In timp ce in Romania statuile Maresalului Antonescu au fost izgonite din spatiul public, in Ungaria, “regentul” antisemit Miklos Horthy, vinovat de primele genociduri ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, epurarile etnice criminale executate in Ardealul ocupat impotriva romanilor si evreilor, este praznuit la nivel national, iar busturile lui apar ca ciupercile dupa ploaie in toate catunele populate de extremisti maghiari. Recent a fost inaugurat chiar si un parc cu numele lui, langa Budapesta. Autoritatile ungare stiu sa lucreze cu dictatura democratiei europene asa ca au motivat ca “a fost vointa comunitatii locale”. La referendumul initiat de opozantii proiectului nu s-a prezentat aproape nimeni. Ce se inampla insa la noi daca o comunitate locala solicita ceva – cazul cetateniei de onoare acordata Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu? Pai, i se spune “Niet”, de noii tovarasi de drum ai tuturor regimurilor, exact ca in timpul dictaturii comuniste. Cu toate acestea, aceleasi foruri care se opun onorarii unui martir roman care a salvat de la moarte un evreu nu au nimic impotriva proslavirii unor criminali de razboi antisemiti si antiromani, ca Wass Albert si Nyiro Joszef, ale caror statui au impanzit “Tinutul Secuiesc”, cu voie de la… stapanire; adica de la stapanul celui ce face pe stapanul ghiululilor Romaniei. Ba chiar un avocat al reabilitarii criminalului Wass Albert a ajuns ditamai “consilier onorific” (deci aici nu e nici o problema “onoare”) al premierului de paie al Romaniei. Nici romanii nostri nu acorda prea mare interes acestei profanari simbolice a victimelor pogromurilor comise impotriva romanilor si evreilor in timpul ocupatiei Ardealului. In localitatea ungureasca Kereki, un tanar avocat maghiar a cinstit cum se cuvine o statuie a criminalului Horthy, aruncandu-i o galeata de vopsea rosie peste cap si o pancarda pe gat cu textul „Vinovat de genocid, criminal de război”! (foto in baza). Despre toate acestea si multe altele, se scrie in cea mai recenta carte a inimosului si neobositului scriitor Vasile Bunea, creatorul Muzeului National al Refugiatilor, locul unde puteti afla aproape totul despre atrocitatile maghiarilor impotriva romanilor. Intitulata “A FOST AMIRALUL MIKLÓS HORTHY REVIZIONIST, IREDENTIST, XENOFOB, ANTISEMIT, HITLERIST?” si aparuta la Editura Napoca Star (Cluj Napoca, 2013) in Colectia “Istorie moderna si contemporana”, volumul de 348 de pagini cuprinde o analiza exhaustiva asupra fenomenului extremismului maghiar, tolerat nepermis in Romania, si se inscrie pe lista lucrarilor obligatorii pentru autoritatile publice care sustin sau chiar doresc sa mai apere Constitutia. Reproduc in exclusivitate pentru Roncea.Ro un extras despre teroarea horthysta din Ardeal, la ceas “aniversar”, cand majoritatea reprezentantilor “statului roman” a adresat calde felicitari ungurilor de ziua lor nationala, ziua sarbatoririi crimelor din 1848 impotriva poporului roman: zeci de mii de romani, copii, femei, batrani, dascali si preoti schingiuti si ucisi nevinovati.
Teroarea horthystă
“Dupa Diktatul de la Viena, au început actele de terorism împotriva românilor şi evreilor. Era rezultatul unui program premeditat de intimidare şi exterminare a poporului român. Într-o broşură publicată la Budapesta şi răspândită din ordinul lui Horthy, intitulată „Fără milă”, se pot citi rânduri demenţiale ca acestea: „Voi omorî pe orice român pe care-l voi întâlni în drumul meu… noaptea voi pune foc satelor româneşti. Voi trece prin ascuţişul săbiei toată populaţia. Voi otrăvi fântânile. Voi ucide copii la sânul mamei lor… Voi aprinde satele. Nu voi avea milă pentru nimeni. Nici pentru copii, nici pentru mamele însărcinate. Răzbunare. Fără milă, răzbunare crudă”.
Teroarea a început la 9 sept. 1940, în comuna Trăznea din judeţul Sălaj, apoi horthyştii au asasinat 81 de locuitori; în comuna Ip, în noaptea de 13 14 sept., au fost ucise 159 de persoane, femei, copii, bătrâni. Caselor locuite de români li s a dat foc.
Împotriva intelectualilor români, dezlănţuirea a fost demenţială: protopopul Aurel Munteanu din Huedin a fost torturat în piaţa oraşului timp de mai multe ore, după care i s a înfipt un ţăruş în gură, care a ieşit prin ceafă; în com. Fântâna Mare din jud. Sălaj au fost îngropaţi de vii mai mulţi români. Pe stadionul din Oradea au fost spânzuraţi 30 de români. La 23 sept. au fost masacrate în com. Mureşenii din Câmpie familiile învăţătorului Gheorghe Petre, a preotului Andrei Bojor, şi alţi săteni.
Preotului Pompei Onofrei din Cluj i au fost smulse barba şi părul, a fost legat cu sârmă de gât şi târât pe străzile oraşului. Lista ororilor e lungă, nu ne ar ajunge o carte să le trecem şi comentăm pe toate, aşa cum merită să o facem. Mai trebuie amintite, totuşi, şi câteva fapte petrecute la sfârşitul războiului: în com. Sărmaş au fost ucişi în noaptea de 16-17 sept. 1944, 126 de evrei, femei, bărbaţi şi copii.
În comuna Moisei din Maramureş, 29 de ţărani au fost închişi într o casă şi li s-a dat foc, după care au fost incendiate 260 de case.
În Banat au fost executate 50 de persoane, numai pentru vina de a fi român! Torturile, asasinatele erau făcute pentru a i determina pe români să şi părăsească locuinţele şi să se refugieze pe teritoriul României.
