Posts Tagged ‘Mineriada’

La ce viseaza Ion Iliescu pe patul de spital de la Elias. O incursiune vizuala de Dinu Lazar. UPDATE de Pascal Ilie Virgil: Emanatul s-a externat


Fot0 sus (c) Pascal Ilie Virgil
Foto mineri (c) Dinu LazarFotomaniacu




PREMIERA ZIARISTI ONLINE: Cum a fost la SRI in 13-15 iunie 1990. DEZVALUIRI: Oamenii lui Petre Roman si Militaru au vrut sa arunce in aer balconul Pietei Universitatii

Materialul de mai jos, care apare in premiera in spatiul publicistic online, a fost oferit zilele trecute, la comemorare a 21 de ani de la 13-15 iunie 1990, spre publicare, catre doua dintre cele mai mari cotidiane din Romania: unul care apartine de tabara “Opozitiei”, celalalt, “varf de lance” al “Puterii”. Rezultatul testului a fost cel previzibil. Materialul a fost pus la index, in ciuda valorii sale de prima mana, pe care, dincolo de eventualele simpatii sau antipatii fata de cei care il prezinta sau de personajele cuprinse in relatare, nu poti sa o ignori. Aceasta daca esti ziarist. Daca esti o biata sluga pe tarla atunci va fi intotdeaua asa cum zice “superiorul”, respectiv controlorul/rezidentul lui; impotriva misiunii ziaristicii, impotriva adevarului. Ignorarea materialului cu informatii de-a dreptul bomba, dezvaluite sau confirmate pentru prima oara public de un general in rezerva al SRI, mai releva un aspect: firele care ar trebui sa duca direct spre Parchetul General in cazul unora dintre indivizii expusi in extrasele interviului prezentat mai jos de Ziaristi Online, dar bine protejati, iata, si azi, ii leaga la fel de bine si pe reprezentantii “Puterii” si pe cei ai “Opozitiei”. De exemplu Petre Roman si Adrian Sarbu, care par sa fie partasi nu numai la lansarea si impunerea pe piata a imperiului media al lui Ronald Lauder dar si la o tentativa de atentat terorist impotriva manifestantilor din Piata Universitatii. Ce credeti, oare se va autosesiza Procuratura sau va proceda aidoma “presei libere”? Interviul integral urmeaza sa apara in revista de specialitate a rezervistilor SRI, “Vitralii“, numarul 7.

13-15 iunie ’90 din interiorul SRI

General (r) Adrian Barbulescu in dialog cu general de brigada (r) Aurel Rogojan

  • Povestiti-ne cum s-a ajuns la momentul evacuarii Pietei Universitatii ?

Gen (r) Aurel Rogojan: La data de 11 iunie 1990, ca urmare a unei hotarari luate anterior de catre seful statului si un grup de colaboratori mai apropiati care il sprijineau (in cadrul unei intalniri ce a avut loc la Scrovistea), a fost convocata o sedinta restransa la sediul guvernului, condusa de presedintele  Ion Iliescu si premierul Petre Roman.

La sedinta au participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, generalul Mihai Chitac, seful Inspectoratului General al Politiei, Corneliu Diamandescu, ministrul Apararii, generalul Victor Atanasie Stanculescu, seful Marelui Stat Major, generalul Vasile Ionel, seful SRI, Virgil Magureanu, primarul general al Capitalei, Dan Predescu, procurorul general Gheorghe Robu, prim-vicepresedintele FSN Nicolae S. Dumitru si altii. In acest cadru, ministrul de Interne a primit ordin de la presedintele Ion Iliescu, ca pana a doua zi sa intocmeasca un “Plan de Actiune” pentru “eliberarea” Pietei Universitatii, la aceasta operatiune urmand sa participe, pe langa fortele Ministerului de Interne, efective de politie militara ale Ministerului Apararii, forte antiteroriste apartinand Serviciului Roman de Informatii.

Imediat,  dupa acea sedinta,   la sediul Ministerului de Interne, Mihai Chitac, generalul Diamandescu si prim-vicepresedintele F.S.N., N.S. Dumitru, au stabilit cum se va proceda pentru evacuarea Pietei Universitatii. Diamandescu a prezentat planul de actiune al politiei, iar N.S. Dumitru s-a angajat ca va aduce cateva mii de muncitori de pe marile platforme industriale  ale Capitalei.

