Vă invităm miercuri, 6 noiembrie 2013, ora 19.00 de Sfantul Pavel Marturisitorul să ne amintim de Părintele Justin Marturisitorul, împreună cu: prof. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, membru AFIAP actorul Vasile Muraru, d-na Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic (video) monahul Filotheu Bălan, mănăstirea Petru Vodă şi Cristina Nichituş Roncea – ochiul din spatele obiectivului.
Albumul de fotografii prezentat în această seară conţine imagini inedite cu părintele Justin Pârvu surprinse de d-na Cristina Nichituş Roncea si presarate cu vorbe de duh ale Duhovnicului Neamului
Gânduri de admirare la albumul Cristinei Nichituș Roncea
Prof. Ilie Badescu
„Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Luca, 22 : 53)
Nu există alt limbaj mai potrivit decât limbajul imaginii pentru a surprinde momentul cel mai tulburător din istoria spirituală a unui popor, momentul în care sfințitorii acelui neam se retrag insesizabil în icoane. Chipul lor ni se arată în rama icoanei mult mai târziu. Arta înfiorată de harul „inimii încălzite” străvede, însă, minunea miraculoasei „în-cununări” prearătând-o. Este adeverită astfel funcția profetică a artei. Pr Iustin Pârvu a fost unul dintre sfințitorii „vremurilor smintite”, i-a mângâiat pe mulți, le-a poruncit cu proorocirea vederii tuturor acelora pe care vremurile smintite i-au orbit, dar pe care i-a scos din valea de amar a întunericului acestui veac porunca cea către orbul din Ierihon (”Vezi! Credința ta te-a mântuit”. Luca 18: 42). A coborât cu profeție duhovnicească împreună cu atâția dintre cei ce călătoreau pe un altfel de Drum spre Emaus, a tâlcuit întâmplări și a vindecat de sminteli, a povățuit, a dăruit învățătura care „încălzește inimile” împietrite de gerul veacului. Cristina Nichituș Roncea a reușit în chip minunat, cu arta fotografiilor ei fără seamăn, să ni-l descopere pe marele duhovnic în toate felurile acestor arătări ale sale. Fotografiile sale fixează într-un umbrar tainic chipul din luminie al acestui mare și preablând duhovnic. Cristina fixează clipa în care chipul duhovnicesc se preschimbă în lumină, clipa cea repede și plină de mister în care se odihnește lumina cea neînserată și fără de hotar, așa cum în grăuntele de muștar ni se tâlcuiește taina Împărăției lui Dumnezeu. Chipurile din luminie ale Părintelui Iustin se văd în imaginile pe care le-a surprins talentul harismatic al acestei extraordinare artiste a fotografiei. Această artă divină surprinde chipul Părintelui în lumina liturghiei de la Petru Vodă ori în acele instantanee care-au surprins clipa când lumina chipului se îngemănează minunat și lămuritor cu memoria cuvântului ca în această mărturie a Părintelui despre smintitele vremuri: „În 1954, mărturisește Părintele, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ într-o mină de sare. (…) Noi preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intra în ascensor am intrat cântând Hristos a Înviat! Apoi am auzit pe cei ce coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină”. Ce imagine cutremurătoare! Oare nu repetau ei coborârea spre iad a lui Hristos și urcarea către lumina Învierii Sale?!
În minele acelea în care a răsunat liturghia Învierii a fost lumină și lumina aceea se luptă și azi cu un altfel de întuneric, cu întunericul celor ce se fac purtătorii contraînvățăturii aceluiași veac al minților răvășite. Astăzi când suferința Părintelui Iustin își caută odihna în memoria noastră alți smintiți se vor gardieni de memorie. Unii care nu vor să ne amintim de Părintele Iustin Pârvu. Care ne ceartă și ne amenință cu un fel de a doua arestare. După ce l-au aruncat pe Părinte la 800 de metri sub pământ ar dori să-i îngroape astăzi și memoria. Unora ca aceștia, albumul Cristinei Nichituș Roncea le spune: puteți să arestați trupurile noastre, dar sufletele nu puteți, căci nu vă aparțin. Sufletele ne-au fost dăruite de Dumnezeu și se întorc la Dumnezeu. Ne spune profetic, de 2000 de ani, memoria noastră cea după Duh. Despre chipul sufletului acestui Părinte de la Petru Vodă dau mărturie fotografiile Cristinei Nichituș Roncea. Fotografiile ei se fac armă inefabilă și fără de glonț în lupta cu omorâtorii de memorie. Fotografiile ei tocmai fixează o profeție: grație lor putem privi în zarea altui veac chipul Părintelui Iustin trecând ușor din umbrarul trupului în lumina cea neînserată a icoanei. De ce să ne fie frică, de cine să ne temem?!
