EXCLUSIV ActiveNews: Grigore Leșe susține că nu i s-a spus că urmează să apară într-un clip contra Catedralei Mântuirii: O să cer să mă scoată AFARĂ din videoclip
Mulți dintre cei care au urmărit clipul s-au arătat nedumeriți de prezența artistului Grigore Leșe între cei care contestă Catedrala Mântuirii Neamului, dat fiind mesajul creștin al muzicii sale.
Într-un interviu acordat în exclusivitate ActiveNews, maestrul Grigore Leșe, afirmă că nu a fost informat de către realizatorii clipului despre ce este vorba, spunându-i-se că este vorba despre bisericile de lemn din patrimoniul național.
Artistul susține că nu are nimic împotriva construcției Catedralei Mântuirii Neamului și că va cere producătorilor clipului să fie scos din videoclip.
“Eu m-am dus la o înregistrare cu Taxi, crezând că este vorba despre spiritualitate și nicio clipă nu am știut că este un clip împotriva construcției Catedralei. Eu îmi vad de muzica mea, eu am fost botezat într-o biserică de lemn, am aceste date, din familie.Nu am nimic împotriva construcției Catedralei. Eu am crezut că este un clip despre biserici, despre lemn, despre credință. Am zis că dacă vin atâția artiști, atunci vin și eu. Lui Dumnezeu îi place lemnul, atât am zis. Hristos a fost răstignit pe lemn, trunchiul de Templu a fost la început pe lemn, bisericile din Maramureș sunt în patrimoniul UNESCO, glasul meu vine de-acolo, am zis să particip. N-am niciun contract cu ei, a fost vorba de o simplă filmare. Nici nu i-am văzut pe toți care urmau să participe și apoi a început povestea asta. Eu nu am probleme cu Catedrala, cu construcția Catedralei, nu am ce căuta într-o poveste din asta. O să cer să mă scoată afară din videoclip. Am vorbit cu producătorul și o să cer să mă scoată afară din clip, nu am contract cu ei și o să o rezolv foarte simplu. Nu vreau să intru în povești de genul acesta, într-o lume învrăjmășită cum e în ziua de azi…Eu cred că s-a mai întâmplat și cu alții chestia asta, că n-au înțeles despre ce a fost vorba( în clip -n.n.)”, ne-a declarat Grigore Leșe.
“Sigur, Catedrala e mare. Poate prea mare. Poate şi România este prea mare. Să o facem bucăţi şi să o punem într-un spaţiu “mai mic, din lemn”, cum ar fi un coşciug, şi apoi să-i dăm drumul la vale?”
PS: Interesant de observat că nici unul dintre propagandiştii voluntari sau involuntari ai comunismului cu faţă umană nu au vreo problemă cu ridicarea Mega-Moscheii. Allah, se pare… nu preferă lemnul şi nici spaţiile mici. Şi asta e OK! Taxi, hai, marş de-aici!
Faptele: Pe 18 noiembrie a.c., eseistul Andrei Pleşu primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ovidius” din Constanţa şi suţine o conferinţă despre proşti. Ştiinţifică, nu ne îndoim. Pe 19 noiembrie, Constantanoastra.ro îi reproduce unele aserţiuni. Hotnews la preia automat, la rubrica de “economie”. Ce zicea dl. Pleşu, printre altele: “Am spus asa, sa ma iertati, dar ceva gazetari nu schimbam? Cade primul ministru, cade guvernul, cad toate alea, dar noi tot cu Ciuvica, Ciutacu, Striblea, Rares Bogdan, astia-s eterni”.
Dl. Andrei Pleşu este director la Dilema din 1993. Revista a fost finanţată de stat (sub Iliescu, Constantinescu şi iar sub Iliescu) până la 1 ianuarie 2004 (11 ani). În prezent, sub numele de “Dilema Veche”, revista este publicată de omul de afaceri Cristi Burci (fost traficant de copii în anii ’90), în cadrul trustului “Adevărul”, unde Andrei Pleşu mai este şi “blogger”. Dl. Pleşu a mai fost: ministru al Culturii sub Iliescu, ministru de Externe sub Constantinescu, secretar de stat în CNSAS sub Iliescu şi consilier prezidenţial sub Băsescu.
În discuţia sa cu publicul constănţean, dl. Pleşu afirma: “Am avut, in 25 de ani, unii ministri inadmisibili. Ideea ca ei au ajuns ministri, c-au stat cate doi, trei ani in post, ca n-au facut nimic, ba dimpotriva… Pana la urma, lumea i-a acceptat. Au aparut acum unii de care nu stim mare lucru. Domnule, e o punere la punct… Cristoiu se intreaba cine-i Vlad Alexandrescu. Dar cine-i Cristoiu?”
Într-un articol de pe propriul blog, cel care probabil l-a şi deranjat pe dl. Andrei Pleşu, Ion Cristoiu arăta însă că ştie câte ceva despre noul ministru al Culturii:
“Ca ministru al Culturii a fost propus Vlad Alexandrescu.
Distinsul a fost prezentat astfel: „Profesor la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Limbi Străine şi Literaturi Străine, şi cu experienţă diplomatică; dânsul a fost şi ambasador al României la Luxembourg, în perioada în care România, împreună cu… Sibiul, împreună cu Luxembourg, au obţinut titlul de Capitală culturală europeană.” (Din motive necunoscute, preşedintele Traian Băsescu l-a rechemat de la post pe 13 mai 2011 – n.n.)
Vlad Alexandrescu e unul dintre sutele de profesori universitari din România cu un CV impresionant pe hîrtie, dar care în realitate nu înseamnă nici măcar o broșură publicată. E total lipsit de experiență în administrarea Culturii. Singurul său atu: e profesor de limba și literatura franceză, limba pe care o vorbește soția lui Dacian Cioloș. Într-o Românie cu oameni de cultură faimoși, autori de biblioteci întregi, dar mai ales cu excepționali administratori ai Culturii (ca, de exemplu, Constantin Chiriac, președintele celebrului Festival Internațional de Teatru de la Sibiu), Dacian Cioloș a pus la Ministerul Culturii un profesor universitar bun poate pentru funcția de decan, dar în nici un caz pentru cea de conducere a unui minister.
Nu funcționează nici criteriul Strada a cerut.
E greu de crezut că Strada l-a cerut ministru de Externe pe Lazăr Comănescu, diplomat de excepție, dar care nu corespunde deloc criteriului Fără foști comuniști.
Nu putem vorbi nici de criteriul Mai presus de orice bănuială în privința Corupției.
Adrian Curaj, propus pentru ministerul Educației și Cercetării, e constestat de Sindicatul I.N.F.L.P.R. “RADIATIA” din Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiatiei (INFLPR), ca un corupt căruia sindicatul i-a făcut plîngeri la DNA.
Cu mici excepții, nici unul dintre cei propuși n-are o minimă experiență în administrarea României reale.
Cei mai mulți consilieri, șefi de cabinet, purtători de serviete, aducători de cafele, țuțări de șefi, cunoștințe ale lui Dacian Cioloș, ale lui Klaus Iohannis, ale consilierilor de la Cotroceni.” Am încheiat citatul.
Ce a uitat însă Ion Cristoiu? După cum îi scrie un comentator, două lucruri, probabil cele mai importante:
“Maestre, cred ca din lipsa de timp nu v-ati documentat. Distinsul intelectual Vlad Alexandrescu este membru al CC al GDS (https://www.gds.ong.ro/?page_id=2362) si “fellow” al NEC-ului dlui A. Plesu. Iar dl de la Educatie este recomandat de FUMN (https://fumn.eu/category/cine-suntem/consiliul-director/)” (ONG-ul lui Sergiu Celac). Dar şi de Asociația Română pentru Clubul de la Roma, adăugăm noi. Iar în ce-l priveşte pe Vlad Alexandrescu, ziaristul Ion Spânu, scormonitor şi cârcotaş, i-a mai găsit nişte calităţi, printre care şi cea de fost candidat la europarlamentare din partea formaţiunii “Forţa Civică”, pe un loc 4, neeligibil, aşa cum a fost, de altfel, şi primul de pe listă, ocupat de Mihai Răzvan Ungureanu.
Iată unde a greşit Ion Cristoiu de l-a supărat pe dl. Andrei Pleşu. Slabă documentare. Nota 2! Afară din presă!
De ce mi-am pierdut timpul cu aceste rânduri? Mi-au plăcut pozele cu cei doi intelectuali supranumiţi Big Fella (nu stiu de ce)! 🙂
PS: Este adevărat, Ion Cristoiu este un recidivist în relaţiile cu intelectualii-angajaţi, cunoscuţi maliţios şi drept “profitori ai tuturor regimurilor”. L-a asemuit pe dl. Andrei Pleşu cu o femeie violată, dar cu doctorat, a zis despre dl. Gabi Liiceanu că este “un mutant“, l-a pus pe Titulescu să-l urecheze pe Pleşu când a aprobat bombardarea sârbilor de Paşti, iar în anii ’90 l-a considerat pe ministrul Culturii FSN cam… ceauşist. Zău că nu-i frumos!
PS 2: Victor Ciutacu n-ar trebui să se supere pe dl. Pleşu pentru că primeşte câţiva lei acolo, de la Cristi Burci. Şi alţi intelectuali de marcă sunt racordaţi la banii negri ai mafioţilor de presă: “anticorupta” Alina Mungiu primeşte plicul lunar de la puşcăriaşul Dan Adamescu iar Tismăneanu şi Cărtărescu au încasat şi de la Voiculescu şi de la Udrea, printr-o schemă cercetată acum de DNA.
La numai o zi după marea aniversare a Zilei Unităţii Germaniei – eveniment la care am avut onoarea să particip în urmă cu 26 de ani, ca invitat special din Europa de Est – telenobelistului Mircea Cărtărescu i-a căzut Zidul Berlinului în cap. La propriu. Prestigiosul Frankfurter Rundschau, primul ziar apărut in sectorul american al Germaniei după război, cu circulaţie naţională şi internaţională, îl acuză pe candidatul imaginar la Nobel al clicii Patapievici-Pleşu-Liiceanu-Manolescu de… PLAGIAT. Nu pot să cred aşa ceva… Tz, tz, tz…
Detaliile în română, engleză şi germană, în COTIDIANUL
Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
“(…) Eminescu a biruit deopotriva şi cu literatura lui ş1 cu principiile de etică natională care l-au inspirat. (…) Astăzi ideia noastra de stat se clădeste pe acest rezon unic de orientare.
Fireşte, conceptia lui Eminescu, familiara noua, n’a putut ademeni niciodata elementele de import care s’au aciuat aici. Prea era locala aceasta doctrina, prea vorbeste Românilor de pur singe, prea scormonea instincte stravechi, ca sa poata cuceri pe neofiti. In definitiv, lucrul e perfect explicabil, logica eminesciana se brodeaza pe un impuls de rasa (neam – n.n.) precis si indestructibil. Nou venitul, adapostit la noi, cade in afara de acest cerc de simtire. El ne-a trecut granita cu intentii mult mai pozitive, decit dorinta unei inoculari sufletesti. In materie de suflet, intrusul si-a adus bagajul lui distinct, pe care-l plimba pretutindeni, fie ca scoate petrol la Campina, vinde sireturi de ghete la Podul-lloaii, sau face pe criticul literar la Bucuresti. Eminescu e o incarnatie specifica a solului, scrisul lui o concentrata otrava crescuta aici, un fel de hasis românesc, pe care organismul strain il refuza. Si poezia si opera de publicist i le poti patrunde numai in masura numarului de loturi cu care te-a inzestrat soarta in cimitirile noastre. De aceea nu e nici o mirare ca toti oaspetii literari cu care ne-a harazit Dumnezeu nu s’au incalzit de Eminescu. Dupa triumful categoric al maestrului in cerebralitatea tarii, ei au tacut, imbufnati la inceput, ca mai tirziu sa ridice cuvintul cu oarecare timiditate si sa devie in sfirsit detractori de-a binelea.
Raposatul Gherea, acest simpatic nomad at criticei rominesti, s’a ivit primul care a lansat rezerve asupra cugetarilor politico-sociale a poetului dela Junimea. Reteta obisnuita a umanitarismului international a fost dela inceput antidotul cunoscutului critic socialist. In ea se rezuma psihologia normala a calatorului care a facut popas la noi. Atitudinea lui Gherea era cit se poate de simpla si de rezonabila. Ce ecou puteau trezi in nervii si in mintea lui acesti ditirambi ai rasei, de care s’a poticnit el Ahasverul asvirlit de peste Nistru in furnicarul nostru de patimi, si prin ce miracol psihic ar fi fost in stare sa inregistreze strainul epopeia lui Mircea dela Rovine?
Subconstientul lui Gherea putea oare sa vibreze la accentele arhaice dela o mie patru sute, cind un voevod basarab isi apara cu arcasii lui “saracia si nevoile si neamul“?… In ce lume de spectri necunoscuti il invita poetul in avintul lui de retrospectiune? Nu, operatia era prea dificila, orice sfortare raminea fara rezultat, fiindca bietul Solomon Solomonovici Katz, fugarul stepelor rusesti, asezat la noi, venea cu un alt instinct istoric, depe alte tarimuri. In mod firesc, deci, Gherea opunea un non posumus sufletesc operei integrale a lui Eminescu. Cazul criticului dela Ploesti, care era de altfel o inteligenta superioara si un temperament de elita s’a repetat mai tirziu cu alti desradacinati. Aceeasi mentalitate pornita din aceeasi structura de gindire, facind apel la aceleasi subterfugii teoretice s’a manifestat la toti scriitorii minori deslipiti din alte zone etnice pe teritoriul nostru. Desigur, cu vremea tonul s’a schimbat, timidele contestari initiale au evoluat tinind pas oarecum cu sansele cetateniei, ivindu-se pe-alocurea si nelipsitele note de impertinenta…
Astazi personalitatea lui Eminescu e centrul de greutate al ideologiei nationale care ne tine in picioare. Toti, deci, care sunt dusmani nascuti sau facuti ai acestei ordine morale, sunt si adversarii naturali ai poetului. Dupa judecata lor trebuie darimata piatra unghiulara, ca sa se naruie edificiul intreg.
Astfel o serie de termite si-au inaugurat distructiunea metodica. Inceputul l-au facut prin a ataca doctrina insasi, fara a afisa numele autorului, ca sa nu stirneasa o reactiune violenta. Planul se desfasoara programatic, cu tactica si cu persistenta. Un cor intreg de emigranti literari bâjbâie imprejur, batjocurind altarul mostenit. Ideia nationala cu toate atributele ei e tirita in noroi. Clisee exotice navalesc pripit, ca sa falsifice aspectul local al unui vechi patrimoniu. In aceasta invazie de straanism presa, scapata din miinile noastre, are rolul de slujnica a fiecarei clipe. Cu ajutorul ei se multiplica inifuzoriile parazitare si sustin o actiune concentrica. Totul merge azi la Bucuresti pe o lupta bine chibzuita de compromitere si desfiintare a unui crez incomod. Intre trivializarea cultului stramosesc si sugestiunile dela Moscova pe mii de game, o vasta claviatura joaca aici o stranie rapsodie, din care orice silaba e indreptata impotriva noastra. (…)”
“O să încep cu o amintire pe care sper să o stimulez şi pentru dumneavoastră. Când am preluat funcţia de preşedinte al României, Serviciul Român de Informaţii avea un director care umbla cu… sau folosea maşină de la Sorin Ovidiu Vîntu. SRI-ul era amestecat, frecvent, în diverse scandaluri politice, iar generalul cu trei stele Coldea era maior.” – Traian Băsescu la ultimul bilanţ al SRI
“Sincer, nu mai am incredere in nimeni in acest moment. Am vazut cum toti mai marii barbati politici s-au ascuns pe sub mese. Intrebarea nu e ce am spus, ci de ce am spus acum. Daca lor, acestor mari barbati ai Romaniei, le este frica, sunteti de acord ca poate sa imi fie si mie frica? (…) Societatea civila ar trebui sa se intrebe daca e normal ca o putere oculta sa influenteze activitatea institutiilor statului.” – Suspecta Elena Udrea la Parlament într-o Conferinţă de presă acuzatoare la adresa şefului SRI, Florian Coldea
De la noua ieşire a Elenei Udrea pe bulevardul din ce în ce mai îngust al presei, de data aceasta la Gandul Live, pe lângă cancanurile de rigoare cu care ne-a obişnuit, aflăm două ştiri mai importante, după părerea mea. Dintre care una, mai “tare”, îl bagă pe fostul preşedinte Traian Băsescu direct în penal, dacă se confirmă.
Primo: că Udrea i-ar fi spus lui Băsescu, pe vremea când acesta era încă preşedinte, despre presupusa şpagă de 500.000 euro percepută de şeful SRI Florian Coldea pentru tovarăşul său Sebastian Ghiţă. Ceea ce-l transformă, şi pe Băsescu, în tăinuitor. Dacă este reală informaţia. Sau în protectorul unei demente care i-a supt dintr-o suflare toată “gloria” celor două mandate de preşedinte al României. Întâmplător, e vorba şi de “cea mai onestă dintre candidaţi”. Citatul exact, pentru posteritate: “I-am spus lui Băsescu faptul că lui Dorin Cocoş i s-au cerut bani de către Coldea pentru televiziunea lui Ghiţă.” “Era” Băsescu, la psihiatru. Şi aceasta e doar începutul…
Şi a doua “bombiţă” e, că, spre deliciul NSA, SRI şi DNA, cei doi foşti (?) apropiaţi au vorbit “chiar zilele acestea”. Şi această ştire este, de fapt, foarte importantă. Ne relevă că fostul preşedinte nu şi-a înghiţit limba. Vorba ceea: fiecare pasăre pe limba ei piere. Chiar si preşedinţii-păsarică.
Totuşi, cred eu, o consolare tot va avea Băsescu: dacă rămâne fără Elena Udrea oricând va găsi un umăr primitor şi cald la Tismăneanu şi intelectualii săi. Cărtărescu îi va citi domol din Levantul, lungit pe blana din faţa şemineului de la Snagov, Patapievici îl va gâdila la tălpi, cum ştie el mai bine, sensibil, cu organul său musculos mobil, limba, desigur, Liiceanu îl va masa bărbăteşte cu vreo unsoare rămasă de la Ungureanu iar Pleşu, dacă e nevoie, îi va face din două ouă, o omletă, rece. Normal, de vină va fi tot SRI…
”Niciodată n-aş fi crezut că, în România, Serviciul Român de Informaţii va ajunge să beneficieze de încredere mai mare decât Primăria, mai mare decât Preşedinţia, mai mare decât Parlamentul. Iată că am ajuns aici pentru că au fost profesionişti.” – acelaşi T.B.
PS: Traian Băsescu a declarat că, spre deosebire de Emil Constantinescu, el nu a fost învins de sistem, ci l-a îngenuncheat. Problema e că din această poziţie, ca reprezentantă a sistemului mafiot din România, Elena Udrea a ales să-l muşte. Se recomandă repaus acasă. Dar nu pe sub mese.
“Depistăm, deci, în filonul umanist revoluţionar al concepţiei tovarăşului Nicolae Ceauşescu, întelegerea profundă, deplină, a faptului că totalitatea socială concretă îşi are rădăcina în om. Că nu semnifică nimic în absenţa lui sau în condiţiile ignorării lui. Or, tocmai socialismul şi comunismul tind să corespundă practic, să dea întreaga măsură reală unei eterne chemari antropocentriste, pe care marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă.” – Vladimir Tismăneanu, profesor de socialism-ştiinţific şi marxism-leninism la Maryland University
“Părinții au deținut monopolul Comunismului. Copiii dețin monopolul Anticomunismului.”– Dorin Tudoran despre Vladimir Tismăneanu
După ce l-a supt, promiţător, pe Ceauşescu, aproape pe gratis, cu banul înainte pe Iliescu, cu gingăşie pe Constantinescu şi cu bani şi înainte şi după, pe Băsescu, păduchele Tismăneanu a încercat un salt şi în blana lui Iohannis. Mortal, după cum se vede. Un atac sinucigaş explicabil: proptelele se surpă în faţa lui “Relu Fenechiu cu nume german” şi i s-au mai terminat şi rezervele din tot ce a supt de la Băsescu. Păi nu vedeţi ce sfrijit a ajuns Băsescu cel de odinioară după contactul prelungit cu Tismăneanu şi ai lui, Pleşu, Patapievici, Liiceanu? Doar 5% a mai rămas din el, bietul bătrânel, de nici sirenele nu-l mai trec marea acum. Se vede treaba că păduchii tasmanieni i-au supt tot sângele şi mai mult decât atat… Problema e că niciodată nu le-a ajuns. Şi aşa s-au întors la sângele României.
Când Băsescu a lăsat-o ca-n tren cu Steaua României oferită unui agent maghiar antiromân recunoscut – Laszlo Tokes – în timp ce îi “demartiriza” pe eroii-martiri din Grupul Trosca, nu i-a deranjat nimic. Dimpotrivă. I-au pupat poala ca să se mai lipească şi ei de o decoraţie, în total dispreţ faţă de România pe care o urăsc şi o înjură pe unde-apucă, adeseori chiar pe banii noştri. Când primeşte Steaua României, pe merit, un român, condamnat la 15 ani de închisoare, Tismăneanu sare ca proasta din baie (expresie clasică românească). Cum să n-aibă dreptate Iulian Capsali? Nu există un “caz Bjoza“. Ci unul Tismăneanu. Care nu se mai termină… Dar ce-ar fi lumea fără diavol, chiar şi cu şase picioare, ca păduchele tasmanian, etern “linşatul” Tismăneanu?
Bref: Eram pe o canapea confortabilă de piele, albastră, vântul vuia dinspre lac dar înauntru era cald şi bine, mai ales cu un Chivas Regal în faţă. Îl abordez frontal pe interlocutorul meu: “Asocierea cu intelectuali profitori ai tuturor regimurilor, başca cu legături nelămurite cu KGB-ul, şi aici îl amintesc şi pe Pacepa, ar putea să vă compromită iremediabil mandatul, în timp.” “La cine vă referiţi, mai exact?”, zice omul cu alură de milionar din faţa mea, dar puţin încordat de un referendum ce sta să vină. “La Tismăneanu, în mod special”. Şi a urmat cel mai elocvent gest de dezgust pe care l-am văzut la cineva, odată cu rostirea numelui lui, pe silabe, cu scârbă nedisimulată: “Tis-mă-nea-nu…” Mai lipsea o flegmă. Acesta este omul. Omul pe care am încercat să-l scap de râia Tismăneanu, spre binele lui şi al României. N-a fost sa fie… Păcat!
PS: La 29 noiembrie 2002, președintele României Ion Iliescu i-a conferit Părintelui Arsenie Papacioc, fost instructor şi primar legionar şi mare duhovnic al Ortodoxiei române, Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. La 31 martie 2004, Vladimir Tismăneanu lansa împreună cu Ion Iliescu, la Teatrul Naţional, volumul comun “Marele şoc”. A urmat Paris şi Washington. Mare şoc… 🙂
PPS: Îl admir pe dl. Dorin Tudoran de pe vremea când îl aştepta Ilie Merce la colţ de stradă cu salamul la subţioară. Apoi, prin metode “subversive” (o parte din familie în America) am ajuns, cu mare bucurie, în posesia unei reviste Agora. O ţineam la loc de cinste, în biblioteca părinţilor, alaturi de “Garda de fier – organizaţie teroristă de tip fascist”, a cunoscuţilor Fătu şi Spălăţelu, în care descopeream cu mirare că citatele lui Corneliu Codreanu despre morală – cea de care vorbea şi Octav Bjoza – nu se pupă cu titlul bombastic al lucrării comuniste de înfierarea a Mişcării Legionare. Fără mirare, constat că din acest manual de istorie falsificată de bolşevici, îşi trag azi seva politologi “occidentali” sau “neaoşi”, de ici-colo, de prin albiile Potomacului, Dâmboviţei, Prutului, Nistrului sau Moscovei.
Când l-am cunoscut pe Dorin Tudoran în persoană, la Chişinău, în calitatea sa de director IFES, am fost cu adevărat onorat să-l întâlnesc. Apoi, peste ani, am fost unul dintre cei care a susţinut ca merită să publice în paginile celebrului ziar ZIUA, deşi făcuse o tură prin menajeria lui Voiculescu (alături de “anticomuniştii” Tismăneanu şi Cărtarescu) şi deşi – nota bene – poziţiile mele se aflau în contradicţie cu opiniile şi afinităţile sale intelectuale şi personale, între care se număra şi Tismăneanu. De aceea ţin să-i atrag atenţia: nu a avut nimeni ceva cu Tismăneanu pentru că este evreu. O jigodie rămâne jigodie fie că este pe malurile Potomacului, Dâmboviţei, Prutului, Nistrului sau Moscovei. Nici cinci ape nu-l spală, după cum se vede. Aşa cum dacă Katz de la inventatul “MCA – Romania” va fi arestat de DNA pentru mega-fraudele din Afacerea Duty-Free de pe vremea lui Năstase nu cred că o vom putea acuza pe dna Kovesi de… “antisemitism”. Şi tot aşa cum nu cred că guvernul Statelor Unite ale Americii poate fi acuzat de antisemitism – cum a făcut-o stupid James Woolsey, şefuleţul cu bube-n cap al CIA demis după ce a păstorit cea mai mare penetrare a KGB din istoria agenţiei de informaţii americane – pentru că nu-l eliberează pe spionul israelian şi, totodată, trădatorul evreu-american Jonathan Pollard. Nu mă miră că acelaşi individ este astăzi susţinătorul înfocat al KGB-istului Pacepa. Dar acestea sunt, deja, problemele americanilor…
Concluzie: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Sau: Do onto others as you would have them do onto yourself…
Pentru documentare:
It’s Not the First Time
Ex-CIA Director Woolsey Makes Ass of Self
by DAVID MACARAY
Last week it was reported that former CIA Director James Woolsey, forced to resign during the Clinton administration for his bungling of the Aldrich Ames affair, was going around telling people that the reason Jonathan Pollard, the notorious Israeli spy, was still in prison after 29 years is because the U.S. government is anti-Semitic. In short, Pollard remains in prison because he’s a Jew.
That has got to be one of the silliest statements of the new year. If Woolsey honestly believes the U.S. government is anti-Semitic, that it is driven by anti-Jewish sentiments, he needs to explain why the U.S. has generously made Israel, the spiritual and geographical homeland of the Jewish people, a virtual client-state, having given/lent/made available billions upon billions of dollars over the years.
Consider those other spies. Aldrich Ames, formerly of the CIA, and Robert Hanssen, formerly of the FBI, are both serving life sentences without the possibility of parole for having supplied the Soviet Union with U.S. state secrets. John Walker, formerly of U.S. Naval intelligence, is set to be released in 2015, after having served 30 years in prison for selling secrets to the Soviets. None of the three are Jewish.
Of course, the argument Woolsey and others make is that, while Ames, Hanssen and Walker handed over their goodies to our arch-enemy, the USSR, those thousands upon thousands of pages of top-secret documents that Jonathan Pollard stole from the U.S. government were handed over to Israel, an American ally. Those “Free Jonathan Pollard” protesters want to know why we would treat an ally this way.
There could be two reasons. First, Israel doesn’t always act like an ally. In 1979, Andrew Young, the U.S. Ambassador to the UN, met secretly with a representative of the PLO, despite President Carter having assured Israel that would never happen. Young was forced to resign his ambassadorship. How did Israel find out about the meeting? Mossad agents were tailing Young, and had followed him to New York.
Second, when an ally steals U.S. top-secret documents, there’s always a risk of those documents falling into the hands of an enemy that has infiltrated the ally’s intelligence network Take the 1950s and ‘60s, for example, when the U.S. refused to share sensitive info with Great Britain, knowing that its intel service (with Soviet agents Kim Philby, Guy Burgess, et al) leaked like a sieve. If Israel honestly believes Mossad and Shin Bet can’t be infiltrated, they’re deluding themselves.
In any event, Pollard’s caper was monumental is scale. After being captured, and the full extent of what he had turned over to Israel was determined, Caspar Weinberger, Reagan’s Secretary of Defense, referred to it as the most damaging intelligence breach in U.S. history. Maybe Weinberger was lying or wildly exaggerating. After all, DOD people regularly make things sound more menacing than they are. But that doesn’t change the fact that Pollard was a liar, thief and traitor.
In truth, Woolsey’s continued nitpicking since leaving office is a result of his never having forgiven Clinton for firing him. As sordid and disgraceful as the Aldrich Ames affair was, Woolsey didn’t think he deserved any of the blame, even though this Ames fellow, this paid Soviet agent posing as a CIA operative, was so conspicuously guilty, so easy to track down, his trail resembled snail slime. The buck stops with Woolsey.
Releasing Pollard is fine. Why not? He has served 29 years. Besides, isn’t spying common? Doesn’t the U.S. regularly spy on people—allies, foreign citizens, its own citizens? So let’s not get morally self-righteous about some snooping. At the same time, let’s not minimize what Pollard did. And while there’s more than enough hypocrisy to go around, let’s not pretend the sole reason he remains in jail is because he’s Jewish.
David Macaray is an LA playwright and author (“It’s Never Been Easy: Essays on Modern Labor”). [email protected] / CounterPunch
Pleşu, acest nefericit filosof de colţ de ziar, un “rezistent prin mâncare” al tuturor regimurilor, de la Ceauşescu şi Iliescu la Constantinescu şi Băsescu, în prezent susţinător înfocat al şefei lesbienelor şi homosexualilor din lupanarele “societăţii civile”, anticreştina Mandela Macovei, se gândeşte să-şi mai lipească numele de o mare personalitate, atacându-l mizer pe nonagenarul Radu Beligan. Ce mai: îi face… morală!
Când îi scria cu libidoşenie lui Ceauşescu ca să poată apoi să meargă în sejururi şi la burse în Occident, cu acordul Securităţii, dl. Pleşu, plagiatorul lui Adorno, devenea, se ştie, un moralist “cu acte în regulă”. În străinătate fiind, dl. Pleşu, din calitatea lui de moralist, n-a găsit nici un prilej să critice crimele regimului comunist din România, altfel decât în şoaptă, la cafenelele din Montparnasse. Curajosul moralist guraliv de azi este complicele de ieri, prin tăcere, al acestor crime.
Când făcea apologia intervenţiei în forţă împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, în sinistrul Adevărul din 14 iunie 1990, ulterior masacrului mineresc asupra Capitalei pupâdu-i mâna cu aceeaşi libidoşenie satrapului Iliescu, din funcţia de ministru al Culturii, dl. Pleşu era, se ştie, tot un moralist. Moralistul de azi este complicele de ieri la crimele lui Iliescu.
Când, la CNSAS fiind, înfiera Securitatea acoperindu-şi soţia, fost agent al DIE, dl. Pleşu era, din nou, un moralist. Complice la fraudă, impostură dar şi la teroarea Securităţii, iată, atât familială cât şi familiară.
Când susţinea, pe vremea lui Constantinescu, cot la cot cu “tovarăşa colonel” Zoe Petre, bombardarea sârbilor de Sfintele Paşti, dl. Pleşu era, din nou, un moralist. Dar şi un complice al crimelor comise asupra populaţiei civile sârbe din capitala europeană Belgrad, bombardată sălbatic chiar şi în noaptea de Înviere.
Când a ajuns la Băsescu, a ştiut cum să rămână acelaşi moralist limbist, împreună cu toată gaşca lui de antiromâni bolnavi: Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, eiudem farinae (sic). Complice şi făptaş al crimelor lor culturale împotriva poporului român.
Din această postură de mare scribuleţ la ziarul unui traficant de copii şi, desigur, moralist de servicii, sperând să-şi recapete sinecurile dacă-i revine mafia GDS la putere, Andrei Pleşu îl înjură pe maestrul Radu Beligan, negându-i dreptul la opinie, oricare ar fi aceasta. Cu ce drept, dle Andrei Pleşu?
Morala: ţiganul tot ţigan.
Victor Roncea
UPDATE: Intr-o “Scrisoare catre Andrei Plesu si catre cetatenii Romaniei care iubesc democratia”, mai multi artisti de marca ai Romaniei ii reproseaza scriitorului ca l-a atacat in mod “josnic” pe maestrul Radu Beligan, dupa ce acesta din urma si-a manifestat sprijinul pentru Victor Ponta in cursa pentru prima functie in stat. În scrisoare, care este semnată de actorii Florina Cercel, Adela Mărculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, societari de onoare ai TNB, și de soliștii Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Daminescu și Florin Apostol, i se solicită lui Andrei Pleșu să-i ceară scuze maestrului Beligan, transmite Agerpres.
“Maestrul Beligan merita respectul dumneavoastra si al nostru, nu atacuri politice josnice…”, spun semnatarii scrisorii.
“Acest mesaj nu se refera neaparat la persoane, ci la valori. Acest mesaj reprezinta un semnal de alarma in fata radicalismului, a intolerantei si a urii care se manifesta in societatea romaneasca. Din pacate, aceste sentimente si atitudini care ataca in mod direct fundamentele unei societati deschise sunt promovate nu doar de unii actori politici, ci si de reprezentantii elitei culturale, de oameni care reprezinta repere sociale si care exceleaza in domeniile lor de activitate.
Suntem profund ingrijorati in acelasi timp de atacul nedrept pe care domnul Andrei Plesu l-a lansat la adresa Maestrului Radu Beligan, doar pentru ca marele nostru actor a indraznit sa aiba si sa exprime public o opinie si o optiune politica diferita de cea a domnului Plesu. Consideram ca traim intr-o societate democratica in care libertatea de exprimare este garantata si ca nimeni nu trebuie pus la zid doar pentru ca isi exprima punctele de vedere. Este firesc ca intr-o societate deschisa sa existe pluralism de idei, de opinii si de optiuni de orice natura si este la fel de firesc ca oamenii, in special cei care reprezinta repere pentru societate, sa accepte si sa respecte faptul ca cineva gandeste si se manifesta altfel decat ei.
Domnule Andrei Plesu, va respectam si va recunoastem autoritatea epistemica in calitate de scriitor, de estetician si de istoric al artei, dar consideram ca este fundamental gresit pentru sanatatea spatiului public romanesc sa actionati, prin intermediul cuvintelor, conform dictonului «cine nu este cu noi, este impotriva noastra». Credem ca Romania inceputului de secol XXI ofera cetatenilor sai libertatea de a-si exprima ideile si preferintele, inclusiv pe cele politice, fara a fi atacati, linsati si batjocoriti comunicational de cei care au alte optiuni.
Va respectam parti-pris-ul politic evident al ultimilor 10 ani, va acceptam opiniile expuse in calitate de intelectual, adica de personalitate care se implica in treburile publice. Dar, atunci cand cineva nu este de acord cu o opinie, nu trebuie sa arunce cu pietre, sa denigreze si sa terfeleasca imaginea si munca depusa de o viata intreaga. Cariera de exceptie a maestrului Beligan nu merita in nici un caz astfel de atacuri, pe care le asteptam parca mai mult din partea unor partizani politici obtuzi si nu din partea unui autor respectat ca dumneavostra.
Va rugam sa acceptati acest minim comportament democratic si sa va cereti scuze fata de Maestrul Radu Beligan. Domnia-sa are dreptul, ca si dumneavoastra si ca orice cetatean al acestei tari, sa se exprime public fara teama ca cei care gandesc altfel ar putea reactiona violent!”, se arata in scrisoarea semnata de Florina Cercel, Adela Marculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, Dida Dragan, Angela Similea, Adrian Daminescu si Florin Apostol.
In plus, societarii de onoare ai Teatrului National Bucuresti, Florina Cercel, Adela Marculescu, Marin Moraru si Costel Constantin, ii transmit lui Andrei Plesu ca nu prezinta corect realitatea atunci cand spune ca artistii de la TNB i-au cerut in 1990 sa-l demita pe Radu Beligan de la conducerea institutiei: “Vrem sa va reamintim, domnule Andrei Plesu ca, noi, artistii Teatrului National Bucurest in anul 1990 nu v-am cerut schimbarea directorului TNB, domnul Radu Beligan, asa cum afirmati, ci, v-am adresat solicitarea de a numi un director la prima scena a tarii la 3 luni de la vacantarea postului, dupa ce Mesterul Radu Beligan parasise conducerea TNB din motive personale, iar Teatrul National Bucuresti nu avea conducere. Aceasta este realitatea faptica pe care dorim sa o subliniem si sa o facem cunoscuta opiniei publice”.
A reinceput atacul la Eminescu. Desi poate corect ar fi: continua atacul la Eminescu. Deci, la Romania. Nimic nou, desigur. Doar metoda de reincalzit ciorba in santul culturii rrome, de data aceasta intr-un autentic tuci tiganesc, pare sa fie o inovatie Pleso-Patapu-Liiceano-Cacartareasca.
O ruda de-a regilor Cioaba, un oarecare Catalin-minune, a fost pus ca semnatura pe o “carte” anti-Eminescu, laudata de toti tampii din trena impostorilor numiti. Ion Spanu demonstreaza ca Cioaba nu zboara departe de cuibul plagiatorilor. Din ancheta sa culturală, publicata de Tribuna si Ziaristi Online rezultă că “autorul Humanitas”, Cătălin Cioabă, nu numai ca nu şi-a scris cartea publicată de patronul sau, Gaby Liiceanu, dar nici măcar nu a citit-o! Este vorba de brosura “Marturii despre Eminescu“, in care Romanul Absolut este ţiganizat inca de pe coperta, prin înnegrire, si aruncat acolo unde anti-romanii bolnavi de ura la adresa tarii capusate cred ca ii este locul, dupa cum se vede in fotografia de mai sus: la picioarele lui Patapievici si a lui Cioaba, printisorul lui Liiceanu.
Si elefantul care nu-si mai incape in propria-i piele, Alex. Stefanescu, cuvanta – e un fel de-a spune – pe linia directivei neo-kominterniste activate prin Dilema lui Plesu-GDSS si Romania literara a lui Manolescu-ANI, cu ani in urma. Intr-o postare de pe blogul oficial al SIE, Stefanescu ne explica ca Cartarescu e mai destept decat Eminescu si ca versurile de debut ale tanarului Eminescu sunt “greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoţiona” si “nu anunţă prin nimic un poet”. “În ceea ce mă priveşte, dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei”, i-aş fi răspuns autorului că nu are talent şi că ar trebui să renunţe la poezie”, scrie ditirambic “elefantul cu breton”. Va dati seama ce bine a facut culturii romane Alex. Stefanescu, prin inexistenta lui la vremea lui Eminescu? Si, prin reciproca, cat rau face azi…
UPDATE de la un cititor:
Stimate dle. Roncea,
Am citit postarea dvs. destul de caustica. E un stil, şi acesta, desigur. Este bine că semnalaţi această nouă linie de atac la adresa “omului deplin al culturii româneşti”. Este clar o direcţie mai subtilă, “obiectivă” chipurile, şi, ca atare, mai perversă. Faptul că tocmai cei care se revendică de la eminescianul C. Noica stau la baza acestui atac, ne demonstrează, încă o dată, ce rol au jucat ei, de fapt, pe lângă marele filosof, căpuşat, cum spuneţi si dvs. cu privire la această gaşcă şi România. Sper să îi dedic dlui Cioabă un alt comentariu, căci “merita”. Pentru moment, despre “elefantul” asudat şi ocheanul lui ţinut invers, pe post de bârnă:
O.K., n-am nimic împotriva revizuirilor, ele ne mai pun pe gânduri pentru că suntem tot timpul tentaţi să-l verificăm pe … revizuitor. În cazul lui Alex Ştefănescu, stilul prevalează: el este atracţios. Ca revizionist, însă, se bazează masiv aproape exclusiv pe faptul că este din Fălticeni, de unde era şi Eugen Lovinescu, revizionistul nr. 1 al istoriei literaturii române. Alex îi urmează, dar numai cu falca din pământ. Şi aici, totuşi el nu ară, nici nu scormoneşte, ci doar greblează: adună informaţie din ediţii şi le prezintă sub formă de gunoi de grădină. Un revizionist adevărat, adică, aristotelician vorbind, categoric, coboară mai întâi în text. Ediţiile sunt grădini suspendate ale textului. Acolo, în text, Eminescu are aşa (după ediţia Nae Georgescu):
1. La versul 8, lipsă virgula după Căci în Lăcrămioarele învăţăceilor(în continuare, L.î.) şi în prima ediţie Perpessicius (1939). 16. În L.î.:voace. 17 În L.î.: tău nătal (ar putea fi păstrat, ca aliteraţie, deşi –ă notează, în epocă, şi un -a neaccentuat) 19. Ar trebui păstrat cu virgulă după vers, ca-n prima tipărire: ce urmează e apoziţie (trista lăcrimareesimţ naţional). Fără virgulă, ca în ediţii, sensul devine: o urmează (tot) ce e simţ naţional. Cu virgulă, această tristă lăcrimareexprimă un sâmţ, din ea se trezeşte, se naşte sentimentul colectiv. 20. În L.î.: Ce-i sîmţu năţional!(citit, mai mult decât sigur, cu –u final şi ioîntr-o singură silabă). Şi astăzisâmţ înseamnă altceva decât simţ: ai sâmţ în tine – ai nerv, fii atent.
Sunt diferenţe infime, poate, dar şi ele trebuie băgate în malaxorul revizuirilor. Cine urmează umbra măreaţă a lui Arune Pumnul? Poetul scrie: „O urmă ’ncet cu ochiul în tristă lăcrimare, / Ce-i sîmţu năţional!”, deci nu o urmează ceea ce e sâmţ, virgula nu permite pentru că ar fi între subiect şi predicat. Vezi mai sus: „Te plânge Bucovina (…) te plânge şi locul tău natal”. (Atenţie: deci şi Ardealul îl plânge; Aron Pumnul e născut la Cuciulata, jud. Braşov.) De ce? – Pentru că urmează „umbra ta măreaţă în falnica-i zburare”. Cum o plânge? – „În tristă lăcrimare, ce-i sâmţ, etc”. De aceea e năciunal/naţional, pentru că trece peste graniţele politice, uneşte naţiunea. E şi chestiune de gramatică elementară ce se rezolvă prin punctuaţie – pe care editorii au netezit-o ca să înţeleagă mai simplu poezia eminesciană şi elevii din Fălticeni, de pildă. Un revizionist pur sânge, de felul Ioanei Bot, ar putea ridica, aici, argumentul falacios că naşterea acestui concept de „simţ naţional” în cultura română este viciată – şi dă-i, şi luptă, fulgere şi tunete pe tema „Bravos năciune, halal să-ţi fie” – numai că tânărul poet, iată, face apel la sâmţ, nu la sentimente patriotice edulcorate: încă de pe atunci (1866) limbajul dublu avea expresie în limbă. Sunt lucruri diferite: de pildă, Alex Ştefănescu poate avea, dobândi, câştiga simţ estetic – fără să aibă sâmţ în sine; – pe când la Ioana Bot poate fi invers. E chestie de nerv şi de piele: frigul, caldul, asprul, netedul ţin de antropologie, nu de cultură.