Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948
de Florin Palas
“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.
Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.
Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.
După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti.
Integral, impreuna cu filmari, explicatii si trimiteri catre articole folositoare privindu-i pe scaraoțchii de ieri si azi transformati in “ingeri ai luminii”, laZiaristi Online
Dupa lansarea “Raportului ticalos” Tismaneanu sub girul presedintelui Traian Basescu, Asociatia Civic Media a derulat o campanie de informare si aparare a istoriei reale a Romaniei prin denuntarea falsurilor cuprinse in asa numitul “Raport Final” al asa-zisei Comisii Tismaneanu.
Civic Media a organizat in acest sens o conferinta stiintifica la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, la care au participat fosti detinuti politic, academicieni, scriitori, preoti si profesori universitari, istorici, jurnalisti ce s-au exprimat critic asupra Raportului. RADIO ROMANIA ACTUALITATI (29 martie 2007), informeaza: “Raportul Tismaneanu, analizat in plenul parlamentului, in prezenta presedintelui Traian Basescu, pe data de 18 decembrie a anului trecut, se constituia atunci intr-un tablou al perioadei comuniste cu detaliile sale, victimele si responsabilii de abuzuri. Astazi insa, Asociatia “Civic Media” si Societatea Academica pentru Adevar Istoric au contestat valoarea de document a acestui raport, acuzandu-l de fals, iar pe cei care l-au intocmit, de amatorism. Academicianul Dinu C. Giurescu nu pune punctul pe i, ci semnul intrebarii pe raportul Tismaneanu, intr-un interviu realizat cu reporterul nostru.”
La lansarea expozitiei “Epoca de aur – intre realitate si propaganda”, aflata la Muzeul National de Istorie a Romaniei, s-a dat citire urmatorului
Protest fata de Raportul Tismaneanu
In numele Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat la nivel international de scriitorul Vladimir Bukovski suntem imputerniciti sa va aducem la cunostinta urmatoarele:
Autenticii militanti anticomunisti ai Romaniei, reprezentati de Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista, prin doamna Zoea Radulescu si supravietuitori ai inchisorilor comuniste, domnul Nicolae Purcarea si dr Teofil Mija, de sustinatorul activ al actiunilor lui Paul Goma si al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din Romania fondat de dr. Ionel Cana, Vasile Paraschiv, de liderul minerilor grevisti ai anului 1977 din Valea Jiului, Constantin Dobre, de presedintele Asociatiei 15 Noiembrie 1987 a muncitorilor brasoveni anticomunisti, Florin Postolachi, cu totii aici de fata; ne insusim Protestul initiat de disidentii reali ai Romaniei Ionel Cana si Victor Frunza si sustinem criticile formulate de Biserica Ortodoxa Romana si Societatea Academica pentru Adevarul Istoric la adresa Raportului Tismaneanu, drept pentru care protestam fata de acesta si contestam public documentul aflat in acest moment pe site-ul Presedintiei Romaniei.
Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar.
Mai mult, asa-zisul «Raport Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric.
Avem un pacient inca grav bolnav: Romania. Diagnosticul nestiintific formulat de echipa Tismaneanu nu este satisfacator pentru tara noastra. Ca sa eliminam boala de la radacina se impune categoric o a doua opinie, specializata. Propunem si oferim: elaborarea unui Raport realizat fara “cheltuieli din banul public de 100.000 de euro” de catre o Comisie aflata sub autoritatea profesionala si morala a lui Paul Goma, din care sa faca parte istorici cu prestigiu international si profesori universitari, supervizati de Academia Romana. Raportul Goma va beneficia de colaborarea directa a victimelor regimului comunist.
Numai astfel vor fi satisfacute cerintele opiniei publice si respectate normele democratiei la care am tanjit sub teroarea comunista, ca si spiritul de Dreptate si Adevar pentru care s-a luptat si s-a murit, incepand de la invadarea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in sangerosul an 1940, si pana la jertfa tinerilor anticomunisti din iarna anului 1989.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
26 ianuarie 2007
Urmeaza semnaturile
Jurnalul National: De ziua lui Ceausescu, un grup de dizidenti a condamnat raportul Tismaneanu
Nicolae Ceausescu ar fi implinit ieri 89 de ani. Intr-o zi ce pana la revolutie se impunea a fi omagiala, un grup de reprezentanti ai luptei anticomuniste din Romania a tagaduit raportul Tismaneanu aflat pe site-ul Presedintiei. Unde? Langa uniforme de pionieri, obiecte ale fostului dictator, printre poze ale Epocii de Aur si radiouri difuzand repetitiv “a-lo! a-lo!”.
“Iar, tu, Romanie mandra/Tot mereu sa dainuiesti,/Si in comunista era,/Ca o stea sa stralucesti”, sta scris pe o sculptura kitsch, langa un birou oferit ca dar dictatorului de catre Comitetul Municipal Bucuresti al Partidului Comunist Roman. Vernisajul expozitiei “Epoca de Aur: intre propaganda si realitate” s-a deschis ieri, la Muzeul National de Istorie. E-he-he, la asa vremuri, asa eveniment! Culegeri de cantece “Partidul, Ceausescu, Romania”, vaze gigantice imprimate cu portretele Ceausestilor zambind larg, o cutie de mazare din acea perioada, cuvantari expuse pe pereti, canistre cu care oamenii plecau la cozi interminabile la statiile PECO, extrase din ziare ce aduc aminte de “rationalizarea” produselor de baza, cartea de munca a Tovarasului, de profesie “economist”. Batrani nostalgici ce pledau, caror aveau rabdare sa asculte, “traiul bun de altadata”. Copii ce ascultau, ca in fata unei mari grozavii, explicatiile parintilor despre marsurile la care participau fortat, pentru a-si preaslavi “conducatorul suprem”. Un ministru al Culturii ce vorbea detasat despre un “remember al unei epoci extrem de dureroase”.
CONTESTARI. Evenimentul a strans deopotriva batrani ce inca mai jinduiesc dupa comunism si fosti dizidenti ai regimului. Zoea Radulescu (Fundatia Luptatorii din Rezistenta Armata Anticomunista), Vasile Paraschiv (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania), Nicolae Purcarea, Paul Goma, Teofil Mija si Constantin Dobre (liderul minerilor grevisti ai anului 1977) au contestat raportul Tismaneau de condamnare a comunismului. “Desi apreciem in mod deosebit gestul presedintelui Traian Basescu de a condamna comunismul, ne exprimam nemultumirea pentru ca, pana la aceasta ora, avem de a face doar cu o condamnare teoretica, care nu are o consecinta practica si juridica pentru a se sustine in mod real dezideratele campaniei electorale a presedintelui tarii: Dreptate si Adevar. Mai mult, asa-zisul «Raport Final» elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismaneanu are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista, prezentand numeroase omisiuni, interpretari eronate ale faptelor si mistificari crase ale adevarului istoric”, a citit Victor Roncea, presedintele Asociatiei Civic Media, din protest. Protestatarii au sustinut ca e nevoie de intocmirea unui alt raport, realizat fara cheltuieli din bani publici, de catre o comisie aflata sub “autoritatea morala si profesionala” a lui Paul Goma. (Omagiu – Anticomunismul pe mai multe voci – Sidonia Silian/JN)
Cititi si:
Detinutii politic catre Traian Basescu: Raportul Tismaneanu, un fals care trebuie oprit
Domnule Presedinte al Romaniei,
Editura “Humanitas” a lansat sub semnatura editorilor Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, asa-numitul “Raport final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. In format electronic de exact 666 de pagini volumul are in varianta tiparita 880 de pagini si este vandut cu 750.000 lei.
Revista La Drum: A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anii ’50, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita.
Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare.
La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” – așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.” Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.
Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român !
Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!
Interviu cu Neculaie Purcărea:
Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp – Integral la Ziaristi Online
Importanţă demersului lui Larry L. Watts pentru români
Demersul lui Larry Watts se înscrie printre cărţile – trebuie să spunem, foarte puţine – care aduc un serviciu enorm istoriografiei românești prin faptul că prezintă publicului occidental o altă istorie decât clișeele istoriografiei sovietice – istoricul american dezvăluie politica denigratoare a Rusiei, apoi a URSS faţă de vecina sa de sudvest, România, de la proclamarea independenţei acesteia (1878) până la sfârșitul anilor 1970.
Integritatea fiinţei umane. Trupul – Biserică. Supra-suficienţa constituirii de drept a fiinţei versus insuficienţa artificiilor. O(m)ul Dogmatic.
O(m)ul Dogmatic este o meta-consecinţă a conceptului aprioric realizat al Cosmologiei Creştine culturalizate. Orice Cosmologie precede în mod necesar Cultura. Iar civilizaţia conchide prerogativele culturale. Dacă se atentează la viaţa sistemului legislativ al unui organism statal mort, atunci demersul nostru se va clasa din oficiu. Dar dacă totuşi pe sistemul osos mai e vreo încheietură sau vreo arteră vie, să se scrie, cu duh prin lege, că viaţa organismului statului de drept român nu constă în a primi aer cu pipeta de la maşinaţii străine aşa numit progresiste, fiindcă nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei.
Legea Creştină, cea care a adus morala în arena cu lei a păgânătăţii,ca să-şi pecetluiască adevărul cu neatârnarea Blândeţii ei inefabile, recunoaşte pe Cezar ca fiind cel ce ia bir al roadei pământului, dar numai Hristos dă biruinţă şi roadă duhului.
Dreptul inalienabil la credinţă include dreptul la a aparţine Bisericii. Căci nu sînt mai multe biserici, tot aşa cum nu sînt mai mulţi dumnezei. Şi nu am mai multe trupuri, tot aşa cum nu am mai multe suflete. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ei constituente fără a-şi pierde calitatea ei fundamentală: existenţa. Trupul şi sufletul sînt nedespărţit împreună dovedind existenţa, iar coordonata duhovnicească, în măsura în care adânceşte, prin realizare transcendentă, împreună-dovada existenţei, este în sens mai real însăşi viaţa fiinţei.
Realizarea este aducerea experienţei realului într-o mai deplină existenţă. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor. Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul şi în mod absolut, invers. [1]
Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii fiimii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.
Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod trans-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură. Realitate se mai numeşte şi Viaţa Bisericii, unde Biserica este Însuşi Trupul Cuvântului lui Dumnezeu, iar cunoaşterile ei sînt suma inepuizabilă, şi mai ales efectul de negrăit şi sfinţitor, al acestei împărtăşiri din cunoaştere asupra sufletului omenesc, a revelaţiilor Duhului lui Dumnezeu. Aceste revelaţii sau înţelegeri ale raţiunilor duhovniceşti sînt numite Sfânta Predanie, sau Sfânta Tradiţie, pe care neamul Creştin-Ortodox, şi această părticică a sa numită patria românească, o poartă în sine de 2000 de ani.