“Ceea ce constituie un neam este ceva mai adanc decat rasa in acceptia ei biologica. Ceea ce constituie un neam este o realitate care sta la incheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soarta, de destin in timp, unitate pentru care pamant, sange, trecut, lege, limba, datini, obicei, cuget, credinta, virtute, munca, asezaminte, port, dureri, bucurii si semne de traire laolalta, stapaniri si asupriri constituie doar chezasii, semne de recunoastere, peceti, temeiuri. Suportul principal al unui neam variaza de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoastere al celor ce-l alcatuiesc. (…) Actual, neamul nostru nu este decat ceea ce vom fi noi in stare sa facem din el.”
Mircea Vulcanescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud), Martir pentru Hristos si neamul sau romanesc
Extras din ”Dimensiunea romaneasca a existentei”, capitolul ”Omul romanesc” – titlu folosit de doamna Sabina Ispas si fotograful Emanuel Parvu pentru o bijuterie de lucrare despre Scoala sociologica Dimitrie Gusti (foto coperta mai jos)
Foto sus: Cristina Nichitus Roncea – Sculptura in bronz realizata in 1985 de regretata artista Valentina Bostina si daruita familiei si orasului Bucuresti de dl. Ion Papuc, scriitor si filosof, sotul regretatei sculptorite.
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.
În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi, chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce le fac rău“ [1].
EVENIMENT Duminicã, troita adusã în comuna Pungesti, la Silistea, de cãtre cãlugãrii de la Mãnãstirea “Petru Vodã”, va fi sfintitã! Monahii vor fi prezenti la locul unde oamenii din Pungesti s-au opus, cu mult curaj, construirii sondei Chevron, si cheamã alãturi de ei pe toti preotii care au fost si sunt cu sufletul aproape de acesti localnicii de la Pungesti, dar si de miscarea de rezistentã, împotriva explorãrii si explotãrii gazelor de sist, informeaza Vremea Noua, care il citeaza si pe Staretul Mãnãstirii “Petru Vodã”, din judetul Neamt:
Protosinghelul Hariton Negrea, a declarat: “Crucea cea fãcãtoare de viatã a bunãtãtii Tale, pe care ai dãruit-o nouã, nevrednicilor, Doamne, Tie o aducem cu rugãciune. Mântuieste pe poporul Tãu cel credincios, pentru Nãscãtoarea de Dumnezeu, care se roagã Tie pentru noi, Unule Iubitorule de oameni” (din rânduiala sfintirii troitei). Mãnãstirea noastrã a dãruit aceastã sfântã troitã (foto sus) locuintorilor din com. Pungesti, în semn de pretuire pentru statornicia cu care îsi apãrã glia strãmoseascã. Biserica, în calitatea ei de mamã a neamului românesc – asa cum frumos o numeste marele poet national Mihai Eminescu -, a fost, este si va fi totdeauna alãturi de poporul care suferã si are nevoie de îndrumare. Cu acest gând, vrem ca darul nostru sã fie întãrire în credintã pentru cei care vor poposi si se vor închina în dreptul sfintei troite, având nãdejdea cã Dumnezeu este alãturi de cei prigoniti pentru dreptate. Domnul sã binecuvânteze aceastã lucrare spre izbãvirea neamului de toatã rãutatea. “Cãci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18)”.
„Această troiță a stat la căpătâiul părintelui Stefan Marcu și al soției Elena, simbolul mișcării anticomuniste din munții Vrancei. Aceasta a mai stat și la capul martirilor: părintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, Florentina Gyr, Tudor Popescu, Mihail Dumitrescu sau preotul Atanasie Ștefănescu. Acest cadou primit de la mănăstirea Petru Vodă, încărcat cu sfințenia părintelui Iustin Pârvu, vine și ne arată că drumul pe care am luat-o este cel bun. Mișcarea de Rezistență de la Pungești primește astfel binecuvântarea Cuviosului Pãrinte. Duminică vor fi prezenți din nou cei de la mãnãstire si se va face o slujbã aici”, a declarat Constantin Pâslaru, un ieșean care, de douã sãptãmâni, s-a instalat la Pungești și-i ajutã pe săteni, informeaza ActiveNews, un nou portal interesant aparut recent in spatiul informativ online.
In Memoriam Parintele Dumitru Staniloae (16 noiembrie 1903 la Vlădeni, Codlea/Braşov – 5 octombrie 1993, Bucuresti – inmormantat la Cernica)
La data arestarii, pentru apropierea sa de trecut fata de elita “gandirista” a Miscarii Legionare, conform Fisei matricole de la incarcerare, a fost declarat ca atare – LEGIONAR
Cititi de la Romania Uneste-te si revista Veghea un interviu la fel de extraordinar ca si fotografiile de mai sus, realizat de Crina si Florin Palas cu Teologul Absolut:
Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.
Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.
Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Noi suntem protolatinitatea
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
Recursul la memorie şi demnitate intentat de GAZETA de Maramureş şi susţinut de o lungă listă de instituţii şi persoane a mai înregistrat o victorie: săptămâna trecută, Consiliul Local Târgu Lăpuş a aprobat, în unanimitate, acordarea post mortem a titlului de cetăţean de onoare părintelui Nicolae Steinhardt.
În urmă cu câteva săptămâni, GAZETA de Maramureş a iniţiat un demers intitulat sugestiv: recurs la memorie şi demnitate. Pentru că, recăpătându-ne memoria, noi, cei de azi, să ne recâştigăm demnitatea. Trebuie să ne întoarcem la valorile şi oamenii adevăraţi ai acestui Neam. De aceea, am propus un gest simbolic: acordarea post mortem a titlului de cetăţean de onoare pentru părintele Justin Pârvu la Baia Sprie, Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş şi Aurel Vişovan, Gheorghe I. Brătianu, Iuliu Maniu şi Iuliu Hossu la Sighetu Marmaţiei. Pentru onoarea şi demnitatea noastră, a generaţiilor de azi, pentru că ei şi-au câştigat aceste virtuţi prin viaţa şi moartea lor.
În 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, în cadrul unui eveniment înălţător, relatat pe larg în numărul trecut al GAZETEI i s-a acordat post mortem titlul de cetăţean de onoare părintelui Justin Pârvu.
Săptămâna trecută a venit rândul Consiliului Local Târgu Lăpuş să voteze în unanimitate propunerea GAZETEI, susţinută de o lungă listă de instituţii şi asociaţii – Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, Î.PS Justinian şi PS Justin, Episcopia Greco Catolică, AFDPR, Asociaţia Civic Media şi domnul Victor Roncea, cărora le mulţumim. Primarul oraşului Târgu Lăpuş a declarat: „hotărârea privind acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru Nicolae Steinhardt a fost aprobată în unanimitate de către Consiliul Local. Ne gândim cum să organizăm decernarea acestui titlu, care ne onorează în mod deosebit”.
Argumentul GAZETEI
„Evreu prin naştere, intelectual agnostic, Steinhardt îl găseşte pe Dunnezeu în închisosare şi tot acolo primeşte botezul creştin. Este începutul unei libertăţi şi unei fericiri paradoxale, de neînţeles pentru multă lume.
La 7 martie 1960 i se „face vânt” într-o celulă sordidă „o bombă de proporţii uriaşe”, din care îl izbeşte un miros insuportabil. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier, o masă îngustă, două bănci, tineche şi o fereastră bătură în cuie. E celula 18, închisoarea Jilava.
Începe brusc o hărmălaie de nedescris şi apoi, cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox. Mai târziu, îi mărturiseşte că e evreu şi ar vrea să se boteze. Părintele Mina, călugărul îi impune nişte lecţii de catehizare pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la uşă, unul lângă altul, vorbind în şoaptă. În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt povesteşte episodul botezului pe larg: „Lecţiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios şi eu e drept mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără îndoială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu.
Ceea ce făgăduiesc din toată inima. Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 şi răspândiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să Nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului”.
Şi momentul potrivit se dovedeşte chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells”. Apoi este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş.
Întâmplarea a făcut însă ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia. Episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii.
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”
Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.
Carte Document: „Din învăţăturile și minunile Părintelui Justin”, editată de Fundația Justin Pârvu
Această carte, editată prin osârdia maicilor mănăstirii Paltin Petru-Vodă, conţine în prima parte sfaturi esenţiale din învăţătura Părintelui Justin ce privesc următoarele teme: Dreapta Credinţă, Neamul românesc, Dictatura biometrică, Cinstirea Sfinţilor Mucenici din temniţele comuniste, Viaţa în familie, Cuvinte către tineri, Sfaturi duhovnicești. În partea a doua a cărţii sunt incluse minuni săvârșite de Preacuviosul Părinte Justin Pârvu, atât din timpul vieţii cât și după adormirea sa întru Domnul, minuni adunate din relatările credincioșilor, ne informeaza portalul revistei Atitudini.
Nr. pagini: 160 | Preț: 8 lei. (nu conține costul transportului)
Pentru comenzi accesați această pagină.