Ministrul de interne, Mihai Chitac, s-a prezentat la primul-ministru Petre Roman, care a fost de acord cu masurile propuse pentru evacuarea pietei, precum si cu efectivele preconizate sa participe la operatiune ( peste 1.600 de politisti, forte ale politiei militare si antiteroriste ale S.R.I.).

In urma unei convorbiri telefonice avute de premierul Petre Roman cu presedintele Ion Iliescu, in cursul serii de 12 iunie  s-a organizat o noua sedinta cu sefii militari desemnati sa participe la actiune, in vederea comunicarii detaliilor misiunii fiecaruia. Pentru pastrarea secretului operatiunii, premierul  i-a cerut ministtrului de interne ca planul sa nu fie dactilografiat, ci prezentat in forma olografa.

Potrivit mentiunii inscrise de ministrul Chitac “Planul de Actiune” a fost “intocmit pe baza Ordinului verbal al  domnului Presedinte Ion Iliescu, fiind prezentat  si aprobat verbal de catre primul ministru domnul Petre Roman, in sedinta din 12.06.90 ora 12.00″.

Printr-un comunicat al Procurorului General s-a transmis o somatie  manifestantilor din Piata Universitatii, prin care li s-a cerut sa elibereze zona.

  • Acesta ar fi “background”-ul, ca sa–i spunem asa.

Da, partea oficiala a pregatirii,  pe care o cunosteam,  si care se pare ca a fost reconstituita si de ancheta Parlamentului, dar si a Parchetului, asupra evenimentelor.

  • Circula si versiunea unei tentative de atentat terorist in Piata Universitatii…

In primul rand, cei aflati acolo trebuia sa fie aparati de un asemenea pericol, fiindca riscul exista. Era real, perceptibil, deci manifest.

Continuarea la Ziaristi Online

“Era” Elena Manolescu face victime. Scriitorul Adrian Suciu, exclus din Uniunea Scriitorilor pentru un articol de opinie de pe blogul personal. Articolul si corespondenta cu micii dictatori ai USR: Fariseul Manolescu şi sfertoautorii.

Inca ambasador-pensionar pe langa UNESCO si presedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu Apolzan (foto dreapta), intelectualul de casa al tuturor presedintilor Romaniei, de la Ceausescu si “Omul” Iliescu la Constantinescu si Basescu,  desi nu a ajuns sa fie si academician de renume mondial, ca Elena Ceausescu, are acelasi comportament dictatorial de ţaţă cu masina neagra. In loc sa-si vada de conturi si sinecuri, ca doar de-aia il cauta ANI pe-acasa, micul dictator parizian cu chirie de 5000 de euro pe luna si propagandist infocat al marxism-leninismului a ajuns sa dea ordine de excludere a un scriitor roman din Uniune pentru simplu fapt ca ii critica “opera” pe blogul sau personal. Un asemenea act frizeaza dementa. Orice scriitor de bun simt din Romania ar trebui sa se ridice si sa-si spuna cuvantul impotriva abuzului de neimaginat – pana acum – al celui care a turnat la Securitatea de bunavoie si nesilit de nimeni, pe care George Calinescu il definea, pe drept cuvant, “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” si a carui activitate de-o viata Marin Mincu i-o sintetiza scurt: “Extracţia mafiotică Nicolae Manolescu”.

Iata mai jos cum a fost exclus, pe vorbe, scriitorul Adrian Suciu (foto stanga sus). Cititi apoi si articolul de pe blogul sau care a declansat isteria ţaţei dictatoare Elena Manolescu:

Voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor din România

Domnule Adrian Suciu,

am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun,

Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR (foto stanga)

Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,

Adrian Suciu.