Văzând că aceste procedee barbare au dat rezultate mediocre, autorităţile horthyste au trecut la expulzarea locuitorilor români. Aproximativ 218 000 de români au fost arestaţi, îmbarcaţi în vagoane de marfă şi expediaţi în România – sunt numai cei înregistraţi oficial, deoarece alţi 60-70 000 au trecut în România fugind de regimul de teroare dezlănţuit de bandele horthyiste. Numărul românilor din nordul Transilvaniei s a micşorat şi prin organizarea unor detaşamente de muncă trimise în Germania. Pentru alte mii de români s au construit lagăre de concentrare. Limba română a fost interzisă treptat în şcolile de stat; liceele româneşti au fost desfiinţate; au fost alungaţi preoţi (în total cca 140); multe biserici ortodoxe au fost devastate, dărâmate, profanate (altele sigilate şi închise) – de pildă biserica din Bicsad a fost transformată în WC public.
O minoritate etnică din nordul Transilvaniei împotriva căreia s au înverşunat horthyştii a fost minoritatea evreiască. Această minoritate a fost deportată aproape în întregime în lagărele de concentrare naziste. Au pierit peste 140 000 de evrei în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Birkenau ş.a. După 68 de ani de când România s a reîntregit cu partea din Transilvania, răpită samavolnic în 1940, la Budapesta se fac auzite declaraţii precum „minoritarii maghiari din ţările vecine fac parte integrantă din naţiunea maghiară şi sunt subordonaţi guvernului şi parlamentului de la Budapesta”. Aceasta nu însemnă altceva decât că maghiarii din afara Ungariei, deci şi cei aproximativ 1,2 mil. din ţara noastră, să se organizeze ca autonomie minoritară, cu parlament propriu, cu poliţie proprie etc. Fostul ministru de externe Geza Ieszensky declara în 1993 că „Într-o primă fază… urmărim ca Transilvania să devină un spaţiu complementar economiei maghiare…, iar ca scop politico strategic, unirea maghiarilor în graniţele lor înainte de Trianon.” Nu putem să ignorăm nici faptul că, în anii ’90 rămăşiţelor pământeşti ale fostului dictator, Horthy, li s-au făcut funeralii naţionale în Ungaria. Guvernatorul Miklós Horthy a fost reabilitat la 4 septembrie 1993 de parlamentul Ungariei, în timpul mandatului premierului József Antall.
Rezultă din toate aceste sumare relatări că maghiarimea nu a învăţat nimic din lecţiile istoriei de până acum, mai răscoleşte în foc, să caute tăciuni, doar, doar vor mai face o vâlvătaie!”
NOTA MEA: Ma intreb, Romania de ce nu cere despagubiri Ungariei pentru sutele de mii de victime ale genocidului si deportarilor din 1940-1944? Sau macar ca statul ungar sa-si ceara scuze oficial, pentru toate crimele comise.Sa-l intrebam pe Iliescu, pe Ponta, sau pe Basescu?
“Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evrei din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru romani sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile.”
Nu întotdeauna toleranţa înseamnă şi măsură a înţelepciunii
“Astfel, in lucrarea sa “Les assassinats”, publicistul american Milton G. Lehrer relata: “Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungurești la 9 septembrie 1940. Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale: puști, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuințele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s-a dat foc și a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor”. ”
Anul 1940 reprezintă pentru români una dintre cele mai negre file de istorie. Dupa raptul asupra Basarabiei strabune si odioasa “saptamana rosie”, in data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul, bulgarilor. In Ardeal, in doar 11 zile, criminalii unguri au ucis bestial aproximativ 1.000 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri şi Trăznea, cu 87. Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români. Acela a fost începutul. Atrocităţile au continuat până când România „a întors armele”, masacrul de la Moisei din 14 octombrie 1944 fiind una din ultimele mari cumplite tragedii româneşti din epoca de ocupaţie ungară în Transilvania, atrocităţi comise împotriva civililor români.
Ieri, 14 octombrie 2011, la 67 de ani de la masacru, un sobor de preoţi a oficiat o slujbă de pomenire la Bisericuţa de lemn cu hramul „Sf. Iosif Mărturisitorul”, aşa cum spunea un preot, un Sfânt martir reprezentativ pentru Maramureş, neamul românesc şi ortodoxie.
Au fost pomeniţi toţi cei 31 de martiri şi ne-am rugat pentru sufletele lor. Unul dintre cei 9 preoţi care au făcut posibilă slujba de pomenire a ţinut să ne aducă aminte, pe un ton înălţător, sacrificiul suprem al celor care au fost Martirii de la Moisei, morţi în slujba României şi a credinţei strămoşeşti.
Apoi, flancaţi de reprezentanţii Jandarmeriei române, noi, cei cărora nu ne e ruşine că suntem Români, am purces per pedes către Monumentul Ostaşului Român aflat în parcul municipal Baia Mare, aşa cum am spus că va fi, cu lumini în mâini, adică făclii şi candele aprinse. Nu au putut să lipsească din mâinile noastre Drapelul României şi steagurile a două asociaţii care au făcut posibil acest marş comemorativ: Asociaţia „Eternul Maramureş” şi Asociaţia Noua Dreaptă (filialele din Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Maramureş).
Alături de noi au fost şi reprezentanţii Asociaţiei „Avram Iancu” – filiala Maramureş precum şi reprezentanţi ai presei locale, cărora le mulţumim pentru prezenţă.
Un fapt care ne-a bucurat nespus a fost prezenţa la Monumentul Ostaşului Român a Preotului Florian Nechita care, dealtfel, a mai fost alături de noi şi cu alte ocazii şi care se roagă, alături de noi, pentru neamul românesc.
La Monumentul Ostaşului Român, am rostit, stângaci, mai mult cu sufletul decât cu gândul, o scurtă cuvântare în care am amintit, aşa cum se cuvine, numele şi prenumele tuturor celor ce au fost masacraţi la Moisei, urmând apoi momentul depunerii unei coroane în numele Asociaţiei „Eternul Maramureş”.
Aşa cum am spus unui reprezentant al presei locale, acest marş a fost unul din suflet pentru suflete, apolitic şi nepolitizat, aşa cum stă bine acţiunilor comemorative creştine.
