Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.
EVENIMENT Duminicã, troita adusã în comuna Pungesti, la Silistea, de cãtre cãlugãrii de la Mãnãstirea “Petru Vodã”, va fi sfintitã! Monahii vor fi prezenti la locul unde oamenii din Pungesti s-au opus, cu mult curaj, construirii sondei Chevron, si cheamã alãturi de ei pe toti preotii care au fost si sunt cu sufletul aproape de acesti localnicii de la Pungesti, dar si de miscarea de rezistentã, împotriva explorãrii si explotãrii gazelor de sist, informeaza Vremea Noua, care il citeaza si pe Staretul Mãnãstirii “Petru Vodã”, din judetul Neamt:
Protosinghelul Hariton Negrea, a declarat: “Crucea cea fãcãtoare de viatã a bunãtãtii Tale, pe care ai dãruit-o nouã, nevrednicilor, Doamne, Tie o aducem cu rugãciune. Mântuieste pe poporul Tãu cel credincios, pentru Nãscãtoarea de Dumnezeu, care se roagã Tie pentru noi, Unule Iubitorule de oameni” (din rânduiala sfintirii troitei). Mãnãstirea noastrã a dãruit aceastã sfântã troitã (foto sus) locuintorilor din com. Pungesti, în semn de pretuire pentru statornicia cu care îsi apãrã glia strãmoseascã. Biserica, în calitatea ei de mamã a neamului românesc – asa cum frumos o numeste marele poet national Mihai Eminescu -, a fost, este si va fi totdeauna alãturi de poporul care suferã si are nevoie de îndrumare. Cu acest gând, vrem ca darul nostru sã fie întãrire în credintã pentru cei care vor poposi si se vor închina în dreptul sfintei troite, având nãdejdea cã Dumnezeu este alãturi de cei prigoniti pentru dreptate. Domnul sã binecuvânteze aceastã lucrare spre izbãvirea neamului de toatã rãutatea. “Cãci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18)”.
„Această troiță a stat la căpătâiul părintelui Stefan Marcu și al soției Elena, simbolul mișcării anticomuniste din munții Vrancei. Aceasta a mai stat și la capul martirilor: părintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, Florentina Gyr, Tudor Popescu, Mihail Dumitrescu sau preotul Atanasie Ștefănescu. Acest cadou primit de la mănăstirea Petru Vodă, încărcat cu sfințenia părintelui Iustin Pârvu, vine și ne arată că drumul pe care am luat-o este cel bun. Mișcarea de Rezistență de la Pungești primește astfel binecuvântarea Cuviosului Pãrinte. Duminică vor fi prezenți din nou cei de la mãnãstire si se va face o slujbã aici”, a declarat Constantin Pâslaru, un ieșean care, de douã sãptãmâni, s-a instalat la Pungești și-i ajutã pe săteni, informeaza ActiveNews, un nou portal interesant aparut recent in spatiul informativ online.
… atunci când a fost ca iadul să-i înghită pe bărbaţii noştri tineri, li s-a luat mai întâi posibilitatea de a se ruga împreună. După aceea, haitele, prin torturi de neimaginat, i-au adus să se sfâşie între ei şi să pronunţe blasfemii la care niciodată nu s-ar fi gândit. Numai că, şi de data asta, diavolul s-a înşelat. Suferinţa împreună avea în sinea ei o taină, era ecumenia suferinţei pe care satana nu avea cum să o cunoască. Întunecatul a călcat îngrădirea pe care i-a pus-o Domnul atunci când a cerut să pună la încercare credinţa lui Iov. Biciuindu-le trupurile peste fire satana a căutat să demoleze sufletele victimelor. Mai greu decât toate chinurile erau suportate batjocorirea tuturor elementelor de sfinţenie. Era turbat să desfigureze „chipul”, să-l prăbuşească în iadul cel mai adânc. Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate. Sunt dovezi că morţii zdrobiţi în focul rănilor au plecat, totuşi, în lumină. (Romania Uneste-te!)
La mulţi ani, doamnă Aspazia!
Astăzi, doamna Aspazia Oţel Petrescu împlineşte 88 de ani. Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă la această vârstă tocmai pentru a ne mărturisi idealul generaţiei sale, ghidat de două mari coordonate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neamul Românesc.
Generoasă ca de obicei, doamna Aspazia ne-a oferit în acest an un dar prea frumos: o nouă carte mărturisitoare: A fost odată.
A debutat ca scriitoare abia în anul 2000, iar dacă nu ar fi fost rugăminţile surorilor de surghiun nu ar fi scos nimic la lumina zilei din întâmplările şi minunile petrecute în hrubele Mislei sau în cele din Miercurea Ciuc “de ruşine pentru cei ce ne-au chinuit”, după cum ne spune chiar dânsa, amintindu-ne de vorbele unui alt mare întemniţat, gânditorul creştin Petre Ţuţea, care, la rândul lui, nu voia să vorbească despre cele îndurate în închisoare pentru a nu leza „onoarea Neamului Românesc”.
Surprinzătoare a fost tăcerea cu care a fost întâmpinată această carte. Nu am întâlnit nicăieri o recenzie a acesteia. Motivele nu sunt greu de intuit. Sunt unii care nu-i pot ierta arătarea chipului creştin al lui Eminescu, alţii nu-i pot ierta acel „NU” răspicat spus proiectului templului de la Aiud, câţiva au fost vădit deranjaţi de mărturiile aduse în sprijinul sfinţeniei părinţilor Arsenie Boca şi Ilie Cleopa şi nu au văzut cu ochi buni afirmarea constantă a valorilor ortodoxiei româneşti. Din „A fost odată” aflăm chiar că s-au găsit pe la editura Platytera nişte ortodocşi fortoşi, cum le spune autoarea, care au anatemizat-o. Ei, care nu au suferit pentru credinţa lor nici măcar o secundă chinurile temniţelor, unde pe lângă foame, frig, teroare psihică, le era jefuită deţinutelor şi bucăţica de cer. Salutară ni se pare intervenţia monahului Valerian Dragoş Pâslaru, reprodusă în carte, care, cu umilinţă, deplânge faptul că este necesar să intervină „în postura de advocat al uneia dintre cele mai puternice, curate, luminoase şi clare glasuri ale ortodoxiei româneşti…”. Ciudat mod al unora de a primi “creştineşte” ofranda dăruită nouă de muceniţele şi mărturisitoarele temniţelor comuniste. Dar nimeni şi nimic nu poate ştirbi această această coloană fără sfârşit a suferinţei pentru Dumnezeu şi Neam, ridicată îm iadul închisorilor. În loc să punem umărul la ridicarea unei coloane a recunoştinţei fără sfârşit, ne irosim în cârcoteli şi clevetiri, într-o furie nebună de negare a modelelor noastre exemplare. Dar, nu-i aşa?, nu mor caii când vor câinii.
Deşi titlul cărţii ne-ar putea duce cu gândul la poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, autoarea ne avertizează că poveştile cuprinse în această carte „sunt adevărate, (…), eroii lor sunt oameni obişnuiţi, ce mărturisesc cu sinceritate fragmente de viaţă”.
A doua parte a cărţii, „Din lumea necuvântătoarelor”, reuneşte poveşti cu tâlc din „lumea celor care nu cuvântă”. Ultima parte a cărţii, „Gânduri răzleţe”, cuprinde cuvântări sortite hramului Paraclisului „Naşterii Maicii Domnului” (construit prin jertfa pătimitoarelor trecute prin închisoarea de la Mislea), scrisori de mărturisire a unui adevăr românesc şi creştinesc, portrete şi evocări memorabile ale unor împreună-pătimitori, un capitol intitulat „Confidenţe” (în care ni se relevă ce a însemnat „Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi, ne este povestită o întâmplare la Miercurea-Ciuc, ascultând cântul Nanei Sofica şi „glasul” Maicii Mihaela, vibrând ca o toacă divină în zidul închisorii: „Iubitele mele, Hristos a Înviat! Slăviţi-L!” şi, în final, o poveste extrem de simplă şi sugestivă a abatelui Lamennais despre scopurile masoneriei), iar un ultim capitol redă trei cuvinte pentru trei cărţi dragi sufletului autoarei.
La procesul ce i-a fost intentat în anul 1948, ultimul cuvânt al mărturisitoarei Aspazia a fost: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină să iubesc Crucea, Neamul, Ţara; consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele”. Şi s-a arătat vrednică în toate încercările prin care a trecut. După umila mea părere, marea biruinţă a doamnei Aspazia este împrietenirea cu suferinţa. Prin suferinţă ne vom izbăvi, ne spune şi Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu. Să ne ajute Dumnezeu să punem la inimă îndemnurilor smeriţilor noştri îndrumători.
Am redat mai jus un scurt fragment din admirabila epopee a suferinţei, aşa cum ne este redată prin această carte minunată.
Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata in aceasta seara la spitalul Fundeni, informeaza Fabian Anton. Pe 16 noiembrie implinea 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu a lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. (Constantin Jinga – Miscarea “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim, in Altarul Banatului, 2001, XII (XL), Nr. 10-12, p. 48-58.)
Parintele Adrian a fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava…
Provenit din ţinutul Bucovinei strămoşeşti şi educat lângă icoana creştină, Adrian Făgeţeanu a simţit încă din copilărie apropierea de Dumnezeu. Experienţa din tinereţe şi momentul de la Stalingrad, când fusese la un pas de moarte, i-au marcat profund viaţa. Îşi caută răspunsurile sufleteşti printr-o apropiere tot mai mare de mediul teologic. După război intră la Facultatea de Teologie, iar caracterul său de luptător îl determină să ajute tineretul universitar să rămână creştin. Apare reacţia din partea noilor democraţi, a celor care îl negau pe Dumnezeu. Este nevoit să vină la Bucureşti, unde întâlneşte grupul închegat de la Antim din jurul ziaristului Sandu Tudor. Intră chiar în acest grup şi se iniţiază tot mai mult în cultura isihastă. Îl urmează pe Sandu Tudor la Govora, dar este arestat pentru nişte pretinse culpe din vremea războiului. Eliberat, îl reîntâlneşte pe Sandu Tudor care se retrăsese la Schitul Rarău. Este convins să se retragă spiritual la Mănăstirea Slatina, la umbra acţiunilor „Rugului Aprins“. Nu mai reuşeşte, deoarece este arestat la 25 februarie 1958. Este anchetat în „lotul Rugul Aprins“ şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Supravieţuieşte temniţei comuniste, fiind eliberat în 1964. În prezent (la data scrierii- n.m.), părintele mărturisitor vieţuieşte la Mănăstirea Lainici. (Adrian Petcu)
* Minuni din viata Parintelui Adrian Fageteanu
“(…)Marturisirea Parintelui este tulburatoare: „Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman – rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”, povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
”Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
*
“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.
In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.” (Pr. Gh. Naghi)
Cu tristeţe în suflet anunţăm mutarea la Domnul a fratelui nostru Florin. Dumnezeu să-l ierte! Trupul neînsufleţit se află depus la Capela cimitirului Străuleşti II. Priveghiul va începe la ora 22.30, miercuri 3 august, iar înmormîntarea va fi joi, 4 august la ora 12.30. (Revista Axa)
Cititi mai jos unul dintre articolele de piatra care striga ale scriitorului Florin Stuparu si vedeti aici ultimul fragment de film realizat de Florin, cu doar o zi inainte de tragicul accident care i-a curmat viata, in noaptea de 1 spre 2 august, la inceputul postului Sfintei Marii, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe care o iubea cu toata inima sa. Dupa cum transmite Monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda, este vorba de o transpunere in video a ultimei sale lucrari, Erminia Bisericii Ortodoxe – ilustrata cu fresce de la Manastirea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil inchinata marturisitorilor din inchisorile comuniste, pe care nu a putut sa o publice din pricina de costuri. Dupa cum vedeti in acest scurt fragment profetic, vrajmasul este ucis. Ar merita ca cei ramasi sa reuseasca publicarea ei, spre vesnica pomenire a robului lui Dumnezeu, Florin. Dumnezeu sa-l ierte!
LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)
de Florin Stuparu
„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).
Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu
Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.
Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”).
Autor: Fabian Seiche, Editura Agaton, 2010, 607 pagini
“O carte care iti va rascoli sufletul. Din sirul celor enumerati in aceste pagini am cunoscut multi. Am baut impreuna din paharul amaraciunii, ne-am rugat impreuna. Am retrait momente sublime, cu toata inimaginabila suferinta prin care a trebuit sa trecem.
Omeneste gandind, cine poate sa inteleaga oceanul de ura ce a zamislit atata suferinta, atata jale, atatia morti. Cum sa pricepi spiritul de jertfa, de dragoste fata de cel de-alaturi, daca nu te-a patruns sfatul Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc…” (Mt.5,44) si mai ales indemnul Apostolului Pavel: “Dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, dragostea nu cade niciodata!”. De seninatatea cu care au intampinat martirii nostri tot soiul de chinuri, nascocite de minti bolnave aflate sub porunca lui lucifer, cum sa ne mai miram?… Ei sunt temelia de granit pe care neamul nostru se va ridica.“
October 28th, 2013 
VR 
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
Posted in 
Tags: 