Omul deja poartă un număr în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt. Realizarea îmbisericirii omului adevereşte trupului sfinţenia pe care o primeşte duhul. [2]
Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului.
Iar pământul acesta este dăruit de la Dumnezeu Tatăl, moşilor şi strămoşilor mei, bunilor şi străbunilor mei, care mi l-au lăsat mie drept moştenire dumnezeiască pentru slăvirea Numelui Celui ce stăpâneşte cu puterea Sa toată suflarea pământului. Iar acest pământ nu este al meu, ci al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul veacului, spre slava lui Dumnezeu.
Străbunii şi urmaşii mei sînt cei rânduiţi în neamul lui Dumnezeu: cei ce cred şi împlinesc cele scrise, cei a căror inimă bate la porţile raiului şi al căror sânge se varsă în râurile apei celei vii.
Iar sufletul acesta mi-este dat mie spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi spre îndumnezeire prin har. Sufletul acesta nu este născut şi nici făcut de mine, ci, păstorit de glasul conştiinţei mele şi cu voinţa mea liberă, el alege să urmeze Voii şi căilor lui Dumnezeu pentru a I se dărui Lui, adică pentru a câştiga pentru sine înveşnicirea cea dintru slavă.
Iar trupul acesta de carne este dat de Dumnezeu sufletului, întru prefigurare în mic a Întrupării Omului-Dumnezeu Hristos, apoi ca putere de mărturisire a pocăinţei de a fi (fost) căzut şi ca biruinţă a smereniei prin mărturisirea pentru Hristos. Ceea ce e al meu este numai dorul. Şi nu e mai mare dor decât de a iubi şi a fi iubit fără putinţă de desprindere, fără sfârşit al zămislirii roadelor duhului, fără pavăză Cuvântului mărturisit, căci liber devenirii nu e decât acela ce este.
Străin inimii este glasul îndoielii, străină minţii – voia care se împotriveşte adevărului, străin trupului ceea ce nu-i aparţine din naştere. Căci aşa cum inima are ca stare naturală bucuria păcii, iar mintea, libertatea vederii adevărului, tot aşa starea naturală a trupului este rânduită de Cel ce ne-a creat spre veşnicie fiinţa. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce „îmbunătăţi” [3] la cele ce ni s-au dat de către Dumnezeu, ci avem porunca de a le păstra aşa cum ni le-a dat; această adânc chibzuită păstrare se numeşte dreaptă măsură.
Iar drepţii numai prin credinţa în Iisus Hristos se mântuiesc.
Şi pentru că Mila Proniei Dumnezeieşti, deşi se ascunde şi se arată în ele, totuşi copleşeşte raţiunile create, Tatăl a dăruit omului cel neascultător, şi îndărătnic la a trăi în sânul Binelui, pe Unicul Său Fiu, căci un Tată Care face toate este, nu prin necesitate, ci prin atotputernicia dragostei Sale, Tată Unui Fiu prin Care se fac toate, şi Care, luând trup omenesc fără de păcat sau întinare, fără de suferinţă necesitată de vreo nefirească întrebuinţare, Se dăruieşte omului ca mărturie Vieţii celei veşnice, dând spre întreagă pătimire preacurat Trupul Său, şi răstignindu-Se pe cruce aduce jertfă Tatălui pentru toată suferinţa şi păcatul. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu vine şi la Dumnezeu duce, Duhul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pogoară şi la Dumnezeu înalţă. Duhul Sfânt nu poate intra acolo unde Cuvântul nu este primit, tot aşa cum un suflet drept nu suportă să trăiască într-un trup pângărit. [4]Ci prin credinţa în moartea şi Învierea Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, sufletul întunecat al omului se luminează de la Tatăl prin Duhul, prin Sfânta Taină a Botezului, iar trupul căzut se curăţeşte prin Sfânta Taină a Împărtăşirii cu Sângele Dumnezeiesc. [5] Binefacerile Tainice se răsfrâng asupra întregii fiinţe omeneşti, la fel cum Hristos Omul-Dumnezeu a răscumpărat şi a înnoit întreaga fire omenească.
Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: este lumină dincolo de lumină. Ubicuitatea melosului său, deşi reflectată de răul care, opac, n-o primeşte, se deschide conştiinţei ca două braţe de tată către fiul crezut pe veci pierdut. Odată îmbrăţişaţi, comoara regăsirii lor va fi cu neputinţă de risipit. [6]
Iar Dumnezeului nostru se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
[1] Nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei ordonate care şi le asumă.
[2] I Corinteni 3:16 Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu? Şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu; căci Casa lui Dumnezeu Sfântă este, care sunteţi voi.6:19Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre carele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? Că sunteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru, şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
[3] Conform noii erezii, post-modernismul neonihilist-relativist tehnologizator, se propune pentru a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, fără vreo respectabilitate, şi, mai mult, că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice. Biserica neagă vehement o asemenea concepţie.
[4] Ceea ce este Sfânt sfinţeşte numai ceea ce doreşte să fie sfinţit, adică pe cel ce recunoaşte sfinţenia, prin faptul că această nevoie ontologic sădită în firea omenească este şi îşi găseşte un răspuns imediat în experierea întregii fiinţe a atingerii de către Duhul Sfânt Care este Imanent.
[5] Boala timpului, uitarea, se vindecă de vătămarea înclinării spre păcat, prin trăirea vie a Dumnezeului Celui Viu, prin primirea şi păstrarea Duhului Sfânt, prin Viaţa Bisericească şi Tainele Sale.
[6]Păzeşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. (Psalmul 33:14)
Despre noua paradigmă (IV). Epilog – aplicaţia practică a sistemului cu microcip
De mai bine de sase ani am vorbit despre gnoseologia modernă în raport cu arhitectura gândirii virtuale, la început din prisma eticii artei, apoi din prisma esoterismului uniformizat al secolului acesta, şi de câţiva ani din cea ortodoxă. Ştiu că interesul general este acela practic şi nu cel metafizic, dar mi-am făcut datoria de conştiinţă cum am putut, în condiţiile unei totale lipse de reactii în România. Aşadar închei subiectul cu un foarte scurt rezumat practic.
Ideea că s-ar putea vreodată încropi o “bază de date completă” este utopie, fiindcă subiecţii, fiinţele umane, au o infinitate de moduri de a fi şi a exprima aceasta. Suma unicităţilor şi a infinităţilor tuturor oamenilor este întregul manifestărilor potenţialului existenţial al formei umane. Acest lucru este realizabil numai în Dumnezeu, adică într-o dimensiune întru totul îndumnezeită, dimensiunea aceasta fiind neîncăpătoare unei asemenea desfăşurări plenare. Faptul este cunoscut şi se demonstrează şi de ştiinţele exacte, de filosofie, de ştiinţele naturale, de arte şi de religie. Este aşadar de neînţeles de ce paradigma tehnologică insistă să facă un nou experiment dacă are deja certitudinea failibilităţii.
Care este suma suficientă a datelor despre un subiect cu potenţial infinit, astfel ca să se poată recunoaşte şi eticheta acesta în funcţie de un sistem fix? Orice sumă va fi insuficientă şi orice etichetă, eronată. Practic, pentru fiecare individ şi fiecare acţiune, maşina colectoare de date va emite o sumă de probabilităţi de etichetare şi de recunoaştere a individului şi a acţiunii faţă de sistem, din care probabilitatea ca eticheta corectă să fie inclusă în posibilităţile de alegere este din start 0, iar probabilitatea de a alege corect când nu ai din ce, este minus 0.
Fiindcă sunt investiţi foarte mulţi bani în această ruletă la care nu se poate aparent câştiga, neapărat că există un scop rentabil din punct de vedere economic şi politic, care nu poate fi decât cel exprimat de chiar creatorii sistemului: 1. diminuarea drastică a populaţiei pentru a spori confortul unui mic procent perfect adaptat noului sistem, şi 2. creşterea siguranţei sociale prin reducerea populaţiei (pe principiul “cine nu există nu-mi poate face rău”). Lumea se va împărţi în două mari clase, (ca şi până acum, doar că fără clase intermediare), aleşi de sistem în funcţie de definiţia pe care o vor da noţiunii de viaţă.
Religiosul înţelege viaţa ca suma dintre Transcendent, duh, idee, formă şi manifestare.
Artistul, suma dintre duh, idee, formă şi manifestare.
Omul politic (filosoful), ca suma dintre idee, formă şi manifestare.
Omul de ştiinţă, ca formă şi manifestare.
Materialistul, ca manifestare.
Maşina, ca informaţia despre manifestare.
Sistemul numeric cu microcip, ca informaţia despre informaţie.
Dumnezeu Atotţiitorul, Cel în Treime Sfântă slăvit şi închinat, Iubitorul de oameni şi Dătătorul de viaţă, în Puterea Căruia sunt toate, să ne ocrotească şi să ne miluiască! Amin!
Mic tratat de atemporalitate românească. Viitorul condiţionat optativ.
Motto: Între societatea bazată pe frică şi societatea bazată pe iubire va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil, în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica pentru ca cel căruia i-e frică să înveţe să iubească.
Frica este iraţională prin aceea că dorinţa de a împlini, prin puterea trupului, suma unor instincte biologice, covârşeşte intr-atât raţiunea încât, prin starea de angoasă generalizată a individului, îi subjugă acestuia puterea de judecată limpede şi de discernământ, forţându-l să utilizeze mintea nu pentru a găsi soluţii reale de satisfacere a nevoilor sale fireşti, ci pentru a justifica soluţii imaginare pentru încercarea, întotdeauna nereuşită, de satisfacere a nevoilor sale, atât cele fireşti cit mai ales cele nefireşti. Frica permanentizată naşte ura, care este o stare de respingere sufletească şi mentală a oricărui lucru, ceea ce tinde către distrugerea lucrului urât. Acea stare nefericită duce, până la urmă, la ura de sine şi la dorinţa de autodistrugere, după cum şi istoria încercărilor de tiranie o demonstrează. Aceasta să fie societatea pe care o dorim?
Iubirea este supra-raţională prin aceea că, din dorinţa de a depăşi, prin puterea mintii, instinctele biologice, foloseşte nu numai toată buna funcţionare de coordonare a raţiunilor de a fi a lucrurilor, care este principala funcţiune a minţii, ci depăşeşte aceasta, ajungând la un principiu transcendent existenţei lucrurilor şi îl recunoaşte pe acela ca pe cauza raţiunii însăşi. În cazul iubirii, aşa cum este ea înţeleasă de către doctrina creştină, raţiunea nu numai că nu este pervertită sau anihilată, ci este depăşită tocmai prin faptul că întreaga ei funcţionare corectă conduce la o înţelegere mai presus de ea şi care îndreptăţeşte şi dovedeşte starea morală superioara a fiinţei care iubeşte.
Iubind, deci în starea sa fericită şi împlinită, omul capabil de o permanentă jertfă de sine şi societatea pe care o compune priveşte toate lucrurile nu numai cu profundă înţelegere şi compasiune, dar evoluează către o şi mai mare înnobilare a sa şi a tuturor lucrurilor. Modelul unui astfel de stat este, din câte ştim, Imperiul Bizantin.
Entităţile care cercetează şi susţin programe bazate pe ICT sunt multe. Dar să luăm cel mai la îndemână exemplu. Societatea Tehnologică de Informaţie, principalul sponsor şi promotor al programelor de introducere a cipurilor în toate domeniile vieţii publice în Europa, fără vreun referendum sau vreun consimţământ popular, nu numai că nu informează pe nimeni de planurile sale, dar se pare că titulatura acestei organizaţii e de fapt singura acţiune de sinceritate pe care o face, fiindcă e limpede că nu doreşte ca informaţia să fie a omului, a cetăţeanului, a societăţii civile, deci nu în sensul informării noastre se numeşte ea aşa, ci cu scopul PROPRIEI ei informări REFERITOARE LA NOI. Această organizaţie (de tip neonazist după configuraţia conceptuală, care promovează idei precum “noua rasă îmbunătăţită tehnologic”, ca şi cum omul nu ar fi DEJA o fiinţă nobilă şi desăvârşit creată de Dumnezeu), se susţine nu numai cu ameţitoare cifre de afaceri şi preconizări fabuloase în ce priveşte profitul economic, cu care păcăleşte Statele Membre (între 2007 şi 2013, generoasă, oferă 2, 170 miliarde de Euro în cadrul Programului pentru antreprenoriat şi inovare (EIP), incluzând alte 430 de milioane de Euro pentru promovarea inovării; 728 milioane de Euro pentru Programul de sprijin pentru politică în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiilor informaţiei ICT; şi 727 milioane Euro pentru Programul de energie inteligentă în Europa (IEE), programe nedezbătute public (deşi este obligatoriu ca programele de natură dubioasă ce aduc riscuri la adresa demnităţii şi libertăţii omului să fie dezbătute cel puţin 36 de luni prin toate mijloacele publice), neanunţate, nereglementate legislativ, dar totuşi semnate la rece şi cu uşile închise faţă de mass-media sau de cetăţeanul de rând, care se va trezi că i se va aplica prin injecţie sau prin vreun alt mod neobservabil, cu un implant cu micro-cip care să-l spioneze în permanenţă, să-i modifice comportamentul, voinţa, gândirea şi simţirea prin diverse tehnologii, aşa cum o dovedesc studiile aplicate de sociologie, psihologie, şi medicină. Citim, începând cu anii 80, prin presa americană mai ales, articole cu viziuni futuriste a unei computerizări de scară mondială. Visele narcotice şi adolescentine ale oamenilor de ştiinţă atei se întâlnesc în mod cu totul nefericit şi de mare succes, cu buzunarul larg şi mereu mai lacom al tăticilor făuritori de ideologii de mulgere economică a tuturor, şi se nasc trenuleţe fără frâne care circulă silenţios către abisul abrutizării omului.
Pentru ochii avizaţi şi informaţi în realitate, nu doar cu numele, este nu numai dovedit în repetate rânduri de către comisiile, comitetele, organele şi organismele competente din Statele Unite şi Europa, că:
– din punct de vedere economic, din afacerea cu cipuri pe produse au de câştigat nu producătorii, ci intermediarii, iar costurile produselor nu se micşorează, deci nici într-un caz nu e ceva benefic pentru cetăţean. Scopul adunării de date şi studii demografice, bazate pe folosirea acestor cipuri pe care oamenii le iau cu sine odată cu cumpărarea produselor nu au drept scop decât o şi mai virulentă şi mai fără de scrupule campanie de publicitate. Iar băncile, dacă într-adevăr ar dori să ofere o mai mare siguranţă clientului, şi o mai bună eficienţă tranzacţiilor online, ar avea la dispoziţie o gamă largă de soluţii preferabile celei cu cipuri. (Oricine va putea citi şi modifica datele incluse pe cip. Mai mult, una din 1000 de scanări este eronată. Judecaţi gradul de siguranţă publică a acestor cipuri.)
– din punct de vedere al sănătăţii, există în curs de testare o serie de aplicaţii, (mai mult sau mai puţin justificate de nevoile reale ale pacienţilor), de dispozitive medicale, active sau pasive, care folosesc micro-cipuri. Asociaţiile Medicale şi pentru Protecţia Consumatorilor din Statele Unite au făcut şi publicat numeroase studii conform cărora se arată că riscurile aferente acestor aplicaţii sînt nu numai foarte multe, dar că numărul acestor riscuri este necunoscut. Nu s-au întreprins încă studii pe termen lung în ce priveşte ireversibilitatea efectelor secundare negative. Fără a se formaliza sau preocupa prea mult, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei din România îşi arogă, probabil în tandem secret cu Ministerul Sănătăţii, Anacronismelor şi Dezinformaţiei, dreptul stupefiant nu numai de a nu anunţa populaţia, care i-a mandatat, în legătură cu aceste riscuri, dar şi-a dat deja acordul din plin de testare a acestor aplicaţii în planul aşa zisei sănătăţi publice din România. Răsplata trebuie să le fi fost destul de substanţială, ca să le substituie golul existent de conştiinţă.
– din punct de vedere politic, prin aplicarea de cipuri pe oameni, tratându-i aşadar ca pe vite, se lezează toate drepturile fundamentale ale omului scrise în toate actele constitutive ale societăţii moderne din ultimele veacuri. Originea ideii de culegere a datelor biometrice începe cu încercările poliţieneşti ale sec. 19 de a identifica şi urmări răufăcătorii. Este adevărat că sîntem cu toţii păcătoşi, dar chiar vrem sa abrogăm prezumţia de nevinovăţie? Responsabilitatea personală, liberul arbitru şi alegerea acţiunii celei mai reprezentative pentru individualitatea noastră, sînt lucruri fără de care nu se poate imagina un concept de împreună-vieţuire în societate. Fără aceste lucruri de bază, iar locul de frunte al aplicării liberului arbitru este credinţa, omul nu devine doar sclav, ci moare sufleteşte.
– din punct de vedere social schimbările culturale vor avea un asemenea impact că, în condiţiile în care drepturile omului nu mai sînt considerate importante, iar limbajul a fost deturnat în aşa fel încât termenii să aibă valenţa contrară celei de veacuri cunoscute, nu se poate lesne prevedea vreo valoare care să mai constituie un liant între oameni. O societate computerizată bazată pe teroare în care indivizii sînt, paradoxal, alienaţi prin conectare artificială, este o societate sortită pieirii.
Dar… să tăcem în continuare şi să aşteptăm ziua când vom cere voie unei maşini de spălat creier să ne spunem unul altuia că ne e dor de libertate, dar asta ar însemna să nădăjduim că ne vom mai putea aminti ce-o fi aceea?!
Frica o fi păzind într-adevăr bostănăria, dar degeaba, dacă bostanul e sec. Nici hoţul n-are ce fura.
Într-o cu totul altă ordine de idei, o singură clipă de iubire e ca o veşnicie.
Ascultati Conferinta de lansare a lucrarii cu prof Ilie Badescu, doamna Valentina Elefteriu Gafencu, sora Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu, marturistorul Nicolae Purcarea, fost detinut politic, prof Radu Ciuceanu, fost detinut politic, parintele Ioan Sismanian si parintele Filotheu Balan – Manastirea Petru Voda, Victor Roncea – Civic Media.
AUDIO: Conferinta DICTATURA si MARTIRAJ despre SFINTII INCHISORILOR si DICTATURA BIOMETRICA – cipul controlului total
Interviu cu Parintele Justin Parvu: Sfintii din Aiud- glasul care striga in pustia lumii de azi
– Parinte, s-a creat o intreaga valva pe seama proiectului manastirii sau memorialului de la Aiud. Stim ca sfintia voastra ati sustinut un proiect, momentan aflat in atentia IPS Andrei, dar care a acordat mai mult credit unui proiect mai putin ortodox din punct de vedere arhitectural, sustinut insa de personaje ale mass-mediei romanesti, cum ar fi domnul Dan Puric si altii, care au lasat impresia mai mult a unor interese profitabile decat a proslavirii sfintilor martiri de la Aiud. Cine este in drept sa hotarasca asupra acestui proiect? De ce credeti ca glasul fostilor detinuti este oprimat si acum, dupa atatia ani de la caderea cenzurii si comunismului?
– Dragii mei, pentru mine Aiudul are o semnificatie mult mai profunda decat leo acorda mai marii lumii de azi. Aiudul ar trebui sa fie pentru noi centrul principal de preocupare al intregului nostru neam crestin ortodox, pentru ca de aici se leaga toata forta de traire si de rugaciune a noastra, la ora actuala, prin puritatea martirilor, a anilor si miilor de ani care s-au scurs prin toate aceste celule. Aiudul nu poate fi monopolizat de nimeni; Aiudul nu este o granita, nu este un loc inchis de unde se adapa numai neamul nostru. Aiudul este un centru de traire duhovniceasca, de spiritualitate si model de viata pentru toate neamurile crestine, in special pentru ortodoxie, pentru ca forta si idealul acestor martiri se rasfrange asupra unui intreg neam crestinesc, nu doar peste Romania. Ei sunt glasul care striga in pustie in veacul acesta rece si mort si lipsit de viata duhovniceasca si de luptatori vaditi impotriva prigonitorilor crestinismului pe toate planurile. Ele sunt singurele glasuri care ne unesc pe noi intr-un singur glas catre ceruri pentru salvarea si viitorul neamului nostru. Vremurile sunt destul de grele, mai mult decat banuim noi. Nu este vorba despre o greutate materiala, financiara, economica. Este o criza spirituala care a cuprins intreaga lume si aceasta criza a dat si peste Rasaritul acesta ortodox si in special, Romania, tara ortodoxa care a mai ramas in picioare cu fata catre ceruri. Pentru mine, in lupta asta crancena intre ateism si ortodoxie care este din ce in ce mai puternica, singurul glas curat catre Dumnezeu este glasul romanilor, prin sangele martirilor din Aiud si de prin toate puscariile comuniste, Pitestiul, Gherla, cetatui de rezistenta anticomuniste. Cand in puscariile noastre judetene, cum era de pilda in Suceava, prin 1949, se faceau odioasele arestari, zaceau copii de 15- 16 ani, si copii de san care au fost luati de la cresele lor si adusi cu mamele lor la ancheta, cu tatii lor, adusi aici intemnitati. Ce jertfa mai placuta si mai curata poate fi decat a acestei generatii in fata careia noi trebuie sa ne inchinam? Nu este admis sa vorbim altfel despre lucrurile acestea pentru ca numai niste atei, niste oameni uratori de neam si de Biserica pot sa se mai opuna acestor idealuri crestine, curate, sanatoase care ar putea sa dea nastere unui simbol al adevarului de lupta crestin ortodoxa.
Este inadmisibil sa se gandeasca cineva ca aici e vorba despre centru cultural, despre centru de cercetari martirologice, de cercetari istorice samd. Aici este vorba despre fondarea unei biserici crestine ortodoxe, care sa ne adanceasca comuniunea cu martirii trecutului nostru. S-a creat o mare confuzie in privinta sensului de schit sau de manastire.
Conferinta “Dictatura si Martiraj” de la Aula Magna a Facultatii de Drept, unde s-au lansat lucrarile “Fericiti cei Prigoniti – martiri ai temnitelor comuniste” si “Dictatura Biometrica – cipul controlului total”. Nicolae Purcarea, marturisitorul crestin ortodox, vorbeste despre iertarea crestina si nevoia de adevar, evocand mari personalitati ale lumii sfintilor inchisorilor, cum ar fi Mircea Vulcanescu, Traian Trifan, Traian Marian, Parintele Calciu, Parintele Justin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc, Costache Oprisan, Valeriu Gafencu si alti mucenici anticomunisti. Pilda judecatorului care i-a condamnat la 20 de ani de inchisoare si a ajuns si el dupa gratii. Cum au reactionat detinutii politici. Mesaj pentru falsificatorii istoriei, Oprea si Olaru: nu Wurmbrand i-a dat streptomicina lui Gafencu ci Gafencu lui Wurmbrand; si Gafencu a murit. Lupta intre bine si rau: intre satana si Dumnezeu. Detalii: https://www.pentrulibertate.ro/
Cununa vieţii doamnei Aspazia Oţel Petrescu se îmbogăţeşte luna aceasta cu încă o floare – acum sunt 85 la număr. Ce cunună frumoasă! Crinii purităţi, ai nevinovăţiei, mari, maestuoşi, parfumaţi, îşi reclamă întâietatea, aruncându-şi cu dărnicie culoarea asupra întregului buchet. Trandafirii roşii, ce ascund între petalele fine mirosul sângelui, al durerii, al suferinţei, îşi îmblânzesc spinii, cuminţindu-i cu blândeţe. Cale sfioase îşi înalţă rugătoare spre cer glasurile mute ale dorurilor mutate dincolo. Dalii voluptuoase, crizanteme romantice, flori ale soarelui îşi respectă, tăcute, locul de vază pe care îl au în cunună. Şi ghiocei, şi narcise, şi garofiţe fragede – din toate găseşti, cu bucurie, flori în grădina semănată de o minune de om. Dar cele mai multe sunt lăcrămioarele – lângă fiecare fir de floare, un fir de lăcrămioară îşi picură, smerit, roua dimineţii, făcând ca totul să pară poleit. Este un spectacol de lumină, culoare, parfum, duioşie şi frumuseţe viaţa aceasta a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Lumină pentru sine şi alţii în catacombele deznădejdii, culoare în bezna necredinţei, parfum între hoiturile satanei, duioşie în bestialitatea bolşevică, frumuseţe în hidoşenia „epocii de aur” fără Dumnezeu. Întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani, Doamnă!
„Mi-e dor de Piteşti” Nu i-a împrumutat doar numele, ci şi firea Sfântului Moş Nicolae. E de o blândeţe nesfârşită, de o dărnicie greu de imaginat, de o dragoste fără limite. Şi totuşi, de o fermitate în faţa căreia dezarmezi. Se înfăţişează lumii rar, căci smerenia ce i s-a întipărit în suflet e mare. Dar atunci când o face, din simţul acut al datoriei, ne apare asemeni Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi: simplă dar măreaţă, romboidală dar verticală, tăcută dar atât de grăitoare, imaterială şi totuşi de stâncă în credinţă, ideal în mărturisire. O soartă chinuită i-a fost hărăzită, prin temniţe şi persecuţii inimaginabile. A învins iadul Piteştiului, îngenunchindu-l pe satan prin umila ridicare a mâinii la întrebarea torţionarului: „Şi acum să vă văd, care mai crede, bă, în Dumnezeu?”. Trupul său unic, aproape imaterial, a îndurat suferinţe şi boli cumplite, despre care însă foarte rar vorbeşte. Ba chiar…”mi-e dor de Piteşti!” ne-a mărturisit domnul Nicolae Purcărea într-o seară, la piciorul scării sculptate cu măiestrie şi dragoste chiar de dânsul. „Mi-e dor de Piteşti” îmi răsuna în urechi, şocant, de neînţeles. Cum să îţi fie dor de suferinţă, de tortură, de moartea pe care clipă de clipă o pipăi în faţa ta? „Mi-e dor de Înviere”, spuneau de fapt vorbele domnului Purcărea, „mi-e dor de Hristos, cel care dormea cu mine pe rogojină; şi mi-e dor să aleg bucata de pâine cea mai mică”. Câtă smerenie, câtă dragoste, câtă credinţă! Şi toate acestea în tăcere, căci doar în tăcere poate asculta glasul lemnului care-i cântă balada haiducului în timp ce se lasă dezmierdat de dalta meşterului şi prefăcut în troiţă. Şi doar în tăcere poate auzi, răzbătând din lumea drepţilor, „Balada” lui Porumbescu fluierată de glasul domol al soţiei. Vă facem, din tot sufletul, aceeaşi urare ca şi camaradei dumneavoastră de suferinţă, doamna Aspazia Oţel Petrescu: Să ne trăiţi întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani!
O carte de vieţi
În mănunchiul de mărturii despre detenţia şi rezistenţa anticomunistă a românilor s-a adăugat anul acesta o floare unică, blândă, pe cât de necesară, pe atât de valoroasă, oferită nouă de Aspazia Oţel Petrescu: cartea intitulată „În memoriam Spice”. Spun unică pentru că alta asemeni ei nu este; blândă, căci multă dragoste cuprinde; necesară şi valoroasă, căci e un mănunchi de portrete iscate, şi nu creionate, sub penelul aurit al Aspaziei Oţel Petrescu. Mai presus de talentul literar incontestabil, de ştiinţa limbii dobândită în timpul studiilor filologice, de uşurinţa folosirii ei însuşită într-o viaţă întreagă, mai presus de toate acestea răzbat din paginile cărţii sentimentele cele mai curate ce definesc virtuţile creştine; credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa este cea care a aliniat suferinţele inimaginabile prin care a trecut, în iadul închisorilor comuniste, generaţia de la 1948, pe care Aspazia Oţel Petrescu o surprinde aici în câteva portrete cu chipuri de icoană: părintele Arsene Boca, părintele Liviu Brânzaş, părintele Constantin Voicescu, Lucian Blaga, Valeriu Gafencu, Victor Leahul, dar şi Elena Ilinoiu Codreanu, maica Teodosia Zorica Laţcu, Maria Leşeanu, Maria Muscalu Baicu, Eugenia Fuică Purcărea şi mulţi, nenumăraţi alţii. Nădejdea le-a luminat sufletele: nădejdea că Dumnezeu Drăguţul, cel înviat a treia zi din morţi, va zdrobi din nou lacătele iadului şi îi va muta pe ei, prizionerii înlănţuiţi ai Satanei, la lumina binefăcătoare a mântuirii. Iar Dragostea… mi-e greu mie să vorbesc despre dragostea lor. Nu neg bogăţia limbii române, ci doar îmi recunosc neputinţa vorbirii şi, cu smerenie, mă plec în faţa acestui sentiment măreţ ce răzbate din fiecare slovă a cărţii. Căci, spune autoarea, „prin noi s-a demonstrat că e o nebunie lupta lui satan împotriva iubirii”. Este iubire până la lacrimi, iubire până la jertfă, iubire curată, sinceră, adâncă, pe care nici satanalogia comunistă, nici moartea nu au putut-o risipi. Dimpotrivă, ea a sporit cu fiecare za a lanţului, cu fiecare strop de suferinţă, cu fiecare rugăciune. Nu este o carte de povestiri, ci una de vieţi. Am cunoscut personal doar trei dintre chipurile evocate aici şi mărturisesc cu uimire şi curată mulţumire sufletească că dorul mi s-a mai potolit. Căci Aspazia Oţel Petrescu i-a readus în faţa ochilor mei trupeşti pe cei trei, atât de vii, atât de „la fel” cu cei de odinioară, încât cei 15 ani de când i-am mai văzut îmi par doar clipe. S-au dus puţin să se odihnească, iar Pazi – cum o cunosc toţi – i-a chemat cu dragostea-i nesfârşită, şi au răspuns, luminoşi, demni, cuminţi. Pe toţi ceilalţi pe care nu îi cunoscusem acum îi simt, îi văd cu ochii sufletului atât de clar, încât parcă îi ştiu de o viaţă. Portrete împletite cu gânduri şi sentimente – acestea ne oferă cartea Aspaziei Oţel Petrescu. Cu delicateţe feminină şi dârzenia soldatului, autoarea realizează o radiografie spirituală a ceea ce a însemnat generaţia de sacrificiu a neamului românesc în secolul XX. Nu este întâmplător faptul că portretele sunt precedate de câteva versuri inedite, create de Eugenia Indreica Damian în temniţele comuniste, versuri care susţin aceleaşi trei virtuţi: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. „In memoriam Spice”, apărută la editura Elisavaros, este un mănunchi de făclii aprinse „în cimitirul meu intim, printre mormintele dragi”; un snop de spice din care Aspazia Oţel Petrescu a împletit o frumoasă cunună aşezată pe creştetul unei generaţii de sacrificiu, ca un răspuns la întrebarea lui Nichfor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Cartea Aspaziei Oţel Petrescu a făcut în aşa fel încât aceştia să fie pentru eternitate în sufletele noastre. Crina PALAS
February 15th, 2013 
VR 
Foto: Vlad Voica / Revista “La Drum”
Posted in 
Tags: 
