Jean Francois Revel, altminteri liberal incurabil, personalitate a politologiei europene, editorialist de ţinută, fost redactor-şef la „L’Express”, autor al mai multor titluri de succes, reia, în cartea sa „Marea paradă” (Ed. Humanitas, 2002), un articol publicat la 28 august 1968, „Micul scriitor roşu”, în revista pe care o conducea, după Jean Servan Schreiber. Este un comentariu la „cărticica roşie” a lui Mao Zedong, devenită un best-seller în Franţa, după traducerea ei. În discursul în care vorbeşte de cele o sută de flori, oricât de înflorită ar fi formularea, tema este „Despre justa rezolvare a contradicţiilor în sânul poporului”, raţionamentul fiind mereu acelaşi: discuţia e liberă în sânul poporului, dar în practică obiecţiile împotriva partidului au două izvoare – adversarii revoluţiei, care nu trebuie să aibă dreptul la exprimare, şi partizanii sinceri ai revoluţiei, care nu sunt niciodată, de fapt, în dezacord cu partidul. Mutatis-mutandis, manifestul „Noua Republică”, mişcare politică iniţiată de teologul Mihai Neamţu, director ştiinţific, până acum câteva zile, la IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), de unde şi-a dat demisia, cu unele bune referinţe în rândurile elitei intelectuale din Bucureşti, e o colecţie de elucubraţii, în cheia textelor din „Scânteia” anilor ’50. Apropiat al ministrului de Externe Teodor Baconschi şi al fostului ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu (dar mai ales sub-apropiat al lui Tismaneanu – n.m.), Mihai Neamţu se adresează „cetăţenilor de dreapta”, omiţând că avem o guvernare de dreapta de vreo şapte ani. În scrierile lui, traduse în vreo trei volume, fiecare a câte 180 de pagini, Mao se întreba dacă se poate critica marxismul. Şi răspundea: bineînţeles, căci marxismul „nu se teme de critică”, „dacă ar putea fi învins de critică n-ar fi deloc bine”. Aşadar, era discutat degeaba, de vreme ce era invulnerabil. Aidoma celor o sută de flori, care puteau să înflorească din punct de vedere intelectual, important fiind ca „ierburile veninoase” să nu fie lăsate să se amestece „cu florile înmiresmate”, ceea ce perorează Mihai Neamţu, deşi, mai degrabă, aiurează, are un iz maoist updatat. „Prin iresponsabilitatea funciară a lui Victor Ponta, Dan Voiculescu şi Crin Antonescu, România riscă derapajul rapid, pe o pantă a falimentului economic şi a dezastrului social. Aşa cum liberalii lui Tăriceanu&Vosganian au golit visteria ţării înaintea furtunii, Ponta&Antonescu vor amaneta viitorul copiilor noştri”; „Socialismul (fie şi deghizat în socialism liberal) instigă la invidie şi ură de clasă. Capitalismul crează locuri de muncă şi stabilitate. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei libere. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi a statelor cu trecut şi prezent comunist”. „Nu uita niciodată că mass-media controlată de USL oferă informaţii selective, tendenţioase şi false unui electorat confuz”. „Îţi recomandăm să urmăreşti comentariile posturilor de televiziune TVR Info, TVR, B1 Tv, 10 TV, precum şi intervenţiile unor ziarişti credibili de la revista 22, Kamikaze, România Liberă şi Evenimentul Zilei”.
Mi-aduc aminte o filmare ramasa antologica (pentru mine cel putin). Fotografia de AICI mi-a readus pe retina scena. Brucan, alaturi de Liiceanu, in curte la GDS – frumoasa casa a lui Cuza de pe Calea Victoriei folosita si de Nicu Ceausescu, pentru care organizatia “non-profit” nu a platit niciodata un leu chirie pana a primit-o de-a dreptul cadou, prin votul PDL, PNL, PC, UDMR si PSD (asta da “consens national”!). Era pe vremea cand “Piata Universitatii” – e vorba de fenomen – trecuse deja de prima luna de manifestatie zi si noapte (asta o scriu pentru cei mai tineri care habar nu au, poate, ca o mana de tineri insotita uneori pana la zeci de mii de demonstranti au reusit sa blocheze centrul Capitalei pentru 52 de zile si nopti, sperand in… Libertate si primind prima portie reala a acestui concept, cel putin din punct de vedere spiritual, prin intermediul minerilor, care i-au trimis pe studentii brutalizati prin locurile de detentie ale fostei securitati, cu adevarat oaze de libertate). In tot cazul, unii dintre cei aflati in greva foamei in corturile Crucii Rosii dispuse pe platoul din fata Teatrului National erau la inceputul unei stari critice iar Iliescu si Roman refuzau in continuare orice dialog, bine “consiliati” de… Dinescu si Caramitru. Ei, si Brucan e intrebat de un reporter cu un oarecare tupeu (ca sa-ti “permiti” sa il intrebi ceva iesit din “standardele deontologice” ale TVR”L” pe tartorul FSN si GDS, pe vremea aia, chiar trebuia sa ai indrazneala) ceva de genul “Ce credeti ca ar trebui sa faca grevistii foamei din Piata Universitatii?”. Brucan, plimbandu-si limba peste buzele-i de batran batrician din specia Bufonidae, tranteste flegmatic, sub ochii langurosi ai prepusului sau, Liiceanu, amuzat lingusitor de inventivitatea stapanului: “Sa manance o friptura buna de porc!”. Si rade sarcastic. Avea “umor”, nu gluma, “profetul” Pro Tv.
Peste ani, dupa ce a fost dat la cremat – de data asta sub privirea lacramoasa a lui Iliescu – si craniul sau a devenit scrum, ajutat pentru o cenusa mai de calitate de o combustie spontana venita chiar de la uciga-l toaca, in locul capului devenit de-a dreptul materie cenusie (1) au rasarit alte capete, conform legendei, verificate in timp. Unul dintre acestea este cel al lui Andrei Plesu, succesor “de onoare” al tartorului cremat, in cazul Grupului pentru Dialog Social si al “Colegiului Invizibil” – brigada antiromaneasca de intelectuali rosii cu comanda multipla. Inzestrat cu ceva mai mult umor decat predecesorul sau, se pare ca, pana la urma, el este cel care i-a luat in seama sfatul lui Brucan, halind in numele grevistilor foamei fripturile la gratar recomandate de bucatarul ideologic al FSN si GDS.
Asadar, ca sa intelegem cu adevarat ce se intampla prin unele din capetele drakonului de apa si uscat, trebuie – ce sa ne facem… – sa ne uitam si in gura lui, printre resturile fripturile servite in sange. Asa ajungem la adevarata pozitie a “Grupului” fata de proiectul de confiscare si “prelucrare” a istoriei Romaniei prin Muzeului Holocomunismului “romanesc”, expus la tava de insusi bulibasa Plesu. Cum ar zice patronul Dilemei, din ce in ce mai negrul la fata Patriciu, pus pe tava chiar pe capul “piticului meu intelectual de gradina” (strict autentic). Loc de joaca in care copilasii lui Brucan, Mariusica Oprea si “Volo” Tismaneanu, se trag de prin nisip de extremitati intelectuale mai mult sau mai putin incretite, dezbracati de falsele contre, sub scanarea calda a educatoarei lor cu barba (atunci cand poate sa treaca de forma structurii sferoidale denumite in limbaj popular burdihan). Si-uite asa aflam cum devoratorii de morminte Tismaneanu si Oprea, fraierand naivii cu asa-zisa lor ruptura de ata, se distreaza de minune dantuind brat la brat, in ritm dracesc, de kazacioc si ceardas, peste oasele martirilor anticomunisti, aplaudati in pauza de “idiotii folositori” ai “nationalismului” de parada. Si-uite asa mai asistam si siderati la cum, pentru aceasta mascarada ritualica, mai primesc si bani chiar de la cei pe care urmaresc sa-i bage prin frigiderele lor “muzeale”, care pe la Aiud, care pe la Sighet sau poate chiar prin Primaverii, cu mentiunea: “Nu atingeti! Bandit legionar! Pericol de contagiere!” 🙂
E cu “va urma”…
(1) Unele voci critice din categoria celor pe care Tismaneanu si Plesu vor sa le rada de pe net, disperati ca-si permit sa comenteze liber, nu au cazut de acord asupra acestui fapt legat de cremarea lui Brucan, afirmand ca “Trebuia impaiat si trimis inapoi rusilor, nu de alta dar sa nu fie lipsa la inventar” sau ceva de genul “xxxxtul nu arde, se zvarcoleste in buda pana la Judecata de Apoi”. Oameni rai.
“Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979) de Prof Gheorghe E. Cojocaru În anii ’60 ai secolului XX relațiile României cu marele său vecin din răsărit – URSS, subordonate în întregime intereselor sovietice în epoca postbelică a lui I. Stalin, mai echilibrate în perioada lui N. Hrușciov, însă, nici odată excelente, s-au răcit și tensionat, uneori, in extremis. La baza acutizării relațiilor sovieto-române stăteau o serie de divergențe asupra esenței marxismului, dezvoltării mișcării comuniste internaționale, colaborării social-economice în cadrul CAER-ului, cooperării militare în interiorul Tratatului de la Varșovia, edificării relațiilor bilaterale sau asupra moștenirii istorice a celor două „țări-frățești”. În acest context, existența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1) dobândea noi valențe în jocul de interese al liderilor sovietici în raport cu România sau cu zona Balcanilor, în ansamblu. Element al cadrului general al raporturilor dintre conducerea politică a PCUS și PCR, chestiunea Basarabiei este cea care consuma energiile ambelor părți, astfel încât adevărul istoric despre destinul dramatic al „Moldovei dintre Prut și Nistru”, care începea să fie spus cu voce tot mai fermă în România, se constituia într-o piatră triunghiulară a relațiilor sovieto-române. Raportarea la RSSM, nu mai puțin sau poate că mai mult decât o serie de chestiuni sensibile ale vieții internaționale văzute prin prisma relațiilor dintre cele două state, rămânea o „hârtie de turnesol” pentru testarea gradului de loialitate a liderilor români față de conducerea de la Kremlin. Încă de la 1940, însușind temeinic lecția anului 1918 și identificând cu precizie cauzele și factorii care au condus la pierderea Basarabiei, între care, reflexul societal sănătos al refacerii și conservării unității naționale și existența Statului român ca subiect al dreptului internațional, autoritățile sovietice au urmărit: (1) să ardă cu fierul roșu orice urmă de „naționalism” românesc în teritoriile acaparate de la Statul român și (2) să mențină România într-un cadru de obediență și vasalitate perpetuă, pentru a nu admite și a anticipa orice eventuale „surprize” din partea acesteia. RSSM era privită ca o terasă de la marginea imperiului, care trebuia defrișată până în adâncuri de rădăcinile sale strămoșești românești, pentru a lichida în fașă orice premisă în stare să fertilizeze o efervescență a spiritului național în favoarea reeditării Unirii de la 1918. Preocuparea pentru combaterea „pericolului naționalismului românesc” și remodelarea identitară a românilor din RSSM, prin sovietizare, rusificare și deznaționalizare, după tiparele generale ale genezei arhetipului de homo sovieticus, dar și după tehnologiile adaptate condițiilor locale, au fost până în ultimele clipe ale URSS o prioritate absolută pe agenda instituțiilor ideologice și a organelor de coerciție ale regimului totalitar comunist. Dacă într-o fază inițială (1940-1953) mutațiile socio-economice de tip socialist se realizau prin aplicarea terorii în masă (asasinate, deportări, foamete organizată etc.), pentru a îngenunchea societatea și a o preface într-o masă amorfă și docilă, ușor de manipulat, ulterior, într-o fază de „umanizare” a regimului, prioritate vor avea metodele mai rafinate de „prelucrare ideologică” și cele educaționale, scopul rămânând același. Totodată, în special, după anul 1959 RSSM „a fost transformată într-o bază pentru operațiuni clandestine împotriva României”(2).”
Vladimir Bukovski si Victor Roncea la TVR despre Comisia Tismaneanu si KGBde Victor Roncea
Prima si singura emisiune TVR in direct la care a participat Vladimir Bukovski (dupa ce a trebuit sa fac “trafic de influenta la nivel inalt” pentru a-mi stimula ramasitele de “pile” din fosta televiziune nationala) si una dintre ultimele daca nu chiar ultima emisiune TVR1 la care am mai aparut 🙂
Biserica rusă, această jalnică unealtă în mâna neoimperialismului moscovit, şi-a făcut surse şi resurse sărate, otrăvite chiar, pentru adăparea întregii suflări româneşti de la noi.
Insa astept si eu sa vad daca unii ganditori din partid, gen Cristian Preda care spunea ca eu trebuia sa fiu dat afara din partid in suturi pentru ca am jignit multiculturalismul european, ce solutii are fata de chiulangii care prin absenta lor fac ca proiecte majore ale Guvernului sa fie ingropate in Senat de o Opozitie care stie si poate sa isi mobilizeze senatorii la vot.
«România a ucis, a ucis, a ucis!» – afirma Elie Wiesel la Sighet, de mana cu Ion Iliescu, care-l pusese in fruntea Comisiei Prezidentiale autoare a unui “Raport Final” la fel de controversat ca “Raportul Tismaneanu”. Cu toate ca evreii din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria au fost trimisi in lagarele de concentraree germane de catre autoritatile maghiare iar din Romania nu a plecat nici macar un singur evreu spre Auschwitz, tot romanii erau vinovati, conform laureatul Premiului Nobel pentru Pace, presedinte-fondator al Muzeului Holocaustului de la Washington, “nas” al Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel (INSHR-EW) si semnatar al romanului “memorialistic” mult aclamat “Night” – “Noaptea”, despre suferintele sale in lagarele de concentrare, prezentat adeseori cu subtitlul “O poveste adevarata”… O poveste adevarata?
Iata ce publica Divers.ro la prezentarea concluziilor “Raportului”:
“Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania, asa numita Comisie Wiesel, arata ca in Romania, in timpul celui de al doilea razboi mondial, a avut loc Holocaust, acesta devenind posibil ca urmare a “antisemitismului cu radacini adinci in istoria politica si culturala a tarii”.(…)
Potrivit concluziilor raportului, prezentate intr-un comunicat de presa, ordinele care au dus la degradarea civica si nimicirea evreilor si a institutiilor evreiesti au fost date de cele mai inalte autoritati romane. “Autoritatile civile si militare romane sint responsabile de moartea unui numar cuprins intre 280.000 si 380.000 de evrei romani si ucraineni din Romania si teritoriile aflate sub administratie romaneasca”, se arata in document. (…)
Presedintele Ion Iliescu a declarat, la prezentarea concluziilor Comisiei Wiesel, ca statul roman isi asuma responsabilitatea privind atrocitatile savirsite in Romania in timpul celui de al doilea razboi mondial.(…)
Presedintele Comisiei, Elie Wiesel, a precizat ca, inainte de inceputul studiului Comisiei, nu a stiut ca a fost atit de multa brutalitate, ca au existat oameni care pot face asemenea lucruri altor oameni.
“Am decis sa investigam fara teama, fara prejudecati, doar sa aflam adevarul“, a precizat Wiesel (subl. n.). El a mai spus ca nu toate victimele au fost evrei, dar ca toti evreii au fost victime.”
Acum aflam adevarul chiar de la evrei supravietuitori autentici ai lagarului de la Auschwitz – care l-au mai si dat in judecata pentru impostura – si anume ca Elie Wiesel “a mintit, a mintit, a mintit”. Nu numai ca nu a scapat de la nici o moarte in urma deportarii dar nici macar nu ar fi calcat pe la Auschwitz, numarul tatuat pe brat detinutilor de catre autoritatile naziste lipsindu-i cu desavarsire. Si-atunci, daca Wiesel este un sarlatan international, un mincinos cronic, autorul unei fraude mondiale, nu cumva si concluziile “Raportului” sau “final” sunt pe masura escrocheriei autorului? Iata mai jos cum reactioneaza societatea civila evreiasca la minciunile in lant ale lui Elie Wiesel. Pe cand si o reactie fireasca similara a istoricilor si societatii civile romanesti fata de situatia generata de acest impostor? N-ar trebui sa fie scos Iliescu la “raport”? Si ce vor face, oare, nasitii lui Elie Wiesel de la INSHR-EW, isi vor schimba numele in “Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România – Ion Ilici Iliescu”? Sau poate se comaseaza cu “Institutul Tismaneanu” …
Elie Wiesel has said under oath that he has one, and that it is number A7713.
July 8, 2008, Trial of the State of California vs. Eric Hunt: Elie Wiesel made the following statements under oath:
Q. And is this book Night that you wrote a true account of your experience during World War II?
A. It is a true account. Every word in it is true.
[…]
Q. And what was your – what day were you born in Sighet, Romania?
A. September 30th, 1928.
[…]
Q. And what [number] was tattooed on your left arm?
A. My number was A7713. My father’s number was 7712.
Source: Superior Court of California. County of San Francisco. Before the Honorable Robert Donder, Judge Presiding, Department Number 23. People of the State of California, Plaintiff, vs. Eric Hunt, Defendant. Testimony of Elie Wiesel, July 8, 2008, p. 7 and 13.
Elie Wiesel has stated it in interviews …
March 25, 2010, University of Dayton: A student asked Wiesel if he still has his concentration camp number and if it serves as a reminder of those terrible experiences. “I don’t need that to remember, I think about my past every day,” he responded. “But I still have it on my arm – A7713. At that time, we were numbers. No names, no identity.”
Source: Dayton Daily News, March 26, 2010, “Elie Wiesel: ‘The answer is education … and memory’ Holocaust survivor, Peace Prize winner talks to local high school and college students.”
By Meredith Moss, Staff Writer Updated 7:56 AM Friday, March 26, 2010 .
Contact Moss at (937) 225-2440 or [email protected].
And in speeches.
Speech delivered by Elie Wiesel in 1995 at ceremony in Poland to mark the 50th Anniversary of the Auschwitz liberation.
“I speak to you as a man who 50 years and nine days ago, had no name, no hope, no future, and was known only by his number A 7713.”
Scriitorul american de origine română, Elie Wiesel, a fost dat în judecată de un supravieţuitor al Holocaustului, Grüner Miklos, pe motiv că purtătorul Premiului Nobel din 1986 şi-ar fi însuşit identitatea deţinutului A-1773.
Grüner Miklos, stabilit în localitatea suedeză Malmo, susţine că are dovezi certe că Elie Wiesel nu este persoana cu care a petrecut aproape un an la Auschwitz. „În 1986, după decernarea Premiului Nobel, presa suedeză a început să caute supravieţuitori ai Holocaustului. Aşa m-au găsit pe mine, la Malmo. M-au întrebat dacă vreau să mă revăd cu colegul meu de lagăr, Elie Wiesel. Numele de Elie nu îmi suna cunoscut. Mi-au spus că pe vremea aceea figura sub numele de Lazar Wiesel. Timp de un an am fost închis cu Lazar în aceiaşi baracă la Auschwitz. Apărem amândoi pe acea fotografie făcută în lagărul de la Buchenwald pe 16 aprilie 1945, care a făcut înconjurul lumii, Wiesel cu Haft-Nr.123565 (n.r. foto. al 7-lea din al doilea rând), iar eu cu Haft-Nr. 120762 (n.r primul în colţul din stânga). Îl ştiam foarte bine, dar de atunci trecuseră 40 de ani. Întâlnirea organizată de suedezi a durat 10 minute şi a avut loc pe 14 decembrie 1986. Normal că eram doi oameni schimbaţi, dar el refuza să vorbească cu mine în ungureşte, deşi în lagăr doar limba aceasta am folosit-o. Mi-a vorbit într-o engleză cu accent franţuzesc şi în momentul în care nu a vrut să îmi arate tatuajul (A-7713), căpătat de toţi deţinuţii din Auschwitz, am început să am dubii mari că acesta ar fi Lazar Wiesel. La finalul întâlnirii mi-a dedicat cartea sa „Noaptea”, despre care susţine că el a scris-o, dar eu am spus tuturor că omul acesta nu este Lazar Wiesel”, spune Grüner Miklos.
Grüner: „Lazar Wiesel mi-a salvat viaţa”
De la întâlnirea cu Wiesel, Grüner Miklos nu a mai avut o zi de linişte. Timp de 25 de ani a căutat dovezi, care să confirme ipoteza sa, pe care le-a publicat într-o carte.
„În luna mai a anului 1944, am fost deportat, de la Nyiregyhaza la Auschwitz Birkenau. Imediat mi s-a tatuat pe antebraţ un număr de înregistrare. În câteva zile mi-am pierdut toată familia, atunci am ajuns‚ în grija fraţilor Wiesel, Lazar şi Abraham. Cei doi proveneau din Sighetul Marmaţiei (nr. judeţul Maramureş, România). Lazar era născut în 1913 şi avea numărul de înregistrare A-7713, în timp ce Abraham, în 1900 cu numărul de înregistrare A-7712. Ei m-au luat sub aripa lor şi au avut grijă de mine, pe cât se putea în astfel de condiţii. În momentul în care nemţii au început să se retragă, au luat şi oamenii din Auschwitz. Eu am fugit cu Lazar, asta ne-a legat şi mai mult. Am ajuns în localitatea Glivice, pe timpul iernii năprasnice din ianuarie 1945. Foarte mulţi au murit pe drum. Ne-au băgat în vagoane supraîncărcate şi până am ajuns la Buchenwald, mulţi au decedat, printre ei şi fratele lui Lazar, Abraham. Aici am stat până pe 8 aprilie 1945, când ne-au eliberat americanii, de atunci nu mai ştiu nimic de Lazar Wiesel. Am ajuns într-un sanatoriu din Elveţia, apoi în Australia”, îşi aminteşte Grüner despre perioada petrecută cu Wiesel.
“Noaptea” a adus consacrarea lui Elie Wiesel
Grüner Miklos susţine că la Auschwitz nu a existat nici un deţinut cu numele de Elie Wiesel. „În 1955, bunul meu prieten Lazar Wiesel a publicat cartea -Lumea tace-, la Paris, sub numele de Eliezer Wiesel. În 1958, cartea a fost rescrisă în franceză şi engleză sub denumirea de The Night (La Nuit- Noaptea) de Francois Mauriac. Cartea iniţială avea 250 de pagini, acum avea doar 115 şi era semnată de Elie Wiesel. Această carte a devenit un bestseller cu peste 10 milioane de exemplare vândute, Wiesel primind şi Premiul Nobel în 1986, plus alte distincţii, în timp ce s-a pierdut orice urmă a prietenului meu Lazar”, spune Grüner.
Acesta s-a deplasat în America, la Oficiul pentru Evidenţa Populaţiei, dar nu a găsit nici un act care să ateste existenţa pe teritoriul american al unei persoane cu numele de Lazar Wiesel sau Elie Wiesel. Grüner l-a denunţat pe Wiesel şi la FBI- Aceştia i-au cerut un răgaz de 14 zile înainte de a-i oferi un răspuns, însă au trecut anii fără un semn de la autorităţile americane.
„Primesc constant telefoane de ameninţare că voi fi împuşcat dacă mai continui investigaţiile, dar eu am trecut deja prin moarte, nu mă mai sperie nimic. Înainte să mor vreau ca toată lumea să ştie că Elie Wiesel este un impostor. Lazar Wiesel, A-7712, cu care am fost la Auschwitz, care apare în fotografie, s-a născut la data de 4 septembrie 1913, în timp ce pe certificatul de naştere a lui Elie Wiesel, scrie 30 septembrie 1928”, a spus Grüner, autorul cărţii „Povestea unui premiu Nobel furat cu identitate falsă”
Cazul se judecă la Budapesta
În plângerea depusă, Grüner Miklos susţine că Abraham Wiesel (A-7712) a fost fratele lui Lazar şi nu tatăl, aşa cum declarase Elie. „Din documentele obţinute din România, reiese că tatăl lui Lazar Wiesel a fost Salamon Wiesel. Eu vreau ca instanţa să spună clar dacă Elie Wiesel a fost vreodată încarcerat la Auschwitz, fiindcă eu mă îndoiesc”, a încheiat Grüner.
Acordul Averescu-Rakovski a fost furat din Arhivele MAE
Zilele acestea, mai precis pe 11 septembrie, s-au implinit 70 de ani de la executarea de catre Stalin a kominternistului Cristian Racovski (pe numele sau bulgaresc Krăstio Gheorghev Stancev), ramas celebru prin implicarea sa in agresiunea bolsevica anti-Romania, de la nivel subversiv la cel diplomatic, dar si prin faptul ca l-a gazduit prin 1913 pe corespondentul de atunci al ziarului „Kievskaia Mîsl”, nimeni altul decat Lev Davidovici Trotki, intr-un sat de langa Mangalia (poate chiar Vama Veche?). Enciclopedia online Wikipedia, dominata de o grupare internationalista, de extrema stanga mascata in intelectualism, ii prezinta edulcorat, dar pe larg, biografia. Un element important al acestei biografii – si al istoriei Romaniei – il constituie controversatul act cunoscut sub numele de “Acordul Rakovski”, document datat 9 martie 1918 si prin care Moscova pretinde si azi ca Romania, sub semnatura maresalului Alexandru Averescu (atunci general si sef al Guvernmului), i-a cedat “de bunavoie si nesilita de nimeni” Basarabia. Nimic mai fals. Misterul acestui document, care a framantat generatii intregi de istorici si diplomati, a fost, in sfarsit, descifrat, de profesorul Florin Constantiniu, intr-un studiu aflat in curs de publicare, prezentat intr-o sesiune restransa de la Academia Romana, din mai anul acesta, pe care portalul Ziaristi Online o difuzeaza in exclusivitate, ca material video. Importanta evenimentelor din martie 1918, urmate de unirea Basarabiei cu tara in ciuda intentiilor lui Trotki si Lenin de a inocula virusul bolsevic si a ocupa Romania, au ramas referentiale pentru cursul istoriei Europei de Est, ambitionand Rusia sa acapereze apoi, pana azi, teritoriul strategic romanesc aflat intre Nistru si Prut, la Gurile Dunarii si Marea Neagra.
Lenin a finantat revolutia bolsevica anti-Romania din Tezaurul BNR
Pe langa discutia pe marginea controversatului document, reputatul istoric Florin Constantiniu aduce la lumina, in premiera, o informatie-bomba – in limbaj jurnalistic – privind Tezaurul Romaniei. In comunicarea sa, academicianul ne dezvaluie ca primul care a devalizat Tezaurul Romaniei – confiscat la nici doi ani de la predarea lui, “spre pastrare”, Rusiei imperiale -, a fost chiar Lenin, pentru a finanta revolutia bolsevica din Romania, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat in lei romanesti. Profesorul Constantiniu mai arata ca planul lui Racovski de atacare a romanilor presupunea un atac concertic asupra Romaniei dinspre Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia si Ungaria. Descoperirea acestei rezolutii a lui Lenin se constituie ca o prima dovada noua, zdrobitoare, privind masacrarea Tezaurului de catre sovietici, fapt de care sunt responsabile, ca succesoarea legale ale URSS, actualele autoritati de la Moscova.
In studiul sau, profesorul Florin Constantiniu mai demonstreaza, printr-o adevarata investigatie istorica detectivistica, faptul ca acordul “DA” pus de Averescu pe marginea documentului priveste exclusiv randul din dreptul inscrisului, respectiv retragerea trupelor rusesti din Basarabia. Efortul sau de redare a istoriei reale a fost cu atat mai greu cu cat, surpriza, documentul nu a mai putut fi gasit in Arhivele de la Bucuresti iar cele de la Moscova restrictioneaza accesul istoricilor romani la fondurile privind Romania. Profesorul Constantiniu explica in alocutiunea sa cum i s-a transmis de la Arhivele MAE ca acest Acord nu ar fi existat niciodata in arhivele institutiei si, mai mult, potrivit notei MAE remise reputatului istoric si academician, “si nici nu exista referiri ulterioare asupra lui”.
A fost sau nu a fost vreodata prezent acest document in Arhivele Romaniei. Sau, mai mult, dupa cum se intreaba si istoricul George Damian: a existat sau nu acest “Acord”? Istoricul Alexandru Murad Mironov arata insa, intr-o expunere asupra Acordului, ca marele Nicolae Iorga, in Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920). Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică (vol. al II-lea, Editura „Naţionala” – S. Ciornei, f.l., f.d., p. 25) scrie ca, la 13 iunie 1918, „C.C. Arion [ministrul de Externe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman – n.n.] a citit actul din arhivele Ministerului de Externe”. Mai mult, prezenta la conferinta de la Academie, istoricul Viorica Moisuc a socat audienta afirmand ca, desi profesorul Florin Constantiniu nu a mai gasit documentul original, acesta s-a aflat sub ochii si in mainile sale, fiind consultat si copiat de catre aceasta chiar din Arhivele MAE, cu putin timp inainte de 1989, pentru a-l si publica apoi, in facsimil, intr-o lucrare stiintifica. Profesorul Gheorghe Buzatu, prezent la manifestare, si-a manifestat de asemenea uimirea ca acest Acord a fost facut disparut, existenta lui fizica putand proba indubitabil concluziile studiului academicianului Florin Constaniniu, si anume ca Averescu nu “s-a indatorat” catre Racovski sa scoata trupele romane din Basarabia, admitand astfel ca provincia romaneasca ar apartine Rusiei, ci dimpotriva.
Sustragerea de documente istorice se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 7 ani “daca fapta nu constituie o infractiune mai grava”
Pornind de la aceasta conferinta stiintifica, Victor Roncea a mers pe urmele dezvaluirilor facute in cadrul dezbaterii academice si a solicitat Ministerului Afacerilor Externe un punct de vedere oficial, avand in vedere ca furtul/disparitia unui document istoric – mai ales a unuia de o asemenea importanta ca “Acordul Averescu-Racovski” – intra direct sub incidenta Codului Penal si se pedepseste cu inchisoarea. Raspunsul primit din partea Ministerului de Externe, intr-un document cu Antet dar fara semnatura, a fost cat se poate de sec:
“Stimate domnule Roncea,
Urmare solicitării dumneavoastră, vă transmitem următoarele:
În evidenţele arhivistice ale MAE nu este menţionat Acordul Rakovski – Averescu.
Direcţia Comunicare şi Diplomaţie Publică
Ministerul Afacerilor Externe”
Conform Legii Arhivele Nationale, Articolul 27 – “Sustragerea, distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României constituie infracţiune şi se pedepseşte conform prevederilor Codului penal. Iar Articolul 28 arata ca – “Scoaterea peste graniţă a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României sau înstrăinarea acestora către persoane fizice sau persoane juridice străine, fără autorizarea Arhivelor Naţionale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă“. Deci, carevasazica, noi suntem in situatia in care “fapta constituie o infractiune mai grava“, ceea ce, credem noi, este si de competena organelor specializate, respectiv SIE, SRI si cele ale MAI! Este de amintit ca singura putere interesata ca acest document sa dispara fizica este Rusia. Mai este de amintit si faptul ca primul ministru de Externe al FSN, plasat de Ion Iliescu la varful MAE in decembrie 1989, a fost Sergiu Celac, fiul primului prefect sovietic instalat de URSS in Romania, la Craiova, si prezentat in mai multe lucrari de specialitate drept presupus agent al KGB. Urmasii lui Celac au fost urmatorii: Adrian Năstase, Teodor Viorel Meleșcanu, Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu (interimar), Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu, Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu (interimar), Theodor Baconsky/Baconschi (prezent). Parchetul General al Romaniei are dificila sarcina – in urma autosesizarii firesti – sa descopere sub mandatul caruia dintre acestia s-a petrecut furtul.
BNR: Informatia profesorului Constantiniu ne intareste convingerea ca Rusia a cheltuit Tezaurul Romaniei
Mai multi istorici romani consultati de Ziaristi Online in aceasta perioada au confirmat faptul ca Acordul Averescu-Racovski nu este singurul document disparut fara urme din Arhivele MAE dupa 1989. In mod special, afirma istoricii, cele mai multe situatii in care s-au confruntat cu acest tip de “disparitii misterioase” a fost in cazul documentelor ce aveau legatura cu Rusia si Tezaurul Romaniei. Cu atat mai mult, rezolutia lui Lenin descoperita de profesorul Constantiniu este, poate, un act care poate relua de pe o noua baza solicitarile Romaniei catre Rusia de recuperare a Tezaurului romanesc. Prezent de asemenea la dezbatere, consilierul special al Guvernatorului BNR Mugur Isarescu, Cristian Paunescu, autor al mai multor carti de specialitate despre valorile Romaniei, a afirmat ca informatia prezentata de prof dr academician Florin Constantiniu ii intareste convingerea cu rusii au cheltuit de-a lungul timpului Tezaurul Romaniei, echivalat la peste doua miliarde de euro, respectiv 93,4 tone aur fin dar si alte valori, inclusiv culturale, apartinind Bancii centrale, Academiei Romane, Casei de Economii si Consemnatiuni, Casei Regale si altor institutii publice. Istoricul Cristian Paunescu a mai sustinut ca exista si alte dovezi privind folosirea aurului romanesc de catre rusi. In acelasi context, Cristian Paunescu a declarat in premiera ca Banca Nationala se ofera sa cumpere materialul documentar la zi sau legat de Arhivele rusesti, pentru a fi tradus si furnizat Academiei Romane. Consilierul Guvernatorului BNR a exemplificat in cadrul dezbaterii de la Academie si cum au actionat ofiterii de informatii ai Ungariei pentru a obtine date despre Tezaurul maghiar confiscat de rusi, spre a recupera de la actualele autoritati macar parti din acesta, in special cele cu valoare culturala inestimabila, ceea ce s-a si intamplat inainte de vizita lui Vladimir Putin la Budapesta. Aviz amatorilor.
Alina Mungiu – SAR – societatea „civilă“ a şobolanilor rozalii
Sebastian Lazaroiu incepe sa devina de la o zi la alta un personaj din ce in ce mai interesant, nu doar ca ministru al Muncii ci si ca unul dintre insiderii Puterii ce pare hotarat sa dea pe fata si sa spuna raspicat lucruri socante, nestiute de marele public, cel putin pana acum.
…Intr-o luare de pozitie publica Lazaroiu zdrobeste un mit la care s-a lucrat din greu, mitul societatii civile care, vezi doamne, ar fi un “caine de paza al deomocratiei”. Cainele era un pudel cu limba scoasa dupa un os de ros, cel putin asa rezulta din aprecierea lui Lazaroiu despre Alina Mungiu cu a sa pseudo-societate academica, un oenge ce nu contine absolut nimic academic, ci este mai degraba o societate a smenului “academic” organizata in jurul nevoii de spaga a unei dudui lovita rau de Doamne Doamne, daca ne uitam la cum a ajuns sa arate. Lazaroiu spune deschis ca o suspecteaza “foarte tare” pe Alina Mungiu-Pippidi, mastera unui oenge intitulat pompos si fraudulos totodata Societatea Academica din Romania , ca in 2004 “a fost platita de Hrebenciuc”.
Sobolanii nu-si impart tainul, malaiul, cascavalul, decat intre ei, iar asocierea lui Mungiu cu eminenta maro a PSD nu face decat sa confirme o prezumtie mai veche, cu privire la asa zisele oenegeuri ale societatii civile, ce au fost in fapt doar anexe ale conglomeratului securistic/comunistoid care este PSD-ul, “partid” izvorat din catacombele rosii in care viermuiesc carcalaci si sobolani rozalii, cum este Viorel Hrabenciuc, cel caruia pana si colegii de partid ii spun duios Javra.
Intr-un mediu lacustru oarecum, la Sulina, pe malul Dunarii, aparent dintr-o barca, Sebastian Lazaroiu este inregistrat de Mihai Neamtu, vorbind despre de toate – de la Alba ca Zapada la cotoroanta sobolanului rozaliu Alina Mungiu. Amuzant cumva si contradictoriu este contextul discutiei, deoarece si companionul de barca al lui Lazaroiu nu este decat un fel de excrescenta a lui Vladimir Tismaneanu, limbistul lui Ion Iliescu, plasat de acesta in pozitia de amploaiat al statului la un pseudo institut de cercetare a crimelor comunismului ce are un singur obiectiv, evident nedeclarat, ascunderea sub presul memoriei a adevaratilor autori ai Holocaustului Rosu, intre care se numara si parinteii lui Tismaneanu, criminali bolsevici adusi pe tancurile rusesti ce au calcat sub senile poporul roman.
Si mai deconcertant este amanuntul ca Lazaroiu da in vileag lucruri stiute despre Alina Mungiu, din 2004, insa pana recent, pana nu a turnat zoaie in capul Elenei Basescu, careia voia sa-i ia ea locul de europarlamentar, propusa de un soios Carlan de la PDL Iasi, Alina Mungiu era una dintre “gratiile” PDL. Probabil, cand Lazaroiu ii istoriseste degajat episodul cu Mungiu, sluga lui Hrebenciuc din 2004, Mihai Neamtu aproape isi tine respiratia ca nu cumva Lazaroiu sa continue cu explicatiile pomenind si de “tatucul” lui Neamtu, Tismaneanu, care tot prin acea perioada era sugiucul lui Ion Iliescu – pe bani ori din amor sincer, bolsevic, nici nu mai conteaza.
Ceea ce prezinta ca noutate Lazaroiu, mai nou in ale politchiei, nu era nicio noutate, de fapt. Este binecunoscut faptul ca Mungiu era o patachina fesenista la baza – eu asa am cunoscut-o, in ’90, pe vremea cand eram stab la Liga Studentilor cu capul inca crapat de la rangile minerilor lui Petre Roman si Ilici, iar ea pretinzand ca are de-a face cu mediul studentesc, deoarece scria la o revista sutenteasca din Iasi, s-a intromisonat intre noi incercand sa-l scoata basma curata pe idolul ei Petre Roman, via Adrian Severin si Patriciu. La dialogul cu cei doi la care a insistat piticania cu acsent sa venim, noi cei de la Liga, am vazut pentru prima oara doi barbati tinandu-se strans de mana.
Cand l-am luat la intrebari din prima pe Severin ce parere are de consangeanul sau Petrica Neulander, complicele lui Ilici la macelarirea noastra, Patriciu l-a apucat spasmodic, din lateral, de inchietura mainii pe Severin, cam alb la fata si “dialogul” s-a zborsit pe loc. PR-ul lui Mungiu pro-Roman a avut zero efecte dar fatuca, ca asa arata atunci, nu ca acum, un fel de Zoe Petre inca mai hidoasa, nu s-a oprit aici. S-a intins la limbi aplicate strasnic fesenistilor “din noua generatie” si se pare ca nici dupa aproape 20 de ani nu s-a oprit, de vreme ce a ajuns pe statul de plata al lui Hrebenciuc, cum o suspicioneaza “foarte tare” Lazaroiu, un fel de naiv intre doua varste.
Tatiana Alina Mungiu – de la javruta utecista la Javra rozalie
Ca si alte vedete – mai mult sau mai putin porno plecate de la Iasi pentru a se baga in seama la oras, la Capitala, Mungiu a fost si este ahtiata dupa notorietate, desi pe segmentul porno a produs doar niste jalnice texte iar infatisarea ar recomanda-o eventual doar pentru un film horror-porno.
Tatiana Alina Mungiu provine dintr-o familie sosita din Basarabia, familie comunista desigur, cu mari impliniri daca avem in vedere ca Mungiu-tatal, Ostin Mungiu, era presedintele Biroului de partid din UMF si vicepresedinte pe centrul universitar Iasi, mama era directoare de liceu si sefa a Biroului de partid. Domnisoara Tatiana Alina Mungiu a calcat pe urmele batucite de familie devenind sefa ASC pe UMF Iasi si redactor-sef la „Opinia Studenteasca”, ziarul ASCR-ului, patronat de CC al UTC. Din aceasta pozitie, la 24 de ani, a simtit nevoia sa incununeze linia comunista a familiei printr-o opera trainica, menita sa o aseze in panteonul viitorilor porno-politruci de stat si de partid.
Refularile Alinei au produs „Evanghelistii”, o „opera” utecista, de nivelul cartuliei rosii a ateistului bolsevic, in care Cina cea de Taina este prezentata drept o betie ordinara, pe fond muzical de acordeon, iar Iisus este inlocuit de Mungiu cu Baraba, crucificat in locul Sau, in timp ce El, avertizat de Iuda, ia cei treizeci de arginti si fuge ca un las pentru a scapa de rastignire. Fecioara Maria apare goala pe scena, in chip de tarfa, iar evanghelistul Ioan, prezentat ca un homosexual, isi expune fesele dezgolite publicului servit si cu sugerarea unei felatiuni (interesant ca Mungiu caligrafiaza numele lui Iisus evreieste – Isus – ceea ce inseamna magar in ebraica), urmata de comentarii de genul: „- Ai simtit natura divina din madularul lui dumnezeiesc?” sau „- Dimpotriva… e un amant cu totul incapabil…”.
Vulgaritatea tinerei activiste UTC, propulsate de mediul libidinos al activistilor PCR care incurajau astfel de „opere” ce se rezuma la batjocorirea fara limite a tot ce este sacru pentru credinciosii crestini, a fost premiata in 1992, iar compunerea sa a primit un premiu ilustrativ pentru nivelul intelectualoid al epocii.
Prin activistii concentrati la „centrala Soros”, condusa de un turnator al nu mai putin de doua servicii comuniste, Alin Teodorescu, Mungiu a reusit sa parvina in randul „lumii bune” pentru care copro-cultura a devenit o alternativa de gust a culturii flatulente. In anii care au urmat, fosta activista a U.T.C. si U.A.S.C.R. isi indeplineste vocatia de cerber ideologic, lansata pe orbita politicii de grupuri iesite din cavernele ideologice scobite de un Silviu Brucan, fondatorul GDS, tocmai pe Calea Victoriei. “Impletirea” sa cu “Javra” Hrebenciuc, daca in vileag abia acum de Lazaroiu, nu face decat sa confirme un un truism popular: javrele ce se aseamana se aduna.
October 2nd, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