O nouă scrisoare de la Conducerea USR Sibiu

Domnule Adrian Suciu,

am luat la cunostinta, de pe blogul dvs., ca nu aveti intentia de a va da demisia din USR, in urma atacului dvs. mizerabil la adresa conducerii organizatiei si in urma reactiei Filialei Sibiu. Nici nu ma asteptam sa va dati demisia. Se pare ca la noi, in astfel de cazuri, de mult a disparut onoarea si responsabilitatea. Comitetul Filialei Sibiu a formulat un Comunicat oficial in acest caz, care va fi publicat pe siturile Uniunii si in mass-media, de unde vati afla exact ce anume se va intimpla in continuare in cazul dvs. Adica, e vorba de a inainta, din partea Filialei Sibiu, catre Comitetul Director al Uniunii, catre Consiliul acesteia si catre Comisia de Onoare si Demnitati a organizatiei, propunerea de excludere a dvs. din USR. Intre timp, luati Statutul Uniunii si studiati-l cu atentie, ceea ce n-ati facut pina acum. Pe de alta parte, nu mai deturnati cazul, previzibil si plictisitor, de altfel, spre o asa zisa ‘incalcare a dreptului la exprimare”, cum va exprimati pe acelasi blog personal. Cine v-a incalcat acest drept? Uniunea in nici un caz, astfel ca puteti scrie orice si oriunde ceea ce credeti. Aici e vorba despre altceva: in momentul in care esti membru al unei organizatii profesionale cum e USR este obligatoriu sa-i respecti Statutul si pe cei alesi sa-i conduca destinele. Chiar daca, asa cum scrieti pe acelasi blog personal, Nicolae Manolescu nu e vesnic in fruntea Uniunii. Aveti dreptate, domnule Suciu, nimeni nu e vesnic, nici presedintele Manolescu, nici cei din conducerea Uniunii, nici eu, aici la Sibiu.
Se pare ca la noi vesnica este numai mizeria morala si lipsa de rsponsabilitate. Ar fi bine sa publicati si acest mail pe blogul dvs., considerindu-l un modest drept la replica la cele afirmate de dvs. cu privire la o asa zisa “incalcare a dreptului la exprimare”.

Ioan Radu Vacarescu

Dle. Preşedinte, după cum vedeţi, dau curs sugestiei dvs. şi public şi această scrisoare din partea dvs. pe blogul meu personal. Mă voi abţine să comentez, considerînd că scrisoarea dvs. este suficient de elocventă pentru amîndouă părţile.

Adrian Suciu

Fariseul Manolescu şi sfertoautorii.

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un  scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare.  Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan,  care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Sursa: Adrian Suciu.ro

Semnalat si de Ziaristi Online: Scriitorul Adrian Suciu, exclus din USR pentru ca l-a criticat pe Nicolae Manolescu pe blog »

Dinu Lazar: Ziua a patrusprezecea. 14 fotografii din 14 iunie 1990. Mineriada.net

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Image

Fotografiile de mai sus au fost realizat de Dinu Lazar, caruia ii multumim.

Sursa: Mineriada.net

Victor Roncea: Ziua a treisprezecea. 13 fotografii din 13 iunie 1990. Mineriada.net


PS: Scuzati semnatura cam grosolana. Am pus-o odata, dupa ce mi-am gasit pozele prin prea multe ziare sub alte semnaturi…

Mai multe detalii la Mineriada.net

De gura noastra Oprescu a reamplasat Crucea Mineriadei si Kilometrul Zero al Libertatii. Dar fara fundatie, cu riscul de a se darama, si intr-un colt al Pietei Universitatii. Totul pentru o “caruta cu paiate” si vreun milion de euro. FOTO


Vezi Profanare anticrestina in Piata Universitatii. Oprescu a taiat din temelii Crucea de marmura ridicata in memoria victimelor Mineriadei. FOTO/VIDEO

Profanare anticrestina in Piata Universitatii. Oprescu a taiat din temelii Crucea de marmura ridicata in memoria victimelor Mineriadei. FOTO/VIDEO


“Sorin Oprescu este primul medic din Romania care declara ca in iunie 1990 minerii ar fi fost cei molestati si batuti! Cine i-a batut pe minerii pe care pretinde domnul Oprescu ca i-a ingrijit? Bucurestenii, studentii, intelectualii barbosi?”, afirmau reprezentantii Asociatiei Victimelor Mineriadei, in iunie 2008, dupa o declaratia scandaloasa a actualului Primar General al Capitalei, Sorin Oprescu, pupil si mai mult decat atat al lui Ion Iliescu. Sa mai amintim ca si Petre Roman sustinea la Consiliul Europei ca sangele pe care unii colegi de-ai nostri il lasasera sa curga din capetele lor, in timp ce se zguduiau pentru ca picioarele le erau trase in jos de mineri pe scarile Arhitecturii, ar fi fost “vopsea rosie”? Spatiul verde din fata Teatrului National a fost, in diminetile zilelor negre din istoria Romaniei, 13 si 14 iunie 1990, la fel, imbibat de “vopsea rosie”. Peste care minerii “au plantat flori”, pentru ca de aceea venisera in Piata Universitatii, dupa cum sustinea Iliescu-KGB atunci, ca si azi.