Ioan Andreica-Vivat, Simion Sabau, Ioan Sabau, Simion Pop, Vasile V. Curticapeanu, Vasile T.Curticapeanu şi Toader Blaga (toţi şapte din Vişeu de Mijloc, jud. Maramureş), Petru Bejan (din Faragau, jud. Mureş), Mihai Baciu (din Voivodeni, jud. Mureş), Lazar Buja (din Sângeorgiu de Mureş, jud. Mureş), Augustin Ghibutiu (din Voiniceni, jud. Mureş), Simion Gorea (din Milasel, jud. Bistriţa-Năsăud), Gheorghe Grad a Beloaiei (din Săcel, jud. Maramureş), Vasile Hosu şi Iacob Pelea, Vasile Poni (din Sântana de Mureş, jud. Mureş), Vasile Judecan (din Râciu, jud. Mureş), Vasile Oltean (din Berghia, jud. Mureş), Ioan Osorhean, Nicolae Sacui (ambii din Fizesu Gherlii, jud. Cluj), Ioan Pop, Vasile Savina, Mihai M.Radu, Mihai R.Radu (toţi patru din Voivodeni, jud. Mureş), Ştefan Pelea (din Bardesti, jud Mureş), Alexandru Raica (din Hartau, jud. Mureş), Ioan Strete (din Samartinu de Câmpie, jud. Mureş), Gheorghe Ştefan (din Sincai, jud. Mureş) şi Ştefan Tomoioaga (din Moisei, jud. Maramureş), Vasile Ivaşcu-Drăgan, Vasile Petean din Palatca – ultimii doi fiind supravieţuitorii masacrului.
O productie MDV Film. Producator: Mihai Orasanu. Redactor: Anca Filoteanu, Imagine: Marian Stanciu
„În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.”
La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupație pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni dupa ocuparea Transilvaniei dupa Dictatul de la Viena. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungurești au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost județul Salaj, unde au fost masacrați 477 de români. Este vorba de un adevarat genocid etnic statal asupra romanilor, primul de acest gen din timpul celui de-al doilea razboi mondial, pentru care statul vecin, Ungaria, un “dusman natural” al Romaniei, nici nu si-a cerut vreodata scuze, nici nu a ridicat vreun memorial si nici nu a platit pentru victimele facute. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe martirii romani ucisi de unguri. Romane, nu-i uita si NU UITA!
Un documentar realizat de Manuela Morar. Sursa video si mai multe marturii si informatii, inclusiv fotografii, la Muzeul National al Refugiatilor “Pro Memoria 1940 – 1945” – Muzeul RefugiatilorsiMartiri Romani din Transilvania
Transilvania a fost şi este, va fi mereu! – o scoică profund vuitoare, în alveolele căreia a sunat sau a strigat, a cântat sau a clocotit cu mânie, sufletul însuşi al Ţării, sufletul şi gândul întregului popor românesc. Fiindcă Transilvania a fost şi termen de raportare, ea a dat enorm de mult şi de multe culturii şi literaturii române, atrăgând, în acelaşi timp, spre sine, ca un magnet fascinator, tot ce a avut mai bun şi mai sclipitor Ţara. Eminescu e de neconceput fără străbaterea şi cunoaşterea Transilvaniei; ca şi Iorga; ca şi Sadoveanu; ca şi Bălcescu, înainte de ei. Atracţia aceasta nu poate fi explicată numai printr-o firească solidaritate cu românii de aici, a căror situaţie era, în genere, mai rea şi mai grea decât a fraţilor din principate. A fost şi asta, bineînţeles; mai puternic, însă, decât sentimentul acesta de solidaritate a fost sentimentul, sau convingerea, că aici, în Transilvania, în pământul de aici şi în sufletul românului din Transilvania, stă ascunsă conştiinţa de sine a poporului român, care s-a închegat şi s-a cristalizat încă din primele secole ale închegării şi cristalizării acestui popor nou (nou în aparenţă, fiindcă, în realitate, el ducea mai departe, unificându-le, două civilizaţii, două posibilităţi de a fi: dacică şi romană). Iar conştiinţa de sine a românilor, mai ales a românilor de aici, din Transilvania, s-a închegat şi s-a menţinut trează în raport cu pământul pe care oamenii au apucat să-l stăpânească o bună bucată de vreme, prin obştiile ţărăneşti, în principal, prin colectivităţile care au fost deposedate pe urmă de pământ, pe masură ce s-a extins şi s-a consolidat ocuparea şi colonizarea Transilvaniei, deposedarea aceasta amintindu-le mereu băştinaşilor – adică românilor – cine sunt şi ce sunt ei. Scopul nu era acesta, nu se dorea să se menţină treaz un gând, aşa cum nici mai târziu, de-a lungul a încă 500 de ani – de la Bobâlna până la Unirea de la Alba Iulia – nu s-a dorit şi nu s-a urmărit să se apere viaţa şi interesele unui popor, dorindu-se şi urmărindu-se, dimpotrivă, ca acest popor să nu mai fie, fără a se observa că efectul este complet opus şi că măsurile cele mai draconice nu au alt rezultat decât asprirea dârzeniei celor pe care aceste masuri îi vizau, întărirea şi perpetuarea convingerii că ei au fost şi sunt adevăraţii stăpâni ai acelor pământuri, tot ce s-a întamplat pe urmă – împingerea lor spre locurile mai rele, şerbizarea şi sărăcirea lor – fiind uzurpare, fiind nedreptate şi mişelie. De aceea cred că se poate spune despre conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea s-a suit în fiinţa lui, încălzindu-i-o, direct din pământ, cum se suie seva în copac, luminându-i coroana, întărindu-i totodată tulpina, înmulţindu-i rădăcinile în jos, spre adâncuri, săltându-l, astfel, în sus, către frumuseţea luminii şi către asprimea furtunii. Nu e nimic misterios în această relaţie firească, dintre om şi pământul pe care îl munceşte, dintre om şi ţinutul în care s-a născut, dintre om şi colectivitatea împreună cu care se apără el de intemperii. Ar fi de spus doar că aceste colectivităţi au dus o viaţă ceva mai lesnicioasă dupa retragerea aureliană. Imaginea care s-a închegat, în legatură cu această epocă, e una sumbră, grea, ceea ce e îndreptăţit în oarecare măsură. Dar numai în oarecare măsură. Pentru că, alături de puhoirile invaziilor, care vizau mai mult pe stăpânul imperial, decât pe localnici, exista