Posts Tagged ‘prof dr ilie badescu’

Dughin, Ilie Badescu si Bazele Geopoliticii. Cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Ortodoxia nu graviteaza spre Moscova. Naţionalismul românesc va fi creştin sau nu va exista de loc.

Public aici un extras din Postfata profesorului universitar dr Ilie Badescu scrisa pentru lucrarea fundamentala a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii. Profesorul rus, un ideolog al Miscarii Eurasiatice si a celei de tineret “Nashi” (“Ai nostrii” – “Putiniana” dar “nasita” de filosoful roman Jean Parvulescu), a fost un apropiat al regretatului doctrinar mistic Jean Parvulesco si este considerat unul dintre geostrategii lui Vladimir Putin. Cartea sa de capatai a fost publicata in premiera in romaneste, luna aceasta, de Editura Eurasiatica, prin grija si ravna tanarului sociolog Calin Mihaescu. Lansarea ei urmeaza sa aiba loc in curand, printr-o conferinta publica. Postfata profesorului Ilie Badescu este impartita in trei mari capitole – Aleksandr Dughin şi geopolitica lumii noastre, Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică si Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder. Primul capitol are urmatoarele subcapitole: Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin, Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin, Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire), Europa Nova în analiza lui A. Dughin, Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin, Profeţiile asupra neamurilor, Cântarul păcatelor colective, Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual, Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe, Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari, Albania ortodoxă şi câteva concluzii. Al doilea capitol trateaza urmatoarele teme: Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică, O dihotomie geografică sau geopolitică?, Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică, Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder, Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice. Al treilea capitol analizeaza: Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice, Ideea Panregiunilor, Harta Lui Mackinder, Metoda oceanică a comerţului, Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”, Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”, Periferia sistemului – organul centrului, Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor, Teoria competiţiei pentru putere, Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică. Dupa parerea mea, Postfata sociologului roman Ilie Badescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin Bazele Geopoliticii este cea mai importanta analiza scrisa in ultimii 20 de ani asupra Rusiei trecute, prezente si viitoare. Studiul este publicat integral, in exclusivitate, de portalul Ziaristi Online, la sectiunea Gandirea, si este disponibil pentru reproducere numai cu citarea sursei – Ziaristi Online. Iata extrasul privind Rusia, Romania si Ortodoxia:

Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari

Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:

eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;

tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);

Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);

Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;

fanarioţii promovau o politică pro-turcă;

„Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;

„Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;

„uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.

„Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.

Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci  miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centru acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:

Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;

Ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;

Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.

Integral la GANDIREA

Ziaristi Online si Eurasiatica.ro

Ziaristi Online: DUBLA SACRIFICARE A LUI EMINESCU / PDF. Lucrarea profesorului Theodor Codreanu si o scrisoare despre dusmanii lui Eminescu. INEDIT: Profesorul Ilie Badescu despre urgenta retrosociologiei eminesciene

“De peste o sută de ani se vehiculează, periodic, aceleaşi minciuni gogonate despre Eminescu, fără să fie argumentate, ci doar spuse arogant-apodictic, după principiile propagandei, iar nu după legile cercetării ştiinţifice. În eminescologie, există cărţi foarte temeinice care spulberă toate neroziile (politice) despre poet. Şi totuşi zelatorii ideologici (care se erijează totdeauna în magiştri culturali, deoarece unii chiar şi sunt, dar nu când îl atacă pe Eminescu!) nu obosesc, în anumite momente istorice, să repete aceleaşi clişee “compromiţătoare””, scrie profesorul Theodor Codreanu intr-un ravas pe tema atacului la Eminescu din Dilema si a lucrarii sale, Dubla sacrificare a lui Eminescu, amintind, in incheierea acestuia ca “Diferenţa între antieminescianismul lui Z. Ornea şi al lui N. Manolescu este morală şi ontologică. Între cei doi, cel sincer şi “legitimat” în a fi detractor este Z. Ornea, pe când al doilea se scaldă în balta confuză a mercenariatului politico-ideologic”.