Dupa ce am iesit din spitale si din unitatile militare in care fusesem detinuti ilegal in conditii inumane, la una dintre primele comemorari, pe gazonul din fata Teatrului National, pe locul batailor “in sange” (sau “cu vopsea rosie”), unde in timpul manifestatie anticomuniste statea Borna “Kilometrului Zero al democratiei – Zona libera de neocomunism”, a fost ridicata o cruce simpla, de lemn. Inca de pe vremea lui Iliescu. Nici macar tartorul “revolutiei” nu a indraznit sa se opuna! In urma cu doi ani, inainte de a se instala tovarasul felcer “independent” in fotoliul de Primar General, Asociatia Victimelor Mineriadelor a ridicat, cu toate aprobarile legale necesare, o cruce frumoasa de marmura alba, sfintita de un sobor de preoti ai Patriarhiei. Am participat si eu atunci, la instalarea ei, pe 13 iunie 2008, In Memoriam victimele regimului Iliescu-Roman. Ei bine, astazi, in apropierea comemorarii celorlalte victime ale noastre, cele din decembrie 1989, primarul a carei ticalosie nu este depasita decat de nesimtirea epocala a dispus sa fie daramata Crucea alba, exact ca pe vremea bolsevicilor comunisti. Procedand ca un hot, pe furis, in ceas de noapte, sfidand legea, simbolistica locului si a jertfei Mantuitorului si memoria celor care au murit acolo. Taierea din temelii a Crucii a fost realizata fara macar a fi incunostiintata Asociatia Victimelor Mineriadei, invocandu-se ulterior “ratiuni artistice”: pe platoul din fata Teatrului National urmeaza sa fie plasata o monstruozitate de motunachi hidosi din bronz – o alegorie la caruta cu “prostii de romani” – care ne-a costat, pana acum, 1,5 milioane de euro (ati citit bine!). Iar Crucea “deranja” arta preferatului lui Oprescu, sculptorul Bolborea, abonat la toate lucrarile Primariei mai ceva ca societatea de demolari Apolodor. Distrugatorul Bucurestilor isi merita cu prisosinta porecla: Oprescu, al doilea Ceausescu. Parca nu era de ajuns ca il servea cu declaratii mincinoase despre mineriada pe Iliescu, acum ii si desavarseste si implineste discursul de multumire adresat minerilor in iunie 1990. Ucideti, ca va protejeaza tata Ilici, profanti, ca e tatal hotilor din Primarie in spatele vostru, stergeti si batjocoriti identitatea acestui popor, radeti istoria din temelii si apoi rescrieti-o,  dupa modelul Roller-Tismaneanu, chiar pe banii “prostilor de romani” din “caruta alegorica”…

Dar si cand le-o plesni aorta, asa, brusc, din prea mult amor de romani…

CURENTUL: Oprescu îl îmbogăţeşte pe sculptorul Bolborea cu un milion de euro din „motive artistice“

