February 6th, 2009 
VR 
de Mircea PLATON
Cartea profesorului John Gillingham, curajoasa, doldora de informatii, percutanta analitic si memorabila in finetea tusei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapa), ar merita tradusa si folosita ca baza de discutie asupra integrarii europene a Romaniei.
Din ianuarie 2007, de cind Romania a devenit membra a Uniunii Europene, coruptiei bastinase i s-a adaugat coruptia europeana. Retelele mafiote care conduc Romania fura acum dintr-un buzunar mai mare. Pe linga bugetul statului, pot accesa acum “fondurile comunitare”. “Elita” politico-intelectuala de “dreapta” a tarii (partidele si oamenii presedintelui), desi pretinde ca e de “dreapta”, a devenit, cu rare si secventiale exceptii, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amanunt se pot discuta, ni se sugereaza, dar in nici un caz nu se poate pune in discutie proiectul UE. Nu avem o opozitie fata de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar “disidenti”: oameni care nu contesta UE, ci vor doar un EUrosocialism cu fata umana, asa cum au vrut, ei sau parintii lor, un comunism cu fata umana.
Trebuie sa ne intrebam daca, prin aderarea la UE, mafia politico-ideologica din Romania nu a primit, in loc de lovitura de gratie, un balon de oxigen. Trebuie sa ne intrebam daca, dincolo de cifrele vehiculate pe hirtie, pretul platit de Romania nu e mai mare (nu doar financiar, ci si cultural, simbolic) decit beneficiile. Sigur, unele manastiri ardelene au “accesat cu succes fondurile SAPARD”. Dar doar coruptia generalizata a clasei politico-ideologice din Romania ne-a facut dependenti de “fondurile SAPARD”. Nu putem socoti “accesarea fondurilor SAPARD”, oricit de utila in context, coloana verticala a politicii si identitatii nationale romanesti. Prioritatea ar trebuie sa fie nu “accesarea fondurilor SAPARD”, demna de laudat, ci construirea unui climat cultural/teologic/politic care sa ne permita selectarea unei clase politice responsabile, care sa-i poata ajuta pe romani sa duca o viata libera, demna si ferita de ispita de a-si vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masa, sau de a-si abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite scolare.
E deci necesar sa discutam la ce anume am aderat atunci cind am aderat la UE. Unii analisti politici, adica oameni care scriu cu dosul la interesele nationale, argumenteaza ca “90% din vulgus” au vrut sa adere la UE in 2007. Acestora li s-ar putea obiecta ca 88% din romani l-au votat pe Ion Iliescu in 1990. Si ca, intr-adevar, ambele campanii electorale au avut acelasi grad de transparenta. Romanii au fost la fel de informati in privinta UE pe cit au fost de informati in privinta lui Ion Iliescu. In ambele cazuri, opozitiei nu i s-a dat “timp de antena”. Edificatoare in acest sens e si putinatatea cartilor sau materialelor critice la adresa UE aparute la editurile mari sau in ziarele de mare tiraj.
Din rindul cartilor netraduse la noi face parte si lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis si autorul a numeroase lucrari despre istoria Uniunii Europene. In Design for a New Europe, Gillingham arata ca UE e de fapt captiva unei birocratii corupte, iresponsabila politic sau fiscal, inchisa si razbunatoare cu cei care indraznesc sa atraga atentia asupra neajunsurilor ei. Rupti de tarile din care au venit, dind socoteala doar sefilor directi, care isi conduc departamentele ca pe niste domenii feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolati unii de altii si mediocri, functionarii comunitari constituie o casta care are privilegiile unei elite, fara a avea si talentele sau obligatiile ei: “Acesti oficiali cistiga pina la 300.000 de dolari pe an, platesc taxe de pina la 16% din salariul de baza si cistiga de trei ori mai mult – si in cazul tarilor mai sarace, cu mult mai mult – decit omologii lor nationali. Pina si beneficiile sint mai bune. Ele includ sporuri in bani gheata (16%) pentru ca traiesc in strainatate, ajutoare pentru chirie si cresterea copiilor (200 de dolari pe luna plus 2% din salariul de baza), scoala particulara gratuita pentru copii (pina la 8.000 de dolari pina la virsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni parinte (pina la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare si de instalare. Asigurarea medicala e generoasa si pensiile sint de pina la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporatie multinationala l-ar putea invidia si pe care aproape nimeni nu ar vrea sa il piarda. Acest fapt explica poate ceea ce se numeste la Comisia Europeana “conspiratia politetii: corb la corb nu-si scoate ochii”.