Ziaristi Online pentru Eminescu: DUBLA SACRIFICARE A LUI EMINESCU / PDF. Lucrarea profesorului Theodor Codreanu si o scrisoare despre dusmanii lui Eminescu

Vezi si:

Eminescologia la ora exacta: Eminescu si editorii sai. Fuga la Bucuresti si povestea sifilisului in lucrarea profesorului Nae Georgescu CARTEA TRECERII (IX)

nae georgescu - foto Cristina Nichitus Roncea

Atât vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească D-zeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la D-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate…

INEDIT. Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu si triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

Afis-Legea-lui-Eminescu-Civic-Media-Roncea-ro-JPG

Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.

Profesorii Nae Georgescu, Gheorghe Buzatu si Ilie Badescu de ziua lui Eminescu. INEDIT: Istoriile secrete ale lui Eminescu si urgenta retrosociologiei eminesciene. VIDEO/DOC

INEDIT. Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu si triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

Afis-Legea-lui-Eminescu-Civic-Media-Roncea-ro-JPG

Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu.

Eminescu, urmarit de securitatea Austro-Ungariei. NOTA informativa a baronului von Mayr despre o consfatuire secreta a “Societatii Carpatilor”

Eminescu urmarit de agentii Austro-Ungariei

Inalt prea cinstite Conte, “Societatea Carpatilor” a tinut pe 4 iunie o sedinta publica, precedata de o consfatuire secreta.

Gheorghe Buzatu despre secretele anului 1989 si visul istoricului Eminescu: România Mare de la 1918, Patria tuturor Românilor

Mihai Eminescu Profesorul Gheorghe Buzatu

O pagina de istorie secreta: cu complicitatea tipografilor ieşeni, îndeosebi Radu Olaru şi Nicu Tănase, am reuşit să modificăm tacit anii de apariţie ai volumelor ce contineau publicistica lui Eminescu, respectiv 1988 şi 1990 în loc de 1989!

Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII (VIII)

Mihai Eminescu Omagiu 1909 C Botez

Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: ”Cu colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprişan, o amintire după Th.Stefanelli – şi, atenţie! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”

Ziaristi Online: Iliescu l-a ucis pe Ceausescu la ordinul Moscovei. Executia a fost trucata. Ilie Badescu: Duşmănie şi iubire sau despre „neofascism” »

Ziaristi Online:

Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat…  

Documente Ziaristi Online…

STENOGRAMA Procesului Ceausescu si Sentinta de la Targoviste »

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpaţii: Ceauşescu Nicolae, fiul lui Andruţă şi Măria, născut la data de…

Mâna Moscovei din spatele revoluţiei române. Petru Bogatu despre 1989, al doilea 1944 »

Oricât ar părea de neverosimil, în zilele de 21-25 decembrie 1989, implicarea directă a URSS în răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu putea fi…

De Craciun ne-am luat ratia de Libertate. FOTO-Reportaj din Decembrie 1989 de Paul Agarici

Romanii din Timoc. Un documentar VIDEO de Liviu Andrei »

Ilie Badescu: Duşmănie şi iubire sau despre „neofascism” »

Din păcate, în cei 20 de ani de după „revoluţie” (ce cuvânt nefericit!) s-au înmulţit judecătorii poporului român. Penibili, nespălaţi spre greaţă, ţipători, peticiţi şi peltici, judecătorii poporului român sunt mai toţi amatori de metafore preluate din medii populate de scabroase făpturi scatofage… Read More »

Rău peste rău. Chemare la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor: poporul român

de Prof Ilie Badescu

Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.

Eminescu atribuie „lu­crului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu ros­turile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).

Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.

Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.

Clipa, noiembrie 2010

Ziaristi Online. Profesor Ilie Badescu: Geopolitica si religie. Insurectia euxiniana

Geopolitica si religie. Insurectii religioase in secolul XXI. Insurectia euxiniana

Dr Ilie BADESCU

1. Cele trei constrangeri in care a trait omenirea in ultimele sase sute de ani

Omenirea, spune Rosenau, a intrat intr-o perioada politica postinternationala, care este marcata de turbulenta la scara mondiala. Sistemul mondial nu mai are ax si directie (fluxurile sale sunt contradictorii, cu directii care se rastoarna axial de la un moment la cel urmator, sporind incertitudinea si declansand anomalii in cascada).

