In dimineata zilei de joi, 3 iulie 2014, a plecat la Domnul Vasile Boroneant.
Vasile Boroneant: arheolog, doctor in istorie, fost director al Muzeului de Istorie al Bucurestilor si Presedinte al Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, detinut politic timp de 10 ani in temnitele Jilava, Vacaresti, Lugoj, Aiud, Salcia. La 80 de ani, in 2011, Muzeul Judetean Teleorman i-a dedicat o lucrare IN HONOREM. Profesorul Boroneant este cunoscut si pentru descoperirea unor elemente de scriere dacică pe mandibule de cal şi a unor reprezentari de sfinţii din primii ani ai crestinismului, la Chitila, dupa cum transmite Ziarul Lumina.
Născut pe 28 decembrie 1930 la Conop, judeţul Arad si Licenţiat al Facultaţii de Istorie a fost arestat pe 9 iunie 1954 şi condamnat în luna decembrie de Tribunalul Militar Bucureşti la 16 ani de muncă silnică pentru trimiterea unui memoriu în străinătate, în timpul festivalului din 1953 (memoriul fusese înmânat unui francez, care, fiind agent K.G.B., l-a predat Securităţii). A trecut pe la Ministerul de Interne, Uranus, Malmaison, Jilava, Lugoj, Gherla, Aiud (în Zarcă, la fabrică, în celular), Salcia şi Văcăreşti, unde a fost internat în spital în ultima perioadă de detenţie. A fost eliberat pe 19 iunie 1964, pe baza Decretului de graţiere nr. 411, se scrie in Dictionarul detentiei realizat de Cicerone Ioanitoiu si disponibil la Procesul Comunismului.
Slujba inmormantarii va avea loc sambata 5 iulie, orele 12.30, la Biserica Bazilescu (Bd. Bucurestii Noi 116) iar inmormantarea la Cimitirul Bucurestii Noi (Bd. Laminorului, Nr. 138).
Crucea în orizontul vertical al fiinţei. Poarta către cer
Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune.
Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ.
Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei.
Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce.
“L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate.
Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort.
Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ.
Iar rugăciunea e asta:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Naţionalismul şi otodoxismul stau în realitatea lui Dumnezeu şi asta încurcă propunerile de realităţi ale celorlalţi pentru aceeaşi singură lume. De aici vine prigoana.
O realitate care contribuie la asta este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie. Propunerea lor este controloarea unei construcţii exacte a acestei lumi. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba sau cu bâta, târâş-grăbiş, se cheamă ortodox, fundamentalist, legionar, taliban ortodox, nebun, psihopat, nevrozat etc. În fapt omul nu vrea decât să fie liber.
Tratamentul la care sunt supuşi oamenii care se împotrivesc sistemului este unul de teroare psihică. Când s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au vazut că de acolo din ceruri, din Biserica Învingătoare, sfinţi ai temniţelor comuniste şi nu doar ei luptă mai abitir, prin lucrările Lui Dumnezeu, decât dacă ar fi trăit, securitatea mai veche sau mai nouă şi-a orientat atacul spre mintea şi inima omului. Un suflet pierdut în lumea asta este un suflet câştigat de forţele răului. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Sofian Boghiu, iadul este pe acest pământ şi în acest pământ.
“Putna este Ierusalimul neamului românesc, iar mormântul Sfântului Ştefan cel Mare este altarul conştiinţei naţionale. Pentru noi, românii, ziua de 2 iulie trebuie să fie zi naţională, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare este erou al întregului nostru popor. În Actul Patriarhal, care hotărăşte ca data de 2 iulie să fie al doilea hram al Mănăstirii Putna, s-a împlinit un crez al poetului Mihai Eminescu!” –Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – Putna.Ro
O precizare necesară: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură
Un nou scandal aprins în mod artificial ocupă rubricile de ştiri ale ultimelor zile. Mobilul său real a fost aducerea pe tapet a unui pretext pentru declanşarea unei campanii de presă şi crearea unei atmosfere de presiune asupra aleşilor naţiunii care urmează să dezbată controversatul proiect de lege antilegionar (reamintim aici, printre altele, şi criticile justificate din avizul Guvernului). Pretextul căutat a fost găsit cu uşurinţă. Un călugăr de la mănăstirea Petru Vodă, certat cu disciplina (a se vedea şi dezgroparea de către el, din proprie iniţiativă, fără încuviinţarea obştii de la Petru Vodă, a osemintelor părintelui Gheorghe Calciu, în ciuda dorinţei testamentare a acestuia) şi cunoscut pentru exagerările sale, a afirmat la o comemorare că Mişcarea Legionară ar fi “o lucrare a Duhului Sfânt”.
Aşadar, un călugăr controversat şi în cercuri naţionaliste şi creştine, care nu se reprezintă decât pe sine, face o afirmaţie stridentă care contravine atât disciplinei Bisericii, cât şi scrierilor legionare, unde nu poate fi găsită ca atare.
Concluzia unora? Un prilej numai bun pentru a declanşa un val de indignare în presă. S-au stârnit aprehensiuni şi emoţii negative cu scopul de a înfiera cu mânie “antifascistă” (exact ca în anii 1945-48) crezul unei generaţii de elită a României, a cărei singură vină a fost că L-a iubit mai presus de orice altceva pe Hristos şi imediat după aceea neamul românesc, pregătind astfel terenul unei noi şi abuzive interziceri a acestui crez care iată, tot nu vrea să moară.
Să fie la mijloc nebunie, sau altceva?
La modul plin de ură şi manipulare în care este pusă problema de către unii, care instrumentează cu abilitate şi cazul de faţă, legionarismul s-ar încadra mai curând în sfera patologicului şi a iraţionalului. România ar fi chipurile ameninţată de nişte nebuni primejdioşi. În atari condiţii, ei ar trebui supuşi mai degrabă rigorilor psihiatriei şi cămăşilor de forţă decât unei legi care pretinde să condamne o atitudine de … sminteală cu un pretins potenţial de ameninţare. Ar fi ca şi cum s-ar condamna penal, în scop “profilactic”, paranoia sau schizofrenia!
Dacă însă lucrurile nu stau aşa – şi toată lumea e de fapt conştientă de aceasta – atunci nădăjduim că România democratică a anului 2014 va fi capabilă să dea dovadă de luciditate, raţiune, corectitudine şi respect pentru legalitate. Am dori să credem că nu ne mai aflăm în anii 1945-48, când delictul de opinie era înfierat fără drept de apel, prin sentinţe apodictice şi crearea unei atmosfere de intimidare, fiind pe urmă sancţionat cu ani grei de puşcărie, fără posibilitatea unei apărări echitabile.
România anului 2014 este şi trebuie să rămână un stat de drept!
În asemenea condiţii, folosirea ca pretext a afirmaţiilor unui călugăr care nu face parte din nicio organizaţie (statutul său de monah nu îi permite implicarea politică) pentru a justifica interzicerea tuturor grupărilor cu simpatii legionare are un caracter de-a dreptul aberant. Declaraţiile sale pot aduce cel mult prejudicii de imagine celor care pot fi asociaţi într-o oarecare măsură cu el. Dar de la un caz izolat şi până la consecinţe penale cu caracter general e o cale extrem de lungă, care nu poate fi străbătută cu uşurinţă rămânând în acelaşi timp în cadrul normelor unui stat de drept.
Pentru informarea opiniei publice româneşti, dorim să facem următoarea precizare. În România de azi sunt etichetaţi drept “fascişti” şi “extremişti de dreapta” toţi aceia care privesc cu apreciere spre exemplele de atitudine morală ale celor supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Firul călăuzitor al acestor români din ziua de azi, care se intenţionează a fi reduşi la tăcere, este prin urmare fundamentat pe o mărturisire de credinţă profund creştină formulată de însuşi Valeriu Gafencu, personajul-simbol al acestor sfinţi ai închisorilor: “Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”
Aşa vorbeşte oare un “extremist de dreapta”? Diferenţa între o asemenea atitudine şi “extrema dreaptă” din occident, lipsită de orice Dumnezeu, e ca de la cer la pământ! Şi totuşi, în societăţile cu adevărat democratice, o mulţime de partide de “extrema dreaptă”, oricât de imorale, au dreptul de a se manifesta public, în virtutea principiilor democratice şi ale statului de drept.
Numai în România totul e altfel. Nu asemenea grupări reprezintă principala problemă, ci cultul unor români care s-au comportat cu sfinţenie în rezistenţa lor morală şi spirituală la tăvălugul comunist.
Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?
Nu cumva am asista atunci tocmai la o sinistră restauraţie a terorii ideologice comuniste, ca în anii de tristă amintire în care sute de mii de români înfundau temniţele doar pentru aderenţa lor neclintită la o serie de valori de ordin spiritual? Va birui oare din nou aceeaşi ură de tip bolşevic de acum aproape şapte decenii, drapată atunci ca şi acum sub masca inatacabilă a “antifascismului”? Sau România poate dovedi totuşi că este un stat de drept care respectă normele europene în materie?
Cazul atât de mediatizat acum este de fapt unul absurd şi fără nicio relevanţă pentru a arunca o lumină reală asupra raporturilor Mişcării Legionare cu credinţa creştină.
Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale” ? Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus. Este capabilă România anului 2014 să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă ?
Parintele Calciu, Nicolae Stroescu Stînişoară si soţia, într-o imagine din 1988. Foto: Arhiva personala NSS
Jurnalistul Nicolae Stroescu Stînișoară a murit in urma cu cateva zile, ne-au anuntat surse apropiate familiei. Realizatorul emisiunii „Lumea creștină” de la Radio Europa Libera, si penultimul director al sectiei romane (ultimul a fost informatorul Securitatii Nestor Ratesh), a fost si unul dintre rarii ortodocsi si fosti detinuti politic din cadrul postului de propaganda cu sediul la Munchen. Nicolae Stroescu Stînișoară avea 89 de ani. Reproducem aici un interviu video realizat cu jurnalistul veteran si va invitam sa-i cititi o parte din memoriile sale publicate recent intr-un serial-fluviu in Adevarul.
Redactia Ziaristi Online adreseaza familiei sincere condoleante. Dumnezeu sa-l ierte!
“Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, împreună cu Prea Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu, următoarele:
(…)
Din aceste considerente, împreună cu mulţimea de credincioşi din ţară şi de peste hotare, încă din clipa mutării sale la Domnul l-am cinstit, săvârşind în fiecare zi parastase şi rugăciuni la mormântul său şi în sfânta biserică, cu tămâieri, cântări şi închinare ortodoxă, ca unui sfânt părinte, cu înţelegerea mărturisită mai sus: „cinstim pe sfinţi prin viu grai, prin scris, în gândire, în jertfe duhovniceşti, în biserică, în sfintele icoane” (Sinodiconul Ortodoxiei).
Oricine doreşte să participe cu mărturisirea sa la întocmirea unui dosar de canonizare este rugat să trimită materialul său pe adresa Mănăstirii Petru Vodă[1].”
Ziua de 28 iunie in istoria Romaniei este cel putin de doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883.
Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.
A mai trecut o iarnă, pe la Sânziene vine o telegramă de la puşcărie:
“Trimite-mi sandalele. Te sărut, mama”.
– Cum să i le trimit, dacă ea s-a dus în sandalele celea? nu se dumerea fata. Dar poate că le-a uitat în bordei şi n-are cu ce veni?!
Şi Oliţa a alergat în cătunullor, n-a găsit nici urmă de sandale în bordei. Cum o aştepta pe mama, a rămas în cătun, la una Caterina.
– Ştii ce, Oliţă, i-a zis femeia, mai fă şi tu ce poţi prin gospodărie, că o să am şi eu obraz.
Da fata, ca o furnică, fuga încolo, fuga încoace, la toate se pricepea, ba a săpat toamna şi cartofii cât era grădina de mare, şi i-a cărat, mititica, în casă.
– Vine mama ta, îi strigă într-o zi un om şi Oliţa alergă la drum.
Cu ochii duşi în fundul capului, gârbovită, mama abia mergea, sprijinindu-se într-un băţ. Până şi de la puşcărie i-au dat drumul mai înainte, aşa de bolnavă era. Când îşi văzu fata, sărută pământul, făcându-şi cruce: “E vie Oliţa! Mulţumesc, Doamne!” Cum a deschis uşa bordeiului, să creadă, să nu creadă? Au şi cartofi pe iarnă, şi morcovi, şi sfeclă roşie…
– Eu le-am câştigat, mamă, se lipi de ea Oliţa şi se uită la picioare: era tot în sandalele celea. De ce mi-ai spus să ţi le trimit, a?
– Ţi-am dat un semn că-s vie, fata mea.
În toamna aceea a trimis-o pe Oliţa la şcoală. Acum o mai rupea ruseşte, dar mai an holba ochii, nu înţelegea o boabă. Când o chema atunci la răspuns, un băiat din Bucovina îi traducea învăţătoarei ce spune Oliţa în româneşte.
Cum ajungea acasă, hai în pădure cu mama după lemne def oc. Odată, când se întorceau, mama zice:
– Oare ce-i asta, Oliţă? Parcă se învârteşte pădurea…
– Ai ameţit, mamă. Ta-are mai eşti slabă şi te-ai făcut mititică. Ia aşază-te pe creanga mea.
Mama nu se da, fata de colo:
– Hai, că eşti uşurică, ţine-te, mamă! şi o târî pe creangă până acasă. De atunci nu mai ieşea din bordei, doar că făcea focul.
Într-o zi nu ştiu care din elevi strigă: “Bujor, ia uită-te pe fereastră!” Era mama, venea într-un suflet, nu alta, s-o fi întâmplat ceva. Oliţa o zbughi afară, dar când să ajungă la dânsa, mama căzu:
– O scrisoare de la fe-te-Ie mele! Din Ba-sa-ra-bia! plângea ea.
Până acasă se târî mai mult în coate şi pe genunchi. De trei ori îi citi fata scrisoarea.
Era de la surorile ei mai mari.
– Mai citeşte-o o dată, o rugă mama, iar când au intrat în bord ei, îi spuse: Afară cârâiau ciorile, ia citeşte-o aici s-o ascult în linişte.