Scris de Gabriela Vlăsceanu

Statuile şi monumentele s-au „transformat“ peste noapte în prioritate pentru primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Edilul-şef al Bucureştiului îşi permite să dea din banii bucureştenilor peste un milion de euro pentru „realizarea“ a două noi statui în Capitală. Interesant este că Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, instituţie subordonată Primăriei Capitalei, l-a desemnat „direct“ pe sculptorul Ioan Bolborea să se ocupe de statuile lui Lascăr Catargiu şi Alexandru Ioan Cuza. De fapt, Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic susţine că s-au desfăşurat două licitaţii prin negociere fără anunţ de participare. Negocierea a fost făcută doar cu un singur sculptor. De ce? Răspunsul din partea Primăriei Capitalei este simplu: „Lucrările pot fi furnizate numai de un anumit ofertant, din motive artistice“. Numai că cele două monumente nici măcar nu vor fi situate unul långă celălalt astfel încåt vreun critic de artă să poată reproşa vreodată primarului general Sorin Oprescu faptul că statuile nu se „completează“.
Sculptorul Ioan Bolborea va avea la dispoziţie cinci luni pentru realizarea monumentului lui Lascăr Catargiu. Artistul va primi 1,75 milioane lei, fără TVA, pentru „transpunerea în bronz, reasamblarea componentelor din bronz, recompunerea componentelor de piatră, precum şi pentru reamplasarea ansamblului monumental Lascăr Catargiu la intersecţia Bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Povernei“. La licitaţia pentru realizarea statuii lui Al. I. Cuza a participat „din motive artistice“ tot un singur sculptor – Ioan Bolborea. Pentru monumentul dedicat lui Al. I.Cuza, ce trebuie realizat în trei luni, sculptorul cåştigător va primi alte trei milioane de lei, fără TVA. Bolborea va trebui să realizeze macheta scara 1/1 din material intermediar, transpunerea în material definitiv – bronz – a acestei statui şi amplasarea în zona Parcului Al.I.Cuza din sectorul 3.
Se pare că reprezentanţii Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, împreună cu primarul general al Capitalei, au o „afinitate“ pentru lucrările sculptorului Ioan Bolborea. Anul trecut, Bolborea s-a ales cu 550.000 lei fără TVA, pentru realizarea din material intermediar – ipsos – la scara 1 pe 1 a unui alt monument. Grupul statuar „Căruţa cu paiaţe“, ce trebuie amplasat în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost creat tot de sculptorul Ioan Bolborea. Valoarea lucrării se ridică la 1,5 milioane de euro, banii fiind suportaţi de Primăria Capitalei şi de Ministerul Culturii.

O mineriada de Octombrie Rosu. Învăţămintele lui Iliescu către fiul său, Victor Ponta.

Scris de Iulia Nueleanu

Pe lângă lecţiile de marxism-leninism predate cu pasiune de Ion Iliescu noului său pupil, Victor Ponta, bătrânul stalinist nu a avut grijă ca din învăţămintele transmise urmaşului său politic să nu lipsească manualul de organizare a unei mineriade. Ce-i drept, la acest capitol, Iliescu este maestru, trebuie să recunoaştem, fiind singurul şef de stat care a reuşit să dea jos un prim-ministru şi să înăbuşe o mişcare democratică folosindu-se de braţul înarmat cu bâte al unei categorii sociale, minerii. Cum minerii nu mai reprezintă în România anului 2010 o forţă socială capabilă să producă schimbări, Ponta, sfătuit de taica Iliescu, a pus la cale fix în ziua moţiunii de cenzură o amplă mişcare aşa-zis sindicală, făcută cu membrii PSD şi cu oamenii adunaţi de primari social-democraţi pentru o vizită plătită la Bucureşti. Pentru a da culoare mişcării, la miting participă şi câţiva sindicalişti autentici, uşor de manipulat pe fundalul crizei economice.

Mândri de opera lor, liderii PSD nici măcar nu s-au mai ascuns, recunoscând public faptul că ei au închiriat autocarele pentru demonstranţi, iar câţiva primari ai partidului s-au declarat chiar nemulţumiţi de faptul că mai-marii social-democraţi nu le-au dat nişte fonduri acolo, pentru protocol, „că omu’ vrea şi el să bea, să mănânce, să fumeze…“. Şi, ca spectacolul să fie desăvârşit, iar cine mai avea vreo umbră de îndoială asupra originii mişcării  să fie pe deplin lămurit, în fruntea marşului de protest se vor afla chiar liderii PSD, călăuziţi de Che Guevara de Dâmboviţa. Exact cum a văzut Ponta în filmele cu Bumbeşti-Livezeni pe care i le tot pune Iliescu la partid la orele de învăţământ politic. În ceea ce-l priveşte pe mentor, acesta va sta deoparte, convins aproape 100% de eşecul mişcării social-politice a „cârlanului“ Ponta, eşec care-i va da ocazia lui Iliescu să pregătească un alt succesor la conducerea partidului, unul cu mai mult respect pentru rânjetul său.

Curentul

Foto: IB

Ion Cristoiu despre o mineriadă uitată: cea din 24-28 septembrie 1991 (I)

Minerii au mai descins la Bucureşti şi la 29 ianuarie 1990, şi la 18 februarie 1990.

Se vor împlini, nu peste puţin timp, 19 ani de la unul dintre cele mai grave momente ale tulburei perioade postdecembriste: Mineriada din 24- 28 septembrie 1991. Timp de patru zile, de la plecarea din Valea Jiului şi până la părăsirea Bucureştiului, între 24 şi 28 septembrie 1991, Armata Mutrelor Negre, cum le-au zis francezii minerilor, aflată sub comanda lui Miron Cozma, se dedă în ţară şi mai ales în Bucureşti la acte pe care azi, după alte evenimente asemănătoare petrecute în alte locuri ale lumii, le-am putea denumi, fără riscul de-a greşi: acte teroriste. Instigaţi de structuri obscure şi incitaţi de Miron Cozma, minerii se urcă în garnituri de tren deturnate, devastează gări pe parcurs, pun cuţitul la gâtul mecanicilor, brutalizează autorităţile statului şi ajung la Bucureşti.

Timp de trei zile apoi, tot sub conducerea lui Miron Cozma, ei iau cu asalt Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni, folosind pietre şi sticle incendiare, ocupă Piaţa Universităţii, dau buzna în Parlament şi-i ameninţă pe aleşii poporului, se autoinvită la Congresul PNŢCD de la Teatrul Naţional. Pleacă din Bucureşti abia după ce preşedintele Ion Iliescu semnează cu Miron Cozma un Comunicat prin care şeful statului acceptă demisia Guvernului Roman.

În excelenta sa carte „Cinci ani din istoria Românie – decembrie 1989 – decembrie 1994″, Domniţa Ştefănescu ne oferă un bilanţ înfricoşător al acestei a patra mineriade postdecembriste. Patru, deoarece – lucru mai puţin cunoscut azi, când domină amintirea mineriadei din iunie 1990 – minerii au mai descins la Bucureşti şi la 29 ianuarie 1990, şi la 18 februarie 1990. 455 de persoane rănite, trei morţi în Bucureşti şi unul la Vulcan, pierderi materiale de 86 de milioane de lei (la valoarea de atunci a monedei naţionale), o nouă lovitură mortală dată imaginii României în lume, suspendarea sau chiar blocarea contractelor economice străine. Oricât ar părea de ciudat, despre această mineriadă s-a vorbit puţin în ultimii ani, oricum mult mai puţin decât despre mineriada din iunie 1990. O putem considera, judecând şi după tăcerea de anul acesta, drept o mineriadă uitată. Eu însumi, deşi am trăit-o şi reflectat-o ca director la „Expres Magazin” şi ca jurnalist de teren, am uitat-o. Mi-am amintit de ea în aceste zile, corectându-mi editorialele din perioada respectivă, în ambiţia de a le cuprinde, alături de altele, într-un volum reunind comentariile publicate săptămânal, între ianuarie 1990 şi octombrie 1992, în „Expres”, „Zigzag Magazin”, „Expres Magazin” şi, mai apoi, zilnic, în „Evenimentul zilei”. Am dedicat evenimentelor subsumate mineriadei – inclusiv cele politice – mai multe editoriale. Unul dintre ele, cel din 2 octombrie 1991, se intitulează „O lovitură de stat prost mascată”.

(more…)

“Golanii” Pietei Universitatii din 1989 si 1990 nu mai sunt doriti in tara lor, Romania reocupata. Sorin Dragan, participant la insurectia din decembrie ’89, batut bestial in iunie ’90, stirbit de Ambasada Romaniei din Washington de la recunoasterea dreptului sau natural de cetatean roman

Sorin Dragan, fost azilant politic in SUA (foto cu tricolorul la o manifestatie din Washington pentru Basarabia), participant la insurectia tineretului universitar din 1989 si cofondator al Ligii Studentilor, a carui marturie emotionanta despre evenimentele din iunie 1990 am publicat-o aici: Piata Universitatii si povestea unui golan adevarat, auto-exilat. Sorin Dragan si epopeea generatiei 1989-1990, decapitata dar inca vie :). “Am simtit sangele lui improscand din capul nimerit de un glont”. Un SRI-ist catre mineri: “Pe asta il vreau viu”. Abrutizatii: “Bine i-ati facut, asa ii trebuie legionarului!”, nu a putut sa revina in tara lui, Romania, dupa o foarte lunga perioada. Si-a luat bilet pentru intoarcerea acasa si apoi s-a dus, cuminte, ca orice cetatean caruia i-a expirat pasaportul, la Ambasada Romaniei din Washington DC. Urma sa i se dea un Titlu de calatorie, conform legii. Zilele treceau, momentul plecarii se apropia si Ambasada… nimic. Nu stiau daca e cetatean roman. De ce n-ar mai fi? De ce ar fi mintit?

Si apoi, ditamai rezidenta SIE nu putea sa dea un “search” pe Google ca sa afle cu cine stau in fata, in cazul in care i-au ratacit Dosarul? Pe site-ul ziarului Adevarul, de exemplu, ar fi gasit imediat chiar doua intrari despre epopeea lui: Secretele Mineriadei: În prima linie a luptei cu regimul Iliescu si Amintiri din subsolul groazei – Adevarul.ro. Si, daca le era lene sa intre pe net sau prin arhiva SIE, puteau sa dea un telefon, pe scurt, la colegii de la SRI, ca doar nici acum nu s-au inchis dosarele “legionarilor” din Piata Universitatii. Sau, ce sa intelegem, ca tocmai de aceea nu a fost lasat sa se intoarca acasa?! Ca tot legea zice asa: ca daca nu e timp de asteptat dupa confirmarea de la Bucuresti, “de la caz la caz si in situatii exceptionale, in baza aceleiasi proceduri, solicitantilor li se pot elibera pasapoarte consulare”. Adica pe loc. Oare cand trece fostul propagandist PCR Volodea Tismaneanu pe la Ambasada, tovaraseii de la SIE il recunosc de pe vremuri sau de acum, de sar drepti cu mana la vipusca pentru a i se transforma in soferi si hamali pana la aeroport?

Sa mai amintesc ca am incercat sa ma misc prin maruntaiele statului putrezit de la Bucuresti pentru a gasi unde a ajuns cererea cu numele lui si a ruga un tovaras sau altul sa binevoiasca sa-si puna stampila, in termenul legal?!

Pe zi ce trece ma conving ca Romania este sinucisa, incet, dar sigur. Reocopata de agentii neo-kominernului, sufocata de borfasii de la toate nivelurile, batjocorita de paraziti ai sistemului, Romania a devenit interzisa pentru romanii ei.

Scrisoarea scurta a lui Sorin Dragan spune totul despre starea de “biet roman saracul” ajuns “strain in tara lui”:

Victor,
N-a tinut, desi am mai incercat si eu in cateva randuri, deci voi rata zborul maine. Ramane sa vad daca mai pot recupera ceva, iar apoi sa reincerc, de data asta pt. pasaport pe termen lung, daca tot nu pot veni acum. Cred ca situatia asta e o apta continuare a povestii pe care mi-ai publicat-o, si o ilustrare a concluziei ei. Am avut tot felul de episoade cu cei din DC. Iata cum, desi numele meu e in Cartea revolutiei, statul rezultat din acea revolutie are nevoie de ceva timp sa determine daca-i sunt cetatean sau nu. Deocamdata inca se mai gandeste daca am suficienta “valoare” sa ma numar printre fiii sai legitimi.
In fine, ne gasim noi la un moment dat, desi nu stiu cat va dura toata farsa asta, si cand o sa am nervi sa revin daca pierd $1200 cu biletul asta.

Cele bune,
Sorin

Il vedeti mai jos, in planul doi, cu barba, alaturi de Parintele Calciu, Corneliu Coposu, Grigore Caraza si alti romani, la Washington, in 1992

Foto: Victor Roncea

Concluzia lui Sorin: Am absolvit stiintele politice la unul din cele mai reputate colegii din SUA, si am lucrat pentru organizatii politice americane si scoli diplomatice din capitala. Mi-am oferit serviciile atat prietenilor care au intrat in guvernul roman, cat si oficialilor in vizita, ca actualul ministru de externe, dar am fost ignorat de fiecare data. Raman deci inca aici, iubind de departe o tara care se incapataneaza sa nu-mi intoarca dragostea.

Sorin Dragan, Washington DC

Si-n timpul acesta, la Bucuresti, se mai adauga o zi la cele peste 7000 de zile de cand se studiaza “Dosarul Mineriadei” si al “Revolutiei”…

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova