Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
Arhiepiscopia Iaşilor
SĂRBĂTOAREA SFINTEI PARASCHEVA – 2014 – comunicat de presă –
În fiecare an, sărbătoarea din 14 octombrie este un prilej de apropiere şi de mărturisire creştină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, aduse cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de la biserica „Sf. Gheorghe – Nou” din Bucureşti. Menţionăm că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul acesta, 2014, în care s-au împlinit 300 de ani de la moartea mucenicească aVoievodului Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi a sfetnicului Ianache, ca fiind „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni”.
La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 9-19 octombrie 2014, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu, cu excepţia maşinilor dedicate transmisiilor TV, pentru care este nevoie de o acreditare specială oferită, la cererea televiziunilor, de către Arhiepiscopia Iaşilor.
În data de 14 octombrie 2014, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe o scenă amplasată pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, situată în dreptul altarului Catedralei mitropolitane.
Vă oferim, ataşat acestui comunicat, programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva şi informaţii despre Sfinţii Martiri Brâncoveni.
Vă rugăm să urmăriţi, în această perioadă, secţiunea specială dedicată hramului Sf. Parascheva de pe portalul www.doxologia.ro, unde vor fi postate informaţii utile despre evenimentele desfăşurate în această perioadă.
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
Acestea sunt chipurile Maicii Domnului si al Pruncului Iisus Hristos, exact asa cum au fost. Ele “au fost pictate de ingeri” – asa cum a concluzionat rapid un copil pelerin la Sfantul Munte la aflarea minunii -, prin Harul Sfantului Duh, in Romania, la Manastirea Bucium din Iasi, in urma cu 151 de ani, pentru Manastirea romaneasca Prodromu (Inaintemergatorul) de la Sfantul Munte Athos.
Am avut privilegiul sa ma rog in fata acestei sfintei si unice icoane facatoare de minuni si sa privesc indelung minunatele chipuri ale Maicii si Mantuitorului nostru, observand si detaliul extraordinar care consta in lipsa urmelor penelului (aspect verificat stiintific si prin analiza microscopica).
Prezint cateva date din istoria icoanei, mai jos. Cred ca daca fiecare roman de parte barbateasca ar face macar o data in viata un pelerinaj la Athos pentru a se ruga la Icoana Prodromitei, Romania ar scapa mult mai repede de toate buruienile care ameninta sa sufoce Gradina Maicii Domnului din Carpati. La Bucuresti, o copie a acesteia se afla la paraclisul de pe santierul Catedralei Mantuirii Neamului. Realizata la sfarsitul lunii iunie a anului 1863, cinstirea Sfintei Icoane Prodromita (Inaintemergatoare) de la Muntele Athos se praznuieste la 12 iulie.
Preiau din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane:
“La mai puţin de jumătate de deceniu după zidirea Schitului Prodromu, aşezământul monahal al românilor de la Sfântul Munte Athos, ieroschimonahul Nifon, primul stareţ, a căutat să aşeze în biserică o icoană a Maicii Domnului care să fie ocrotitoare obştii. În anul 1863, ajungând la Iaşi cu treburi mănăstireşti, stareţul Nifon însoţit de ieroschimonahul Nectarie au început să caute un iconar care să zugrăvească icoana dorită. În oraşul moldav a aflat că vieţuia un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, care ar fi putut realiza o icoană a Maicii Domnului de 1 metru şi 10 centimetri, pe scândură de tei, urmând condiţiile date de călugării atoniţi. Aceste condiţii erau: rugăciune continuă către Născătoarea de Dumnezeu cât timp va lucra, cu Acatist şi Paraclis în toate zilele, să lucreze în fiecare zi doar înainte de a mânca sau bea, să păstreze curăţenie trupească până la finalizarea lucrării, să fie spovedit şi să nu aibă ceartă cu nimeni. Deşi la început se gândea că vârsta înaintată îl va împiedica să lucreze, Iordache zugravul a primit, la insistenţele părinţilor, să picteze icoana Maicii Domnului.”
“Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”
Arhim. Chiril Lovin, în broşura “Icoana Maicii Domnului Prodromiţa. Istoria, minunile şi acatistul”, reproduce textul relatării minunatei zugrăviri a icoanei, dintr-un document ce se păstrează în arhiva Schitului Prodromu din Sfântul Munte: “Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăşi mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos; după ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârşit, privind eu la chipuri, cu totul au ieşit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşteşugul; şi aşa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, şi când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârşit precum se vede; şi eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi cu greşeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.
Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iaşi”
Reproducerea Icoanei Maicii Domnului Prodromita de la Sfantul Munte Athos realizata de Manastirea (Schitul) Prodromu
“Pentru că minunea s-a produs la pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a ales ca sărbătoarea icoanei minunate a Maicii Domnului să fie prăznuită la 12 iulie, chiar înainte de Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, îngerul binevestitor al Născătoarei de Dumnezeu. Iar pentru această nouă sărbătoare s-a ales să se facă priveghere de toată noaptea, devenind al doilea hram al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte Athos.”, se scrie in articolul citat. Alte marturii consemneaza ca Sfintele Feţe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se (ceea ce mi s-a parut si mie, in timpul celor trei zile cat am stat in binecuvantatul pelerinaj la Prodromu, pentru care multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului, prietenilor mei si monahilor romani atat de primitori de la Sfantul Munte! – nota V.R.). Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei şi Pruncului Iisus aşa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani.
Există o descriere rămasă de la Sfinţii Epifanie si Nichifor, consemnata de Ierod. Cleopa Paraschiv in lucrarea sa “Icoana nefăcută de mâna omenească Prodromiţa”:
“Încă de când vieţuia pe pământ era faţa ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate şi ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, faţa nu rotunda, nici scurta, ci puţin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple şi puţin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaş, având părul bine şi cu multa cuviinţă legat“.
“Auzindu-se că la Iaşi s-a pictat în chip minunat o icoană a Maicii Domnului, mulţime de popor a venit să o vadă şi să se închine. Iar părinţii atoniţi, după ce s-au închinat credincioşii şi preoţii din Moldova, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu, s-au întors în Sfântul Munte şi au aşezat icoana în biserica mare a Schitului Prodromu. Mulţime de minuni s-au petrecut cu cei ce au cerut ajutor de la Născătoarea de Dumnezeu închinându-se icoanei Prodromiţa, atât în Muntele Athos, cât şi în pelerinajele din ţara noastră. S-a alcătuit slujbă acestei sărbători ce se cinsteşte cu evlavie în fiecare an, la 12 iulie. Troparul icoanei Prodromiţa mijloceşte cererile oamenilor către Maica Domnului, astfel:
“Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii tale icoane cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm mulţumind; căci prin ea celor credincioşi dăruieşti cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale! Slavă milostivirii tale! Slavă purtării tale de grijă, ceea ce este una binecuvântată!”
Anul trecut, la 150 de ani de la minunea dumnezeiasca a pictarii icoanei, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, impreuna cu echipajul bricului Mircea si grupul „Nectarie Protopsaltul” (fost vietuitor al Sfintei Manastiri Prodromu), au reprodus drumul icoanei de la Iasi la Sfantul Munte Athos, cu o copie fidela a ei, fara ferecatura. (Foto si info la Pemptousia.ro si o mare parte din filmarea evenimentului memorabil, mai jos). Mitropolia, prin portalul Doxologia, a publicat si Acatistul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa.
Alaturi de Icoana Maicii Domnului se afla in Biserica Manastirii Prodromu si Icoana facatoare de minuni a Sfantului Ioan Botezatorul, a carei istorie o gasiti mai jos.
“Icoana Sfantului Ioan este ferecata in argint, lucrare savarsita in anul 1853, pe cheltuiala domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei. Nu se stie cu exactitate anul in care a fost zugravita sfanta icoana, insa este posibil ca aceasta sa dateze din anul 1660, cand paraclisul sfantului a fost rezidit, sub duhovnicul Filoftei.
Cea mai renumita minune savarsita de Sfantul Ioan Botezatorul, prin sfanta lui icoana, este cea petrecuta in anul 1821, odata cu izbucnirea Revolutiei in Grecia. In acest an, neintelegerile cu turcii au provocat mari suparari in Sfantul Munte Athos. Ajungand turcii si in Chilia Sfantul Ioan Botezatorul, ei nu au gasit aici mai nimic de mare valoare, precum aur sau obiecte scumpe. Parintii de la chilie, fie fugisera in munti, cu odoarele cele de pret (Sfinte Moaste, Vase), fie mersesera la Marea Lavra.
Turcii cei necredinciosi, intrand in paraclis si negasind nimic de valoare, de manie, au tras cu arma in icoana Sfantului Ioan Botezatorul. Gloantele nu au atins insa icoana, ci s-au intors spre ei, speriindu-i groaznic. Cu aceasta ocazie, chipul Sfantului Ioan a ramas foarte incruntat, pana in ziua de astazi, dupa cum se poate vedea.
Unii spun ca turcii au tras inspre Sfantul Altar, spre a nu fi cineva ascuns acolo, altii spun ca turcii au tras de spaima inspre Sfantul Ioan, care s-a incruntat in momentul in care au pasit in paraclis, iar altii spun ca au tras din greseala, speriindu-se de un zgomot. Motivul pentru care acestia au tras spre icoana nu este important, ci important este faptul ca Sfantul Ioan nu a fost pictat astfel, ci abia dupa acest moment, el s-a incruntat puternic, cum a si ramas, pana astazi.” (Teodor Danalache/ CrestinOrtodox.ro)
Mai multe informatii despre Icoana Maicii Domnului Prodromita, la OrthodoxWiki
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin cu dulce miros!” (12 iulie 1990)
A trecut şi anul acesta slujba Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi rostesc o scurtă rugăciuneînaintea Sfintei Icoane a Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de la sfânta icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu aveam deloc pentru tămâiere.
O carte cât o întreagă aventură! – lansare de carte Pasărea fericirii, autor Dumitru Vacariu
Marți, 3 iunie 2014, de la ora 11.00, la Librăria Cărturești din Palas Mall, Iaşi, Editura DOXOLOGIA a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei vă invită la evenimentul O carte cât o întreagă aventură, în cadrul căruia se va lansa volumul de povestiri Pasărea fericirii de Dumitru Vacariu. Autorul, actorul Petru Ciubotaru, istoricul și criticul literar Ioan Holban vor deschide pentru cei mici lumea poveștilor, iar Anca Apostol îi va iniția în tainele realizării ilustrațiilor de carte.
Editura DOXOLOGIA, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași și Librăria Cărturești, a pregătit un eveniment special pentru copii, cu ocazia apariției cărții Pasărea fericirii, autor Dumitru Vacariu. Astfel, pe 3 iunie, de la ora 11.00, la Librăria Cărturești din Palas Mall publicul se va întâlni cu scriitorul Dumitru Vacariu, actorul Petru Ciubotaru, istoricul şi criticul literar Ioan Holban. Copiii, inspirați de cele mai frumoase imaginidin volumul de povestiri expuse în librărie, vor putea participa la atelierul de creaţie artisticăSă ilustrăm poveşti! coordonat de Anca Apostol, ilustratoarea cărții. Mai multe detalii la Doxologia
Editura Doxologia este prima din Romania care l-a adus acasa pe faimosul scriitor basarabean Spiridon Vangheli, autorul personajelor Guguţă si Ciuboţel. Anul trecut, cartea sa de căpătâi, “Isprăvile lui Guguţă”, a fost tipărită și la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teofan, informeaza Doxologia. Rezultatul a fost, aşa cum a afirmat chiar autorul, “una dintre cele mai frumoase ediţii din toate cele 75”, câte au văzut lumina tiparului, dar şi o apariţie editorială în premieră în România.
La 81 de ani, Spiridon Vangheli a reuşit să-l aducă pe Guguţă în patria mamă, după ce isprăvile lui au ajuns să stârnească imaginaţia copiilor din peste 80 de ţări. “Aici, mă simt ca într-o cetate. Mă apără Carpaţii, mă apăraţi dumneavoastră, mă apără natura, mă apără bisericile din Iaşi. Îmi rămâneţi în suflet, îmi sunteţi dragi. Vă văd zâmbind atât de frumos; mi-e dor de acest zâmbet. Noi, la Chişinău, suntem un pic mai trişti. Noroc că ne sunteţi dumneavoastră aproape”, a apreciat pentru Doxologia Spiridon Vangheli.
Anul acesta, Doxologia a adus o carte de suflet a marelui patriot Spiridon Vangheli: “Copii în cătușele Siberiei”. Redau Cuvantul inainte si cateva extrase din tulburatoarea lucrare a acestui adevarat urmas al lui Ion Creanga:
Dragă copile, am scris această carte cu sufletul sfâşiat de durere. De ce am scris-o? Ca să arăt cât de crunt a fost regimul totalitar? Nu numai. Am vrut să-i vezi pe compatrioţii noştri în altă lumină. Ei au rămas Oameni în cele mai straşnice împrejurări.
Adu-ţi aminte de fierarul care a ales moartea, dar a desferecat fereastra ca să nu se înăbuşe copiii în vagon.
Adu-ţi aminte de mătuşa Vasilica: ea a cerut să i se dea un termen dublu de închisoare, numai să nu rămână Olguţa fără mamă.
Dar tatăl Olguţei? El a riscat să apere un om în lagăr şi ce moarte groaznică a avut!
Adevăraţi eroi tăcuţi ai neamului…
De la ei, până şi de la copiii lor, avem a învăţa vrednicia şi să nu ne trădăm aproapele, cum nu l-au trădat ei, să nu ne jucăm cu idealul de neam şi să nu-L trădăm pe Dumnezeu!
Spiridon Vangheli
Trenule, unde ne duci?
Cum a ieşit dimineaţă din casă, Vasile Bujor a şi văzut printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi – şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama la ce se întâmplă în grădina lui.
— Bu-un, se apropie stăpânul şi băieţii o rup la fugă care încotro; da Vasile, de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa-i?
Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
— Eu pot să mă sui şi fără scară, a zis Iacobaş.
Apoi ceilalţi, unul câte unul, au trecut de partea lui Iacobaş. Numai Luca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă şi pomul era pli-i-in de copii, c-au prins curaj şi fetiţele de pe uliţă. Ba s-a urcat şi Olguţa, fata lui Vasile Bujor… Şi uite aşa, n-a mai rămas o cireaşă în pomul acela, iar copiii s-au întors cu ochii plini de lumină, pe la casele cui îi are.
Tocmai pe-atunci, s-a întors şi gospodina casei de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
— Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, iaca, îi găseşti pe uliţă când îţi trebuie…
Nici prin cap să le dea însă, unora dintre copiii care au mâncat atunci cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe!…
Ştiau despre asta numai câţiva militari, ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de satul basarabean Sofia. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta… Mai venea pe aici, tupiluş, şi câte o coadă de topor din sat, să-l pârască pe careva…
Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada în viaţa oamenilor.
Că zburau de acum pe la graniţa Basarabiei avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii sovietici din Văgăuna Bursucului habar nu aveau. Alta era grija comandanţilor lor! Ei aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc cireşi. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia, la foame şi îngheţ, iar ei să vină la cireşe şi la toate cele de-a gata. Ba, chiar să se facă stăpâni în casele noastre şi pe pământurile noastre!…
Olguţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă. N-a apucat tata să deschidă, că au şi fărâmat uşa. Au năvălit doi, cu puştile: unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti. Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles, în ruseşte, să se îmbrace iute şi să iasă afară.
— Mamă!… Tată!… Unde ne duc?
Mama amuţise de tot. Doar ochii îi alergau speriaţi, de colo-colo.
Peste 8000 de participanti au luat parte, ieri, in centrul Iasului, la Marsul Pentru Familie, organizat de Ziua Copilului de catre Asociatia Familia Traditionala, informeaza Doxologia. IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, de Sfantul Justin Martirul si Filosoful si, totodata, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic – la care a fost condamnata erezia lui Arie – a sustinut o predica despre importanta apararii familiei traditionale (Audio/Video – Doxologia). “Familia pur şi simplu este. Natural, firesc. Însă, la fel de reale sunt şi atacurile tot mai dese împotriva familiei. Minorităţile, fără a intra în polemici discriminatorii, nu trebuie să stabilească reguli pentru majoritate. În România, familia încă mai beneficiază de respectul şi integritatea fără de care s-ar destrăma, dar, atât timp cât există persoane ce consideră necesară o „modernizare“ a definirii instituţiei familiei, pericolul denaturării este foarte mare”, se scrie in articolul despre Marsul Pentru Familiei publicat de Doxologia, portalul media al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, care prezinta si o Galerie foto de la eveniment, din care am extras aceste doua fotografii. Ziua s-a incheiat cu o conferinta speciala a bioeticianului Virgiliu Gheorghe, care pledeaza pentru inceputul unei noi epoci: a familiei crestine. Felicitari participantilor si organizatorilor!
Spre deosebire de mine, iata ce mesaj a primit fotografa Cristina Nichitus Roncea de la UZPR:
“Felicitari!
Juriul competitiei profesionale “Premiile UZPR” a ales cele mai bune materiale pentru fiecare sectiune in parte si pe castigatorii premiilor pentru anul 2013.
Dumneavoastra sunteti in topul alcatuit din profesionisti in domeniul mass-media. Rezultatele vor fi postate pe site-ul Uniunii in zilele imediat urmatoare.
Premiile vor fi decernate vineri, 16 mai 2014, orele 11.00, intr-un cadru festiv, asigurat de Biblioteca judeteana “Dinicu Golescu” din Pitesti, str. Victoriei nr. 18. Veti fi contactata pentru detalii.
O saptamana frumoasa,
Benone Neagoe
secretar general al UZPR”
“Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).” – Părintele Petroniu Tănase – Predică la Duminica Floriilor – Intrarea în Ierusalim
“(…) Sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne ofere si noua aceasta stare de Cruce, aceasta stare de rastignire permanenta, prin care, indreptandu-ne spre cei care ne fac rau, in primul rand, sa nu ne razbunam, in cel de-al doilea rand, sa ne rugam pentru ei, si nu se stie, in ce chip si prin ce stare de razboi launtric, Dumnezeu ne va oferi o picatura de har prin care iubirea noastra sa-i cuprinda si pe cei care ne fac rau. (…)” – Integral la IPS Teofan, Predică la Duminica Floriilor
Precizări legate de Prea-cucernicul Mărturisitor al lui Hristos, Părintele Gheorghe Calciu
Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, pe temeiul ortodoxiei, vieţii, mărturisirii, jertfei, pătimirii şi morţii lor, sfinţenia de care au dat şi dau dovadă şi de dincolo de mormânt Arhimandritul Justin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Ştefan Marcu, Presbitera Elena Marcu, Toader Popescu, Radu Gyr, Florentina Gyr, Mihail Dumitrescu, Monahul Atanasie Ştefănescu, Monahia Heruvima Tănasă şi alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu care odihnesc în cimitirul mănăstirii noastre. Canonizarea sfinţilor se face la vremea rânduită de Dumnezeu de către ierarhia Bisericii, aşa cum a fost întotdeauna rânduiala în Biserica Ortodoxă, şi credem cu tot sufletul că tot astfel se va proceda şi cu mulţi dintre cei menţionaţi aici. Până atunci respectăm hotărârile soborniceşti ale Bisericii Ortodoxe prin deciziile sinodale, totodată cinstindu-i pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori cu toată dragostea şi recunoştinţa către Dumnezeu.
Întrucât s-a contestat în presă autenticitatea testamentului Părintelui Gheorghe Calciu, facem cunoscut faptul că acesta a fost semnat pe patul de spital de sfinţia sa şi a fost adus Părintelui Stareţ Justin Pârvu de către Ieromonahul Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti, a doua zi după ce a fost scris, adică în data de 29 octombrie 2006. Textul scrisorii testamentare a fost publicat în anul 2007, nefiind niciodată contestat. Pe baza autenticităţii sale Părintele Gheorghe a fost îngropat la Mănăstirea Petru Vodă în ziua de 3 decembrie 2006, precum exprimă limpede testamentul, respectat de Mănăstirea noastră, de familia sa şi de fiii săi duhovniceşti din America. Din moment ce s-a respectat dorinţa testamentară a îngropării, aceeaşi valoare de adevăr testamentar o au şi precizările referitoare la eventuala sa dezgropare (dorinţa ca, de va fi dezgropat şi va fi găsit neputrezit, să fie imediat reîngropat, iar lucrul să fie făcut cu cât mai multă discreţie). Evlavia noastră la sfinţenia Părintelui Gheorghe Calciu se dovedeşte prin cinstirea şi respectarea mărturisirii sale de o viaţă, a învăţăturilor şi a scrierilor sale, şi cu atât mai mult a testamentului său şi a sfintelor sale moaşte.
Raportarea obştii noastre la cuvântul testamentar al Părintelui Gheorghe Calciu este nu doar ca la un text ce exprimă smerenia sa, cât mai ales ca la un cuvânt profetic, care s-a împlinit întocmai în urmă cu două luni (din păcate într-o manieră regretabilă). Statornicia Părintelui Gheorghe în adevărul lui Hristos şi al Bisericii Ortodoxe nu putea să îl facă vreodată să atribuie diavolului lucrările lui Dumnezeu. De altfel, în Biserica Ortodoxă criteriul sfinţeniei moaştelor nu îl reprezintă faptul că ele sunt sau nu întregi, ci faptul că ele aparţin unor plăcuţi ai lui Dumnezeu care au făcut dovada sfinţeniei şi ortodoxiei lor prin viaţa şi învăţătura lor, sfinţenie şi ortodoxie recunoscute de soborul întregii Biserici.
Conform sinaxelor din data de 11 noiembrie 2013 şi din data de 18 noiembrie 2013, la care a participat integral Consiliul Duhovnicesc şi obştea, s-a hotărât prin vot deschis respectarea hotărârii testamentare a Părintelui Gheorghe, după cum urmează: la prima sinaxă a fost unanimitate de voturi împotriva dezgropării (prin vot deschis), iar la a doua sinaxă au fost 80 voturi (în scris, cu semnătură) împotriva faptei deja petrecute a dezgropării – pentru re-îngroparea sfintelor rămășițe ale Părintelui Gheorghe și pentru canonisirea celor vinovați –, şi 4 voturi pentru (aparţinând făptaşilor). Hotărârile sinaxei sunt în deplină conformitate cu legile bisericeşti, monahale şi civile.
La cererea directă a Stăreţiei, precum prevede legea bisericească şi legea civilă, a fost contactat exclusiv în scris fiul părintelui, Dl. Avocat Andrei Calciu. Domnia sa poate da mărturie că nu a fost contactat telefonic, niciodată, de către nimeni din Mănăstirea noastră, nici nu a fost în vreun fel influenţat în hotărârea sa. Dacă domnia sa va dori, vom face publică respectiva corespondenţă şi/sau mărturia sa că nu a comunicat verbal cu nimeni din obşte.
Prin urmare, toate atacurile pe acest subiect asupra deciziilor noastre consimţite în plen, asupra persoanei mele ca stareț, cât şi asupra persoanei monahului Filotheu, sunt atacuri împotriva întregii obşti a Mănăstirii Petru Vodă şi împotriva Consiliului Duhovnicesc, dar, dincolo de acestea, sunt acţiuni împotriva Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe şi a rânduielii ei stabilite de Sfinţi, pe care noi le cunoaştem şi le respectăm.
Dorinţa noastră a fost şi este una singură, aceea de a păstra pacea Bisericii, pe cât este posibil. De aceea ieşirile noastre în mass-media şi precizările legate de acest caz au fost minimale, dorind mântuirea tuturor credincioşilor şi îndreptarea celor ce au greşit. Dacă există persoane care doresc să conteste hotărârile canonice ale Sfintei noastre Mănăstiri, le rugăm să se adreseze în scris, cu argumente aferente şi cu mărturii apostolice şi patristice, către instanţa Arhiepiscopiei Iaşilor, căreia ne supunem canonic şi care a aprobat până acum deciziile obştii noastre.
Nota: La Consiliul Duhovnicesc din 17 Ianuarie 2014 s-a decis si excluderea faptasilor din manastire si canonisirea lor la Manastirea Bistrita (Piatra Neamt), unde parinte staret este exarhul zonei Neamt, Luca Diaconu. Daca nu se implineste nici aceasta hotarare este pentru ca, pe langa Testamentul Parintelui Gheorghe Calciu, este incalcat samavolnic si necrestineste si Testamentul Parintelui Justin Parvu (ceea ce este valabil pentru toti clevetitorii cazuti prada vrajmasului care i-a impins pe faptasi in groapa, contestatari verosi ai unor hotarari a unei obsti de preoti si calugari cu viata sfanta si zeci de ani de inchisoare, fii duhovnicesti si ucenici ai sfantului Parinte Justin): UNITATE, POCAINTA, ASCULTARE, RUGACIUNE
October 9th, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