şi posibilitatea de a trăi mai lesnicios, în mai multă slobozenie. Ba poate că chiar pericolul acesta permanent obliga populaţia locală, daco-romană, să fie mai unită, iar unirea nu se putea face decât intr-o relativă şi dreaptă slobozenie a tuturor oamenilor; a dacilor liberi, a dacilor care rămăseseră liberi după retragerea aureliană, cât şi a coloniştilor romani, în măsura în care mai existau aceste distincţii. Conştiinţa de sine de care vorbeam n-a fost, aşadar, o simplă conjugare, ea nu s-a bizuit doar pe comuniunea dintre om şi pământul pe care îl muncea şi îl iubea; a fost, din contra, rodul unor relaţii, intrând, firesc, într-o continuitate de aspiraţii şi de năzuinţe mai puternice decât se crede de obicei. Drept pentru care frustrarea omului de aici nu a fost simplă, deposedarea lui de pământul care îi aparţinea împletindu-se în permanenţă cu deposedarea lui de libertate, cu şerbirea lui, cum spuneam, cu transformarea lui într-un animal de lucru (cu dorinţa de a se realiza aşa ceva, fiindcă de realizat nu s-a realizat niciodată). Se poate spune, deci, că venirea maghiarilor în Transilvania a dat ceasul înapoi, din punct de vedere social, menţinându-l, după aceea, într-o încremenire feudală din ce în ce mai rigidă, din ce în ce mai reacţionară, din ce în ce mai oarbă şi mai orbită de interese şi de orgolii. E absolut necesar să precizez, în ce priveşte conştiinţa de sine a românului de aici, din Transilvania, că ea n-a fost explicită de la începuturi, n-a avut înţelesul pe care l-a căpătat mai târziu, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, după Răscoala lui Horea şi după Revoluţia de la 1848, dar a existat, având un caracter de masă, stând în aţipire uneori, manifestându-se nestăvilit alteori, aşteptând, în genere, zile mai bune şi mai lesnicioase, favorabile binelui şi dreptăţii. Dovada cea mai puternică şi mai greu de combătut a acestei realităţi complexe o constituie felul cum s-au manifestat în anumite împrejurări esenţiale – ţăranii, mai ales, dar nu numai ei – în timpul Unirii din 1918, în zilele când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, în timpul Revoluţiei de la 1848, în timpul Răscoalei lui Horea şi înainte de asta, până la izvoarele începuturilor noastre. Un rol anume au jucat, în acest sens, şi acţiunile întreprinse de corifeii Şcolii Ardelene pentru trezirea şi luminarea poporului, aşa cum au jucat un anumit rol în această direcţie şi acţiunile şi activităţile scriitorilor şi gazetarilor din Transilvania, rezultatele însă nu ar fi fost niciodată atât de spornice, atât de mari, atât de imbatabile, dacă nu ar fi existat conştiinţa de sine despre care vorbeam mai sus, datorită căreia am rămas ceea ce am fost, în ciuda tuturor opresiunilor, din care am făcut până la urmă, datorită stăruinţei, datorită răbdării noastre milenare, armă de luptă şi scut de apărare, ca în poveste, ca într-o epopee nesfârşită, de-a lungul căreia sângele a curs de multe ori în văi, iar lacrimile s-au pietrificat peste tot, scrâşnind pe poteci şi pe drumuri.
* * *
Transilvania a fost şi continuă să fie unul din locurile cele mai frumoase şi mai bogate din lume – bogat nu numai în aur şi grâne, dar şi în energii constructive, darnic nu numai din punct de vedere material, dar şi spiritual, eticismul transilvan fiind pe drept şi cu temei renumit; ca şi aplecarea spre construcţie; ca şi temeritatea şi curajul; ca şi lirismul şi adâncimea de simţământ a omului din Transilvania, care s-a gândit dintotdeauna, din cele mai vechi timpuri, la fraţii lui din celelalte Ţări Româneşti. Toate sunt altfel aicea, pe la noi, pe Crişuri şi pe Olt, pe Tisa şi pe Iza, pe Târnave şi pe Someş, pe Mureş şi pe Arieş. Stropul de sânge s-a prefăcut demult în corolă de lumină, iar lacrima plânsă cine ştie când, la începutul celuilalt mileniu, sau mai demult, s-a prefăcut într-un drob mare şi sur, de sare, pe care îl ling oile cu plăcere neştiută, şi cu melancolie, în jurul căruia stăruie de multe ori, iarna, ciutele şi cerbii, ca în poveste. Eu însumi, dacă mi se îngăduie, sunt altfel când vin aicea, când simt sub picioare pământul acesta fascinant şi fascinator, care m-a iradiat cu cea mai puternică şi mai pura emanaţie, iubirea pe care i-am purtat-o şi i-o port fiind una şi aceeaşi cu gândul meu, cu tot ce sunt şi voi fi. Transilvania nu mi-a fost, aşadar, numai leagăn, mi-a fost şi îmi este şi scut; şi motivaţie pentru tot ce am săvârşit bun şi constructiv; şi îndemn mi-a fost; şi suiş pe crestele înalte ale muncii. Ea m-a ajutat să mă cunosc, să străbat cu bine şi consecvenţă treptele fireşti ale devenirilor. Ea m-a învăţat să înţeleg Ţara şi să-mi iubesc fără ură poporul. Îmi dau seama, la sfârşitul acestor rânduri simple şi sincere, de modest şi simplu cronicar al acestor vremuri, că nu am reuşit să cuprind în aceste pagini decât puţin din ceea ce ar fi de spus despre Transilvania, atât de mult şi de multe mi-a dat ea, atât de organic a fost şi este ea legată de Ţara prin care s-a definit, pe care a ajutat-o să se definească şi să-şi înfrunte viitorul cu demnitate şi cu încredere. Ioan Lăncrănjan, 1982 (fragment)
Va rugam trimiteti aceasta Scrisoarea Deschisa in atentia Presedintelui Romaniei, Traian Basescu: [email protected] Primaria Targu Mures, primar Dorin Florea: [email protected] “Ni s-a spus ca niciodata nu se va reamplasa din nou Statuia Libertatii in Arad. Si ea exista astazi. Mai ieri, am auzit un politican roman spunand ca niciodata nu va fi autonomie teritoriala. La care putem raspunde, de asemenea, doar cu: sa asteptam pana la capat. Daca vom fi uniti, cuvantul romanesc niciodata va insemna in maghiara in curand” Marko Bela, cap UDMR, Senatul Romaniei (?)
Refuzăm farsa istoriei care se repetă
Scrisoare Deschisă dlui primar dr. Dorin Florea Istoria, constata marele filosof Hegel, tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă… În urmă cu 160 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de mii de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi. Principalul autor moral al acestei tragedii a fost Lajos Kossuth, prim-ministrul guvernului revoluţionar ungar. Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în acea parte de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă prin Dictatul de la Viena, tragedia s-a repetat: Peste 1100 de români fără apărare din Ip, Tresnea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Nuşfalău, Marca, Cosnicu, Cămar, Zalău, Beiuş, Hida, Dragu, Ciumarna, Cerasa şi din alte localităţi au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş. În urmă cu un deceniu, pe vremea primarului de tristă amintire, Imre Fodor, exact ca în aforismul lui Hegel, istoria s-a repetat ca farsă: prin contribuţia unor consilieri locali – unii de reacredinţă şi cinici, alţii doar oportunişti sau ignoranţi -, două străzi ale municipiului Tîrgu-Mureş au fost rebotezate Kós Károly şi Dieta de la Turda. O acţiune care nu putem s-o denumim decât perversă, având în vedere că un personaj precum Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism sunt notorii, a fost decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale). Aşa cum scria ziarul Ellenzék din Cluj la 16 iun. 1941, motivul era că Kós Károly: „a luptat cu credinţă – şi cu riscul vieţii – în teritoriile smulse (Ungariei Mari, n.n.) împotriva forţelor străine (…)”. Adică împotriva României! În ceea ce priveşte „Dieta de la Turda”, în anul 1568 ea stabilea că, alături de cele trei religii de stat – catolicismul, luteranismul şi calvinismul –, este recunoscută şi o a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime şi originea divină a lui Iisus Hristos. Astfel, Dieta de la Turda condamna religia ortodoxă să rămână pe mai departe exclusă dintre religiile «recepte», pecetluindu-se definitiv, în acest fel, statutul inferior de naţiune „tolerată la bunul plac al principelui şi nobililor” a românilor ortodocşi din Transilvania, popor şi la acea vreme majoritar în Transilvania. Ca şi cum aceste batjocuri n-ar fi fost de ajuns, o nouă farsă cinică a demarat în urmă cu patru ani: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – eroicul corp de armată care a fost decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, cel care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-49, moartea a 40.000 de români transilvăneni. Întreaga „manoperă” a fost orchestrată de consilierii municipali ai UDMR în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Comisia, condusă de regretatul istoric dr. Grigore Ploeşteanu, a argumentat zadarnic că denumirea în Tîrgu-Mureş a unei străzi cu numelui lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă a populaţiei româneşti. Proiectul a fost introdus şi votat în regim de urgenţă profitându-se de majoritatea pe care pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD! Hotărârea nr. 255, din octombrie 2005, a Consiliului Local municipal a fost atacată în justiţie şi suspendată ca ilegală şi abuzivă. În dispreţul legii, persoanele care ar fi trebuit să pună în aplicare decizia instanței nu au făcut acest lucru și au trimis hotărârea Consiliului Local municipal (deşi ea fusese suspendată de justiţie!) Ministerului de Interne care a… retrimis-o Serviciului Comunitar de Evidenţă a persoanelor din judeţul Mureş! Aşa se face că locuitorii străzii Călăraşilor au început să primească acte fiscale, dar şi documente de stare civilă, pe adresa… strada Lajos Kossuth, stradă care de fapt nu exista! (De fapt, ea mai există pe panoul cu harta municipiului situat în faţa Primăriei…) După un calvar procesual care a durat peste trei ani, în care s-au adus argumente juridice pertinente din legislaţia română şi europeană, împreună cu argumentele istorice irefutabile, s-a reuşit – deocamdată! – îndreptarea „greşelii” comisă de Consiliul Local al municipiului Tîrgu-Mureş din meschine motive politice, oportunism şi incompetenţă. Cine a fost, de fapt, Lajos Kossuth, dincolo de imaginea romantică cultivată de generaţii în minţile maghiarilor de rând? A fost, în primul rând, un personaj al cărui rol a fost determinant în Revoluţia din 1848 din Ungaria, atât în sens pozitiv, cât şi în cel negativ. A fost, fără îndoială, un publicist talentat, orator, agitator politic şi patriot ungur. Exclusiv ungur, chiar dacă el însuşi era slovac de origine. De aceea, idealurile mişcării revoluţionare de la 1848, au fost generoase doar pentru naţiunea în care se asimilase. Ajuns Guvernator al Ungariei, Kossuth va refuza, în mod explicit, tuturor celorlalte naţionalităţi: români, saşi, slovaci, sârbi şi croaţi, trăitoare în Imperiul Habsburgic, orice drept privind propria identitate naţională. Din mulţimea de argumente istorice, morale şi politice care există împotriva atribuirii numelui de Lajos Kossuth unei străzi în Tîrgu-Mureş, am ales doar şapte: 1. Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond, pe care le scrie în ziarul Pesti Hirlap, consideră că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei – până atunci autonomă – cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru el, faptul că românii constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei constituia un element insignifiant. Kossuth preconiza să le ia românilor, dar şi sârbilor, croaţilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională. „Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu este.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164) 2. Kossuth, în calitate de conducător al Revoluţiei ungare de la 1848, a fost categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte şi de a se dizolva în naţiunea maghiară. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava): „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890–1891, p. 755–797). Kossuth a şi pus în practică acest veritabil şantaj politic, bazat pe superioritatea militară, tratându-i pe români cu dispreţ şi intoleranţă nelimitate. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, dată la Pesta, prin care îi soma, în termeni ultimativi şi injurioşi, pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” – să revină la „ordine şi supunere legală”, altfel vor fi „exterminaţi de unguri şi secui”. Kossuth le impunea, de fapt, românilor să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune. Rezultatul proclamaţiei a fost generarea unei confruntări de o gravitate deosebită între români şi maghiari. 3. O altă proclamaţie a lui Kossuth, cea din 22 decembrie 1848, prefigurează violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar. Ea vorbeşte de la sine despre orbirea politică care îl caracteriza pe conducătorul Revoluţiei ungare: „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», Kossuth îndeamnă pur şi simplu la exterminarea românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378) 4. Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi. Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare -„tribunalele de sânge” – şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare”, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6000 de români civili au fost asasinaţi. Doar în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc. „Echipele de vânători”, conduse de secuii Jenei, Szabo, Zajzon şi Kovacs, au măcelărit sute de români din comunele Hodac, Ibăneşti, Ruşii Munţi, Morăreni, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiul de Mureş, Nazna, Sângerul de Câmpie şi Petelea. „Şirul martirilor români maltrataţi sau executaţi în anii 1848 – 49 este nesfârşit. Numai în Tg. – Mureş au fost omorâţi peste 100 de români.” (Traian Popa, Monografia oraşului Tîrgu – Mureş 1932 p. 186) 5. Kossuth i-a urmărit cu o duşmănie neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni, pentru că s-ar fi opus „luptei pentru libertatea maghiară”, când, de fapt, ei nu luptau decât pentru propria lor libertate. Într-o scrisoare adresată la 17 martie 1849 generalului polonez Bem, comandantul armatei ungare în Transilvania, îi scrie cu ocazia cuceririi Sibiului de către armata rusească: „(…) să-i arestaţi pe cei mai de seamă conducători ai răzmeriţei săseşti, predându-i comisarului guvernamental László Csányi, iar acesta să-i ţină ostatici şi să-i execute la cea mai mică opoziţie din partea populaţiei săseşti şi dacă ruşii nu se vor retrage neîntârziat din ţară”. Astfel, împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona împuşcarea cărturarului Stephan Ludwig Roth, la 11mai 1949. (Otto Folberth, Der Prozess Stephan Ludwig Roth Graz-Köln, 1959). 6. Kossuth, aşa cum reiese din corespondenţa sa, a solicitat Franţei şi Angliei (cărora le cerea să sprijine Revoluţia Ungară) să împiedice avântul mişcării de eliberare din Principatele Române. El îşi justifica cu cinism cererea astfel: „Schimbarea situaţiei în Principate ar produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria”. (Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american. Cluj-Napoca, 1991, p. 218.) 7. Kossuth a girat, politic şi militar, etnocidul care a provocat rănile nevindecabile pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar, 236 din cele circa 2400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş au fost jefuite şi arse. În fiecare sat românesc au fost ucişi între 10 şi 20 de oameni, în total în jur de 30.000, adică de trei ori mai mulţi decât românii căzuţi pe câmpul de bătaie! Ceea ce atestă afirmaţiile acelor istorici care arată că, în anii 1848–49, în Ardeal a avut loc un genocid al românilor. Revoluţia din 1848 a făcut printre români cam 40.000 de victime, atestă un martor din acele vremi, mitropolitul Şaguna. (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, ediţia a II-a. Sibiu, 1911, p. 66.) Teribila cifră este confirmată în fascicula a 2-a a lucrării „Die Romänen der oesterreichischen Monarchie” Wien, Druck from Karl Gerold et Sohn, 1850, p.231. Acestea nu sunt speculaţii, ci fapte, stabilite de istorici. Să vedem, însă, şi ce păreri au avut despre Kossuth unii dintre contemporanii săi: Nicolae Bălcescu: „Kossuth a guvernat rău şi slab, el mi-a dovedit şi mai mult că un demagog nu poate fi un om de stat. El a pierdut Ungaria”, scria conducătorul Revoluţiei Române de la 1848, după aflarea dispoziţiilor date de Kossuth pentru organizarea unei expediţii totale împotriva lui Avram Iancu. (N. Bălcescu, Opere, Corespondenţă, IV, p. 228). Contele István Széchényi, „cel mai de seamă ungur”: „N-aveţi decât să aţâţaţi toate naţionalităţile până la furie împotriva maghiarilor (…), să umpleţi până la refuz paharul represaliilor cu veninul dumneavoastră – şi o să vedeţi ce o să iasă”, îl avertiza Széchényi pe Kossuth încă din 1847 în „Fragmente de program politic”. (Magyar Révay Lexicon, XVII, p. 129). Bertalan Szemere: „Kossuth s-a purtat la început ca un autocrat şi a sfârşit ca un laş, abandonându-şi patria cu o săptămână înainte de lupta finală de la Şiria, pentru a fugi în Turcia”, scrie în amintirile sale cel care a fost ministru de interne şi apoi prim-ministru al guvernului Revoluţiei Ungare din 1948, condus de Kossuth. Szemere îşi aminteşte despre el ca de un personaj arogant, duplicitar şi poltron. Despre exilul în Italia, fostul prim-ministru al lui Kossuth afirma textual: „Stilul său autocratic şi manierele intolerante vor distruge orice influenţă reală asupra comunităţii revoluţionarilor expatriaţi”. (https://en.wikipedia.org/wiki/Lajos_Kossuth) Acesta este deci, dincolo de viziunea romantică, personajul istoric real. Nu-i aşa că merită să existe, în Tîrgu-Mureş, o stradă care să îi poarte numele şi să-i perpetueze amintirea? Mai multă reacredinţă şi cinism sunt greu de imaginat! Să ne întoarcem însă la aspectele juridice ale cazului, provocate de actul administrativ abuziv din 10 octombrie 2005 al Consiliului Local al municipiului Tîrgu-Mureş. Hotărârea a fost atacată în justiţie de Asociaţia Culturală Avram Iancu, Uniunea Vatra Românească, Filiala Mureş a Partidului România Mare şi de consilierul municipal Sita Ioan. În conformitate cu Legea 544/2004 privind contenciosul administrativ, la 4 mai 2006 s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 898, prin care se suspenda punerea în aplicare a Hotărârii nr. 255 de schimbare a numelui străzii din Călăraşi în acela Kossuth. Sentinţa nu a fost pusă în executare de către primarul municipiului, deşi avea această obligaţie, ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale. Astfel s-a ajuns la situaţia că locuitorilor din strada Călăraşilor nu numai că li sau trimis facturi pe adresa strada Kossuth, ci li s-au emis ilegal cărţi de identitate şi paşapoarte pe o adresă inexistentă! Apoi a început un adevărat carusel juridic. Prin Sentinţa civilă nr. 2508, din 3 noiembrie 2006, s-a admis acţiunea în contencios administrativ a Asociaţiei Culturale Avram Iancu şi s-a dispus anularea pe fond a Hotărârii nr. 255 a Consiliului Local, dar au fost respinse acţiunile celorlalţi reclamanţi. Părţile au declarat recurs, iar Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, prin decizia nr. 417/R, din 29 martie 2007, a admis toate recursurile, a casat integral sentinţa nr. 2508 din 3 noiembrie 2006, iar cauza a fost retrimisă spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Mureş! S-a intrat astfel în un al doilea ciclu de procese… După numeroase hărţuieli şi tertipuri – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate Primăria din cauză, chipurile ca neavând calitate procesuală – părţile reclamante au avut din nou câştig de cauză. După rejudecarea în fond a procesului privind schimbarea numelui străzii din Călăraşilor în cel de Lajos Kossuth, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809 din 28 noiembrie 2008, a dispus din nou anularea hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Considerăm că, dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care cu un secol şi jumătate în urmă au pierit în împrejurări tragice. Pentru aceasta vă solicităm, domnule primar al municipiului Tîrgu-Mureş, ca la cea mai apropiată şedinţă de plen a Consiliului Local să faceţi propunerea de a nu se declara recurs împotriva Sentinţei civile nr. 809 pronunţate de instanţă în data de 28 noiembrie 2008. În caz contrar, vor continua incertitudinea şi hărţuirea în justiţie, inflamarea opiniei publice şi deturnarea atenţiei de la problemele reale ale oraşului. Având în vedere competenţa actuală a Consiliului Local şi – de ce nu? – recunoaşterea, din partea unora dintre foştii consilieri PD, a faptului că votul lor din octombrie 2005 a atentat la memoria propriilor înaintaşi, poate fi reparată o greşeală politică comisă din motive populiste, pe de o parte, şi din oportunism şi incompetenţă, pe de alta. Sunteţi, domnule dr. Dorin Florea, nu numai un bun administrator şi politician. Sunteţi şi medic: ştiţi cât de primejdioasă poate fi reinfectarea rănilor care nu s-au vindecat complet. Nu îngăduiţi unor iresponsabili, mânaţi de interese politicianiste meschine, să le zgândărească la infinit. Rănile provocate de indivizi inconştienţi în martie 1990 încă ne dor, pe români şi maghiari, deopotrivă. Această scrisoare deschisă îi este adresată şi noului prefect, dl Marius Paşcan, pentru că instituţia prefectului are în competenţă verificarea legalităţii actelor administrative emise de autorităţile publice locale. Ceea ce vechiul prefect, Ciprian Dobre, actualmente deputat PNL, nu a făcut din motive pe care nici măcar nu merită să le comentăm. Vom trimite această scrisoare şi Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, aşa cum o vom trimite tuturor ziarelor judeţene şi centrale, precum şi posturilor de radio şi televiziune naţionale. Domnule dr. Dorin Florea, aţi dovedit până acum că sunteţi un bun primar, primarul tuturor cetăţenilor mureşeni. În interesul lor, în cel al oraşului, puneţi capăt farselor istoriei care se repetă! Cu consideraţie, Prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, Dorin Suciu, ziarist, Victor Roncea, ziarist, Elena Andronache, programator, Stefan Dicu, istoric, Ladislau Kiris, inginer, Dan Tanasa, cetatean, Martiri romani din Transilvania, https://martiriromani.com/ Grupul Independent pentru Democratie, https://www.gid-romania.com/ Civicnet – Piata Universitatii – Romania, https://civicnet.info/ Asociatia Civic Media, www.civicmedia.ro
Lista ramane deschisa Trimiteti Scrisoarea la adresele de mai sus si, spre confirmare, la [email protected]
“O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte… Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură sărostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!”
Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940
“Documentele importante pentru elucidarea dramaticelor evenimente care s-au petrecut in comuna Ip de Ziua Crucii, in sângeroasa noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost descoperite in ultimele decenii in Arhiva Ministerului Apărării Naţionale a Republicii Ungare. Conform acestora se urmărea instaurarea terorii şi legalizarea ei împotriva populatiei româneşti din teritoriile ocupate prin Diktatul de Viena. Conform Decretului 6440/1940, trupele de ocupatie au organizat un scenariu care să justifice masacrul comis in satul Ip şi în localităţile din jur. Stârneşte profundă consternare un asemenea ordin militar dat in timp de pace pe un teritoriu cedat şi ocupat pe baza unui “arbitraj”, impotriva unei populatii civile neînarmate. Este evidentă tenta de a instaura teroarea si spaima, de a inhiba şi nimici orice împotrivire in teritoriile ocupate.”
Românii din Transilvania – ucişi pentru vina de a fi “valahi”
din mărturiile lui Gavril Butcovan, O pagină de istorie scrisă cu sânge. Ed. Silvana, Zalău, 2006
“În vara anului 1940, când Basarabia şi Bucovina au fost ocupate de către Stalin, maghiarii locali au simţit o imensă bucurie, în timp ce noi, românii, ne-am dat seama că ne paşte un mare pericol. Într-o seară, tata s-a adresat mamei cu cuvintele: “Pentru români, a început dezastrul, mă tem că şi pe noi ne vor ocupa ungurii”. Vremurile bune şi-au întors spatele pentru români”
Dupa cedarea Nordului Transilvaniei, prin odiosul Diktat de la Viena, din 30 August 1940, şi după retragerea Armatei Române, la 6 septembrie 1940, şovinismul maghiar – aprins de prevederile Tratatului de la Trianon şi întreţinut de ascensiunea lui Hitler si a lui Horthy – a izbucnit cu violenţă in satele ardelene. Nu numai cei cunoscuţi de multă vreme prin manifestările lor profund anti-româneşti, dar şi maghiari buni şi paşnici până atunci, mânaţi de ură, răzbunare, şovinism şi xenofobie s-au transformat in criminali şi torţionari odioşi ai vecinilor lor români.
Măcelul românilor din Ip a fost pus la cale de comandamentul militar maghiar, de comandamentul civil maghiar, de membrii Gărzii Zdrenţăroşilor (Rongyos Garda), de preotul reformat maghiar Kovacs Bela, de moşierul Farago Pişta, de învăţătorul Ujhelyi Adalbert şi de poştaşul satului – cel care, la 13 septembrie, a făcut un recensământ al tuturor românilor din sat. Conform scenariului, la miezul nopţii de 13 spre 14 Septembrie 1940, soldaţii şi civilii unguri au inceput să tragă cu pistoalele în aer strigând “valahii trag în maghiari”, după care, 10 români consideraţi “vinovaţi” au fost aduşi la Comandamentul militar al companiei de honvezi unde, după schingiuri şi torturi bestiale, au fost împuşcaţi cu gloanţe de mare calibru. A fost doar începutul: conducătorii maghiari ai comunei au hotărât ca toţi românii, fără exceptie, să fie executaţi prin împuşcare, in propriile locuinţe! Întreaga comună a fost încercuită de honvezi, apoi echipe mixte “compuse din 5-6 militari cu arme şi câte 2-3 civili purtând ochelari de motociclişti, pentru a nu fi recunoscuţi de către consătenii lor din Ip şi oamenii din satele vecine” s-au constituit în timp record; la orele 3 dimineaţa, in zorii praznicului Inălţarii Sfintei Cruci, a inceput masacrarea românilor; până dimineaţa, în râuri de sânge, 157 de români – născuţi sau incă nenăscuţi – au fost omorâţi cu o bestialitate ce depăşeşte limitele înţelegerii umane.
“Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil…”
March 16th, 2013 
VR 
In timp ce in Romania statuile Maresalului Antonescu au fost izgonite din spatiul public, in Ungaria, “regentul” antisemit Miklos Horthy, vinovat de primele genociduri ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, epurarile etnice criminale executate in Ardealul ocupat impotriva romanilor si evreilor, este praznuit la nivel national, iar busturile lui apar ca ciupercile dupa ploaie in toate catunele populate de extremisti maghiari. Recent a fost inaugurat chiar si un parc cu numele lui, langa Budapesta. Autoritatile ungare stiu sa lucreze cu dictatura democratiei europene asa ca au motivat ca “a fost vointa comunitatii locale”. La referendumul initiat de opozantii proiectului nu s-a prezentat aproape nimeni. Ce se inampla insa la noi daca o comunitate locala solicita ceva – cazul cetateniei de onoare acordata Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu? Pai, i se spune “Niet”, de noii tovarasi de drum ai tuturor regimurilor, exact ca in timpul dictaturii comuniste. Cu toate acestea, aceleasi foruri care se opun onorarii unui martir roman care a salvat de la moarte un evreu nu au nimic impotriva proslavirii unor criminali de razboi antisemiti si antiromani, ca Wass Albert si Nyiro Joszef, ale caror statui au impanzit “Tinutul Secuiesc”, cu voie de la… stapanire; adica de la stapanul celui ce face pe stapanul ghiululilor Romaniei. Ba chiar un avocat al reabilitarii criminalului Wass Albert a ajuns ditamai “consilier onorific” (deci aici nu e nici o problema “onoare”) al premierului de paie al Romaniei. Nici romanii nostri nu acorda prea mare interes acestei profanari simbolice a victimelor pogromurilor comise impotriva romanilor si evreilor in timpul ocupatiei Ardealului. In localitatea ungureasca Kereki, un tanar avocat maghiar a cinstit cum se cuvine o statuie a criminalului Horthy, aruncandu-i o galeata de vopsea rosie peste cap si o pancarda pe gat cu textul „Vinovat de genocid, criminal de război”! (foto in baza). Despre toate acestea si multe altele, se scrie in cea mai recenta carte a inimosului si neobositului scriitor Vasile Bunea, creatorul Muzeului National al Refugiatilor, locul unde puteti afla aproape totul despre atrocitatile maghiarilor impotriva romanilor. Intitulata “A FOST AMIRALUL MIKLÓS HORTHY REVIZIONIST, IREDENTIST, XENOFOB, ANTISEMIT, HITLERIST?” si aparuta la Editura Napoca Star (Cluj Napoca, 2013) in Colectia “Istorie moderna si contemporana”, volumul de 348 de pagini cuprinde o analiza exhaustiva asupra fenomenului extremismului maghiar, tolerat nepermis in Romania, si se inscrie pe lista lucrarilor obligatorii pentru autoritatile publice care sustin sau chiar doresc sa mai apere Constitutia. Reproduc in exclusivitate pentru Roncea.Ro un extras despre teroarea horthysta din Ardeal, la ceas “aniversar”, cand majoritatea reprezentantilor “statului roman” a adresat calde felicitari ungurilor de ziua lor nationala, ziua sarbatoririi crimelor din 1848 impotriva poporului roman: zeci de mii de romani, copii, femei, batrani, dascali si preoti schingiuti si ucisi nevinovati.
Posted in 
Tags: 