Rezultatul acestei culturi e persecutarea oricaror functionari onesti, care au incercat sa-si faca datoria. Gillingham discuta nenumarate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediati sumar, ba chiar acuzati de “fascism”, de “Gestapovism”, pentru indrazneala de a incerca sa dea de urma banilor disparuti din conturile europene sau de a aplica o disciplina fiscala. Descriind coruptia din sinul birocratiei europene, europarlamentarul Jens-Peter Bonde spunea ca: “Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un intreg sistem paralel de finantare”.
Din nefericire, coruptia financiara e reflectata si dublata de coruptia politica, si aici Gillingham aduce numeroase dovezi care arata natura dictatoriala a proiectelor UE. Uniunea Europeana, arata Gillingham, e un “empire by stealth”, un imperiu pe furis. Politica facuta in numele Europei, arata Gillingham, “e sustinuta de forta, dar nu e acompaniata de responsabilitate”. De aceea, vorbind despre o posibila forta militara a UE, Gillingham se intreaba: “Cum pot europenii – care nu pot sa controleze nici macar actiunile eurocratilor civili – sa controleze un viitor establishment militar protejat de legi referitoare la secretul operatiunilor si sustinut de o industrie militara multinationala lipsita de competitie si de deschidere fata de public?”. In acest sens, deci, vocile care cer o forta militara UEuropeana, in conditiile in care nu exista o natiune europeana si niste reguli clare referitoare la cine controloeaza si fata de cine e responsabila aceasta forta armata, sunt voci periculoase pentru libertatea cetatenilor europeni.
Intrebarea devine cu atit mai acuta cu cit, daca luam in considerare solutiile propuse de liderii UE pentru rezolvarea problemelor politice si economice, ne dam seama ca ne paste despotismul luminat. Astfel, Gillingham ia in discutie proiectul socialistului Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de finante al Frantei. Sub titlul de “Raport asupra Mesei Rotunde despre un Proiect Viabil pentru Europa de Miine”, Strauss-Kahn propunea in 2003 urmatoarele: “Constient ca un demos european nu exista inca, Strauss-Kahn nu se asteapta ca proiectul sau sa fie popular. Pentru a modifica opinia publica, el sustine intensa aplicare a «metodei comunitare». Aceasta presupune dublarea bugetului european, infiintarea de avanposturi locale si regionale care sa monitorizeze si sa dirijeze un vast program de educatie politica, sa organizeze mass-media «pan-europeana», sa introduca cursuri obligatorii de indoctrinare UEuropeana in programa invatamintului secundar, sa finanteze partidele politice europene si sa le rezerve locuri in Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se asteapta sa dureze 20 de ani, ar trebui sa inceapa, sustine Strauss-Kahn, cu adoptarea noii Constitutii Europene”. Respinsa prin referendumuri, Constitutia Europeana va fi introdusa pe usa din spate, pe furis, de agregatul franco-german care domina UE. Dupa cum noteaza Gillingham, proiectul lui Strauss-Kahn e “manipulator, autoritar; si consecintele lui ar fi distopice”.
Citind aceste rinduri, nu pot sa nu ma intreb daca indirjirea “elitei” noastre de a sustine Constitutia Europeana, chiar cu pretul manipularii, precum si actualul zel pro-EUropean al elitelor noastre si al cicisbeilor ei nu face parte din activitatea unor “avanposturi” eurocrate de genul celor prevazute de Strauss-Kahn. Da, oare, “elita” romaneasca o mina de ajutor la fabricarea, in 20 de ani (termen drag si lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare “elita”, platita din banii contribuabilului roman, dezlegata de obligatii fata de statul si fata de poporul roman pentru ca si-a asumat obligatii fata de un imperiu nevazut si fata de un demos care nu exista? Se inchina, oare, elita romineasca, la naluci?
Conform lui Gillingham, singura sansa de succes a Europei nu e in directia elitismului dirijist si corupt, ci in directia unei mai mari implicari a cetatenilor in viata politica nationala si continentala, inspre democratie, inspre respectarea vointei cetatenilor. Dirijismul elitist a functionat atit timp cit UE a fost un club economic al tarilor bogate. Dar modelul autoritar nu poate functiona in conditiile in care UE vrea sa devina un superstat implicat in alterarea identitatii cetatenilor lui. Directia Europei trebuie sa fie inspre libertate, nu inspre eurosocialism dirijist. Si libertatea merge mina in mina cu responsabilitatea. Un sistem politic iresponsabil produce sclavi: si la virf, si la baza, manipulati de oamenii-butoane din avanposturi.
Cartea profesorului John Gillingham, curajoasa, doldora de informatii, percutanta analitic si memorabila in finetea tusei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapa), ar merita tradusa si folosita ca baza de discutie asupra integrarii europene a Romaniei. Nu de alta, dar, abia iesiti din “Imperiul raului”, nu vrem sa petrecem urmatorii 45 de ani in desertul “Imperiului nevazut”, asteptindu-i pe “tatari”.
Posted in Uncategorized 
Tags: 
