsului Dvs vom solicita sefului statului sa ii fie retras gradul de general atribuit pentru presupuse merite nedovedite si fara consultul CNSAS de catre un alt presedinte al Romaniei (*).
(*) Reacordarea gradului s-a facut printr-un ordin al directorului Serviciului de Informatii Externe (SIE), Gheorghe Fulga, emis in data de 15 decembrie 2004, comunicat la 21 decembrie – – ultima zi a mandatului lui Ion Iliescu – si avocatului lui Pacepa, Catalin Dancu
Documentare: O crima de-a lui Pacepa
Una dintre crimele odioase la care Ion Mihai Pacepa si-a adus nemijlocit contributia, alaturi de seful sau direct Nicolae Doicaru, defunctul sef al spionajului romanesc, este asasinarea lui Alexandar Opojevici, un fost comandant de partizani si ofiter sarb, opozant al lui Tito, care se refugiase la Bucuresti. Totul in urma unei intelegeri intre Tito si Ceausescu, prin care primul dorea sa-si elimine adversarii din emigratia sarba. Crima a avut loc in noaptea de 8-9 august 1975, intr-o camera a hotelului Dorobanti, si a fost executata de Pacepa si de oamenii sai, sub coordonarea lui Doicaru. Maria Opojevici, vaduva fostului disident sarb, dezvaluie, in exclusivitate pentru cititorii ziarului, circumstantele, atatea cate au putut fi aflate, ale uciderii sotului sau.
IMPOTRIVA LUI TITO
“Sotul meu era comandantul aeroportului Zemun, de la Belgrad, cum e Otopeni la noi. Cu un avion a fugit la Timisoara, pe 19 aprilie 1949. Era militar, fusese partizan timp de cinci ani de zile, de la varsta de 17 ani, fusese printre cei mai aprigi, curajosi si cunoscuti comandanti de partizani, avea gradul de maior. In urma unei tradari, parintii sai si cei sapte frati au fost executati de ustasi. Dar dupa razboi, devenise un oponent al lui Tito, cum erau de altfel majoritatea sarbilor, Tito fiind croat, iar croatii fusesera aliatii nemtilor in al doilea razboi mondial, si sarbii nu prea inghiteau chestia asta! Sotul era nascut intr-o comuna, Atasevzi, aflata la 120 km de Belgrad, spre vest. Nu a mai fost niciodata in Iugoslavia, pana a fost omorat.
Eu l-am cunoscut in 1950, avea 25 de ani. A primit cetatenia romana. In 1951, ne-am casatorit. Aici, in Bucuresti, se formase un nucleu al emigratiei iugoslave. Au avut un post de radio si un ziar. Pe urma, dupa ce s-a impacat Tito cu Hrusciov si pe urma cu ceilalti, s-a desfiintat aceasta organizatie a lor care era sustinuta de Comitetul Central al PCR (PMR). De ei se ocupa Ghizela Voss, ea era la Ministerul de Externe, care se ocupa de emigratie – era evreica, era la Sectia Externa a CC al PCR. Organizatia n-avea o denumire anume, ziarul mi se pare ca se numea “Pentru pace trainica”. Dupa aceea sotul meu a fost trimis la Academia Jdanov, care s-a numit apoi Stefan Gheorghiu. A facut acolo trei ani si pe urma a fost numit lector la CEPECA, pe langa Otopeni, acolo veneau din toata tara si faceau cursuri.
VENIREA LUI DAPCEVICI DE LA BRUXELLES
In 1964, a fost un congres al comunistilor iugoslavi – Verdet a condus delegatia romana. Acolo s-a insistat ca toti sarbii emigranti, care au functii mai mari, sa fie scosi din posturile acelea. Vreo trei au fost scosi, sotul meu, Zvetozar Markusev – a murit recent, si Kojevici. Atunci a vrut sa plece din Romania, dar nu i s-a dat voie. A murit intre timp Dej, a venit Ceausescu si au venit si i-au propus un post la Regiunea Bucuresti, director la Cinematografie. A stat acolo, pe urma a trecut inspector la Centrala Cinematografiei si acolo lucra in 1975, cand a fost asasinat. Sotul meu era prieten din partizanat si pastra legatura cu Vlado Dapcevici, un fost adjunct de-al lui Tito si devenit si el, dupa razboi, un oponent al maresalului. El se stabilise in Belgia, era casatorit si avea o fetita. In 1975, Vlado i-a scris ca vor sa vina aici in concediu, cu sotia si copilul. Si au stabilit ca vor veni pe 3 august. In acel moment, a venit un securist, Petrescu se numea, care raspundea de ei – pentru ca sarbii de aici au fost permanent in vizor -, si i-a spus sotului meu, cam pe 1 august, sa-l anunte pe Dapcevici sa-si amane calatoria in Romania, fiindca s-a aflat ca iugoslavii pregatesc ceva! Sotul meu a incercat, i-a dat telefon, dar el deja plecase, in loc sa plece pe 3, a plecat pe 1 august, insotit de Djoka Stoianovici, un prieten sarb care lucra in Belgia, pe care il cunoscuse acolo, era tanar si era si garda lui de corp. Au venit, dar fara familii. Deci a venit Dapcevici pe 1 august, eu nu eram in Bucuresti, trebuia sa vin pe 3 august, eram la Pitesti, la parintii mei, dar am primit telefon de la sotul meu si am venit pe 1 august. Ei toti, intre timp, s-au dus in vizita la familia fratilor Markusev, alti prieteni sarbi de aici, si ei antititoisti. In tot timpul asta, Dapcevici si Stoianovici erau cazati la hotelul Dorobanti, pentru ca nu aveam voie sa primim oaspeti din strainatate peste noapte.”
ASASINATUL
“In ultima seara, pe 8 august 1975, i-am avut la cina, in casa noastra de pe Grigore Mora. Au venit pe la ora 18, Dapcevici, Stoianovici, Markusev. Markusev a plecat pe la 22. Se facuse 23. Fiul meu era plecat prin oras si cand a venit, a intrat prin intrarea de serviciu. Sotul meu cand a plecat cu invitatii, a plecat pe intrarea principala. I-am spus fiului meu: du-te repede prin fata, sa-ti iei ramas bun de la Dapcevici si Stoianovici, ca pleaca! Sotul meu a spus ca-i conduce pana la hotel! Era troleibuzul 82 pe atunci. Incepuse o ploaie de vara! Eu ies pe balcon. Am vrut sa-i spun baiatului du-te si tu cu tata, dar m-am abtinut.
In timp ce stateau, absolut din intamplare, a venit un tip cu masina, era fiul sefului sotului meu de la cinematografie (erau vecini cu noi) si l-a rugat sa-i duca pana la Dorobanti. Si acel domn i-a dus pana la usa. Nu stiu de ce sotul meu a intrat si el in hotel! Si l-am asteptat, si l-am asteptat. Eu pe urma am vorbit cu acest domn, Vasile Rachita il cheama, era tanar ofiter in Armata si este si acum ofiter.
Domnul Rachita ne-a spus ca i-a dus pana la usa, dupa ce a aflat ca sotul meu disparuse. A doua zi, pe 9 august, vine cineva, la 6 dimineata, cineva care trebuia sa se intalneasca cu Dapcevici la hotel, sa le dea ceva, un pachet. Acest domn era suparat: ce oameni neseriosi, am stabilit sa ne intalnim la 6 dimineata, si de la receptie mi-au spus ca au plecat la 12 noaptea! Pe urma vin fratii Markusev, le dadusem eu telefon, pentru ca stiam si eu ca trebuie sa-i conduca la aeroport pe Dapcevici si Stoianovici. Fratii Markusev s-au dus si ei si de la receptie li s-a spus acelasi lucru. S-au dus la aeroport, acolo nu i-au gasit, iar lista pasagerilor nu au vrut sa le-o arate. Si de atunci, ani de zile, am tot cautat sa aflu ce s-a intamplat cu sotul meu! Toti imi spuneau ca nu stiu nimic. Sau imi aruncau felurite diversiuni, ca a fost o echipa de sportivi sarbi, cu un autobuz si ar fi plecat si ei.
Chiar Doicaru, mi-a spus treaba asta, pentru ca pana la urma m-a primit, deoarece voiau sa afle ce stiu eu. Doicaru m-a primit pe 23 iunie 1976, dupa nenumarate memorii si plangeri. El mi-a spus sa nu port corespondenta cu strainatatea, fiindca mi s-ar putea trimite o bomba cu plastic in plic si sa ma omoare! Dar raspunsurile erau ca nu se stie nimic. La un an de la disparitie, a aparut in presa iugoslava o stire care spunea ca pe teritoriul iugoslav a fost prins Vlado Dapcevici care desfasura activitate antistatala. Pe urma, peste jumatate de an, a avut loc procesul lui. Avocatul belgian al lui Dapcevici s-a ridicat si a raspuns ca rechizitoriul este mincinos, ca Dapcevici a fost rapit din Romania si pentru asta i-a cerut ca martori pe prietenii acestuia, Opojevici si Stoianovici, ca sa declare ca au fost rapiti. Atunci s-a suspendat sedinta publica, si Dapcevici a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Din ’75 pana in ’87, cand a aparut cartea lui Pacepa, Orizonturi rosii, am tot sperat ca el e in puscarie. In volum, Pacepa descrie o parte din actiunea pe care a condus-o. El scrie ca sotul meu a fost omorat pe loc, si Stoianovici a murit pe drum.”
MARTURIA LUI DAPCEVICI
“A fost lovit de cei de la USLA in cap si a murit pe loc, a facut stop cardiac, pentru ca la expertiza, cand l-am exhumat, acum doi ani, capul nu era spart, dar probabil din cauza socului loviturii a facut stop cardiac. Dapcevici a mai trait pana acum doi ani, pana la varsta de 84 de ani. M-am intalnit cu el in Iugoslavia, in 1992. Mi-a povestit cum s-a intamplat, din ceea ce a putut sa-si aminteasca: “M-am dus la receptie sa le spun sa ne trezeasca la cinci, pentru ca aveam avion spre Belgia la 9. Pe Alexandar si pe Stoianovici i-am lasat in hol. Cand m-am intors, nu i-am mai vazut. M-am gandit ca s-au dus in camera. Cand sa intru in lift, erau niste zdrahoni care se uitau doar si nu spuneau nimic. Am intrat, au intrat si ei si cand am iesit pe etaj, la 13, am fost lovit in cap si mi-am mai revenit intr-o camera necunoscuta. Langa mine, in aceeasi camera zaceau si sotul tau si Stoianovici, dar nu mi-am dat seama ca sunt morti. Cand m-am trezit, mi s-a facut o injectie si m-am mai trezit intr-o celula in Iugoslavia”.
Din ceea ce mi-a declarat Dapcevici, am aflat ca, atunci cand s-a trezit prima data, se aflau in vila conspirativa a Securitatii de la kilometrul 12, la Baneasa.”
Dapcevici, Stoianovici si Opojevici au fost preluati de la Pacepa de catre doi agenti ai securitatii lui Tito si transportati in Iugoslavia, cu “spatele logistic” asigurat in continuare de Pacepa si de oamenii sai.
DEOCAMDATA, PACEPA N-A RASPUNS
Prin intermediul avocatului Catalin Dancu, reprezentantul intereselor generalului Pacepa in Romania, i-am solicitat fostului adjunct al Directiei de Informatii Externe opinia despre marturiile doamnei Maria Opojevici. In plus, l-am rugat pe generalul Pacepa sa ne trimita si eventuale alte amanunte despre aceasta afacere murdara, avand in vedere ca, in celebrul sau volum “Orizonturi rosii”, apar o serie de inadvertente in legatura cu acest caz. Ieri, pana la intrarea la tipar a ziarului, sefa de cabinet a avocatului Dancu ne-a spus ca inca nu primise nici un raspuns de la generalul Pacepa, dar ca este foarte probabil ca o opinie a acestuia sa ne parvina peste un timp. Noi o asteptam.
In urma nenumaratelor sale cereri si investigatii facute pe cont propriu, doamna Maria Opojevici a aflat unde este inmormantat sotul sau. In 1990, a primit primele informatii ca sotul sau, alaturi de Stoianovici, este inmormantat in cimitirul Tomasevsc din orasul Zrenianin, dar fara a i se cunoaste identitatea. Dupa mai mult de zece ani de cereri repetate catre autoritatile sarbe, pe 27 mai 2002, are loc exhumarea. Dupa stabilirea identitatii celor doua cadavre, familiile le-au facut slujbe si i-au inmormantat crestineste in localitatile in care s-au nascut.
Fiul lui Alexandar Opojevici, inginer de profesie, a avut foarte multe necazuri dupa uciderea tatalui sau. Oamenii lui Doicaru au avut grija sa-i faca viata un calvar, deoarece nu se impaca deloc cu gandul ca nu poate afla ce s-a intamplat cu tatal sau. Reuseste, dupa o alta tentativa nereusita, sa treaca Dunarea inot in Iugoslavia, la sfarsitul lunii octombrie 1989. Sarbii il elibereaza de-abia pe 25 decembrie 1989, in ziua executiei lui Ceausescu. De acolo, a plecat in America si s-a stabilit in California.
Pacepa si-a primit inapoi gradul de general si urmeaza sa i se restituie si averea. Nimeni dintre participantii la crimele de atunci sau dintre sefii autoritatilor detinatoare de arhive nu spune nimic. La fel cum a facut si Doicaru.
Va scrie cu intristare un ziarist care a crezut in dvs, inca de dinainte sa fiti presedinte al Romaniei, in primul rand pentru doua lucruri, enuntate cu tarie: Basarabia si redarea demnitatii nationale.
V-am judecat deja cu manie pentru ca ati semnat luni, 28 februarie ac, trei decrete rusinoase pentru demnitatea nationala. Este vorba de retragerea titlului de erou-martir pentru Coman Dumitru, Cotuna Eugen Trandafir si Trosca Gheorghe. Primul, dupa cum sper ca stiti, un specialist in contrainformatii si actiuni antiromanesti intreprinse de vecina noastra Ungaria pe teritoriul Romaniei, a fost ucis cu bestialitate de conationalii nostri maghiari, pe 22 decembrie 1989, la Odorheiu Secuiesc. Conform criminalistului care a constatat decesul, Dumitru Coman “nu mai avea nici un os întreg”. Un alt martor afirma: “Au jucat Ceardas pe trupul lui”. Criminalii, toti de etnie maghiara, au fost depistati. Unii dintre ei au fost arestati si judecati. In urma demersurilor ulterioare, in tara si pe la forurile europene, realizate in special de Gyorgy Frunda, avocat si senator, lider al UDMR, partenerul la guvernare al PDL, ucigasii lui Dumitru Coman au fost pusi, cu totii, in libertate si azi se relaxeaza in statul vecin, “Tara-Mama” lor, Ungaria.
Tot in libertate s-au aflat si se afla si azi, cu o exceptie cunoscuta, decedata de moarte buna, criminalii ofiterilor de elita ai USLA Eugen Cotuna si Gheorghe Trosca, ucisi in cadrul diversiunii KGB-GRU organizate cu concursul tradatorului Nicolae Militaru, complicele lui Ion Iliescu la lovitura de stat din decembrie 1989. Banuiesc ca stiti de ce au fost executati si, pe deasupra, si profanati cu salbaticie, colonelul Trosca fiind decapitat, ca efigie a victoriei URSS asupra Romaniei.
De aceea v-am si judecat cu manie, pentru ca nu pot sa-mi inchipui, asemenea colegilor mei de presa mai blanzi – Dan Badea si altii de la Curentul dar chiar si Radu Tudor -, ca un om instruit ca dvs, fiu si ginere de militar, nu ati stiu cine au fost cei trei. Mai ales cand, in ultimii sapte ani, ati repetat in mai multe randuri ca vreti sa vedeti o data pentru totdeauna solutionate “Dosarele Revolutiei” si ale “Mineriadei”. Desigur, mai e timp, mai ales ca de ele se ocupa la Institutul lui Tismaneanu tot acelasi personaj care le-a si ingropat in ultimii 21 de ani, generalul Dan Voinea, plasat ca acuzator in “Tribunalul Poporului” din 25 decembrie 1989, intamplator, de aceeasi Ion Iliescu si Nicolae Militaru, consiliati de o alta eminenta cenusie, Silviu Brucan.
Intamplator, coincidenta nefasta face ca a doua zi dupa ce v-ati pus semnatura, “ca primaru'”, pe aceste decrete, un alt gest, de data aceasta legat de Basarabia si natiunea romana, sa ramana ca o vanataie pe obrazul bietei Romanii. Este vorba tot de o “ingropare”, de catre onor majoritatea parlamentara din Camera Deputatilor, in baza unei Note de fundamentare elaborata de Institutul la conducerea caruia a fost instalat Vladimir Tismaneanu si semnata de primul ministru al Romaniei, Emil Boc, a comemorarii Masacrului de la Fantana Alba, de la a carui savarsire se implinesc, peste mai putin de o luna, respectiv pe 1.04. 2011, exact 70 de ani.
Oare, dupa exemplul Poloniei, nu ne putem cinsti si noi, cel putin cu aceeasi demnitate, victimele oribilului Masacru de la Fantana Alba? Un Katyn romanesc cu mult mai macabru, tinand cont ca au fost ucisi nu militari, impuscati in cap, ci bieti refugiati romani din Basarabia ocupata, batrani, femei si copii, mitraliati si, apoi, tarati de cozile cailor in gropi comune peste care s-a aruncat var nestins, cat inca multi mai zvacneau, muribunzi…
Domule Presedinte, sunt acte care, chiar daca sunt realizate “conform legii”, la nivel simbolic raman in istorie ca o infrangere umilitoare, o ingenunchere a demnitatii nationale, o re-ucidere cu valoare ritualica, un blestem asupra intregii natiuni, care ne va urmari din neam in neam. Nu stiu daca peste 50 sau 100 de ani se va mai sti ca zilele acestea a avut loc in Romania nu stiu ce scuturare de orgolii prin PDL sau ca ambitioasa “reformare a statului” a dat gres. Dar in mod sigur va ramane scris ca, la 21 de ani de la asa-zisa cadere a comunismului, statul roman de azi a intinat, oficial, memoria celor care si-au dat viata pentru apararea Romaniei, ucisi, intamplator, de persoane care se incadreaza printre dusmanii clasici, “dusmanii naturali”, ca sa-l citez pe Take Ionescu, ai tarii noastre: ungurii si sovieticii, respectiv rusii.
Tot cu totul si cu totul intamplator, putem constata ca actul prin care s-a realizat “demartirizare” celor trei eroi a trecut pe la CNSAS prin mainile lui Mircea Dinescu, recunoscut agent sovietic, conform datelor UM 0110 “anti-KGB”, aflate in prezent in Arhiva SRI, cu un socru ungur si o soacra cetatean al URSS, respectiv a Federatiei Ruse. La fel de intamplator este si faptul ca de la Comisia parlamentara “responsabila”, avizul “demartirizarii” a plecat din mainile lui Raymond Luca, cu totul intamplator nascut in URSS, unde, la fel de intamplator, parintii sai se aflau la studii, asemenea lui Ion Iliescu si Nicolae Militaru cu sotiile lor, ca sa luam doar doua exemple… la intamplare. Daca mai adaugam si ca, intamplator, Decizia CNSAS este semnata de Ladislau Csendes, normal, cred ca ne putem face o imagine de ansamblu asupra trainicei prietenii ruso-maghiare, cu totul si cu totul intamplatoare.
La fel de intamplator este si faptul ca cel care, cu o vehementa viscerala (si, adaug, cu analfabetism cronic, plasand Fantana Alba in Republica Moldova intr-un act oficial al Romaniei) s-a opus cinstirii victimelor facute de Armata Rosie in Basarabia si Bucovina este Vladimir Tismaneanu, cu totul si cu totul intamplator chiar fiul celui mai bine platit agent NKVD din structura Kominternului din Romania si apologetul celui mai longeviv agent sovietic, “defectat” spre incununarea misiunii sale de dezinformare strategica la americani: Ion Mihai Pacepa. Sa fie tot o intamplare faptul ca “profesorul” Tismaneanu e membru de frunte al Grupului pentru Dialog Social, organizatie infiintata de Silviu Brucan si George Soros si al carui prim presedinte, simultan si la GDS si la Fundatia Soros a fost un agent dovedit al serviciului de informatii maghiar?
Domnule Presedinte, degeaba ne ocupam de mica si marea coruptie si de cei care ne fura legal aluminiul si petrolul din tara, daca nu-i avem in vedere si pe cei care fura si spurca ceea ce are o natiune de nepretuit: demnitatea nationala si sufletul mortilor ei.
Sunt gata sa admit ca am gresit judecandu-va grabit si ca Valeriu Turcan a semnat in locul dvs decretele rusinoase, din exces de zel. Dar, asa cum va stiu, dvs sunteti omul care isi recunoaste greseala cu franchete, ceea ce este un dar rar, al conducatorilor. Sa revenim putin asupra Legii. Asa cum in cazurile lui Mircea Dinescu si Andrei Plesu s-a incalcat Legea Ticu – s-a facut o exceptie! – si, desi au fost amandoi membri rasfatati ai Partidului Comunist, au fost lasati sa-si consume anii de creatie literara si filosofica robotind la CNSAS pentru popor, poate se gaseste o portita si pentru niste amarati de eroi-martiri. Altfel, cine stie, maine-poimaine, dincolo de faptul ca familiile le sunt vitregite de un minim ajutor, ne-am putea trezi ca Institutul lui Tismaneanu le cere acestora sa scoata si osemintele parintilor din Cimitirul Eroilor! La groapa de gunoi cu ele!
In tot cazul, ce va rog, nu gasiti ca rezolvare sa le dati in schimb, post-mortem, Ordinul “Victoria Revolutiei Romane din Decembrie 1989”. Si l-a atribuit, siesi, si Ion Iliescu, in ultima sa zi de mandat din 2004 si tare ma tem ca nu le-ar placea sa impartaseasca, intamplator, aceleasi onoruri cu cel care l-a instalat in functie pe Nicolae Militaru la ordinul lui Evgheni Tiajelnikov.
Domnule Presedinte, daca materiile prime care ni se scurg printre degete mai au un pret, demnitatea nationala, in schimb, nu are pret. Dvs, printr-un gest prezidential, puteti sa o redati natiunii, indreptand o strambatate, in cazul celor trei eroi-martiri.
Priviti cum, dintr-o mare de profitori ai tuturor regimurilor, independent unul de celalalt, trei ziaristi, care nu au beneficiat de nimic din victoriile democratiei, ba chiar dimpotriva, cu totii participanti la evenimentele din decembrie fara sa pretinda, la fel, absolut nimic, va cer, acum, pentru sufletul celor trei morti si demnitatea nationala, doar acest simplu lucru: faceti dreptate!
O intrebare suna trist, din “off”: Dar oare o veti face?
Retragerea titlului de erou-martir pentru doi dintre luptătorii antiterorişti care au fost ucişi la datorie în decembrie 1989, colonelul (post mortem) Gheorghe Trosca şi locotenent-colonelul (p.m.) Eugen Trandafir Cotună, reprezintă un gest asupra căruia îl rog pe preşedintele României să mai reflecteze şi, dacă este un om drept, să revină asupra lui.
Nu ştiu dacă Traian Băsescu e pe deplin conştient de răul făcut. Dacă sfetnicii domniei sale în materie de securitate naţională l-au avizat despre consecinţele gestului său. Dinadins ori ba, preşedintele României a semnat unul dintre cele mai controversate decrete din mandatul domniei sale. Dacă generalul Nicolae Militaru mai trăia, ar fi închinat azi un pahar de votcă în cinstea acestui eveniment important.
Asa cum spunea un student basarabean care a asistat la mascarada din Parlament “toti romanii omorati de sovietici in Basarabia si Bucovina s-au rasucit in mormant”!
Asa, ca sa fie “onorata” pe deplin bataia de joc a martiriului romanilor care si-au dat viata pentru acest neam si pentru aceasta tara si nu pentru misei si tradatorii care au vandut-o si o vand.
Preşedintele Băsescu a semnat decretele pentru retragerea titlului de Erou – Martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pentru Eugen Trandafir Cotună, Dumitru Coman şi Gheorghe Trosca, ucisi la ordinele agentului GRU Nicolae Militaru
După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!”
În jurul orelor 18,00 a fost organizat un marş în centrul oraşului cu lumânări aprinse, iar în timpul trecerii pe lângă cadavru multe persoane l-au scuipat şi lovit cu picioarele.
March 18th, 2011 
VR 
Versul citat de către soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti după ce a citit mesajul premierului Viktor Orban nu-i aparţine lui Sandor Petofi, ci lui Wass Albert, care a fost declarat criminal de război, scrie “Gândul”, citat de Mediafax.
Posted in 
Tags: 
