“În anii dictaturii se putea spune că doar foarte puţini chiar voiau comunismul, un număr infim de cetăţeni spălaţi pe creier. A urmat lovitura de stat din 89, apoi un respiro de libertate socială autentică, exact cât a durat convingerea libertăţii, curajul ei. Acesta s-a stins repede, pe de o parte în faţa evidentei înfrângeri politice, pe de alta dintr-o previzibilă deznădejde. Apoi circul cum că ar exista pluri-partidism, când de fapt este o singură linie şi o singură idee, un singur partid, cu multe nume şi cu aceleaşi scopuri. Linia partidului = distrugerea ţării.” – Un citat exclusiv dintr-un articol ce nu-mi aparţine şi care urmează să apară, mâine, pe Ziaristi Online
Piata Universitatii 1990. Fotografie de Pascal Le Segretain – Corbis
10 decembrie este şi ziua în care a fost înfiinţată, în 1991, Mişcarea Pentru România. Despre ziua de 10 Decembrie 1922, Corneliu Codreanu (foto centru) scrie in memoriile sale:
“Eram încă la Iena, când într’o bună zi, am fost surprins de vestea că, întreaga studenţime română de la toate universitățile, s’a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereții românești a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile nației. Ea s’a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat poziție ori de câte ori neamul s’a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare. Într’adevăr, la 3-4 Decembrie, la București, Iași, Cernăuți, sunt mari manifestații de stradă. Întreaga studențime română este în picioare, ca într’un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară rasa aceasta, a pământului, amenințată de atâtea ori în decursul veacurilor, își arunca tineretul în fata primejdiei spre a-si salva ființa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuții pro si contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puţin cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iași, Cernăuți, București. Un mare moment de iluminație colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopți întunecoase, în care o tinerime întreagă își vedea linia de viață a ei si a neamului. Această linie trece luminoasă dealungul întregii noastre istorii naționale si continuă virtual dealungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viață si de onoare pe care va trebui să mergem si noi si strănepoții noștri, dacă voim viață si onoare pentru neamul nostru. Generațiile se pot așeza pe această linie, se pot apropia sau în-depărta de ea. Având putința deci, de a da pentru neam de la maximum de viață si onoare, până la maximum de dezonoare si rușine. Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolați părăsiți de generațiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morți si de martiri ai trecutului si viața de mâine a neamului. Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei. Nu părerile majorității determină această linie de viață a neamului. Ele, majoritățile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conștiință si virtute sau de inconștientă si decădere. Neamul nostru n’a trăit prin milioanele de robi cari si-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toți haiducii, cari în fata jugului străin nu s’au supus, ci si-au pus flinta în spate si s’au ridicat pe potecile munților, ducând cu ei onoarea si scânteia libertății. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritățile” lase si „cuminți”. Ei înving sau mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăiește întreg din moartea lor si se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca niște chipuri de aur care, fiind pe înălțimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari si cât de numeroase, se așterne întunericul uitării si al morții. Aparține istoriei naționale, nu acela care va trăi sau va învige – cu sacrificarea liniei vieții neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menține pe această linie. Ea este predeterminată de înțelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută, în ziua de 10 Decembrie, de studenții români. Şi în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina. La 10 Decembrie, delegați din toate centrele, se adună la București, își fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esența mișcării lor si se declară greva generală pentru toate Universitățile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 Decembrie mare prin valoarea formulării care s’a făcut atunci, după cât au putut delegații formula din esența adevărului care frământa sufletul întreg al studențimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acțiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute si necunoscute, atâtea morminte! 10 Decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acestuia la un mare examen. Nici cei din București si nici eu care eram departe si nici alții, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc în adânci închisori sau dorm sub pământ, n’am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii, si ne va aduce atâtea lovituri si atâtea răni în lupte pentru apărarea tării noastre.”
Lista este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.
Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei“, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.
Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.
Prof. Ilie Bădescu apare pe “lista lui Dughin” drept “cel mai prestigios geopolitician din România”
Aflaţi din nou în toiul alegerilor, cu puţine speranţe de mai bine în ordinea lumească a lucrurilor, ne-am gândit să facem un fel de radiografie a societăţii româneşti din ultimii douăzeci şi patru de ani. Cum de-am ajuns aici? Unde s-a greşit? Ce se mai poate face?
Vineri, 28.11.2014, la Tribunalul Bacău, a fost admisă cererea prin care Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a cerut anularea Hotărârii emise de Consiliului Local Tîrgu Ocna privind retragerea “Titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna” – acordat postmortem lui Valeriu Gafencu.
Pe termen lung, Republica Moldova are toate șansele să revină în contextul din care a fost smulsă în 1940. Actualele turbulențe geopolitice din regiunea noastră sunt provocate de Moscova tocmai pentru a zădărnici parcursul european al Ucrainei și Republicii Moldova. Putem miza în procesul de integrare europeană pe solidaritatea și sprijinul natural al Bucureștiului.
La 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, prezentăm o realitate istorică mai puţin cunoscută publicului larg.
Cu cinstirea Sf. Andrei intrăm în iarnă, amintind acele „ierni dacice” când, ajuns pe meleagurile noastre, cel dintâi chemat între apostoli vestea pe Adevăratul Mesia.
Ungaria este interesata in mod nepermis de proprietatile din Transilvania si sustine retrocedarile ilegale, ca dovada stand reactia vicepremierului Ungariei Semjen Zsolt la condamnarea deputatului UDMR Marko Attila in cazul “Miko” de la Sfantu Gheorghe. Este nemaivazut in uzantele diplomatice ca un oficial strain sa ia partea unui infractor condamnat de justitia din Romania.
Mihnea are nevoie de dumneavoastra, de prietenii lui, pentru ca peste ani sa va poate multumi nu doar prin cuvinte, ci si printr-un zambet si o privire. De abia atunci lumea lui Mihnea va fi si lumea noastra, a tuturor.
„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti.“– Mircea Eliade
În această noapte, a Sfântului Andrei, se împlinesc 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, şi a camarazilor săi, Nicadorii şi Decemvirii. Pentru a pătrunde circumstenţele acestei crime am apelat la un studiu al profesorului Ioan Scurtu, apărut în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012. În completarea acestuia voi adăuga şi opinia istoricului Cristian Troncotă despre cine a stat în spatele executanţilor operaţiunii criminale.
Iată momentele politice premergătoare actului ucigaş, prezentate într-un studiu al profesorului Scurtu despre ideologie şi formaţiuni de dreapta în România interbelică:
(…) “La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.
Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. (…)
Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.
În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.
Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.
La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”. (…)
Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.
Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.
La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.
* * *
Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.
Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legionare. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, procesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.
Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.
În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.
În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.
Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, crimă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.
Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.
La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.
Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să semneze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei,
Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acordul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Societăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.
În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Londra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea colectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.
Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea guvernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pentru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.
În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asasinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.” (*)
După studiul Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu iată şi opinia fostului decan al Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii, istoricul Cristian Troncotă, despre “actul de terorism de stat” al regimului dictatorial instituit de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu:
* Extrase din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi cuprinse în volumul POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012
Pentru că am constatat că o serie de fotografii din Arhiva CNSAS – realizate de Securitate în urma unei operaţiuni de filaj asupra “obiectivului Bratu” executată între 21.08.1962 şi 09.09.1962 -, nu se află în totalitate online, m-am gândit să le public aici, la 25 de ani de la săvârşirea Sfântului Ardealului. Ziua de astăzi, 28 noiembrie, la cei 25 de ani de la plecarea la Ceruri a Părintelui Arsenie Boca, ar trebui să se constituie, şi pentru Patriarhie, într-o zi de începere a demersurile pentru canonizarea Sfântului Ardealului. Iată de ce vă recomand se semnaţi această petiţie online:
December 11th, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