Daca este adevarata ipoteza „turbulentei lumii”, si deci criza orientarilor la scara mondiala, inseamna ca omenirea toata se afla in tranzitie, nu doar Europa ex-comunista, astfel incat ne putem astepta ca solutia sa apara deopotriva in Rasarit, nu doar in Apus, ori, eventual, in mai multe centre deodata. in consecinta, ideologiile sincronizarii se afla in faza cea mai critica.

Teoria turbulentei ne spune ca „structurile mondiale au fost zguduite, parametrii sistemului au sufent variatii critice, granitele sistemului s-au prabusit si sistemul mondial a suferit o bifurcatie” .

Teoria lui Rosenau vorbeste foarte mult (si prea tehnic) despre sistemul lumii si foarte putin, ba chiar deloc, despre lumea sistemului (din sistem). Ce fel de lume este aceasta despre care Rosenau afirma ca are un sistem clatinat la scara planetei?

Noi credem ca starea lumii de pana acum s-a bazat pe „trei constrangeri limita” sau, cu termenii lui Manoilescu, pe trei „imperative seculare”.

a) imperativul sau constrangerea care, in ultimele doua sute de ani, mai ales, a obligat lumea sa traiasca in „conglomeratul noologic al pozitivismului”, din care si-a extras orientarile si competentele;

b) constrangerea structurala, care a obligat lumea sa traiasca in sistemul mondial capitalist;

c) constrangerea relationala, care a obligat lumea sa creada in legitimitatea unor autoritati seculariste, legalitare, denumite birocratii si democratii modeme, si care s-au bazat pe o bijurcatie initiala: intre un sistem centrat pe stat si un sistem cu centre multiple: francmasonerii, retele mercantile, industrii, ideologii supranationale, organizatii transnationale si internationale, economii mondiale si imperii mondiale, corporatii etc. intr-un cuvant, bifurcatia nu este un „fenomen postinternational” cum enunta Rosenau, ci o caracteristica permanenta a lumii moderne (si, inclinam sa credem, a tuturor lumilor istorice).

Putem vorbi, asadar, nu pur si simplu despre „sisteme” istorice diferite, ci despre „lumi istorice” diferite, cu tot intregul lor. Ceea ce confera omenirii caracter de „lume istorica” este formatiunea spirituala care ajunge s-o domine, modeland-o, manifestandu-se ca ansamblu de imperative si constrangeri-limita (pe care, altminteri spus, nimeni nu le poate depasi decat iesind din lumea respectiva). Cand acele imperative sunt parasite de imense populatii, „constrangerile-limita” se prabusesc, astfel ca lumea intra in perioade variabile de anarhie sau interregn, caracterizate de faptul ca un tip de ordine veche s-a prabusit, in vreme ce alta noua inca n-a aparut. Putem asimila aceste perioade, impreuna cu Rosenau, unor stari de turbulenta la scara „lumii istorice”. Teoreticienii civilizatiilor le-au denumit „perioade de interregn.”
Continuarea la Ziaristi Online – GANDIREA

Prof dr Ilie Badescu: Sentimentele inteligente

de Prof. dr. Ilie Bădescu

Daniel Goleman a scris o carte cu titlul Inteligenţa emoţională. (Emotional Intelligence, Why It Can Matter More Than IQ, 1995). Ideea sa este că impulsurile mârşave, negative, în genere, produc o „dezintegrare a civilizaţiei şi a siguranţei, induc atacuri violente” etc., totul sub „influenţa furiei ucigaşe”. „Nimeni, mai adaugă el, nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necontrolate şi regrete; valul acesta pătrunde în viaţa noastră într-un fel sau altul”. Exemplele lui Goleman sunt preluate dintr-o societate cu cea mai înaltă performanţă instrumentală, adică una care a creat o mare civilizaţie, dar în cuprinsul căreia apar cazuri care ilustrează o emoţionalitate subanimalică. „La o şcoală din cartier un puşti a fost cuprins brusc de furie şi a vopsit cu vopsea toate băncile şcolii, calculatoarele şi imprimantele, vandalizând totodată şi o maşină din parcarea şcolii” (ibidem). Suita de exemplificări poate continua şi starea aceasta este consemnată deopotrivă la tineri şi la maturi. „În cazul victimelor minore sub 12 ani, 57 % dintre criminali sunt părinţii lor naturali sau părinţii vitregi (…). Bătaia fatală porneşte de la «infracţiuni» cum ar fi faptul că un copil stă încremenit în faţa televizorului, plânge sau şi-a murdărit scutecele. Un tânăr german este judecat pentru că a omorât cinci turcoaice într-un incendiu pe care l-a provocat în timp ce acestea dormeau (…). El s-a justificat spunând că nu-şi găsea niciodată slujbă, bea prea mult şi totul din vina străinilor. Cu o voce care abia se auzea, el a pledat: «Îmi pare cumplit de rău pentru ceea ce am făcut şi mi-e îngrozitor de ruşine.»” (ibidem, p. 8). Toate aceste cazuri au în comun acelaşi tip de impuls care i-a împins la crimă ori la infracţionalitate, într-un cuvânt, la un gest necugetat, de fapt, la o împietrire a inimii, ca şi cum te-ar fi luat în stăpânire un duh mut. Goleman socoteşte că diferenţa dintre cel dispus să săvârşească fapta rea şi cel care se apără de ea ar consta cel mai adesea în „capacitatea numită inteligenţă emoţională, care include autocontrolul, zelul, perseverenţa, şi capacitatea de automotivare. Toate acestea, mai precizează Goleman, le pot fi insuflate copiilor, fapt care le va acorda o şansă mai mare, independent de potenţialul intelectual primit pe linie genetică” (ibidem, p. 10).

Analiza şi exemplificările lui Goleman induc nedumeriri şi anumite întrebări. Care este rădăcina impulsului mârşav? Dacă există o inteligenţă emoţională, cum se explică faptul că, în anumite situaţii, emoţiile sunt inteligente, în altele sunt neinteligente? De ce unele persoane reuşesc să-şi controleze emoţiile, altele nu? Dacă admitem ipoteza inteligenţei emoţionale, atunci trebuie să ne întrebăm cine pune pragul dintre partea inteligentă şi partea neinteligentă a emoţiilor? Mai apoi, presupunând că un copil capătă mai multe şanse, dacă i se vor insufla acele aptitudini emoţionale care descriu inteligenţa emoţională, iarăşi trebuie să ne întrebăm, cine va fi cel ce va fi capabil să împlinească o atare operaţie? Va fi părintele, va fi profesorul, va fi co-vârstnicul său, cu care se nimereşte să fie în aceleaşi locuri, participând la aceeaşi joacă? Şi, dacă aceştia ar fi chemaţi s-o facă, ce mijloace ar avea la dispoziţie ca s-o poată face? Toate acestea sunt întrebări care fac demersul lui Goleman nesigur, încât, admiţând provocarea teoriei sale, vom căuta răspunsul în altă directie, sugerată de noologie.

În viziunea noologiei, există în lume energii necreate, latenţe sufleteşti, care pot fi actualizate numai prin anumite tipuri de trăiri, şi anume prin trăirile curate, înălţătoare. Acestea sunt, la rândul lor, fixate în cadre noologice sau spirituale şi în latenţe sufleteşti care pot fi asimilate la ceea ce am putea desemna printr-o noţiune înrudită cu cea a lui Goleman, şi anume prin conceptul de sentimente inteligente. Numai aşa putem înţelege de ce acelasi individ poate fi emoţional inteligent şi tot el poate fi şi emoţional neinteligent. Fiindcă, într-un caz, el s-a lăsat călăuzit de sentimente inteligente, în altul, de impulsuri viclene.

(more…)

Evreii din Ardealul ocupat: salvati de Raoul Sorban, ucisi de unguri. Masacrele de la Sarmas, Ip si Traznea si teroarea maghiara dezbatute de Sorban, Ungheanu, Badescu, Riza, Theodoru, Tepelea, Ovidiu Iuliu Moldovan si Neagu Cozma. DOCUMENTE

Dati accesarea fiecarei imagini de mai jos in parte veti putea deschide paginile la dimensiuni mari:


Crima colectiva cu autori cunoscuti: gropile comune si “fratii” maghiari

(more…)

Prof Ilie Badescu: Geopolitica si religie. Insurectii religioase in secolul XXI. Insurectia euxiniana

Geopolitica si religie. Insurectii religioase in secolul XXI. Insurectia euxiniana

Dr Ilie BADESCU

1. Cele trei constrangeri in care a trait omenirea in ultimele sase sute de ani

Omenirea, spune Rosenau, a intrat intr-o perioada politica postinternationala, care este marcata de turbulenta la scara mondiala. Sistemul mondial nu mai are ax si directie (fluxurile sale sunt contradictorii, cu directii care se rastoarna axial de la un moment la cel urmator, sporind incertitudinea si declansand anomalii in cascada).

Daca este adevarata ipoteza „turbulentei lumii”, si deci criza orientarilor la scara mondiala, inseamna ca omenirea toata se afla in tranzitie, nu doar Europa ex-comunista, astfel incat ne putem astepta ca solutia sa apara deopotriva in Rasarit, nu doar in Apus, ori, eventual, in mai multe centre deodata. in consecinta, ideologiile sincronizarii se afla in faza cea mai critica.

Teoria turbulentei ne spune ca „structurile mondiale au fost zguduite, parametrii sistemului au sufent variatii critice, granitele sistemului s-au prabusit si sistemul mondial a suferit o bifurcatie” .

Teoria lui Rosenau vorbeste foarte mult (si prea tehnic) despre sistemul lumii si foarte putin, ba chiar deloc, despre lumea sistemului (din sistem). Ce fel de lume este aceasta despre care Rosenau afirma ca are un sistem clatinat la scara planetei?

Noi credem ca starea lumii de pana acum s-a bazat pe „trei constrangeri limita” sau, cu termenii lui Manoilescu, pe trei „imperative seculare”.

a) imperativul sau constrangerea care, in ultimele doua sute de ani, mai ales, a obligat lumea sa traiasca in „conglomeratul noologic al pozitivismului”, din care si-a extras orientarile si competentele;

b) constrangerea structurala, care a obligat lumea sa traiasca in sistemul mondial capitalist;

c) constrangerea relationala, care a obligat lumea sa creada in legitimitatea unor autoritati seculariste, legalitare, denumite birocratii si democratii modeme, si care s-au bazat pe o bijurcatie initiala: intre un sistem centrat pe stat si un sistem cu centre multiple: francmasonerii, retele mercantile, industrii, ideologii supranationale, organizatii transnationale si internationale, economii mondiale si imperii mondiale, corporatii etc. intr-un cuvant, bifurcatia nu este un „fenomen postinternational” cum enunta Rosenau, ci o caracteristica permanenta a lumii moderne (si, inclinam sa credem, a tuturor lumilor istorice).

Putem vorbi, asadar, nu pur si simplu despre „sisteme” istorice diferite, ci despre „lumi istorice” diferite, cu tot intregul lor. Ceea ce confera omenirii caracter de „lume istorica” este formatiunea spirituala care ajunge s-o domine, modeland-o, manifestandu-se ca ansamblu de imperative si constrangeri-limita (pe care, altminteri spus, nimeni nu le poate depasi decat iesind din lumea respectiva). Cand acele imperative sunt parasite de imense populatii, „constrangerile-limita” se prabusesc, astfel ca lumea intra in perioade variabile de anarhie sau interregn, caracterizate de faptul ca un tip de ordine veche s-a prabusit, in vreme ce alta noua inca n-a aparut. Putem asimila aceste perioade, impreuna cu Rosenau, unor stari de turbulenta la scara „lumii istorice”. Teoreticienii civilizatiilor le-au denumit „perioade de interregn.”

Lumea istorica cladita de europeni in ultimele sase-sapte sute de ani (de la Renastere incoace) se afla, astazi, intr-un asemenea proces de zguduire si de schimbare axiala, adica o schimbare care modifica axul lumii, dar sensul acestei schimbari nu poate fi „citit” nici la nivelul economiilor nici al statelor, ci la nivelul religiilor.

In consecinta: problema lumii actuale nu este reductibila la alternativa „capitalism versus comunism”, ci se refera la prabusirea acelor „constrangeri limita” (parametrice) descrise a) de sistemul capitalist (ca sistem de ordine mondiala); b) de conglomeratul noologic (nous < gr. a „spirit”, logos < gr. a „cuvant orientator”) pozitivist (ca parte constitutiva a marii culturi occidentale, parte care capata o pozitie din ce in ce mai importanta spre a triumfa asupra intregului, mai ales din secolul al XVIII-lea incoace, preluand conducerea spirituala a lumii); c) de sistemele seculariste de legitimare a autoritatii. La acestea trei ne vom referi in continuare, pentru a incheia cu examinarea para-religiilor pe care le-a produs conglomeratul pozitivist in ultimele 250 de ani.

Ca sa intelegem mai adanc lucrurile, sa ne referim la dimensiunile esentiale ale procesului de propagare europeana a marelui complex pozitivist in ultimele sapte sute de ani.

Prima lui trasatura consta in tranzitia de la sistemul teocentric (care-l pune in centrul lumii pe Dumnezeu) la un sistem antropocentric (care pune omul in centrul lumii). Chiar daca, procedand astfel, religia n-a putut fi alungata din lume, lumea, ea insasi, a suferit totusi un proces de ex-centrare religioasa din care norma si credinta crestina au iesit relativ slabite. Incepea ceea ce a fost denumit lungul proces de secularizare a lumii.

Norma crestina odata slabita, omenirea a intrat sub efectul altor imperative si constrangeri limita, pe care le descrie conglomeratul pozitivist. Prin urmare, inainte de a fi ceea ce este astazi, Europa a suferit o mutatie de uriase proportii, mutatie care a scufundat norma crestina in adancimi sufletesti greu sondabile si a inaugurat o alta modelare a lumii incepand cu Renasterea. Aceasta noua modelare este, totodata, o structura mentala. Astazi, omenirea trece prin destramarea ei. Iata de ce este necesar ca, inainte de a o parasi, s-o cunoastem; pentru ca, altfel, despartirea de ea se va prelungi indefinit, prelungind totodata si suferintele procesului de trecere.

2. Conglomeratul pozitivismului ca formatiune noologica si ca principala constrangere mentala (limita) a omenirii
(more…)

Profesorul Ilie Badescu intervievat de discipolii lui Aleksandr Dughin. Eurasia vs Euroatlantica. Rolul Romaniei la Marea Neagra cu Dunarea si Carpatii. Calea Ortodoxiei si Noologia. Geopolitica.ru se apropie de Geopolitica.ro (si foloseste poza Roncea.ro)

Aleksandr Bovdunov: – Domnule Bădescu, sunteţi cel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin “Bazele geopoliticii” cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?

ILIE BADESCU: – Domnul Aleksandr Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cand Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Domnul Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printr-un stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergiilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocrație versus telurocraţie – dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care înseamnă „împreună-lucrare”). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii.

Modul în care domnul Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa domniei sale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia domniei sale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Domnia sa relansează analiza axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în lumina fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania, Moldova, ori Transnistria etc.

Domnul Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geopolitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dlui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază domnul Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc.

Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit fără Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a expiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân).

A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus – şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei – este, cred eu, o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scara spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărții teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu creează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmări tezei colonialismului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinismului care-şi au şi ele centrele lor de putere. Traducerea cărţii domnului Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, necomunicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).

Aleksandr Bovdunov: – Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?

(more…)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova